Scara spre cer (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXI_16

«a cărei virtute, cu vederea mea-mpletită, mă-nalță deasupra mea într-atît că văd esența supremă din care-i strecurată. De-aici vine veselia de la care sclipesc; fiindcă după viziunea mea, pe cît e ea de luminoasă, lumina cu flacăra o reunesc» (v. 85-90). Sub acțiunea Harului, duhurile mîntuite se ridică pînă la vederea tainei divine. Gradul de fericire cîștigat se reflectă în gradul de luminozitate al fiecăruia. “De aici, din vederea esenței supreme, vine veselia în care ard; fiindcă sclipirea flăcării mele este în funcție de limpezimea viziunii mele despre Dumnezeu” (N. Sapegno).

Pd_XXI_17

«Dar sufletul din cerul ce mai mult străluce, acel serafim ce-n Dumnezeu are ochiul mai ațintit, la-ntrebare nu-ți va da mulțumire; fiindcă se pierde-n abisul eternului statut ce-ntrebi, care de la orice vedere creată e retezat» (v. 91-96). Nici duhul cel mai sclipitor, care-l vede cel mai limpede pe Dumnezeu, nu va putea răspunde la întrebarea lui Dante. Motivul pentru care Dumnezeu ia o decizie sau alta se pierde în taina pentru toți inaccesibilă. “Dante, știind că fiecare duh, în Paradis, acționează în funcție de voința divină, a întrebat din ce motiv tainic duhul care îi vorbește a fost ales pentru acest dialog (versurile 73-78). Întrebarea lui atinge, din nou, tema predestinării; totuși, pe cînd în cîntul precedent ea se referea la soarta de după moarte a oamenilor, aici este legată de misiunea pe care duhurile trebuie s-o desfășoare în Paradis, pentru a explica un fapt asupra căruia pînă acum Dante nu s-a oprit: de ce, dintre atîtea, doar anumite duhuri au stat de vorbă cu el. «Predestinarea, limitată în definiția filosofului din Aquino doar la soarta de dincolo de moarte, e astfel extinsă de Dante în această nouă direcție, ea rămînînd totuși pentru el, ca pentru Sfîntul Toma, o manifestare a providenței divine» (Rossi-Frascino). Într-adevăr, din nou răspunsul este hotărît și sigur, ca acela oferit de acvilă: nici o creatură omenească și nici o creatură angelică, nici măcar serafimii, ierarhia îngerească mai apropiată de Dumnezeu (cf. Paradis IV, 28) nu pot pătrunde în taina inefabilă a poruncilor divine. Însă «reafirmarea naturii lor secrete și totodată infailibile este destinată să sublinieze – arată Sapegno dezvoltînd o observație a lui Benvenuto da Imola – importanța persoanelor alese pe rînd de Dumnezeu și să sporească, prin aceasta, autoritatea judecăților severe, pe care Sfîntul Petru Damian va fi chemat să le pronunțe, în ultima parte a cîntului»” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu este mereu un abis tainic și impenetrabil: așadar cerința omului de-a ajunge la el și a-l cunoaște e destinată să rămînă fără rezultat și, dacă e repetată, indică o prezență luciferică și trebuie pedepsită. Prin urmare cea mai mare virtute este umilința, însoțită de supunere, și admiterea limitelor, care devine o bucurie interioară” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_18

«Și-n lumea muritoare cînd te-ntorci, asta povestește, ca să nu mai ostenească spre asemenea țintă a-și mișca picioarele. Mintea ce-aici străluce, pe pămînt fumegă; deci vezi cîte poate acolo jos, ce nu poate cînd cerul o înalță’» (v. 97-102). Dante va trebui să le explice muritorilor, în poemul său, cît de inutilă e forțarea tainei divine cu mintea omenească, din moment ce, inclusiv după moarte și mîntuire, aceste aspecte rămîn necunoscute. “Un alt mesaj pe care Dante trebuie să-l transmită oamenilor, (…) acesta, al reafirmării limitelor între care acționează omul pentru a cuceri Paradisul, nu este dintre cele mai puțin importante, ba dimpotrivă, pe planul aspectelor pe care le presupune, al consecințelor pe care le stîrnește, pe lîngă cel strict intelectual, etico-politic, este printre cele mai severe și angajante” (T. Di Salvo).

Maestro_Pisa

Advertisements