Scara spre cer (8)

by Laszlo Alexandru

Gherardino

Pd_XXI_22

«În acel loc fost-am eu Petru Damian, și Petru Păcătosul fost-am în casa Maicii Noastre pe malul adrian. Puțină viață muritoare mi-a rămas cînd am fost ales și tras la boneta, care din rău în mai rău se prăvălește» (v. 121-126). După ce și-a dus viața călugărească la mănăstire, viitorul sfînt a fost numit, împotriva voinței sale, episcop – o demnitate care se degradează tot mai mult. “Petru Damian (Pier Damiano sau Pier Damiani) s-a născut la Ravenna, în 1007, dintr-o familie modestă și săracă. Ajutat de fratele mai mare, Damian, de la care poate că a preluat numele, s-a dedicat studiilor de drept și arte liberale la Ravenna, Faenza și Parma. După o perioadă ca profesor în orașul de origine și la Faenza și după ce-a dobîndit mare faimă și considerabilă bogăție, spre 1037 a intrat la schitul de la Fonte Avellana, unde a devenit repede abate. Celebru pentru viața austeră și învățătura profundă, a colaborat activ la acțiunea de reformare a Bisericii cu Papa Leon al X-lea, scriindu-și operele cele mai cunoscute: Liber Gratissimus, unde discută problema raporturilor dintre Biserică și Imperiu, și Liber Gomorrhianus, violentă invectivă împotriva decadenței morale a vieții ecleziastice. Papa Ștefan al IX-lea, în 1057, l-a numit episcop și cardinal de Ostia, însărcinare pe care Petru Damian a acceptat-o cu neplăcere, fiindcă îl obliga să părăsească schitul camaldolez. Opera sa de reformator a continuat, cu aceeași intensitate, sub pontificatul lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al II-lea, pînă cînd a revenit la schitul său. A murit la Faenza în 1072. Barbi exclude, în mod aproape absolut, o cunoaștere directă a faptelor lui Petru Damian de către Dante, pe cînd, printre comentatorii mai recenți, Sapegno admite că Poetul «probabil a cunoscut măcar parțial scrierile sfîntului» și adaugă: «probabil că îi admira mai ales paginile de polemică încinsă împotriva viciilor și a fastului Curiei, precum și îndemnurile elocvente de întoarcere la idealurile evanghelice de puritate și umilință, dictate într-un stil unde îndemînarea retorului și înțelepciunea teologului și a juristului sînt puse în slujba unei puternice și neliniștite personalități morale»” (E.A. Panaitescu). “Petru Păcătosul fost-am: potrivit lui Lana, Ottimo și Pietro di Dante, Poetul ar vrea să facă aluzie aici la Pietro degli Onesti, un ravennat contemporan cu Damian, întemeietor și prior al mănăstirii Santa Maria in Porto, pe litoralul adriatic, care în scrisorile sale obișnuia să semneze Petrus peccator; tot Petrus peccator este numit și în epitaful său, în biserica amintită. În schimb Benvenuto (urmat de Buti, Landino și majoritatea comentatorilor moderni) afirmă că Dante aici pune semnul egalității între cele două personaje. Deși biserica Santa Maria in Porto a fost întemeiată de Onesti în 1096, așadar după moartea lui Damian, contemporanii au făcut repede confuzia între cele două personaje, atribuind întemeierea locașului Nostra Donna pe malul adrian sfîntului camaldolez. Acesta din urmă, în plus, obișnuia să își semneze epistolele și lucrările ca Petrus peccator monachus, sau Petrus indignus, sau Petrus ultimus eremitarum” (E.A. Panaitescu). “Să observăm că referința la boneta de cardinal este anacronică, fiindcă folosirea ei a fost instituită de Inocențiu al IV-lea în 1252” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_23

«A venit Cefas și-a venit mărețul vas al Sfîntului Duh, desculți și costelivi, luîndu-și hrana din orice bordei. Acuma vor de-o parte și de alta să fie sprijiniți păstorii moderni și purtați, așa-s de burduhănoși!, și din spate să-i ridice» (v. 127-132). Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel s-au ilustrat odinioară prin viața smerită, fără excese. Însă prelații contemporani se disting prin lăcomie și fast nerușinat. “Cefas este un cuvînt aramaic însemnînd «piatră» (cf. Ioan 1, 42). Expresia cu care Sfîntul Pavel este desemnat, în Faptele Apostolilor (9, 15), vas electionis, a fost deja amintită de Dante (Infern II, 28)” (E.A. Panaitescu). “Au fost așadar un exemplu de trai religios, inclusiv prin comportamentul public: au trăit cerșind, s-au acoperit cu straie modeste și au acționat după preceptele evanghelice, cum se citește în Evanghelia după Luca 10, 3-9: «Duceți-vă; iată, vă trimet ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Să nu luați cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălțăminte și să nu întrebați pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veți intra, să ziceți mai întîi: ‘Pacea să fie peste casa aceasta!’. Și dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămîneți în casa aceea și să mîncați și să beți ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblați din casă în casă. În oricare cetate veți intra și unde vă vor primi oamenii, să mîncați ce vi se va pune înainte; să vindecați pe bolnavii cari vor fi acolo și să le ziceți: ‘Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’»” (T. Di Salvo). “Opoziția comportamentului apostolilor, imitați de călugării și pustnicii de felul Sfîntului Petru Damian, față de acela al prelaților moderni, al noilor ierarhi ai Bisericii, nu putea fi mai evidentă; este punctată cu o precizie riguroasă de date și cu puternică ironie, care în cadrul reprezentării devine sarcastică și caricaturală. Tipică în acest sens este zugrăvirea prelaților fastuoși, dar mai ales corpolenți, obezi de la prea multă mîncare, încît trebuie să fie sprijiniți ca să poată umbla” (T. Di Salvo). “Slujitorii destinați acestei activități se numeau «braccieri», fiindcă sprijineau brațele prelatului. (…) El trebuia ridicat din spate, pentru a fi ajutat să urce pe cal; aceștia se numeau «staffieri»” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_24

«Își acoperă cu mantaua bidiviul, că două bestii umblă sub o piele, vai, cu multă răbdare-i înduri!’. La vocea asta am văzut mai multe scîntei din treaptă-n treaptă coborînd și răsucindu-se, și fiecare ocol le făcea mai frumoase» (v. 133-138). Haina luxoasă a prelatului se întinde și pe spatele calului, de parcă ar fi două animale împreună. E de mirare cu cîtă răbdare îi tolerează puterea divină. La această exclamație de amărăciune, multe duhuri mîntuite au țîșnit pe scară-n jos, în jocuri de lumini. “După viziunea unei sfințenii aspre și solitare, în peisajul pietros al Munților Apenini (…), un dur sarcasm «sculptează un detaliu după celălalt, astfel încît reprezentarea apare scandată, picantă: corpolentă, ca acei burduhănoși păstori. (…) După cortegiul grotesc de măști ale oamenilor ce se chinuiesc în activități zadarnice, care a deschis cîntul umilinței și al carității, cel al Sfîntului Francisc, iată procesiunea caricaturală a prelaților, care încheie cîntul sfințeniei eroice, al vieții simple și austere, închise în rugăciuni îndelungate, post istovitor, contemplații profunde, și totuși înclinate îndrăzneț spre acțiune, spre lupta pentru binele societății. Asistăm, în cerul lui Saturn, la discuția dintre «marele Cardinal (…), reformatorul înverșunat, care a tradus în termeni de polemică și politică italiană, cu o patimă dureroasă și activă, înaltele intenții ale mișcării clunisiene, și florentinul exilat care, contrazis treptat de vremurile sale, urca spre o integrare foarte personală a istoriei, a obiceiurilor și a cuvîntului; ambii meditativi pe crestele munților; ambii, la asfințit, pe malul adrian (…) se recunosc în Dumnezeu cele două suflete (…) și în Dumnezeu fraternizează cei care în timp și în condiție socială erau foarte departe» (Apollonio). Iar strigătul sfinților, cu atît mai puternic și dramatic, pe cît de adîncă fusese pînă atunci liniștea din cerul lui Saturn, ilustrează nu doar invectiva dură împotriva prelaților, ci și credința reciprocă, a lui Petru și a lui Dante, în răzbunarea divină” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_25

«În jurul acesteia au venit și s-au oprit și-au strigat cu-așa răsunet, că nu s-ar putea aici înfățișa: nici n-am priceput-o, astfel m-a copleșit tunetul» (v. 139-142). Strigătul de indignare al duhurilor mîntuite, atît de înfricoșător că sensul său îi scapă lui Dante, încheie cîntul polemic al Sfîntului Petru Damian. “Această invectivă, atît de energică și în anumite aspecte plină de trăsături realiste și caricaturale, intră în grupul numeroaselor invective cu caracter antiecleziastic, de care e plin poemul. Subiectul este mereu același: Biserica e coruptă, nu mai respectă învățăturile și pildele evanghelice, cărora în alte vremuri le-au fost fideli sfinți ca Francisc, Dominic, Petru Damian. Pentru a măsura gravitatea prăbușirii Bisericii, pătate de nelegiuirea obiceiurilor ecleziastice – dintre care în acest cînt sînt subliniate luxul, fastul, parada ostentativă de putere – e destul să observăm viața adevăraților sfinți, a adevăraților călugări sau membri ai clerului” (T. Di Salvo).

Gherardino2

Advertisements