O brazdă de pămînt ne face cîinoși (8)

Pd_XXII_22

«și-apoi, cînd mi s-a dăruit harul de-a intra în sfera înaltă ce vă-nvîrte, regiunea voastră mi-a fost sortită. Spre voi smerit acum îmi suspină sufletul, pentru a dobîndi putere la pasul greu ce către sine-l trage» (v. 118-123). Dante își invocă inspirația și forța artistică, de la constelația care tocmai l-a primit, în călătoria sa spre Empireu. “Interpretarea terținei 121 este controversată, Barbi considerînd că pasul greu se referă la moarte (Dante, în acest caz, ar invoca ajutorul constelației în care s-a născut și în care a pătruns urcînd la cerul cu stele fixe), iar Porena replicînd că «din partea unei constelații invocate și căreia i se mulțumește că dăruiește har», Poetul poate aștepta «un ajutor pentru harul său, precum și pentru curajul și virtutea sa morală». Puterea pe care Poetul o solicită de la constelația Gemenilor și prin urmare de la Dumnezeu, de la care astrele își exercită influența, va consta într-o potențare a propriilor sale capacități poetice, pentru că va trebui să descrie ultima viziune a Paradisului (pasul greu), cea a Curții cerești și a lui Dumnezeu însuși” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_23

«‘Tu ești așa aproape de suprema mîntuire’, a început Beatrice, ‘că trebuie să ai luminile limpezi și ascuțite; și de aceea, pînă să pătrunzi mai adînc în ea, privește-n urmă și vezi cîtă lume sub picioare deja ți-am pus; încît inima ta, cît de mult poate, veselă să se prezinte la ceata triumfătoare, ce vine fericită în astă sferă celestă’» (v. 124-132). Pentru a percepe mai clar imaginea îngerilor și pe aceea a lui Dumnezeu, care vor urma, Dante este îndemnat să-și întoarcă privirile spre tot drumul pînă acum străbătut. “Beatrice știe că în curînd toate duhurile fericite vor apărea triumfător în fața ochilor lui Dante: este necesar ca la această manifestare de taină fericită, cu caracter liturgic, credinciosul să se prezinte nu doar supus, ci cu veselie și pregătit de o asemenea datorie. Apare de aici nevoia de-a observa cu o singură privire, panoramică, tot drumul străbătut, pentru a evalua mai bine scopul călătoriei, care este, mai întîi, de eliberare și desprindere de elementele ce întunecă vederea (de aici nevoia de lumini limpezi și ascuțite) și, apoi, de recucerire a divinității” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_24

«Cu chipul m-am întors spre toate cele șapte sfere și-am zărit acest glob astfel, încît am zîmbit de arătarea lui măruntă; și-acel sfat mai bine-l aprob care-l nesocotește; și cine la altele se gîndește se poate cu adevărat numi virtuos» (v. 133-138). La capătul celor șapte ceruri străbătute, Dante a văzut în depărtare globul pămîntesc, în toată micimea lui. A putut astfel să priceapă dreptatea oamenilor ce desconsideră valorile lumești și se consacră celor divine. “Punctul de pornire pentru reprezentarea Pămîntului, văzut din înălțimea cerurilor, și pentru fericita trecere de la tema fizico-științifică la cea morală a terținei 136 este oferit de un pasaj din Somnium Scipionis de Cicero (III-VI). Încă un element desprins din cultura clasică ajută la comentarea unui moment plin de semnificație, care nu poate să nu amintească discursul adresat de Virgiliu învățăcelului său, în pragul Paradisului Pămîntesc, pentru a rezuma etapele mai importante din lungul drum străbătut. Așa cum acolo Dante trebuia să devină conștient că a depășit definitiv focul trecător și cel etern, prin dobîndirea liberului arbitru îndreptat spre bine, la fel acum trebuie să se pregătească de întîlnirea cu cetele triumfătoare ale sfinților conduși de Cristos” (E.A. Panaitescu).

Jacopo_Casentino2

Advertisements