O brazdă de pămînt ne face cîinoși (9)

Spinello_Aretino3

Pd_XXII_25

«Am văzut aprinsă fiica Latonei, fără acea umbră ce m-a făcut întîi s-o cred rară și deasă. Aspectul născutului tău, Hyperion, aici l-am îndurat și-am văzut cum i se mișcă-n jur și alături Maia și Dion» (v. 139-144). Luna se vede, de sus în jos, fără pete. De-acolo a reușit călătorul să îndure lumina soarelui și a zărit mișcîndu-se alături Mercur și Venus. “Cu puterea sporită a văzului său (cf. versurile 125-126), Dante poate acum să observe, fără a rămîne orbit, lumina soarelui, care în mitologia clasică este considerat fiul lui Hyperion (cf. Ovidiu, Metamorfoze IV, 192-241) și poate urmări mișcările planetelor Mercur și Venus, prezentate în vechile legende ca fiu al Maiei și al Dionei” (E.A. Panaitescu). “Și iată, închisă în trei terține dense, trecerea rapidă prin fața privirii a celor șapte planete deja străbătute: mai întîi Luna, fiica Latonei și a lui Jupiter (…). A doua terțină cuprinde, într-o singură privire, următoarele trei planete: în centru soarele, fiul lui Hyperion, și alături Venus (fiica Dionei) și Mercur (fiul Maiei)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_26

«Apoi mi-a apărut Jupiter, potolindu-se între tată și fiu; și-apoi mi-a fost limpede cum se mută pe cer. Și toate șapte mi s-au arătat cît sînt de mari și iuți și depărtate între ele» (v. 145-150). De sus a avut Dante revelația mișcării tuturor planetelor pe cer. “Jupiter, temperata stea prezentată deja în cîntul XVIII (versul 68), se află între planeta Saturn, rece prin constituție, și Marte, caldă prin constituție (cf. Convivio II, XIII, 25). Planetele, spre deosebire de stelele fixe, își schimbă mereu poziția pe cer (cf. Paradis VIII, 3)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_27

«Brazda ce ne face așa cîinoși, rotindu-mă eu cu eternii Gemeni, toată mi-a apărut, din vîrf la vărsare. Apoi mi-am întors ochii spre ochii frumoși» (v. 151-154). Din rotirea înaltă a Gemenilor, i-a apărut lui Dante, în depărtare, pămîntul pentru a cărui stăpînire oamenii devin așa meschini și înverșunați. Pe urmă el a revenit cu privirile spre Beatrice. “După ce și-a trecut privirea peste toate planetele, pe care le vede mișcîndu-se «ca un angrenaj perfect dintr-o ceasornicărie cosmică» (Montanari), Poetului îi apare, turtită și confuză din cauza distanței, imaginea pămîntului, ca o măruntă brazdă (imaginea derivă dintr-un pasaj al lui Boetius, De consolatione philosophiae II, 7 și este reluată în Monarhia III, XVI, 11), unde uriașă este doar înverșunarea cu care oamenii se urăsc și se luptă între ei. Dar de pămînt și de tristețea sa Poetul se desprinde imediat, revenind la contemplația celestă, privind la Beatrice” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Advertisements