Virtutea fără de obstacol (5)

Pd_XXIII_13

«Astfel Beatrice; și eu, care la sfaturile ei eram mereu gata, din nou m-am întors la bătălie cu plăpînde pleoape. Cum, în raza de soare ce pură străbate prin geana de nori, odinioară ochii mei acoperiți de umbră au văzut pajiștea cu flori» (v. 76-81). La îndemnul călăuzei, Dante își îndreaptă din nou privirile șubrede, ca om viu, către realitățile divine. Imaginea nou zărită semăna cu o cîmpie înflorită, a cărei umbră e sfîșiată de raza de soare ce taie brusc norii. “Prima terțină nu este un reproș, ci un îndemn către Dante să evite eroarea, cu totul omenească, de a izola un moment, chiar dacă foarte îndrăgit, provocînd dizarmonie, mai evidentă într-o lume ca Paradisul, unde totul este riguros unitar și Dumnezeu este, mai mult ca oriunde, în toate creaturile sale. A doua terțină insistă pe imaginea grădinii și a florilor și nu e un context nou, ba este chiar foarte răspîndit în literatura devoțională și în pictură. Între experiența lingvistică, vizibilă, sensibilă (crini, flori, arome, grădină) și cea cerească, există doar o diferență de niveluri: a doua o completează pe prima și o realizează deplin. Roza mistică, prin care este indicată în cadrul liturghiei Maria, este cu adevărat un trandafir și astfel se prezintă și în Paradis; omul medieval, spre deosebire de noi, nu avea două planuri de viziune, cel realist și cel metaforic: cele două planuri, în imaginația lui și în artă, coincideau” (T. Di Salvo). “A treia comparație, foarte pură și diafană, care marchează cîntul – după pasărea pe ramuri și luna printre stele – continuă procesul de apropiere a elementelor mai  frumoase și suave de pe pămînt și acea lume a fericirii eterne, pe care un poet încearcă s-o zugrăvească; dar aspectele pămîntești sînt, la rîndul lor, aproape pe neobservate, înălțate la o dimensiune suprapămîntească, în puritatea absolută și neclaritatea care le califică” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_14

«astfel am văzut mai multe cete de splendori, străfulgerate de sus, din razele aprinse, fără a vedea izvor de fulger. Oh, virtute nobilă ce astfel împodobești, în înălțimi te-ai ridicat spre a face loc ochilor mei ce-n fața ta erau neputincioși» (v. 82-87). O mulțime de fulgere orbitoare coborau din Empireu, fără a dezveli originea acestei lumini. Isus s-a înălțat la ceruri, pentru a-i permite privirii șubrede a lui Dante să vadă din nou. “Acum cîntul se concentrează pe gloria Mariei care, după întoarcerea lui Cristos în Empireu, se plasează ca imaginea cea mai înaltă în corul duhurilor fericite. Și încă o dată tema, care focalizează atenția, se deschide cu o comparație, după linia structurală care face din acest cînt unul dintre cele mai bine organizate, în cadrul poemului, și poate cel mai bogat în comparații, care sînt printre cele mai lungi și luminoase” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_15

«Numele frumoasei flori, pe care mereu o invoc, de dimineața pînă seara, mi-a captat întreg sufletul spre a-i zări focul măreț» (v. 88-90). Lumina Sfintei Fecioare, care este obiectul rugăciunilor zilnice ale lui Dante, a ocupat centrul imaginii. “Poziția privilegiată, pe care Dante i-o atribuie în ierarhia fericirii Mariei, cea mai înaltă, cea mai aproape de Cristos, provine din literatura mistică. Aceasta făcuse din Maria și din cultul marian unul dintre momentele cele mai importante și necesare, în cadrul experienței religioase. Concepută ca mediatoare între Dumnezeu și om, salvatoare, mamă afectuoasă și milostivă, susținătoare a bolnavilor și a nevoiașilor, pe de o parte ca ființă ea elogia toate ființele, pe de altă parte îi conferea sentimentului religios tendința, periculoasă, de a se rezolva într-un raport afectuos (mamă-fiu), autoritar (mamă ce intervine și ajută omenirea nevoiașă, care nu știe ce are de făcut, în lipsa unei călăuze) sau în pietismul afectat (maică îndurerată, care îi mîngîie pe suferinzi și îi avantajează tocmai fiindcă sînt suferinzi)” (T. Di Salvo). “Mărturisirea simplă, pe care o face Dante în acest pasaj – unic în cadrul poemului și în toată opera sa – despre rugăciunea lui de fiecare zi este un alt detaliu încîntător, în această scenă a Paradisului, unde sentimentele omenești cele mai dragi pătrund în cerul eternității divine inaccesibile, într-o metamorfoză profundă și aproape neobservată” (Chiavacci Leonardi).

Lorenzo_Monaco

Advertisements