Virtutea fără de obstacol (8)

Lorenzo_Monaco2

Pd_XXIII_22

«Și ca pruncul care spre mamă-ntinde brațele, după ce-a supt lapte, de la focul inimii ce pînă afară se-ncinge; fiecare din sclipiri în sus și-a lungit flacăra, încît marea iubire ce-o purtau Mariei mi-a fost vădită» (v. 121-126). Toate duhurile fericite păreau că-și întind brațele, în semn de dragoste, către Sfînta Fecioară ce se îndepărtează. “Imaginea Mariei protectoare, a Mariei care alăptează, a fost repede preluată de iconografia creștină, încît a devenit o temă frecventă. Aici trebuie remarcată insistența pe scena domestică, adaptată la caracteristica Mariei, care cu timpul s-a impus: cea de mamă bună și iubitoare” (T. Di Salvo). “Ca la început, și la sfîrșit se cîntă raportul de iubire dintre mamă și copil: acesta, în ambele cazuri, mic, alăptat, cu totul dependent de mamă. Prima comparație o are în centrul ei pe mamă, a doua pe copil, aproape închizînd un cerc de tensiune afectivă. Și realismul atent cu care e zugrăvită scena – a se vedea brațele întinse ale pruncului spre mamă – sporește intensitatea profundei sale semnificații mistice. Dumnezeu și omul, mama și pruncul; raportul pămîntesc nu e decît o figură a celuilalt” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_23

«Apoi au rămas în fața mea, Regina coeli cîntînd așa dulce, că-n veci nu mi-a pierit desfătarea» (v. 127-129). După plecarea Sfintei Fecioare, duhurile fericite și-au continuat cîntecul de slavă în fața lui Dante. “După ce-a dispărut în urma lui Cristos și lumina Mariei, rămîn în scenă doar duhurile fericite și, ca pentru a încheia cu o pauză diafană marea reprezentare, intonează un cîntec, exprimîndu-și în el sentimentul de iubire. Scena amintește, prin smerenia și blîndețea sa, imnul Salve Regina, cîntat în vîlceaua principilor din Purgatoriu (VII, 82-84)” (Chiavacci Leonardi). “Regina coeli: acesta e începutul antifonului marian din perioada pascală: «Regina Coeli laetare, alleluja! / Quia quem meruisti portare / Resurrexit, sicut dixit, alleluja!» («Bucură-te, Regină a Cerului / fiindcă cel pe care ai binemeritat să-l porți în pîntece / a înviat, după cum a spus»). Alegerea imnului este pusă în acord cu triumful aici celebrat: imnul de glorie și înviere este singurul care poate fi cîntat în Paradis (a se vedea «‘Învie’ și ‘Învinge’» din cîntul XIV, v. 125 și «Slavă!» din cîntul XXVII, v. 1-3), așa cum Salve Regina, cîntec al exilului, ține de Purgatoriu” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_24

«Vai, cît e belșugul cuprins în grînarele pline, ce-au fost aici jos harnice semănături! Aici e trăită și gustată comoara ce s-a dobîndit plîngînd în robia din Babilon, unde s-a lăsat aurul» (v. 130-135). Vai, ce îmbelșugate de virtute sînt sufletele ce-au fost cuvioase în timpul vieții! Suferințele îndurate de-a lungul traiului pămîntesc sînt răsplătite în ceruri. “Terțina, în care sînt evidente accentele evanghelice (Matei 13, 3-23; Marcu 4, 3-30; Luca 8, 5-15) nu e ușor de interpretat. Buti, urmat de toți interpreții vechi, înțelege bobolce ca feminin plural pentru «bobolco» (din latinul bibulcus), care înseamnă «lucrător al pămîntului». Parodi susține că «bobolce înseamnă fără îndoială ‘cîmpuri’, bucăți de pămînt care trebuie arate și semănate și care au proprietatea de a fi pline de belșug», bazîndu-și afirmația pe faptul că termenul «bifolca» sau «biolca» se mai folosește încă prin Italia de nord pentru a indica o suprafață de pămînt” (E.A. Panaitescu). “Exilul evreilor din timpul robiei babiloniene (cf. 2 Regi 24, 10 sqq.; Ieremia 52, 3 sqq) este, în toată literatura patristică și medievală, imaginea vieții pămîntești care, pentru creștin, este o perioadă de exil înainte de ajungerea în patria adevărată, cerul” (E.A. Panaitescu). “Acest limbaj, așa plin de imagini care nu totdeauna ne par coerente (…), prin intermediul alegoriei și al puternicei sale încărcături imagistice, poate fi considerat tipic pentru civilizația gotică” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_25

«Aici triumfă, sub înaltul fiu al Domnului și al Mariei, cu izbînda sa, prin vechiul și noul sfat, cel ce ține cheile acestei glorii» (v. 136-139). În Paradis, aproape de Cristos și Sfînta Fecioară, alături de duhurile fericite din Vechiul și Noul Testament, stă glorios Sfîntul Petru. “Apare astfel, la încheierea cîntului, apostolul care va fi protagonistul celui următor. Dar prezența proclamată a lui Petru, conducător vizibil al Bisericii pămîntești, a acelui Petru care a pornit fără aur și-argint (cf. XXII, 88) are mai ales funcția de a sugera că înaltul sfat al duhurilor reunite în acest cer zugrăvește ansamblul istoric al credincioșilor, în vizibilitatea sa pămîntească (mai întîi reprezentat de poporul evreu, apoi de poporul creștin)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements