Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: September, 2017

Mînia Sfîntului Petru (5)

Pd_XXVII_13

«Așa cum cu aburi înghețați fulguiește-n jos prin văzduhul nostru, cînd cornul caprei de pe cer cu soarele se-atinge, în sus am văzut eu astfel eterul împodobit și fulguind cu aburi triumfători, ce se opriseră cu noi aici» (v. 67-72). Luminile duhurilor se înalță plutind spre Empireu, la fel cum fulgii plutesc spre pămînt, atunci cînd constelația Capricornului intră în conjuncție cu soarele (între 21 decembrie și 21 ianuarie). “Duhurile fericite, după ce și-au îndeplinit misiunea, urcă împreună cu Sfîntul Petru în Empireu; cerul este punctat, pe măsura ascensiunii, de luminile lor; poetului spectacolul i se pare asemănător ninsorii. Între cele două fenomene Dante instituie, mai mult decît o comparație, un raport de afinitate. El «se uită nu la direcția, ci la calitatea mișcării, lente și solemne» (D’Ancona)” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_14

«Văzul meu le urmărea înfățișarea și-a urmărit pînă ce distanța mare l-a oprit de-a trece mai departe. La care doamna, ce m-a văzut liber de grija de-a privi în sus, mi-a zis: ‘Coboară-ți privirea și te uită cum te-ai întors’» (v. 73-78). Peregrinul a însoțit din ochi luminile ce se înălțau la Empireu, pînă la limita vederii sale. Însă Beatrice l-a îndemnat să privească pămîntul rămas jos, în depărtare. “Această invitație rostită de Beatrice, ca Dante să-și întoarcă ochii pentru a revedea drumul străbătut, nu are rolul de a sublinia distanța față de lucrurile pămîntești, ci e pregătirea finală pentru întîlnirea cu Dumnezeu: aproape o potențare a capacităților morale și religioase, care derivă din conștiința că, după toate cîte s-au realizat, se poate face pasul suprem” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_15

«Din ceasul cînd am privit întîi, m-am văzut mișcîndu-mă prin tot arcul ce merge de la jumătate la capătul primei clime» (v. 79-81). Față de precedenta examinare a pămîntului (cf. Par. XXII, 127-154), Dante a străbătut o mare porțiune de drum. “Cosmografia din Evul Mediu, urmînd teoria lui Alfraganus, împărțea emisfera nordică, pornind de la Ecuator, în șapte zone sau fîșii paralele, în funcție de perioada diferită în care fiecare rămînea expusă la soare. Prima zonă, care își avea centrul la Ierusalim, se întindea pe 180 de grade, de la Gange la Cadix. Atunci cînd Dante, intrat în constelația Gemenilor, privise prima dată, din înălțimea cerului, pămîntul (cf. cîntul XXII, versurile 133-153), se afla deasupra meridianului de la Ierusalim. Întrucît în versurile 80-81 afirmă că a ajuns din centru (Ierusalim) la capătul primei zone (Cadix), el a străbătut așadar un arc de 90 de grade într-un interval de șase ore” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_carolingia1

Advertisements

Mînia Sfîntului Petru (4)

Giovanni_di_Paolo2

Pd_XXVII_10

«nici ca eu să fiu o figură de sigiliu pentru privilegii vîndute și mincinoase, de care adesea mă-nroșesc și mă mîniez. În straie de păstori, lupi flămînzi se văd de-aici pe toate pășunile: oh, paza lui Dumnezeu, de ce zaci oare?» (v. 52-57). Sigiliul papei, care include chipul Sfîntului Petru, este folosit pentru redactarea de documente abuzive. Ipocrizia corupției bisericești a devenit revoltătoare. “Metafora cu turma, păstorul și lupul este de clară origine biblică (Ieremia 23, 1; Matei 7, 15) și a fost reluată de Dante și în Epistola către cardinalii italieni (XI, 6), unde prelații sînt definiți «uzurpatori ai datoriei păstorilor», iar turma e prezentată ca «părăsită și nepăzită»” (E.A. Panaitescu). “De ce zaci oare?: lamentația despre o ipotetică neimplicare divină sau, mai bine zis, despre ceea ce credinciosului nerăbdător i se pare un comportament de neimplicare, Dante a putut s-o găsească în Psalmi (44, 22-23): «Din pricina Ta sîntem junghiați în toate zilele, sîntem priviți ca niște oi sortite pentru măcelărie. Trezește-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezește-Te! Nu ne lepăda pe vecie!». Toată invectiva e construită pe cuvinte și expresii ce derivă din textele sfinte, ca într-un proces de identificare: protestul dantesc este, ca la vechii profeți, susținut de un înalt sentiment religios și e aproape o voce a divinității. De aici autoritatea sa sporită, adevărul indiscutabil cuprins în vorbele sale, care nu sînt ale unui sectar, ci ale omului care aduce mesajul ceresc” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_11

«Din sîngele nostru bascii și gasconii vor să bea: oh, bunule început, spre ce josnic sfîrșit te prăbușești!» (v. 58-60). Papii corupți de acum își întemeiază puterea pe prestigiul papilor martiri din trecut (le beau sîngele). Începutul virtuos al Bisericii a ajuns în totală degringoladă. “Bascii și gasconii: după Bonifaciu al VIII-lea, acuzația Sfîntului Petru se abate asupra lui Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 82; Purgatoriu XXXII, 148 sqq.; Paradis XVII, 82), pontif în 1305, și asupra lui Ioan al XXII-lea, născut la Cahors (Paradis XVIII, 130-136), pontif între 1316 și 1334. Folosirea pluralului extinde condamnarea lui Dante de la pontifi și cei care i-au sprijinit la o întreagă regiune, conferindu-i înfricoșătoarei viziuni din versurile 58-59 o vigoare excepțională, «de parcă n-ar fi vorba numai despre doi papi, ci despre o invazie de lipitori și vampiri» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_12

«Dar înalta providență, care cu Scipio a ocrotit la Roma gloria lumii, veni-va curînd în ajutor, cum cred eu. Și tu, fiule, ce pentru povara muritoare încă te vei întoarce jos, deschide gura și nu ascunde ce eu n-ascund’» (v. 61-66). Sfîntul Petru speră că Divina Providență va interveni curînd pentru a salva Biserica, la fel cum odinioară l-a trimis pe Scipio pentru a salva Roma. Dante primește misiunea de a transmite pe pămînt mesajul de indignare din ceruri. “Se profilează, pe fundalul întunecat al terținei precedente, profeția Sfîntului Petru, prin care Dante, încă o dată, își reafirmă credința într-o apropiată renovatio a Bisericii și – cum o dovedește elogiul adresat Romei (versul 62) – a Imperiului. Providența, care odinioară a intervenit cu Publius Cornelius Scipio Africanul pentru a salva Roma amenințată de Hannibal (Convivio IV, V, 19; Monarchia II, X, 7; Paradis VI, 53), va veni în ajutorul Bisericii, care are nevoie de o eficientă operă de reformă a obiceiurilor ecleziastice și de restabilirea la Roma a sediului papal, după captivitatea de la Avignon. Apare evidentă, în aceste versuri, amintirea venirii Ogarului (Infern I, 101), a celui trimis de Dumnezeu (Purg. XXXIII, 42-43). Chiar fără alte precizări ulterioare, Sfîntul Petru îi promite lui Dante un remediu sigur: este «o promisiune… care e o certitudine. Nu trebuie să-i cerem documente scrise Sfîntului între Sfinți» (Vallone)” (E.A. Panaitescu). “Și tu, fiule…: și tu, care te vei întoarce pe pămînt, pentru povara trupului tău muritor – așadar un trup a cărui prezență și participare la viziune este încă o dată solemn declarată – vorbește și nu ține ascuns (adică dezvăluie în fața oamenilor) ceea ce eu aici n-am ascuns în fața ta. După cea rostită de Beatrice (Purg. XXXII, 103-105; XXXIII, 52-54) și cea a lui Cacciaguida (XVII, 124 sqq.), cea a Sfîntului Petru este ultima și mai plină de autoritate învestitură, pe care Dante o obține ca profet pe lîngă oamenii din vremea sa (…). Îndreptîndu-se spre finalul poemului, înainte de a părăsi ultimul cer «istoric», pentru a intra în lumea spiritelor pure, Dante își asumă solemn această datorie, care a fost convins că-i aparține în cadrul istoriei” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo3

Mînia Sfîntului Petru (3)

Pd_XXVII_7

«‘N-a fost mireasa lui Cristos cu sîngele meu hrănită, al lui Lin, al lui Clet, pentru a fi la dobîndire de aur folosită» (v. 40-42). Biserica începuturilor s-a întemeiat pe sacrificiul martirilor – e inacceptabil să fie acum deturnată și scufundată în corupție. “Pontifii actuali, care îi oferă miresei lui Cristos (cf. Paradis X, 140; XI, 32; XII, 43) doar corupția și simonia lor, au uitat că prima ei hrană mistică a fost sîngele unui luminos șir de martiri. Exemplul lui Petru, martirizat, conform tradiției, la 29 iunie din anul 67 sau 68, a fost urmat de primii doi urmași ai săi, Lin și Clet, sau Anaclet, morți în a doua jumătate a secolului I” (E.A. Panaitescu). “Dobîndire de aur: imaginea schimbului între sînge (sau carne) și aur (bogății) probabil că a fost răspîndită în limbajul literar, ca o amintire a timpurilor feroce; o găsim de asemeni la Shakespeare (Neguțătorul din Veneția)” (T. Di Salvo). “N-a fost mireasa: al doilea discurs al lui Petru declară viciile pentru care postul urmașului lui Cristos este acum «uzurpat» și o face prin intermediul negațiilor, într-un puternic crescendo. Această formă retorică (n-a fost ci) poartă în sine un ton de durere amară, stabilind o comparație între ceea ce a fost Biserica de odinioară și ceea ce e azi; cu atît mai profundă e amărăciunea, cu cît vorbește acela care, cu sîngele său, a întemeiat puritatea începuturilor” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_8

«ci pentru dobîndirea acestei vieți fericite, iar Sixt și Pius și Calist și Urban și-au vărsat sîngele după multe suferințe. Nu ne-a fost gîndul ca la dreapta urmașilor noștri să șadă o parte, iar dincolo altă parte a poporului creștin» (v. 43-48). Martirii pentru cauza credinței s-au sacrificat din iubire creștină, ei n-ar fi acceptat politizarea credinței și segregarea credincioșilor. “Continuă, prin intermediul Sfîntului Petru, rezumatul pontifilor martirizați în primele secole de viață ale Bisericii: Sixt I a murit cam în 125, Pius I cam în 150, Calist în 222, Urban I în 230” (E.A. Panaitescu). “Pontifii, a căror datorie ar trebui să fie de a obține pacea și armonia între popoare, au împărțit de fapt, în mod arbitrar, creștinismul în două tabere dușmane, guelfii și ghibelinii. Ceea ce au făcut ei este «un fel de monstruoasă și aberantă anticipare a Judecății de Apoi» (Mattalia), cînd cei aleși vor apărea la dreapta lui Dumnezeu, iar cei respinși la stînga lui (Matei 25, 31-33)” (E.A. Panaitescu). “Și-au vărsat sîngele: versul închide într-un accent de durere profundă cele două terține, construite ca un chiasm: întîi sîngele, primele nume de papi, dobîndirea de aur; apoi (în contrast imediat) dobîndirea vieții fericite, celelalte nume, în fine iar sîngele, care cuprinde astfel în sine întregul discurs îndurerat” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_9

«nici cheile ce mi-au fost date să devină semn pe drapelul ce contra botezaților să lupte» (v. 49-51). Simbolul puterii papale este pervertit în războaie purtate împotriva altor creștini. “Cheile oferite de Cristos Sfîntului Petru și considerate simbolul autorității papale (Infern XIX, 101; XXVII, 104; Purgatoriu IX, 117; Paradis XXIV, 35) au devenit semnul exercițiului papal în 1229, cu ocazia luptei dintre Grigore al IX-lea și Frederic al II-lea” (E.A. Panaitescu). “Semn pe drapel: așa cum drapelul statului pontifical purta stema cheilor papale, la fel sigiliul avea ca desen specific imaginea Sfîntului Petru; de aceea spune acum sfîntul că, văzîndu-se reprodus în atîtea acte publice, care atestă falsificări și privilegii nemernice, se simte ca omul care se uită în oglindă, își vede josnicia, se înroșește și se rușinează” (T. Di Salvo).

Niccolo_da_Bologna2

Mînia Sfîntului Petru (2)

Miniatura_carolingia2

Pd_XXVII_4

«Cel ce pe pămînt uzurpă locul meu, locul meu, locul meu, ce-n fața Fiului Domnului este vacant, a făcut din cimitirul meu o cloacă de sînge și putoare; în care perversul prăbușit de sus, acolo jos se desfată’» (v. 22-27). Sfîntul Petru se indignează de comportamentul nelegiuit al Papei de la Roma, care îi produce încîntare doar Satanei. “Niciodată n-a inclus Dante în vreo invectivă a sa tonalități atît de puternice și niciodată n-a pregătit-o prin semne așa evidente de așteptări profetice; de fapt, în această invectivă împotriva papilor se adună însuși sensul istoriei omenirii, care este o pregătire pentru lumea de apoi, constant amestecată cu politica și cu viața de toate zilele; cei care neglijează acest ideal sau îl resping sînt adevărații vinovați pentru decăderea omenirii și sînt adevărații dușmani ai creștinului” (T. Di Salvo). “Prima acuzație a Sfîntului Petru este îndreptată împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea, care ocupa tronul lui Petru în 1300, anul călătoriei lui Dante în lumea de apoi. În legătură cu versurile 22-24, care au provocat nenumărate discuții între critici, pentru valoarea de atribuit termenilor uzurpă și vacant, Sapegno explică foarte lucid: «acuzația adusă aici de Dante împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea n-ar fi propriu-zis de nelegitimitate canonică, ci de lipsă a demnității morale. Numai că fraza de care se slujește Poetul în versul 24 nu pare să aibă rostul de a stabili o asemenea distincție formală, ci doar de a sublinia antiteza dintre judecata omenească, întemeiată pe aparență, și cea divină, care merge la adevărata substanță a lucrurilor; iar uzurpă exprimă o condamnare totală, unde se reia protestul aspru al lui Dante împotriva pontifului, care și-a obținut funcția cu ajutorul înșelătoriei (cf. Infern XIX, 56-57) și o exercită astfel încît îi provoacă bucurie Satanei. Formula dantescă nu ne permite să afirmăm fără dubiu deplinul consimțămînt al Poetului la teza dușmanilor lui Bonifaciu, în legătură cu lipsa de legitimitate a pontificatului său (familia Colonna și Filip cel Frumos au formulat principalele acuzații în privința alegerii simoniace a papei), dar nici n-o exclude explicit». Totuși problema, «formulată în acești termeni, este lipsită de relevanță, în contextul invectivei Sfîntului Petru, care se mișcă pe un plan ideal diferit și mai înalt», fiindcă «deși pe pămînt există efectiv un împărat și un pontif, Imperiul și Papalitatea sînt vacante, din punct de vedere ideal, în ochii lui Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Putoare: duhoarea care se respiră acolo este produsă de decăderea moravurilor. Și toate, urîțenia, murdăria, violențele, adunîndu-se, fac din Roma, în locul unei cetăți sacre, o cloacă, un canal de impurități și scîrboșenii. Cuvintele sînt marcate de o puternică și intensă asprime, dar rămîn generice. Cea care le susține este sinceritatea împinsă la maximă intensitate. Pe de altă parte, aceasta este modalitatea profețiilor și a lamentațiilor, pe care Dante o moștenea din textele biblice. Oricum, prin aceste cuvinte se deschide cea mai intensă dintre invectivele antiecleziastice ale poemului, ca o dură sinteză a tuturor celorlalte, răspîndite în cele trei cantice și culminînd cu un cuvînt doar aici întîlnit: cloacă” (T. Di Salvo). “Locul meu: tripla anaforă amintește, sub efectul puternic al emoției, un model biblic: «templum Domini, templum Domini, templum Domini est» (Ieremia 7, 4)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_5

«În culoarea cu care soarele pictează norul dimpotrivă, seara și dimineața, am văzut eu atunci tot cerul pătat. Și ca femeia cinstită, ce rămîne sigură de ea și la greșeala altuia, doar ascultînd, se face sfioasă» (v. 28-33). Duhurile mîntuite au preluat furia vorbitorului și cerul s-a colorat în roșu. În schimb Beatrice a pălit de durere. “Toate duhurile fericite se înroșesc pentru a-și exprima implicarea în fața indignării Sfîntului Petru: ca un cor mut, care se unește cu vocea celui ce vorbește în numele tuturor. Astfel invectiva și condamnarea devin mai vibrante și responsabile, cum mai solemnă va fi vocea poetului, care va aduce pe pămînt nu mesajul unui singur duh fericit, ci al tuturor” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_6

«astfel Beatrice s-a schimbat la chip; și asemenea eclipsă cred că-n cer a fost, cînd a pătimit suprema putere. Apoi au continuat vorbele sale cu voce așa schimbată, că înfățișarea nu-i era altfel» (v. 34-39). La fel de brusc s-a întunecat întregul văzduh la moartea lui Isus pe cruce. Sfîntul Petru și-a continuat invectiva, avînd și vocea, nu doar înfățișarea schimbată de mînie. “În timp ce indignarea provoacă pe chipul celor mîntuiți o roșeață, care se întinde cu o puternică strălucire pe tot cerul («această fulgerătoare înroșire a cerului – scrie Mattalia – este punctul cel mai viu și eficient al invenției, prezentînd motivul indignării pe o scară cosmică și apocaliptică»), durerea Beatricei în fața păcatelor Bisericii se exprimă printr-o paloare neașteptată, ce parcă răpește orice lumină de pe chipul ei. În fața unei asemenea transformări, Poetul nu găsește alt termen de asemănare decît în cosmos: întunecarea Beatricei amintește de neașteptata întunecare a soarelui la moartea lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45). Și altă dată Poetul a comparat figura doamnei sale, îndurerate de decăderea Bisericii, cu taina patimilor lui Cristos (cf. Purgatoriu XXXIII, 4-6)” (E.A. Panaitescu). “Puternica încărcătură de emoții care îl sugrumă pe Sfîntul Petru realizează o adevărată metamorfoză, care de la înfățișarea sa schimbată, emoționată și tulburată, se întinde și implică întregul Paradis, adevărată curte de justiție, ce freamătă de indignare în timp ce pronunță actul de acuzare, totodată o judecată definitivă. De aici prevalența aceluiași verb ce leagă și unifică diversele aspecte: se schimbă înfățișarea, chipul Beatricei pălește și tot astfel, în directă legătură cu indignarea, inclusiv chipul Sfîntului Petru (înfățișarea nu-i era altfel), iar vocea primește alt ton, solemn, amenințător, adînc emoționat (cu voce așa schimbată): modificarea trimite la răsturnarea de valori care l-a caracterizat pe acel papă blestemat” (T. Di Salvo).

Niccolo_da_Bologna1

Mînia Sfîntului Petru (1)

Lorenzo_Veneziano

Al optulea cer, al stelelor fixe. Moment de extaz în Paradis. Invectiva Sfîntului Petru împotriva Bisericii corupte. Ascensiunea în Primul Cerc Mobil. Explicațiile date de Beatrice și furia ei pentru decăderea morală a oamenilor.

Pd_XXVII_1

«‘Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh’, a început ‘slavă!’ tot Paradisul, încît mă îmbăta suavul cînt. Ce vedeam îmi părea zîmbetul universului; căci îmbătarea mă lua prin văz și auz» (v. 1-6). Duhurile fericite din al optulea cer înalță un imn de slavă Sfintei Treimi, la sfîrșitul examinării pe care Dante a trecut-o cu bine. Extazul mistic îl cuprinde pe călător. “După ce a depășit triplul examen, la sfîrșitul discursului lui Adam despre condiția omenirii înainte de căderea în păcat, Dante încearcă în sinea lui un sentiment de profundă recunoștință pentru divinitate: la această bucurie participă toate duhurile fericite din al optulea cer, cu un imn de slavă la adresa Sfintei Treimi; iar, prin jubilare, bucuria se răspîndește în tot locul, care parcă se iluminează, ca zîmbetul universului” (T. Di Salvo). “Tatălui, Fiului…: cu solemnitate și forță se deschide marele imn de slavă, tipic pentru liturghia creștină. Punînd slava mai în urmă, în centrul celui de-al doilea vers, unde are, ca o intercalare, maxima subliniere muzicală, Dante plasează astfel în primul vers cele trei persoane ale Sfintei Treimi (două rezultate extraordinare, cu o singură invenție genială) și lasă în al treilea, ca de obicei, răpirea extatică a omului, care este chemat să contemple acea măreție. Terțina de debut marchează o netă distanță față de cînturile precedente; aventura întîlnirilor și a dialogurilor dintre duhurile cerești și călătorul de pe pămînt s-a încheiat. Acum începe o altă aventură, nu personală, ci universală” (Chiavacci Leonardi). “Mă îmbăta: verbul biblic («inebriabuntur de pinguidine domus tuae», Psalmi 35, 9) indică răpirea simțurilor, depășite de marea gingășie care, ca vinul, te face să îți pierzi mințile” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_2

«Oh, veselie! oh, inefabilă bucurie! oh, viață întreagă de iubire și pace! oh, bogăție sigură, lipsită de pofte! În fața mea cele patru facle stăteau aprinse și cea care a venit întîi a început să fie mai lucioasă» (v. 7-12). Sentimentele senine din Paradis sînt exaltate în fața celor trei apostoli și a lui Adam. “Așadar exact opusul bogăției, care însoțește și corupe viața oamenilor, făcîndu-i să-și dorească excesiv noi proprietăți și împingîndu-i la agresivitate, de teamă că n-au destule. Cele patru exclamații, care sînt de fapt o singură exclamație neîntreruptă, printr-un procedeu retoric, ce devenea predominant, atunci cînd sufletul se umplea de bucurie sau ură intensă și inexprimabilă, fac parte din același simțămînt care provoacă îmbătarea, unde marea uimire pentru faptul miraculos se împletește cu sentimentul imposibilității de-a găsi cuvinte destul de expresive. Era o modalitate foarte des folosită de predicatori. Și tot începutul cîntului, cu deschiderea sa solemnă, ca a unei celebrări liturgice a unui act de slăvire, cu triumfalismul său armonios, ne amintește o situație ecleziastică” (T. Di Salvo). “În fața mea: după ce s-a încheiat marele prolog, acțiunea se reia din locul unde se află Dante, de dragul căruia se întîmplă toate: în fața ochilor săi. Personajele sînt aceleași, cele patru flăcări cu cei trei apostoli și Adam, dar ei par acum schimbați, înfășurați într-o atmosferă nouă, solemnă. De la întîmplarea personală a peregrinului se trece acum la întîmplarea universală a Bisericii” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_3

«și astfel a devenit în înfățișare, cum s-ar face Jupiter, dacă el și Marte ar fi păsări și și-ar schimba penele. Providența, care aici împarte rost și reguli, în fericitul cor a pus tăcere peste tot, cînd am auzit: ‘Dacă eu îmi schimb culoarea, nu te mira; căci, vorbind eu, vei vedea cum toți aceștia își schimbă culoarea» (v. 13-21). Lumina care-l reprezenta pe Sfîntul Petru s-a înroșit, iar corul de slavă al duhurilor fericite a amuțit. “Precizarea ipotetică din versul 14 e destinată nu atît să indice schimbarea culorii Sfîntului Petru, cît să sublinieze sentimentul profund de neliniște, care-l cuprinde pe Dante în fața unei asemenea transformări și care, ca termen de comparație, poate avea doar rătăcirea încercată de om în fața unei metamorfoze cosmice, văzînd albul planetei Jupiter (Paradis XVIII, 68 și 96) și roșul planetei Marte (Paradis XIV, 86-87) schimbîndu-și culoarea reciproc. Iar a doua comparație ipotetică (ar fi păsări…), considerată de mulți critici inutilă, accentuează – propunînd o comparație cu elemente mai apropiate de experiența cotidiană – caracterul neașteptat și surprinzător la înfățișare al Sfîntului Petru, cum ar fi să vezi o pasăre în timp ce își schimbă rapid și neașteptat culoarea penelor” (E.A. Panaitescu). “Tăcere: cum se întîmplă în momentele cele mai solemne, cînd cuvintele ce vor fi pronunțate nu doar că trebuie să fie ascultate de toți, ci să și exprime o judecată unanimă de condamnare. Scena se schimbă acum într-un tribunal, care își pronunță sentința clară și definitivă, la capătul unui proces” (T. Di Salvo).

Miniatura_Fouquet

Examenul de iubire creștină (8)

Scuola_bizantina

Pd_XXVI_22

«și l-am văzut întorcîndu-se prin toate luminile drumului său de nouă sute treizeci de ori, cît am fost pe pămînt. Limba ce-am vorbit-o s-a stins de tot, înainte ca fapta de nefăcut s-o înceapă Nimrod cu ai lui» (v. 121-126). Adam a trăit 930 de ani (de atîtea ori a trecut soarele prin toate semnele zodiacului). Limba adamică a dispărut înainte ca poporul lui Nimrod, oamenii din Babilon, să înceapă construirea Turnului Babel. “De la moartea lui Adam pînă la coborîrea lui Isus în Limbul infernal au trecut, după cronologia lui Eusebiu, urmată de Dante și în Purgatoriu (cîntul XXXIII, versurile 61-63), 4302 ani. Adam a trăit, după mărturiile din Geneză (5, 5), 930 de ani. Dacă ținem seama că de la moartea lui Cristos pînă în anul 1300, data călătoriei imaginare a lui Dante în lumea de apoi, au trecut, după socoteala tradițională, 1266 de ani, însumînd cele trei cifre obținem 6498: aceasta este durata lumii, măsurată în ani” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_23

«căci nici un efect raționabil, din cauza plăcerii omenești ce se schimbă, urmînd cerurile, n-a fost etern durabil. E faptă naturală că omul vorbește; dar așa sau așa, natura vă lasă pe voi cum vă pare frumos» (v. 127-132). Nici o activitate rațională nu rămîne neschimbată, datorită bunului plac al oamenilor. Folosirea unei anumite limbi, în cadrul vorbirii, este rezultatul liberei opțiuni. Natura nu intervine în aceste alegeri ale ființelor omenești.  “În legătură cu limba folosită de Adam, Dante a exprimat în De Vulgari Eloquentia (I, VI, 4-7) o altă teorie, afirmînd că limba vorbită de primul om – ebraica – fiind de origine divină, nu putea fi schimbată sau coruptă, iar înmulțirea limbilor s-a realizat prin voința lui Dumnezeu, care astfel a pedepsit trufia omenească, manifestată prin construcția turnului Babel, începută de babilonieni, sub conducerea lui Nimrod (cf. Infern XXXI, 77-78; Purgatoriu XII, 34-36). Acum însă Dante susține că toate limbile – așadar și cea folosită de Adam – se schimbă prin natura lor, sînt și ele supuse devenirii și evoluției istorice: «Evoluția limbilor, care într-o primă etapă i se păruse lui Dante un fenomen de instabilitate, ce deriva din păcat, acum i se pare legată de însăși natura vieții omenești» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Faptă naturală: că omul folosește cuvîntul pentru a se exprima este un lucru ce ține de natură; dar că el vorbește efectiv într-un fel sau altul, adică într-o limbă sau alta, natura îi lasă omului libertatea de-a alege după bunul lui plac. Adică formele concrete, în care se configurează o limbă (cu diversele denumiri date lucrurilor: cf. v. 133-135), nu sînt fapta naturii, ci opțiunea istorică a omului. Această teorie, de derivație aristotelică, era amplu îmbrățișată de scolasticism” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_24

«Înainte să cobor la chinurile infernale, I se numea în lume supremul bine, de la care provine bucuria ce mă-nfășoară; și EL s-a numit apoi; iar asta se cuvine, fiindcă năravul muritorilor e ca frunza pe ram, una pleacă și alta vine» (v. 133-138). Inclusiv denumirea lui Dumnezeu s-a schimbat, de cînd a coborît Adam în Infern și pînă cînd a urcat în Paradis. Acest lucru este explicabil, fiindcă oamenii au gusturi foarte schimbătoare. “Dante exemplifică aici cele spuse adineaori” (Chiavacci Leonardi). “Dante prin litera I, care înseamnă «unu» în limba latină, probabil vrea să sublinieze «ideea unității, atributul suveran al lui Dumnezeu» (Casini-Barbi). EL («cel Tare», «cel Puternic») însă este numele cu care adeseori este indicat Dumnezeu în Biblie și, după un pasaj din De Vulgari Eloquentia (I, IV, 4), ar fi fost primul cuvînt pronunțat de Adam. Conceptul exprimat în aceste două versuri este expus și în Convivio (I, V, 7-8; II, XIII, 10) și în De Vulgari Eloquentia (I, IX, 6-10)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_25

«Pe muntele ce se ridică mai mult din valuri fost-am eu, cu viață curată și nemîntuită, de la prima oră la cea următoare, cînd soarele-și mută cadranul, la ora a șasea’» (v. 139-142). Primul strămoș a trăit în Eden, pe vîrful muntelui Purgatoriului, care se înalță din apele mării, pînă cînd soarele a străbătut un cadran de cer. “Adam a rămas în Paradisul Pămîntesc ceva mai mult de șase ore: de la prima oră a zilei (șase) la cea a amiezii, cînd soarele trece din primul în al doilea cadran, după ce a străbătut un sfert din drumul său zilnic. Dante urmează în acest caz teoria expusă de Pietro Mangiadore în Historia scolastica, pentru a stabili o legătură mistică între ora la care a fost comis păcatul originar și ora la care, după tradiție, a murit Cristos pe cruce (cf. Infern XXI, 112)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Examenul de iubire creștină (7)

Pd_XXVI_19

«fiindcă o văd în oglinda adevărată, ce asemeni sie face toate lucrurile, dar nimic n-o face pe ea ca ele» (v. 106-108). Duhul fericit a putut citi deja gîndurile călătorului. Lucrurile se imprimă, toate, pe chipul lui Dumnezeu, însă ele nu pot să reflecte pe de-a-ntregul chipul lui Dumnezeu. “«Speglio» și «pareglio» sînt franțuzisme elegante; iar eleganța simetrică a terținei înnobilează conceptul întortocheat cu care lucrează, pe care interlocutorul și cititorii săi îl cunosc deja prea bine” (V. Sermonti).

Pd_XXVI_20

«Tu vrei să auzi cît e de cînd Dumnezeu m-a pus în grădina înaltă, de unde aceasta pe așa lungă scară-n sus te-a îndrumat, și cît mi-a desfătat ochii și dreapta cauză pentru marea supărare și graiul pe care l-am folosit și l-am făcut» (v. 109-114). Călătorul vrea să afle cît timp a trecut de cînd Adam a fost pus în Paradisul Pămîntesc, de unde Dante a fost apoi condus spre ceruri de către Beatrice; cît timp a stat primul om în Eden; din ce cauză a fost el de fapt pedepsit; ce limbă a inventat și a folosit Adam. “Numeroasele întrebări arată limpede că, după ce-a depășit uimirea provocată de vederea primului strămoș, interesul dantesc se îndreaptă spre probleme de caracter doctrinar. Adam este de fapt un pretext: îi lipsește o efectivă personalitate poetică” (T. Di Salvo).

Pd_XXVI_21

«Vezi, copile, nu că am gustat din lemn a fost în sine pricină de îndelungat exil, ci doar depășirea semnului. De unde l-a clintit doamna ta pe Virgiliu, patru mii trei sute și două învîrtiri de soare am dorit acest conciliu» (v. 115-120). Primul strămoș a fost pedepsit nu pentru lăcomia de-a fi gustat din fructul păcatului, ci fiindcă a încălcat porunca divină. El a rămas apoi 4302 ani în Limb, la marginea Infernului, așteptînd venirea lui Isus pentru a fi mîntuit. “Adam răspunde la cele patru întrebări formulate mai sus, începînd cu a treia, cea mai importantă, fiindcă se referă la natura păcatului originar. Temelia poziției dantești este un pasaj din Sfîntul Toma (Summa Theologica II, II, CLXIII, 1 sqq.): greșeala primilor oameni n-a fost un păcat de lăcomie, ci de trufie și de neîncredere în bunătatea divină” (E.A. Panaitescu).

Scuola_bizantina3

Examenul de iubire creștină (6)

Pd_XXVI_16

«Și am început: ‘Oh, rod ce singur ai fost gata copt, oh, părinte străvechi căruia orice soață îți este fiică și noră, te implor cu toată smerenia să-mi vorbești: îmi vezi dorința și pentru a te auzi n-o mai exprim’» (v. 91-96). Dante i se adresează primului om de pe pămînt, care s-a născut matur și față de care toate femeile au fost descendente. “Adam a fost creat direct și deja adult de către Dumnezeu (Paradis VII, 26; De Vulgari Eloquentia I, VI, 1); în plus, fiind strămoșul speciei omenești, orice femeie este fiica lui (întrucît descinde din el) și nora lui (întrucît este măritată cu un urmaș al lui)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_17

«Uneori un animal acoperit se agită, că dorința i se vădește după mișcările pe care le face sub învelitoarea sa» (v. 97-99). Intențiile unui animal acoperit cu o învelitoare se ghicesc din energia cu care se zbate. “Această comparație a fost înțeleasă în moduri diferite. Comentatorii vechi credeau că învelitoarea e chiar pielea animalului, dar este o explicație de exclus, atît pentru Uneori, cît și pentru imaginea însăși cu mișcările pe care le face. Despre ce animal e vorba? Unii se gîndesc la șoim, sub scufia sa, alții la calul de luptă, sub harnașamentul lucios, alții la un animal domestic (o pisică, un cîine), acoperit întîmplător. Dar dacă Dante se gîndea la un animal anume, ar fi spus-o desigur. Comparația e, în opinia noastră, dinadins neprecizată și fiecare dintre exemplele citate poate corespunde ideii: așa cum un animal acoperit nu are altă modalitate de-a se exprima decît agitîndu-se sub învelitoare, la fel duhurile fericite nu au altă posibilitate sensibilă (în afara limbajului) de a-și comunica sentimentele. Iar învelișul luminos se mișcă în sclipiri diferite, pentru a urmări schimbările afective ale duhului, ca învelitoarea care se agită împreună cu animalul (cf. V, 124-126 și VIII, 52-54). Nu e vorba așadar de o «comparație ciudată» (Sapegno), ci de una cît se poate de precisă, cum observă Poletto” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_18

«și la fel primul duh mă făcea să pricep prin înveliș cît se bucura să-mi facă pe plac. Apoi a grăit: ‘Fără a-mi fi rostită de tine, îți pricep dorința mai bine decît tine orice lucru ce ți-e sigur» (v. 100-105). Adam a înțeles foarte bine întrebările pe care Dante ar fi vrut să i le adreseze. “Fără a-mi fi rostită: deși tu n-ai pronunțat-o, dorința ta mi-e cunoscută, mai bine decît cunoști tu orice adevăr, chiar și pe cel mai evident și sigur; fiindcă eu o citesc în oglinda minții divine, care reflectă în sine toate lucrurile, însă nimic n-o poate reflecta pe aceasta în totalitate” (N. Sapegno).

Scuola_bizantina2

Examenul de iubire creștină (5)

Pd_XXVI_13

«și cel trezit nu suferă ce vede, așa neștiută e deșteptarea bruscă, pînă ce cugetul nu-l ajută; așa din ochii mei orice necurăție a gonit-o Beatrice cu raza din ai săi, ce sclipeau și de la o mie de mile» (v. 73-78). Omul care se trezește pe neașteptate, sub sclipirea unei lumini orbitoare, nu vede nimic la început, pînă cînd nu-i vine rațiunea în ajutor. Tot astfel Beatrice a alungat toate umbrele din ochii șovăielnici ai lui Dante, cu strălucirea ei care se vedea din depărtare. “Descrierea procesului vederii este preluată din Convivio (II, IX, 4-5; III, IX, 7-9). Cugetul (stimativa) este capacitatea internă, cu ajutorul căreia omul cunoaște ceea ce îi poate fi util sau dăunător” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_14

«încît mai bine ca-nainte am văzut apoi; și ca năuc am întrebat de-a patra lumină ce-am văzut-o cu noi. Și doamna mea: ‘În sînul acelor raze își adoră creatorul duhul prim, pe care prima virtute l-a creat vreodată’» (v. 79-84). După ce și-a recăpătat văzul, călătorul observă încă o lumină alături de cei trei apostoli care l-au examinat. Călăuza îl lămurește că acolo se află duhul primului om creat de Dumnezeu și care își contemplă cu toată iubirea creatorul. “Adam, protagonistul celei de-a doua părți a cîntului, simbolizează lumea Vechiului Testament, confruntată cu cea din Noul Testament, reprezentată de Petru, Iacob, Ioan, pentru «a exprima unitatea creștină în istoria omenirii» (Del Lungo)” (E.A. Panaitescu). “Critica dantescă a dezbătut îndelung motivele prezenței lui Adam în acest cer, alături de cei trei înalți întemeietori ai bisericii creștine. Dar toți patru sînt deschizători de drumuri: Adam, al unității omenirii, apostolii, ai unității creștine, care i-a dăruit omenirii o singură credință și un singur și clar destin religios” (T. Di Salvo).

Pd_XXVI_15

«Ca frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță, am făcut eu, în timp ce ea vorbea, uimind, și m-a refăcut sigur dorința să-i vorbesc, de care ardeam» (v. 85-90). Înclinîndu-se respectuos în fața strămoșului Adam, Dante se înalță apoi, purtat de dorința de a-i vorbi. “Imaginea copacului își îndeplinește, cu mare evidență, funcția de ilustrare a atitudinii lui Dante. Dar ea își păstrează și o valoare autonomă și se încarcă de propria frumusețe constructivă a lumii cerești, a sugestiei peisagistice și simbolice a Paradisului. Acea frunză, împinsă de o forță irezistibilă spre înălțime, înzestrată cu o spontană tensiune sublimantă, este o realitate a naturii, care dobîndește o semnificație supranaturală” (G. Getto).

Lorenzo_Monaco2

Examenul de iubire creștină (4)

Lorenzo_Monaco5

Pd_XXVI_10

«Deci am reînceput: ‘Toate acele mușcături ce pot înclina inima spre Domnul m-au sprijinit în iubirea creștină; căci ființa lumii și ființa mea, moartea de el îndurată pentru ca eu să trăiesc și ceea ce speră orice credincios ca mine» (v. 55-60). Iubirea pentru Dumnezeu reprezintă sinteza tuturor sentimentelor lui Dante. Ea se explică prin recunoștința călătorului pentru crearea lumii și nașterea sa, pentru jertfa îndurată de Isus și nădejdea viitoarei mîntuiri în Paradis. “Într-o sinteză viguroasă se înșiră marile teme ale creației lumii și omului, ale mîntuirii și vieții eterne, care se adaugă la certitudinea că Dumnezeu este Binele suprem, demn de iubirea supremă. Și, parcă purtat de unda maiestuoasă a acestor adevăruri esențiale, Dante răsare în centrul unei experiențe vitale, cu gestul prin care debarcă teafăr de pe marea înșelătoare a iubirilor false, pe țărmul sigur al iubirii adevărate” (G. Getto). “Pot înclina inima spre Domnul: amintim că pe acest verb (care indică actul liber, prin care inima i se dăruiește lui Dumnezeu) Dante întemeiază mîntuirea omului, în poemul său (cf. Purg. III, 123; XI, 129)” (Chiavacci Leonardi). “Căci ființa lumii: iată în sfîrșit mușcăturile – actele de iubire, nu raționamentele – care-l determină pe Dante să iubească la rîndul său: crearea lumii și mai ales a lui însuși; mîntuirea realizată de Cristos cu prețul morții sale, ca să poată obține el viața eternă; fericirea, adică participarea la viața divină, la care el, ca orice creștin credincios, are dreptul să spere. Plasate în ordine cronologică – creația, mîntuirea, slava –, acestea sînt cele trei daruri ale lui Dumnezeu, care dovedesc imensa lui iubire pentru oameni și care, alături de zisa cunoaștere vie, adică împreună cu convingerea rațională că Dumnezeu este binele suprem, l-au condus pe Dante la mîntuire, de la iubirea strîmbă la cea dreaptă, de la rătăcirea în urma formelor false de bine, la întoarcerea spre iubirea pentru binele adevărat și suprem” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_11

«cu zisa cunoaștere vie m-au scos din marea iubirii strîmbe și pe malul celei drepte m-au pus. Frunzele cu care înfrunzește toată grădina grădinarului etern le iubesc eu așa de mult, pe cît de el tot binele le este lor dăruit’» (v. 61-66). Alături de argumentele rațional-filosofice, acelea sentimentale l-au readus pe Dante, de pe potecile înșelătoare ale iubirilor pămîntești, pe calea cea dreaptă a iubirii pentru Dumnezeu. Astfel a ajuns el, de asemeni, să iubească întreaga lume creată de Atotputernic și care îi reflectă bunătatea. “După ce a înșirat motivele «sentimentale» ale iubirii sale pentru Dumnezeu (versurile 55-63), Dante își completează prezentarea amintind – pe scurt – iubirea datorată creaturilor, care nu sînt îndrăgite pentru ele înseși, ca Dumnezeu, ci doar întrucît strălucește în ele perfecțiunea divină (Sfîntul Toma, Summa Theologica I, VI, 4; II, II, XXVI, 6). Montanari consideră terțina 64, bogată în trimiteri evanghelice (Ioan 15, 1; cf. și Paradis XII, 72 și 104), o «imagine zîmbitoare a unei lumi originale, care iese din mintea divină, înainte de păcatul comis de creaturi: o imagine ce sclipește de la soarele spiritual, în orbirea simțurilor, care încă îl înfășoară pe Dante»” (E.A. Panaitescu). “Frunzele…: eu iubesc toate creaturile, ce cresc pe marea cîmpie a agricultorului divin, în funcție de binele pe care li-l transmite, adică în funcție de bunătatea lor mai mare sau mai mică. Virtutea iubirii creștine include totodată iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru aproapele nostru (Matei 22, 37-39)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_12

«Îndată ce-am tăcut, un prea dulce cîntec a răsunat în cer, iar doamna mea spunea cu ceilalți: ‘Sfînt, sfînt, sfînt!’. Și cum lumina ascuțită din somn te smulge, prin simțul văzului ce dă fuga la strălucirea ce trece din cută-n cută» (v. 67-72). Duhurile care au ascultat răspunsurile lui Dante îi răsplătesc succesul printr-un cîntec de slavă. Ni se întîmplă să ne trezim brusc din somn, atunci cînd o lumină puternică ne străpunge pleoapele și răzbate pînă la ochi. “Un imn de laudă și mulțumire către Dumnezeu – derivat din Sfînta Scriptură (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) și din liturghie – încheie nu doar mărturisirea iubirii creștine, ci tot triplul examen susținut de Dante” (E.A. Panaitescu). “Se include pe linia situațiilor paradisiace, făcute din recunoștință și consolidare a iubirii creștine, elogiul, cîntecul de bucurie și mulțumire. Pentru această parte pot fi citate în simetrie cîntecele de laudă din cîntul XXIV (112-114) și din cîntul XXV (97-99)” (T. Di Salvo).

Lorenzo_Monaco6