Examenul de credință (2)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXIV_4

«și de trei ori în jurul Beatricei s-a rotit cu un cîntec așa divin, că fantezia nu mi-o mai spune. De aceea-mi sare pana și n-o scriu; că imaginea noastră la atîtea cute, la fel ca vorba, are multă culoare prea vie» (v. 22-27). Lumina sclipitoare a înconjurat-o de trei ori pe Beatrice, cîntînd atît de minunat încît imaginația poetică n-o poate reda. Poemul evită de aceea amănuntul respectiv, pentru a se concentra pe lucrurile esențiale. “Imaginea e complexă și derivă din arta picturală. Pictorii, atunci cînd vor să reprezinte cutele unei haine, trebuie să recurgă la culori mai întunecate, mai palide față de cele cu care pictează restul hainei. În același fel Dante, pentru a reprezenta lumea paradisiacă în toate nuanțele ei, în cutele extrem de sensibile ale frumuseții ei, ar trebui să stăpînească înzestrări și tehnici de care nu dispune: și de aceea se declară inadecvat pentru datoria de a descrie nuanțele subtile din cîntarea duhurilor fericite. El, cum scrie Tommaseo, «nu are nuanțe coloristice pentru a reda asemenea gingășie subtilă»” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_5

«‘Vai, sfînta mea surioară ce-așa ne rogi pioasă, cu iubirea ta înflăcărată de-acea frumoasă sferă mă dezlegi’. Apoi, oprit, focul slăvit spre doamna mea și-a îndreptat suspinul, ce-a grăit așa cum am spus» (v. 28-33). Duhul coborît din Empireu a salutat-o pe Beatrice și și-a mărturisit regretul că s-a desprins pentru scurtă vreme de la Curtea lui Dumnezeu. “Și-a îndreptat suspinul: și-a spus vorba; spirare, care indică efuziunea mai mult spirituală decît sensibilă, se spune despre vorbirea duhurilor fericite și în XIX, 25. Didascalia este pusă după vorbirea directă, care dobîndește astfel mai mult relief și vivacitate” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_6

«Și ea: ‘Vai, eternă lumină a marelui bărbat, căruia Domnul Nostru i-a lăsat cheile de la ăst loc miraculos, pe care le-a dus jos, încearcă-l pe acesta de lucruri ușoare și grele, cum îți place, în jurul credinței, prin care tu pe mare umblai» (v. 34-39). Beatrice l-a rugat pe Sfîntul Petru, noul venit, să examineze cît de puternică e credința călătorului Dante. “În clipa cînd Poetul îl prezintă direct, Sfîntul Petru, marele apostol al credinței creștine, este din nou indicat (cf. cîntul XXIII, v. 139) prin atribuția sa fundamentală, de custode al cheilor pentru împărăția cerurilor, deschisă de Cristos prin Întruparea și Patimile sale (v. 35-36). În terțina 37, Dante face aluzie la un episod evanghelic (Matei 14, 25 sqq.). Cristos a apărut umblînd pe apă în fața învățăceilor săi, care pescuiau în mare la Galileea. Petru, ca să fie sigur că e vorba cu adevărat de Isus, a cerut să-i poată veni în întîmpinare, mergînd și el pe apă. «‘Vino!’, i-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie și a început să umble pe ape ca să meargă la Isus». Dar pornindu-se vîntul și temîndu-se că se îneacă, a strigat după ajutor și Isus l-a certat pentru credința sa puțină. Totuși, «aici, spre a-l lăuda, Beatrice amintește doar primul și adevăratul impuls de credință» (Torraca)” (E.A. Panaitescu). “Versul lui Dante readuce pe neașteptate, în înălțimea Paradisului, scena din acea zi îndepărtată din Palestina; în marele bărbat reapare cel care era odinioară, pescarul de pe mare, omul istoric, așa cum e omul care stă în fața lui. Pentru gestul lui de atunci – nu pentru gloria lui de acum – el are dreptul să-l examineze. Marea intuiție poetică și teologică a lui Dante creează această uimitoare alăturare a eternității și a istoriei – îndepărtarea și totodată apropierea dintre cei doi oameni – pe care se bazează toată forța și dramatismul scenei” (Chiavacci Leonardi).

Ravenna5

Advertisements