Examenul de credință (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXIV_15

«Apoi a ieșit din lumina adîncă ce strălucea acolo: ‘Acest scump odor, pe care se întemeiază orice virtute, de unde ți-a venit?’. Și eu: ‘Ploaia îmbelșugată a Sfîntului Duh, ce s-a răspîndit pe scripturile vechi și noi» (v. 88-93). Examinatorul se interesează de unde a primit elevul răsplata credinței. Dante îi răspunde că a descoperit-o în mod logic, studiind cărțile Bibliei (ploaia îmbelșugată a Sfîntului Duh). “Credința este de fapt temelia solidă a celorlalte virtuți teologale – speranța și iubirea (Sfîntul Toma, Summa Theologica II, II, V, 7; Sfîntul Pavel, Epistola către Romani 14, 23; Epistola către Evrei 11, 6) – și, prin intermediul ei, virtuțile naturale dobîndesc o valoare supranaturală” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_16

«e silogismul care direct acolo m-a condus, încît orice altă demonstrație opusă îmi pare obtuză’. Am auzit apoi: ‘Vechea și Noua propunere ce-astfel te hotărăsc, de ce le ții tu de vorbire divină?’» (v. 94-99). Următoarea întrebare își așteaptă răspunsul: de ce consideră călătorul că textele scripturilor sînt de origine divină? “Temelia credinței este autoritatea Sfintei Scripturi, direct inspirată de Sfîntul Duh, așadar în ceea ce se afirmă acolo (adică în principalele taine: existența lui Dumnezeu, Întruparea și Patimile lui Cristos etc.) omul crede fără nici o demonstrație” (E.A. Panaitescu). “Silogismul, în metodologia scolastică, e schema de bază a oricărui procedeu rațional și se constituie din două premise sau «propoziții» și concluzia, evident condiționată de valabilitatea premiselor. În metafora dantescă, cele două premise sînt Vechiul și Noul Testament, iar concluzia este credința” (E.A. Panaitescu). “Chiar dacă subiectul este pe deplin medieval și în lumina unei viziuni raționaliste nu rezistă, chiar dacă discursul se desfășoară după liniile scolastice îngroșate de limbajul școlar (scripturile = cărțile, silogism, demonstrație), ritmul discursului și al expunerii nu este acela rece, al maestrului care predă o lecție, ci al credinciosului care cucerește adevărul și voios îl comunică unui interlocutor ideal, pe care poezia lui Dante îl presupune mereu” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_17

«Și eu: ‘Dovada ce adevărul mi-l descuie sînt faptele urmate, după care natura nu-ncălzește fierul și nu bate nicovala’. Mi s-a răspuns: ‘Zi, cine te asigură că faptele acelea au fost? Chiar cel ce vrea să se arate, nu altul, ți-o jură’» (v. 100-105). Dovada aproape concretă a inspirației divine a Bibliei stă în miracolele întîmplate (faptele urmate), iar natura, de una singură, nu poate face nimic, după cum e nevoie de un meșter pentru a modela fierul, instrumentele nu sînt de ajuns. Dar cine dovedește realitatea miracolelor petrecute, dacă nu însuși textul biblic? “Dacă Sfintele Scripturi sînt temelia pentru credință, fiindcă sînt inspirate de Dumnezeu, ce-l asigură pe om că ele sînt cu adevărat de origine divină? La obiecția Sfîntului Petru, Dante răspunde că prezența faptelor miraculoase și supranaturale mărturisește intervenția unui principiu transcendent în realitatea naturală (cf. Convivio III, VII, 16)” (E.A. Panaitescu). “Maestrul îi pune în vedere învățăcelului ineficiența demonstrației sale: mai întîi a afirmat că crede în Scripturi, datorită miracolelor despre care ele oferă o amplă mărturie, acum afirmă că crede în valabilitatea acelor miracole, fiindcă sînt prezentate în Scripturi” (E.A. Panaitescu).

Ravenna2

Advertisements