Examenul de credință (7)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXIV_18

«‘De lumea s-a întors spre creștinism’, am spus eu, ‘fără miracole, acesta singur e atîta, că celelalte nu-s a suta parte; căci ai intrat calic și flămînd pe cîmpie să semeni planta bună, ce-a fost vie și-acum e spin’» (v. 106-111). Dacă oamenii au aderat masiv la creștinism, încă dinainte de minunile făptuite de Isus, acest fapt constituie deja în sine un miracol mai important decît toate celelalte. Primii preoți și-au început apostolatul în sărăcie, lipsiți de mijloace, pentru a răspîndi credința care ulterior a înflorit, iar în vremea medievală s-a sălbăticit. “Argumentul pe care Dante îl prezintă în acest moment, pentru a ieși din cercul vicios în care l-au închis obiecțiile celui mai de seamă apostol, a fost propus de Sfîntul Augustin (De Civitate Dei XXII, 5) și reluat de Sfîntul Toma (Contra Gentiles I, 6). Să admitem că miracolele, care dovedesc inspirația divină asupra Bibliei, nu au avut loc și creștinismul s-a afirmat fără ajutorul lor, bazîndu-se doar pe predici și pe dogmele imposibil de demonstrat: răspîndirea rapidă a cuvîntului creștin, care le impunea oamenilor să creadă în taine și să adopte legi morale noi și severe constituie, în sine, un miracol suficient pentru a demonstra că noua credință era rodul Harului și nu avea o proveniență omenească sau naturală. O exemplificare practică dezvoltă conceptul din terțina 106, fiindcă miracolul răspîndirii creștinismului se naște tocmai din «incredibila disproporție dintre mijloacele și scopul urmărit, dintre punctul de plecare și punctul de destinație» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_19

«Acestea zise, înalta curte sfîntă a răsunat prin sfere ‘Pe Domnul lăudăm!’, cu melodia ce-acolo sus se cîntă. Și-acel baron ce din creangă-n creangă m-a dus deja cercetîndu-mă, că de ultimele frunze ne-apropiam» (v. 112-117). Duhurile fericite, care asistau la examinarea lui Dante, și-au exprimat bucuria pentru răspunsurile sale pline de miez. Sfîntul Petru, care l-a condus cu întrebările sale prin copacul doctrinei, de pe o creangă pe alta, și-a reluat vorba. “Pentru a sărbători triumful credinței pe pămînt și în semn de bucurie pentru rezultatul fericit al examinării lui Dante și pentru mărturia sa de credință, toate duhurile intonează Te Deum laudamus, imnul liturgic de laudă și mulțumire” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_20

«a reînceput: ‘Harul, ce-ți îndrăgește mintea, gura ți-a deschis-o pînă aici așa cum trebuia, încît eu aprob ce-a rostit: dar acum trebuie să exprimi ce crezi și cum i s-a oferit credinței tale’» (v. 118-123). Harul divin a îndrumat foarte bine cuvintele de pînă acum ale călătorului. Dar în continuare el va trebui să precizeze conținutul obiectiv al credinței sale și cum anume și-a dobîndit această substanță a credinței. “Din mentalitatea medievală deriva la Dante imaginea unui Paradis dispus după caracterul ierarhic și ritualic al curții imperiale; Paradisul, uneori, la Dante este văzut ca o lume în care el își proiectează și regăsește o mare parte din realitatea socială, unde trăiește, și mai ales cea nobiliară a curților, care încă mai supraviețuiau în afara Comunelor. Și astfel, dacă Dumnezeu este împăratul care domnește, guvernează în Paradis, nu e lipsit de sens ca în jurul lui să se dispună autoritățile ierarhic organizate: Sfîntul Petru, demnitarul cel mai înalt, apare cu autoritatea și prestigiul unui baron, iar cerul devine curte, sală tainică (Paradis XXV, 40). Metafora ierarhiei ascendente sau descendente se leagă de cealaltă, a discursului, a logicii raționamentelor, care crește ca ramurile unui copac, la vîrful căruia ajungi adunînd argumentele și definindu-le într-o concluzie, în timp ce treci din creangă în creangă, pînă la coroană” (T. Di Salvo).

Giotto

Advertisements