Examenul de credință (8)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXIV_21

«‘Oh, sfinte părinte, duh ce vezi ce-ai crezut, încît ai întrecut în goana spre mormînt mai tinere picioare’» (v. 124-126). Dante își începe răspunsul, reamintind chiar puterea credinței manifestate de interlocutorul său. “La vestea că mormîntul lui Cristos e gol, Petru și Ioan s-au pornit în fugă într-acolo, iar apostolul Ioan, mai tînăr decît colegul său, a ajuns primul. Totuși nefiind sigur de învierea petrecută, a rămas ezitînd pe prag, în timp ce Petru, mai sigur de credința sa, a intrat imediat, întrecîndu-l (Ioan 20, 3-9; cf. și Monarhia III, IX, 16)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_22

«am început eu, ‘tu vrei să-mi arăt aici forma credinței, dar și de cauza ei m-ai întrebat. Și răspund: Eu cred în unul Dumnezeu, singur și etern, ce toate cerurile le mișcă, nemișcat, cu iubire și dorință» (v. 127-132). Răspunsul călătorului răsună ferm: el crede în Dumnezeul unic, etern și neclintit, care a pus întregul univers în mișcare, sub impulsul iubirii. “Primul articol din Crezul catolic este interpretat cu unele afirmații din scolastică, după procedura deja adoptată în parafraza la Tatăl Nostru (Purgatoriu XI, 1 sqq.): Dumnezeu, unic și etern, este Motorul nemișcat, care mișcă tot universul, imprimîndu-i iubire și dorință (cf. Paradis I, 76-78; XXXIII, 143-145)” (E.A. Panaitescu). “Înalta proclamație pe care Dante o face aici despre credința lui, în tăcerea cerului înstelat – tăcere creată de cuvintele lui, se înțelege – are o scandare de absolută, neștirbită siguranță. Cuvintele sînt tocmai cele din Crez, dar ritmul endecasilabului și al terținei le conferă o autoritate pe care nici un alt context n-o poate oferi. Recunoaștem aici aceeași ardoare fermă a celui care, în legătură cu nemurirea sufletului, scria astfel în Convivio: «eu așa cred, așa afirm și așa sînt sigur de cealaltă viață mai bună, după ce trece aceasta, acolo unde trăiește acea doamnă slăvită, de care a fost sufletul meu îndrăgostit…» (II, VIII, 16)” (Chiavacci Leonardi). “Un Dumnezeu unic, etern, creator al universului; sînt cele trei caracteristici ale Dumnezeului ebraic-creștin, proclamate în Crez, iar ultimul include formula aristotelică (le mișcă / nemișcat), preluată de teologie. Dar la aceste caracteristici se adaugă, în al treilea vers, calitatea care din acel prim motor face o persoană: el dă viață universului din iubire, iar universul la rîndul său este mișcat doar de dorința – care este și ea plină de iubire – de a se întoarce la el (cf. I, 76-77). Cele două cuvinte – iubirea (lui Dumnezeu), dorința (creaturilor) –, care marchează tot Paradisul dantesc, se includ în formularea primului articol al credinței, transformîndu-i caracterul filosofic într-o realitate vie” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_23

«Și la această credință n-am eu doar dovezi fizice și metafizice, ci mi-o dă și adevărul ce-aici plouă» (v. 133-135). Pentru consolidarea credinței acționează nu numai argumentele de natură fizică și metafizică din univers, ci și adevărul revelat în scripturi. “Mărturia de credință redusă la termenii săi esențiali este cuprinsă într-o propoziție: cred în Dumnezeu unul și trinitar, motorul nemișcat al universului. Nu există completări care să ne împingă să ne gîndim la o atitudine revoluționară. Conservatoare sînt argumentele care, după el, conduc la credință și o păstrează: dovezile sînt fizice și metafizice și ultime, dar nu mai slabe decît cele oferite de adevărul revelat. Tonul mărturiei este solemn, cum se cuvine în momentele de maximă concentrare, determinat și de alegerea cuvintelor și de ritmul emoționat, dar savant controlat. Nu este o pagină de mare poezie, ci o pagină construită cu rigoare și chiar răspunzînd funcției sale de sinteză, în puține cuvinte, pentru un vast conținut de gînduri și sentimente” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_24

«prin Moise, prin profeți și prin psalmi, prin Evanghelie și prin voi ce-ați scris, după ce Duhul încins v-a făcut roditori. Și cred în trei persoane eterne, și pe-acestea le cred o esență ce-i una și-ntreită, încît primește laolaltă “sînt” și “este”» (v. 136-141). Revelațiile divine sînt cuprinse în cărțile biblice. Ele confirmă credința călătorului în Dumnezeul unic în cele trei ființe ale sale.  “Dovezile existenței lui Dumnezeu, în domeniul științific și speculativ, sînt oferite de teologi (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, II, 3; Contra Gentiles I, 12), dar ele trebuie să le însoțească pe cele din Biblie, fiindcă hagiografii au scris sub inspirația directă a Sfîntului Duh. În versul 136, Dante prezintă Vechiul Testament în diviziunea sa tradițională: cărțile din Pentateuh (prin Moise), cărțile istorice și profetice (prin profeți) și cărțile didactice (prin psalmi). Noul Testament este amintit prin cele patru evanghelii și apostolii care au fost autorii altor cărți (Faptele, Epistolele, Apocalipsa)” (E.A. Panaitescu). “După ce Duhul încins: după ce Duhul divin v-a făcut roditori, adică sfinți: de Rusalii, Sfîntul Duh, coborînd asupra apostolilor adunați laolaltă, le-a luminat mințile și inimile, făcîndu-i în stare de a vorbi cu înțelepciune divină (Faptele Apostolilor 2, 1 sqq.). Toată Scriptura așadar, cea veche și cea nouă, dă mărturie despre cel dintîi articol al credinței” (Chiavacci Leonardi). “În trei persoane eterne: după Dumnezeul unic și etern, afirmat și de filosofie, Dante proclamă acum adevărul care este specific doar credinței creștine, adică taina Sfintei Treimi: în Dumnezeu sînt trei persoane, care sînt totodată unul și trei, astfel că despre ele se poate vorbi cu verbul la persoana a III-a plural (sînt) sau singular (este)” (Chiavacci Leonardi).

Ambrogio_Lorenzetti2

Advertisements