Examenul de credință (9)

by Laszlo Alexandru

Ravenna3

Pd_XXIV_25

«Adînca stare divină la care mă refer acum, în minte mi-o imprimă de mai multe ori învățătura evanghelică» (v. 142-144). Evanghelia consolidează prin numeroase argumente credința lui Dante. “Taina Sfintei Treimi este afirmată în numeroase pasaje evanghelice (Matei 28, 19; Ioan 14, 16 și 26; A doua epistolă către Corinteni 13, 13; Întîia epistolă sobornicească a lui Petru 1, 2; Întîia epistolă sobornicească a lui Ioan 5, 7)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_26

«Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește’. Ca boierul care-aude ce-i place și-apoi pe slujnic îl îmbrățișează, lăudîndu-l de vestea bună, îndată ce acela tace» (v. 145-150). Credința sporește treptat, pe măsura confirmării temeiniciei sale, din diverse surse. Sfîntul Petru s-a bucurat auzindu-i răspunsul. “Terțina care încheie tot dialogul, și mai ales proclamația făcută în ultima secvență solemnă, umple de strălucirea unui foc dintr-un incendiu (de la scînteie la flacără) și cu stabilitatea nezdruncinată a astrelor acea credință, care trăiește în sufletul autorului protagonist. Nu întîmplător al treilea vers va fi reluat, aproape ca o autocitare, la distanță de patru cînturi, pentru a exprima splendoarea adevărului, contemplat cu absolută siguranță (XXVIII, 87)” (Chiavacci Leonardi). “Steaua fixă se referă la temeinicia egală și liniștită; scînteia care se extinde în flacără este forța expansivă a credinței” (N. Sapegno).

Pd_XXIV_27

«așa m-a binecuvîntat cîntînd, de trei ori m-a încins, cum am tăcut, apostolica lumină la a cărei poruncă am grăit; astfel i-am plăcut în cele spuse!» (v. 151-154). Lumina înaltului slujitor divin l-a încercuit de trei ori cîntînd pe Dante, în semn de binecuvîntare. “Nu este un autoelogiu, ci semnul unei bucurii interioare, care ajunge la apostol și la călător din apartenența la aceeași credință, ce dăruiește exaltare și bucurie” (T. Di Salvo). “Raportul nu mai este acela, rece și doctrinar, de la maestru la învățăcel, plasat în comparația din deschidere (v. 46-51), ci acela mai familiar dintre boier și slujitor, care duce apoi la îmbrățișare. Desfășurarea pătimașă a dialogului a dezvăluit că nu este vorba despre o problemă de doctrină, ci despre viață. (…) Duhul Sfîntului Petru, care-l încununează pe Dante binecuvîntîndu-l, este cea mai înaltă mărturie posibilă despre credința lui, și ea va fi citată la începutul cîntului următor (v. 11-12), ca o coroană dată creștinului, așa cum se va da (se speră că se va da) cununa poetului (v. 7-9)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements