Mînia Sfîntului Petru (1)

by Laszlo Alexandru

Lorenzo_Veneziano

Al optulea cer, al stelelor fixe. Moment de extaz în Paradis. Invectiva Sfîntului Petru împotriva Bisericii corupte. Ascensiunea în Primul Cerc Mobil. Explicațiile date de Beatrice și furia ei pentru decăderea morală a oamenilor.

Pd_XXVII_1

«‘Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh’, a început ‘slavă!’ tot Paradisul, încît mă îmbăta suavul cînt. Ce vedeam îmi părea zîmbetul universului; căci îmbătarea mă lua prin văz și auz» (v. 1-6). Duhurile fericite din al optulea cer înalță un imn de slavă Sfintei Treimi, la sfîrșitul examinării pe care Dante a trecut-o cu bine. Extazul mistic îl cuprinde pe călător. “După ce a depășit triplul examen, la sfîrșitul discursului lui Adam despre condiția omenirii înainte de căderea în păcat, Dante încearcă în sinea lui un sentiment de profundă recunoștință pentru divinitate: la această bucurie participă toate duhurile fericite din al optulea cer, cu un imn de slavă la adresa Sfintei Treimi; iar, prin jubilare, bucuria se răspîndește în tot locul, care parcă se iluminează, ca zîmbetul universului” (T. Di Salvo). “Tatălui, Fiului…: cu solemnitate și forță se deschide marele imn de slavă, tipic pentru liturghia creștină. Punînd slava mai în urmă, în centrul celui de-al doilea vers, unde are, ca o intercalare, maxima subliniere muzicală, Dante plasează astfel în primul vers cele trei persoane ale Sfintei Treimi (două rezultate extraordinare, cu o singură invenție genială) și lasă în al treilea, ca de obicei, răpirea extatică a omului, care este chemat să contemple acea măreție. Terțina de debut marchează o netă distanță față de cînturile precedente; aventura întîlnirilor și a dialogurilor dintre duhurile cerești și călătorul de pe pămînt s-a încheiat. Acum începe o altă aventură, nu personală, ci universală” (Chiavacci Leonardi). “Mă îmbăta: verbul biblic («inebriabuntur de pinguidine domus tuae», Psalmi 35, 9) indică răpirea simțurilor, depășite de marea gingășie care, ca vinul, te face să îți pierzi mințile” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_2

«Oh, veselie! oh, inefabilă bucurie! oh, viață întreagă de iubire și pace! oh, bogăție sigură, lipsită de pofte! În fața mea cele patru facle stăteau aprinse și cea care a venit întîi a început să fie mai lucioasă» (v. 7-12). Sentimentele senine din Paradis sînt exaltate în fața celor trei apostoli și a lui Adam. “Așadar exact opusul bogăției, care însoțește și corupe viața oamenilor, făcîndu-i să-și dorească excesiv noi proprietăți și împingîndu-i la agresivitate, de teamă că n-au destule. Cele patru exclamații, care sînt de fapt o singură exclamație neîntreruptă, printr-un procedeu retoric, ce devenea predominant, atunci cînd sufletul se umplea de bucurie sau ură intensă și inexprimabilă, fac parte din același simțămînt care provoacă îmbătarea, unde marea uimire pentru faptul miraculos se împletește cu sentimentul imposibilității de-a găsi cuvinte destul de expresive. Era o modalitate foarte des folosită de predicatori. Și tot începutul cîntului, cu deschiderea sa solemnă, ca a unei celebrări liturgice a unui act de slăvire, cu triumfalismul său armonios, ne amintește o situație ecleziastică” (T. Di Salvo). “În fața mea: după ce s-a încheiat marele prolog, acțiunea se reia din locul unde se află Dante, de dragul căruia se întîmplă toate: în fața ochilor săi. Personajele sînt aceleași, cele patru flăcări cu cei trei apostoli și Adam, dar ei par acum schimbați, înfășurați într-o atmosferă nouă, solemnă. De la întîmplarea personală a peregrinului se trece acum la întîmplarea universală a Bisericii” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_3

«și astfel a devenit în înfățișare, cum s-ar face Jupiter, dacă el și Marte ar fi păsări și și-ar schimba penele. Providența, care aici împarte rost și reguli, în fericitul cor a pus tăcere peste tot, cînd am auzit: ‘Dacă eu îmi schimb culoarea, nu te mira; căci, vorbind eu, vei vedea cum toți aceștia își schimbă culoarea» (v. 13-21). Lumina care-l reprezenta pe Sfîntul Petru s-a înroșit, iar corul de slavă al duhurilor fericite a amuțit. “Precizarea ipotetică din versul 14 e destinată nu atît să indice schimbarea culorii Sfîntului Petru, cît să sublinieze sentimentul profund de neliniște, care-l cuprinde pe Dante în fața unei asemenea transformări și care, ca termen de comparație, poate avea doar rătăcirea încercată de om în fața unei metamorfoze cosmice, văzînd albul planetei Jupiter (Paradis XVIII, 68 și 96) și roșul planetei Marte (Paradis XIV, 86-87) schimbîndu-și culoarea reciproc. Iar a doua comparație ipotetică (ar fi păsări…), considerată de mulți critici inutilă, accentuează – propunînd o comparație cu elemente mai apropiate de experiența cotidiană – caracterul neașteptat și surprinzător la înfățișare al Sfîntului Petru, cum ar fi să vezi o pasăre în timp ce își schimbă rapid și neașteptat culoarea penelor” (E.A. Panaitescu). “Tăcere: cum se întîmplă în momentele cele mai solemne, cînd cuvintele ce vor fi pronunțate nu doar că trebuie să fie ascultate de toți, ci să și exprime o judecată unanimă de condamnare. Scena se schimbă acum într-un tribunal, care își pronunță sentința clară și definitivă, la capătul unui proces” (T. Di Salvo).

Miniatura_Fouquet

Advertisements