Mînia Sfîntului Petru (2)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_carolingia2

Pd_XXVII_4

«Cel ce pe pămînt uzurpă locul meu, locul meu, locul meu, ce-n fața Fiului Domnului este vacant, a făcut din cimitirul meu o cloacă de sînge și putoare; în care perversul prăbușit de sus, acolo jos se desfată’» (v. 22-27). Sfîntul Petru se indignează de comportamentul nelegiuit al Papei de la Roma, care îi produce încîntare doar Satanei. “Niciodată n-a inclus Dante în vreo invectivă a sa tonalități atît de puternice și niciodată n-a pregătit-o prin semne așa evidente de așteptări profetice; de fapt, în această invectivă împotriva papilor se adună însuși sensul istoriei omenirii, care este o pregătire pentru lumea de apoi, constant amestecată cu politica și cu viața de toate zilele; cei care neglijează acest ideal sau îl resping sînt adevărații vinovați pentru decăderea omenirii și sînt adevărații dușmani ai creștinului” (T. Di Salvo). “Prima acuzație a Sfîntului Petru este îndreptată împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea, care ocupa tronul lui Petru în 1300, anul călătoriei lui Dante în lumea de apoi. În legătură cu versurile 22-24, care au provocat nenumărate discuții între critici, pentru valoarea de atribuit termenilor uzurpă și vacant, Sapegno explică foarte lucid: «acuzația adusă aici de Dante împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea n-ar fi propriu-zis de nelegitimitate canonică, ci de lipsă a demnității morale. Numai că fraza de care se slujește Poetul în versul 24 nu pare să aibă rostul de a stabili o asemenea distincție formală, ci doar de a sublinia antiteza dintre judecata omenească, întemeiată pe aparență, și cea divină, care merge la adevărata substanță a lucrurilor; iar uzurpă exprimă o condamnare totală, unde se reia protestul aspru al lui Dante împotriva pontifului, care și-a obținut funcția cu ajutorul înșelătoriei (cf. Infern XIX, 56-57) și o exercită astfel încît îi provoacă bucurie Satanei. Formula dantescă nu ne permite să afirmăm fără dubiu deplinul consimțămînt al Poetului la teza dușmanilor lui Bonifaciu, în legătură cu lipsa de legitimitate a pontificatului său (familia Colonna și Filip cel Frumos au formulat principalele acuzații în privința alegerii simoniace a papei), dar nici n-o exclude explicit». Totuși problema, «formulată în acești termeni, este lipsită de relevanță, în contextul invectivei Sfîntului Petru, care se mișcă pe un plan ideal diferit și mai înalt», fiindcă «deși pe pămînt există efectiv un împărat și un pontif, Imperiul și Papalitatea sînt vacante, din punct de vedere ideal, în ochii lui Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Putoare: duhoarea care se respiră acolo este produsă de decăderea moravurilor. Și toate, urîțenia, murdăria, violențele, adunîndu-se, fac din Roma, în locul unei cetăți sacre, o cloacă, un canal de impurități și scîrboșenii. Cuvintele sînt marcate de o puternică și intensă asprime, dar rămîn generice. Cea care le susține este sinceritatea împinsă la maximă intensitate. Pe de altă parte, aceasta este modalitatea profețiilor și a lamentațiilor, pe care Dante o moștenea din textele biblice. Oricum, prin aceste cuvinte se deschide cea mai intensă dintre invectivele antiecleziastice ale poemului, ca o dură sinteză a tuturor celorlalte, răspîndite în cele trei cantice și culminînd cu un cuvînt doar aici întîlnit: cloacă” (T. Di Salvo). “Locul meu: tripla anaforă amintește, sub efectul puternic al emoției, un model biblic: «templum Domini, templum Domini, templum Domini est» (Ieremia 7, 4)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_5

«În culoarea cu care soarele pictează norul dimpotrivă, seara și dimineața, am văzut eu atunci tot cerul pătat. Și ca femeia cinstită, ce rămîne sigură de ea și la greșeala altuia, doar ascultînd, se face sfioasă» (v. 28-33). Duhurile mîntuite au preluat furia vorbitorului și cerul s-a colorat în roșu. În schimb Beatrice a pălit de durere. “Toate duhurile fericite se înroșesc pentru a-și exprima implicarea în fața indignării Sfîntului Petru: ca un cor mut, care se unește cu vocea celui ce vorbește în numele tuturor. Astfel invectiva și condamnarea devin mai vibrante și responsabile, cum mai solemnă va fi vocea poetului, care va aduce pe pămînt nu mesajul unui singur duh fericit, ci al tuturor” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_6

«astfel Beatrice s-a schimbat la chip; și asemenea eclipsă cred că-n cer a fost, cînd a pătimit suprema putere. Apoi au continuat vorbele sale cu voce așa schimbată, că înfățișarea nu-i era altfel» (v. 34-39). La fel de brusc s-a întunecat întregul văzduh la moartea lui Isus pe cruce. Sfîntul Petru și-a continuat invectiva, avînd și vocea, nu doar înfățișarea schimbată de mînie. “În timp ce indignarea provoacă pe chipul celor mîntuiți o roșeață, care se întinde cu o puternică strălucire pe tot cerul («această fulgerătoare înroșire a cerului – scrie Mattalia – este punctul cel mai viu și eficient al invenției, prezentînd motivul indignării pe o scară cosmică și apocaliptică»), durerea Beatricei în fața păcatelor Bisericii se exprimă printr-o paloare neașteptată, ce parcă răpește orice lumină de pe chipul ei. În fața unei asemenea transformări, Poetul nu găsește alt termen de asemănare decît în cosmos: întunecarea Beatricei amintește de neașteptata întunecare a soarelui la moartea lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45). Și altă dată Poetul a comparat figura doamnei sale, îndurerate de decăderea Bisericii, cu taina patimilor lui Cristos (cf. Purgatoriu XXXIII, 4-6)” (E.A. Panaitescu). “Puternica încărcătură de emoții care îl sugrumă pe Sfîntul Petru realizează o adevărată metamorfoză, care de la înfățișarea sa schimbată, emoționată și tulburată, se întinde și implică întregul Paradis, adevărată curte de justiție, ce freamătă de indignare în timp ce pronunță actul de acuzare, totodată o judecată definitivă. De aici prevalența aceluiași verb ce leagă și unifică diversele aspecte: se schimbă înfățișarea, chipul Beatricei pălește și tot astfel, în directă legătură cu indignarea, inclusiv chipul Sfîntului Petru (înfățișarea nu-i era altfel), iar vocea primește alt ton, solemn, amenințător, adînc emoționat (cu voce așa schimbată): modificarea trimite la răsturnarea de valori care l-a caracterizat pe acel papă blestemat” (T. Di Salvo).

Niccolo_da_Bologna1

Advertisements