Mînia Sfîntului Petru (3)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXVII_7

«‘N-a fost mireasa lui Cristos cu sîngele meu hrănită, al lui Lin, al lui Clet, pentru a fi la dobîndire de aur folosită» (v. 40-42). Biserica începuturilor s-a întemeiat pe sacrificiul martirilor – e inacceptabil să fie acum deturnată și scufundată în corupție. “Pontifii actuali, care îi oferă miresei lui Cristos (cf. Paradis X, 140; XI, 32; XII, 43) doar corupția și simonia lor, au uitat că prima ei hrană mistică a fost sîngele unui luminos șir de martiri. Exemplul lui Petru, martirizat, conform tradiției, la 29 iunie din anul 67 sau 68, a fost urmat de primii doi urmași ai săi, Lin și Clet, sau Anaclet, morți în a doua jumătate a secolului I” (E.A. Panaitescu). “Dobîndire de aur: imaginea schimbului între sînge (sau carne) și aur (bogății) probabil că a fost răspîndită în limbajul literar, ca o amintire a timpurilor feroce; o găsim de asemeni la Shakespeare (Neguțătorul din Veneția)” (T. Di Salvo). “N-a fost mireasa: al doilea discurs al lui Petru declară viciile pentru care postul urmașului lui Cristos este acum «uzurpat» și o face prin intermediul negațiilor, într-un puternic crescendo. Această formă retorică (n-a fost ci) poartă în sine un ton de durere amară, stabilind o comparație între ceea ce a fost Biserica de odinioară și ceea ce e azi; cu atît mai profundă e amărăciunea, cu cît vorbește acela care, cu sîngele său, a întemeiat puritatea începuturilor” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_8

«ci pentru dobîndirea acestei vieți fericite, iar Sixt și Pius și Calist și Urban și-au vărsat sîngele după multe suferințe. Nu ne-a fost gîndul ca la dreapta urmașilor noștri să șadă o parte, iar dincolo altă parte a poporului creștin» (v. 43-48). Martirii pentru cauza credinței s-au sacrificat din iubire creștină, ei n-ar fi acceptat politizarea credinței și segregarea credincioșilor. “Continuă, prin intermediul Sfîntului Petru, rezumatul pontifilor martirizați în primele secole de viață ale Bisericii: Sixt I a murit cam în 125, Pius I cam în 150, Calist în 222, Urban I în 230” (E.A. Panaitescu). “Pontifii, a căror datorie ar trebui să fie de a obține pacea și armonia între popoare, au împărțit de fapt, în mod arbitrar, creștinismul în două tabere dușmane, guelfii și ghibelinii. Ceea ce au făcut ei este «un fel de monstruoasă și aberantă anticipare a Judecății de Apoi» (Mattalia), cînd cei aleși vor apărea la dreapta lui Dumnezeu, iar cei respinși la stînga lui (Matei 25, 31-33)” (E.A. Panaitescu). “Și-au vărsat sîngele: versul închide într-un accent de durere profundă cele două terține, construite ca un chiasm: întîi sîngele, primele nume de papi, dobîndirea de aur; apoi (în contrast imediat) dobîndirea vieții fericite, celelalte nume, în fine iar sîngele, care cuprinde astfel în sine întregul discurs îndurerat” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_9

«nici cheile ce mi-au fost date să devină semn pe drapelul ce contra botezaților să lupte» (v. 49-51). Simbolul puterii papale este pervertit în războaie purtate împotriva altor creștini. “Cheile oferite de Cristos Sfîntului Petru și considerate simbolul autorității papale (Infern XIX, 101; XXVII, 104; Purgatoriu IX, 117; Paradis XXIV, 35) au devenit semnul exercițiului papal în 1229, cu ocazia luptei dintre Grigore al IX-lea și Frederic al II-lea” (E.A. Panaitescu). “Semn pe drapel: așa cum drapelul statului pontifical purta stema cheilor papale, la fel sigiliul avea ca desen specific imaginea Sfîntului Petru; de aceea spune acum sfîntul că, văzîndu-se reprodus în atîtea acte publice, care atestă falsificări și privilegii nemernice, se simte ca omul care se uită în oglindă, își vede josnicia, se înroșește și se rușinează” (T. Di Salvo).

Niccolo_da_Bologna2

Advertisements