Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: October, 2017

Rugăciunea către Beatrice (3)

Pd_XXXI_7

«eu, care la cele divine de la cele umane, la etern din timp venisem și din Florența la popor drept și sfînt, de cîtă uimire trebuia să fiu umplut! Sigur că între ea și bucurie mă delectam să n-aud și să stau mut» (v. 37-42). Cu atît mai mare era stupefacția lui Dante, care venise din josnicia cetății natale la splendoarea Paradisului. Călătorul se bucura să nu audă și să nu vorbească, împărțit între uimire și fericire. “Iată comparația a maiore: dacă se uimeau barbarii, comparînd măreața Roma cu pustietățile lor, cît de uluit trebuia să fiu eu, un om mărunt, ajuns nu dintr-un loc în altul pe pămînt, ci de la omenesc la divin, din timp în eternitate, așadar de la o dimensiune finită la una infinită” (Chiavacci Leonardi). “În fața armoniei fericite din Paradis, a acelor «priviri» și a acelor «iubiri» întoarse spre Dumnezeu (versurile 25-27), gîndul Poetului revine, aproape cu violență, spre pămînt, spre luptele sale inutile și, în invocarea Sfintei Treimi, toată suferința lui se cuprinde în acest ultim vers (te uită jos aici la zbuciumul nostru), atît de omenesc, atît de direct (după aluzia teologică la lumina întreită într-o unică stea) și legat de expresiile populare de rugăciune. În contrastul dintre strălucirea luminii întreite și lumea pămîntească, întunecată și furtunoasă, se nasc alte trei antiteze (divine-umane, etern-din timp, Florența-popor drept și sfînt), iar Poetul, după ce a examinat marile realități ale lui Dumnezeu și ale lumii, ale eternității și ale timpului, se întoarce, din înălțimea Empireului, la acel loc – Florența – care este originea dureroasă a întregii sale gîndiri și a întregii sale frămîntări politice, a tuturor luptelor și a celor mai urîte experiențe ale sale. Dar tocmai faptul că Florența este comparată cu acele mari realități, pe de o parte demonstrează, încă o dată, iubirea Poetului pentru cetatea sa, iar pe de altă parte mărturisește că indignarea și amărăciunea personală ale exilatului s-au transformat în seninătatea și înțelegerea pentru slăbiciunea omenească a celui care privește de sus” (E.A. Panaitescu). “Sigur că: refuza adică orice element de neatenție, pentru a-și concentra sufletul asupra viziunii duhurilor fericite. Ținea de experiența mistică această tendință de-a face din om o creatură care doar vede și renunță la orice alt simț, pentru a se scufunda pe deplin în Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_8

«Și ca pelerinul ce se desfată-n templul juruinței sale privind și speră deja să spună cum e, prin lumina vie plimbîndu-mă îmi purtam ochii pe trepte, cînd sus, cînd jos, cînd roată» (v. 43-48). Credinciosul ajuns în pelerinaj, după multe pericole și sacrificii, la sanctuarul rîvnit, îl privește cu atenție pentru a-l putea descrie celor rămași acasă. La fel își plimba ochii și Dante prin Paradis. “Temeinic și-n sărbătoare… la un semn: astfel a definit Dante Paradisul în terțina 25, rezumînd în forța expresivă a primului vers al terținei toată fervoarea vieții fericite din alba roză. Acum privirea se concentrează în lumina vie a rozei pe chipurile duhurilor fericite, cu «imagini sublimate de conversații curtenitoare: vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie… și gesturi pline de cuviință» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Plimbîndu-mă: firește, nu în sensul fizic, al omului care își poartă pașii roată pe teritoriul rozei, ci în acela mai frumos și convingător al trecerii privirii de-a lungul cercurilor rozei populate de duhuri fericite, de parcă ar vrea să pună stăpînire pe ansamblu și din toate să scoată motive de fericire și uimire” (T. Di Salvo). “Sînt indicate cele trei mișcări ale privirii: în sus, în jos (în linie dreaptă) și în sens circular, pentru a îmbrățișa toată roza” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXXI_9

«Vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie, aprinse-n lumina altuia și cu zîmbetul lor, și gesturi pline de cuviință. Forma generală a Paradisului deja toată privirea mea a îmbrățișat-o, în nici o parte încă fixată» (v. 49-54). Toate sufletele mîntuite din Paradis se remarcă prin evlavie, seninătate și cuviință. “Trebuie subliniată atitudinea duhurilor fericite, care se oferă vederii pelerinului, de prima dată cînd acesta apare în Empireu. Sînt suflete pe al căror chip se citește o condiție de împăcare și iubire, de dragoste, care se oferă și se extinde și încearcă să-i primească în cercul său pe toți ceilalți: dar mențiunea cea mai importantă este următoarea, despre felul lor de comportament, care le face, prin înalta lor demnitate, prin decorul măreț de care sînt înconjurate, foarte asemănătoare cu spiritele mărețe din Limb, cu marile spirite răsfirate prin cele trei ținuturi și în care Dante regăsește imaginea omului nobil, senin, echilibrat, modest în gesturi, sobru în cuvinte: de fapt este spiritualizat omul civilizației curtenești-cavalerești” (T. Di Salvo). “La chipurile decorate de iubire și lumină se adaugă gesturi decorate cu demnitate și amabilitate. Aceste gesturi sînt abia pomenite, nedescrise, lăsate pe seama imaginației, încît să nu materializeze ansamblul de trupuri glorioase, totuși declarîndu-se că ele se mișcă la fel ca acelea pămîntești și nu stau țepene și neclintite ca niște picturi” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements

Rugăciunea către Beatrice (2)

Pd_XXXI_4

«căci lumina divină pătrunde-n univers pe cît e vrednic, că nimic nu-i poate sta-mpotrivă» (v. 22-24). Nimic nu poate împiedica răspîndirea luminii divine în univers și fiecare o percepe în funcție de virtutea sa sufletească. “Între Dumnezeu și duhurile fericite se interpune așadar o mulțime de îngeri: pe pămînt această intervenție ar bloca vederea; nu așa se întîmplă cu spiritele mîntuite și nici cu Dante, care trăiește, în afara spațiului și a timpului, experiența duhurilor și le dobîndește pe moment capacitățile” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_5

«Acest regat temeinic și-n sărbătoare, ticsit de lume veche și nouă, stătea cu privirea și iubirea toată la un semn. Oh, lumină întreită ce-n unică stea sticlind vederii lor, astfel îi bucuri, te uită jos aici la zbuciumul nostru!» (v. 25-30). Sfinții din Vechiul și Noul Testament admirau cu bucurie chipul lui Dumnezeu. Tripla lumină divină este implorată să privească milostiv spre frămîntările intense din viața pămîntească. “Această viziune a duhurilor fericite care sînt complet adîncite în contemplarea divinității – iar pe chipul lor se adună și devine vizibil sentimentul lor de iubire fierbinte – reprezintă partea esențială din scenografia generală a Paradisului, văzut după indicațiile misticilor ca fiind ținutul contemplației totale. Dante găsea exemple, expresive din punct de vedere figurativ, ale acestui sentiment în numeroasele fresce și tablouri, care făceau trimitere la fericirea mistică. Se poate chiar spune că o asemenea atitudine era un loc comun și obligatoriu al întregii arte figurative a vremii” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_6

«Dacă barbarii, venind din zări unde mereu ziua cu Elice se acoperă, rotindu-se cu fiul ei îndrăgit, văzînd Roma și măreața sa lucrare s-au uimit, cînd Lateranul a țîșnit mai presus de cele muritoare» (v. 31-36). Confruntați cu frumuseți artistice care le depășeau închipuirea, pînă și invadatorii barbari au fost cuprinși de uluire, văzînd palatele impunătoare ale Romei. “Barbarii: nu, în mod generic, popoarele din lumea contemporană lui Dante, considerate de el cu dispreț; mai curînd războinicii barbari, germanici, apăruți în Italia în perioada invaziilor, numite încă barbare. La aceștia, uimirea nu apare doar fiindcă erau inculți, violenți, distrugători, ci și fiindcă proveneau din ținuturi nordice, îndepărtate de marile centre ale civilizației” (T. Di Salvo). “Venind din zări: În regiunile din nord (dincolo de paralela de 550), constelația Ursei Mari trece în fiecare zi pe la zenit, însoțită de constelația Ursei Mici (rotindu-se cu fiul ei îndrăgit). În precizarea astronomică se include o amintire mitologică: nimfa Callisto, iubită de Jupiter, cu care a avut un fiu, pe Arcas (cf. Ovidiu, Metamorfoze II, 401-530), a fost transformată în ursoaică de geloasa Iunona; însă Jupiter a mutat-o pe cer, unde Callisto a constituit Ursa Mare, iar Arcas, Ursa Mică” (E.A. Panaitescu). “Cînd Lateranul: Lateranul a fost primul palat imperial și, după donația lui Constantin, papal. Este posibil, după Sapegno, ca Dante «să facă aluzie la o anumită perioadă istorică, și anume la secolul care a trecut între momentul cînd Papa Silvestru a transformat Lateranul în reședința sa și primele invazii barbare, cînd splendoarea monumentală a cetății încă supraviețuia intactă»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Rugăciunea către Beatrice (1)

Ambrogio_Lorenzetti1

Empireul. Armata sfîntă a îngerilor. Zelul harnic și înflăcărat al îngerilor ce dăruiesc pacea. Lumina divină atotputernică. Dante e cuprins de uluire în admirația sa. Rolul de călăuză este preluat de Sfîntul Bernard. Rugăciunea de mulțumire pătimașă, adresată Beatricei. Viziunea Sfintei Fecioare.

Pd_XXXI_1

«În formă de albă roză așadar mi se-arăta armata sfîntă, pe care cu sîngele său Cristos și-a făcut-o mireasă; dar cealaltă, care zburînd vede și cîntă slava celui ce-o îndrăgostește și bunătatea ce-a făcut-o astfel» (v. 1-6). Sufletele oamenilor virtuoși, ce-au luptat pe pămînt și au învins păcatul, fiind răsplătiți cu mîntuirea prin sacrificiul lui Isus, îi apăreau călătorului sub forma unui trandafir imaculat. “Întreruptă de paranteza amară a Beatricei, la sfîrșitul cîntului precedent, descrierea Empireului se reia pe un ton aparent mai simplu și discursiv (bine subliniat de prezența, în versul 1, a adverbului așadar), cu o imagine ce rezumă cele pe care Poetul le-a înfățișat pînă acum: roza eternă, ocupată de lăcașul de stole albe (cîntul XXX, versul 129), apare de o imaculare orbitoare. Dar peste nemișcarea și tăcerea din floarea mare (versul 10) se suprapun iute, cu viteza unei vieți variate și multiforme, mișcarea și cîntecul îngerilor, astfel încît cele două reprezentări fundamentale ale discursului poetic din Paradis – cel marcat de o pace solemnă, o înțepenire extatică, și cel marcat de o fervoare neîntreruptă, o mișcare agitată – se împletesc în egală măsură, pentru a preciza, prin imagine și ritm, experiența bucuroasă a sufletului în contact cu divinitatea. În nemișcarea duhurilor fericite și în imensa legiune a îngerilor care, zburînd și cîntîndu-și slăvirea, devin intermediari ai fericirii între Dumnezeu și aleșii săi, găsim viziunea sensibilă a ceea ce Dante a exclamat, la începutul cîntului XXVII, confruntat cu gloria duhurilor fericite (oh, viață întreagă de iubire și pace!), reprezentarea concretă ce cuprinde toată valoarea vieții din Paradis, așa cum el a conceput-o și a exprimat-o în versuri: o viață sigură, în eternitate, unde cea mai înaltă pace se împletește cu o continuă iubire fierbinte” (E.A. Panaitescu). “Mireasă: metafora Bisericii unite cu Cristos, după terminologia privilegiată de mistici pentru a sublinia uniunea profundă, tainică și inefabil armonioasă, care se stabilește între creaturi și Creator, prin intermediul contemplației. De imagini și metafore preluate din raportul conjugal este plină toată literatura mistică, iar Dante le-a folosit mai ales în ultima parte din a treia cantică” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_2

«ca roiul de albine, cînd una pogoară-n flori și alta se-ntoarce acolo unde munca și-o îndulcește, în floarea mare cobora, ce se-mpodobește cu multe foi, și-apoi urca la loc unde iubirea sa mereu sălășluiește» (v. 7-12). Îngerii din cealaltă armată, ce contemplă în zbor și slăvesc bunătatea divină, se mișcau plini de hărnicie, zburau ca albinele ce oscilează între corola florilor și stupul în care pregătesc mierea. Albinele-îngeri coborau între petalele rozei imaculate și urcau înapoi în zbor lîngă Bunul Dumnezeu. “Comparația cu albinele, de inspirație virgiliană (Eneida VI, 707-709), conferă o extraordinară pregnanță mișcării rapide și neîncetate a îngerilor, iar prin precizia determinărilor sale (una pogoară-n flori și alta se-ntoarce acolo unde munca și-o îndulcește) îi definește trăsăturile: un ritm descendent și ascendent, fără nici o clipă de oprire, care produce, în eternitate, un schimb permanent de pace și ardoare. Dar, în descrierea acestei mișcări, versul cel mai prețios, cu siguranță cel mai semnificativ, este versul 20, în care folosirea termenului abstract mulțime este, în opinia lui Montanari, «cu totul fericită: cerul este plin nu atît de îngeri, cît de zboruri de îngeri… iar acest zbor este plin nu în cantitate, ci mai degrabă în fericire și iubire»” (E.A. Panaitescu). “Empireul, după cum se vede, se articulează pe trei niveluri: cel inferior, al albei roze, al amfiteatrului, cel intermediar, al îngerilor care zboară de jos în sus și invers, în fine cel final, prea înalt, unde se află Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_3

«Fața o aveau toate de flacără-ncinsă și aripi de aur și restul atîta de alb, că nici o nea n-ajunge așa. Cînd coborau în floare, din treaptă-n treaptă dăruiau pace și ardoare, pe care și-o luau vînturînd aripa. Faptul că între înălțimi și floare se amesteca asemenea mulțime zburătoare nu-mpiedica vederea și lucirea» (v. 13-21). Îngerii erau roșii la chip, aveau aripile galbene și restul înfățișării alb. Ei răspîndeau, printre petalele rozei, seninătatea și iubirea, pe care le preluau de la Dumnezeu. Mulțimea aceea, care zbura, nu oprea contemplarea imaginii de ansamblu a strălucirii lor. “Vechii comentatori explică astfel valoarea alegorică a acestei reprezentări: roșul indică iubirea creștină înflăcărată, de care îngerii sînt aprinși, aurul simbolizează perfecțiunea, cu care ei sînt înzestrați, albul neprihănirea, pe care o au în comun cu duhurile fericite (stole albe). Uimirea stîrnită unor critici de simbolismul culorilor, cu care Dante îi îmbracă pe îngeri în Empireu, nu are nici o justificare valabilă, fiindcă semnificația alegorică nu împiedică acel rezultat de «iluminare triumfală» (Grabher), pe care-l țintea Poetul. Îngerii din Paradis nu sînt înzestrați cu o individualitate exterioară specifică, deși apar cu un profil spiritual, pentru că fiecare oglindește într-un mod deosebit lumina divină (Paradis XXIX, 136-145). Reflectări ale puterii divine, oglinzi ale lui Dumnezeu, ei au o datorie de fundamentală importanță (să transmită și să reglementeze mișcarea cerurilor) și pentru aceasta Dante le dedică îngerilor aproape două cînturi (XXVIII și XXIX), în care totuși, mai mult decît să le sărbătorească existența, aprofundează, încă o dată, subiectul vast al ordinii universului și al măreției divine. Atunci cînd apar în Empireu, ei sînt mai întîi flăcări vii și topaze (două expresii de o vizualitate sugestivă, dar lipsite de individualizare), și chiar dacă acum figura lor este determinată de prezența culorilor, ei rămîn tot o mulțime zburătoare (versul 20), ceva infinit și nedefinit. În legătură cu ei ne vom aminti cîntarea, culorile, mișcarea, dar nici o figură izolată. Acest aspect, totuși, nu constituie un defect poetic, fiindcă în mod deliberat Dante i-a lipsit de orice determinare suplimentară pe intermediarii ce clamează pacea și ardoarea dintre Dumnezeu și duhurile fericite” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

Cetatea rozei eterne (9)

Pd_XXX_25

«Apriga lăcomie ce vă orbește v-a făcut ca pruncul ce moare de foame și alungă doica. Și va fi căpetenie-n forul divin pe-atunci unul, ce drept și-acoperit nu va umbla cu el pe-o cale» (v. 139-144). Goana oarbă după bunurile pămîntești i-a îndemnat pe italieni să acționeze iresponsabil și să lupte împotriva intențiilor nobile ale împăratului. Pe vremea acestor confruntări, Biserica va fi condusă de un păstor duplicitar, care pe față va părea să-l sprijine, iar în culise îl va combate pe împărat. “Apriga lăcomie: reproșul li se adresează aici mai ales italienilor. Lăcomia este originea tuturor relelor din Comedie” (Chiavacci Leonardi). “Papa Clement al V-lea, după ce l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și i-a promis ajutorul, a devenit, în al doilea moment, partizanul intereselor angioine în peninsulă și a început să pună piedici acțiunii imperiale” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_26

«Dar puțin va mai fi apoi răbdat de Dumnezeu în sfîntul oficiu; căci va fi prăvălit acolo unde Simon magul și-a găsit pedeapsa, iar pe cel din Alagna îl va înfige mai jos’» (v. 145-148). Pontiful duplicitar nu va mai avea mult de trăit. Pedeapsa îl va aștepta în Infern, printre simoniaci, deasupra Papei Bonifaciu, pe care îl va scufunda și mai mult în flăcări. “Clement al V-lea, mort la 20 aprilie 1314, la opt luni după dispariția lui Henric al VII-lea, va fi condamnat de Dante în bolgia simoniacilor (Infern XIX, 82-87), unde va lua locul lui Bonifaciu al VIII-lea, protagonistul episodului de la Anagni (Infern XIX, 76-81; Purgatoriu XX, 85-90). Ultimele cuvinte rostite de Beatrice în poem sînt așadar dedicate idealului celui mai scump al lui Dante și sînt legate de cele pronunțate de ea în ultimul cînt al Purgatoriului, cu profeția despre soarta Bisericii și a Imperiului. «În seninătatea imensă dată de lăcașul de stole albe iese în evidență, izolată cu mîndrie, coroana ce-l așteaptă pe Henric al VII-lea» (Momigliano), iar «o atmosferă sfîntă și amplă înconjoară singurătatea» jilțului său, a cărui prezență, în fața lui Dumnezeu, mărturisește caracterul divin și necesar al Imperiului” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo2

Cetatea rozei eterne (8)

Pd_XXX_22

«În galbenul rozei eterne, ce se dilată-n trepte și umple de miresme lauda spre soarele ce mereu împrimăvărează, ca acela ce tace și vrea a spune, m-a tras Beatrice și-a zis: ‘Te uită ce mare-i lăcașul de stole albe!» (v. 124-129). Beatrice l-a atras pe Dante, fascinat și tăcut, în centrul rozei sfinte, de unde se desfac petalele și parfumurile ce-l slăvesc pe Dumnezeu. Ea l-a îndemnat să admire numărul mare de spirite mîntuite, dispuse în straie albe pe treptele amfiteatrului. “Continuă, în versurile 103-129, bogăția ce-a caracterizat imaginile precedente și se accentuează, în formarea lentă a rozei, luminozitatea și muzicalitatea viziunii, chiar dacă imaginile proaspete și vesele ale rîului făcut din lumină, ale flăcărilor care se mișcă într-o veselă libertate, îmbătate de parfumul florilor, de țărmurile înflorite ce-i zîmbesc rîului, lasă locul unui grandios amfiteatru. Acestuia din urmă, Poetul – mereu atent, ca și în cele două cantice precedente, să caute în realitate măsuri concrete, care să-i confirme viziunea – îi oferă dimensiunile: baza sa este mai amplă decît circumferința discului solar (versurile 103-105), iar înălțimea depășește adîncimea prăpăstiilor marine, observate de pe cele mai înalte ținuturi ale atmosferei (cîntul XXXI, versurile 73-76). Totuși, purtat de avîntul liric al primelor imagini, care i s-au părut cele mai potrivite pentru a sugera emoția experienței sale spirituale, fiindcă sînt mai apte să stîrnească în inima omului un sentiment de bucurie și seninătate, Dante insistă pe imaginea florii – roza –, a frunzelor, a aromelor, a culorilor, într-o atmosferă de eternă primăvară (sugerată desigur de eterna primăvară din Paradisul Pămîntesc; cf. Purgatoriu XXVIII, 143). Se realizează astfel, în reprezentarea Empireului, o unitate între conținut și stil de o rară vigoare. Un alt element de unitate, între pasajele succesive, este oferit de «permanentul control al înțelesurilor, cu rol de susținere ideală, încît să-i păstreze fluxului liric densitatea expresivă și autenticitatea de simboluri» (Guidubaldi)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_23

«Vezi cetatea noastră cum se-ntinde roată: vezi jilțurile noastre așa de pline că puțină lume mai e dorită» (v. 130–132). Călătorul este îndemnat să constate mulțimea tronurilor ocupate și cît de puține au mai rămas libere. “În acord cu gîndirea vremii sale, Dante consideră că numărul de duhuri fericite a fost stabilit încă din eternitate, pentru a-i înlocui pe îngerii răzvrătiți, care au fost a zecea parte dintre toate inteligențele îngerești (Convivio II, V, 12). Iar în 1300 se credea deja că este apropiat sfîrșitul lumii, ajuns la a șasea și ultima sa etapă (Convivio II, XIV, 13); de aceea, puține suflete fericite mai lipseau pentru a completa jilțurile încă libere ale rozei eterne. Vezi cetatea noastră: Paradisul, de obicei desemnat, în literatura patristică și în tot Evul Mediu ca Ierusalimul ceresc, în opoziție față de Ierusalimul pămîntesc” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_24

«Și-n jilțul înalt la care ții ochii, pentru coroana care deja acolo-i aranjată, înainte să fii părtaș la nunta asta, va ședea duhul ce va fi mai nobil al mărețului Henric, ce pentru a îndrepta Italia va veni, înainte de-a fi ea dispusă» (v. 133-138). Pe tronul măreț, cu coroana pregătită, pe care poetul le admiră deja, va sta împăratul Henric, ce va pieri înainte de moartea lui Dante. Tînărul domnitor va fi răsplătit pe lumea cealaltă, pentru eforturile sale de-a restabili virtutea italiană, în ciuda vremurilor ce i-au fost neprielnice. “Henric al VII-lea de Luxemburg, ales împărat în 1308, a venit în Italia doi ani mai tîrziu, cu speranța de-a restaura autoritatea imperială, punînd capăt luptelor care sfîșiau cetățile italiene, precum și lungii confruntări dintre guelfi și ghibelini. În cei trei ani cît a rămas în Italia (a murit la Buonconvento, la 24 august 1313), acțiunea lui a avut totuși rezultate modeste, din cauza opoziției înverșunate a partidului guelf și a multor cetăți italiene, printre care Florența. Dante a văzut în el nu doar restauratorul păcii în Italia (de această pace se legau, printre altele, speranțele lui de a se întoarce la Florența), ci și simbolul unei reconcilieri efective între cele două puteri, cea temporală și cea spirituală și, prin urmare, a unei reînnoiri morale și politice a lumii (cf. Epistole V, VI, VII)” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Cetatea rozei eterne (7)

Pd_XXX_19

«Și cum panta în apa de la poale se-oglindește, ca pentru a se vedea împodobită, cînd e bogată-n verdeață și floricele, așa, stînd peste lumină roată-roată, am văzut oglindite în peste o mie de trepte, cîte dintre noi acolo sus s-au întors» (v. 109-114). Așa cum se răsfrînge dealul în lacul de la picioarele sale, de parcă și-ar privi în oglindă podoabele naturii, deasupra luminii divine se aflau, dispuse în trepte, mii de duhuri ale oamenilor virtuoși de pe pămînt, care acum, din înălțimi, parcă se reflectau în lumină. “Limpezește Chimenz: «întrucît stau deasupra luminii, duhurile se uită la ea în jos, ca spre arena unui amfiteatru». Iar scena, în amploarea ei coregrafică, se oferă pictural, ca descrierea unui Paradis format din cercuri, unde își fac apariția, cu ochii îndreptați în jos, duhurile fericite. Tabloul nu numai că este grandios, în reprezentarea sa, dar este și însuflețit de prezența, pe cale comparativă, a verdeții și a floricelelor. Și aici, la fel ca în prima parte, revine, prin intermediul unei comparații, imaginea Paradisului edenic, ce trăiește alături de cel monumental, foarte înalt și structurat după forme arhitecturale clasice” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_20

«Și dacă pragul de mai jos în sine strînge atîta lumină, ce mare-i lărgimea acestei roze în petalele extreme! Vederea mea în adîncime și-n înălțime nu se rătăcea, ci toată cuprindea mulțimea și valoarea acelei serbări» (v. 115-120). Dacă treapta inferioară poate să cuprindă o lumină mai amplă decît circumferința soarelui, să ne închipuim cît de extinsă trebuie să fie treapta de sus a amfiteatrului. Privirea călătorului, întărită de puterea harului divin, percepea deja cu ușurință ansamblul imaginii. “Această serie de cercuri, care se deschid tot mai amplu și larg, lăsînd în centru un fel de spațiu gol, diferit colorat, dă imaginea unei roze imense, ale cărei petale corespund jilțurilor ocupate de duhurile fericite. Paradisul idilic, compus din verdeață și flori, reapare în această roză, floare care pentru medievali era printre cele mai nobile și frumoase: nu degeaba, în cadrul litaniilor, Sfînta Fecioară este numită roza mistică” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_21

«Aproape și departe, acolo, nici nu scad, nici nu pun; căci unde Dumnezeu nemijlocit domnește, legea firii deloc nu contează» (v. 121-123). Dimensiunile, distanțele și legile naturii nu mai există, acolo unde Dumnezeu își exercită în mod direct autoritatea. “Într-o lume ca a Empireului, n-au nici o putere măsurile spațiale sau temporale: Paradisul este dincolo și în afara spațiului și a timpului: este etern și infinit. În consecință, nu se poate vorbi nici de apropiere, nici de depărtare și toate sînt percepute de Dante cu extremă claritate și limpezime” (T. Di Salvo).

Beato_Angelico

Cetatea rozei eterne (6)

Pd_XXX_16

«Și cum din ea au sorbit genele mele, astfel din lungă mi s-a părut a deveni rotundă. Apoi, ca oamenii ascunși sub mască, ce par altfel ca înainte, dacă-și leapădă cealaltă imagine, sub care au dispărut, astfel mi s-au preschimbat în mai mari sărbători florile și fulgerele, încît am văzut ambele oștiri ale cerului cu limpezime» (v. 88-96). Îndată ce ochii i-au sorbit din undele sfinte, călătorul a văzut că rîul și-a schimbat forma. La fel ca persoanele ce-și aruncă masca și își dezvăluie o altă înfățișare, florile și limbile de foc s-au transformat brusc, lăsînd să se vadă îngerii și duhurile fericite. “Cu alte cuvinte: viziunea nesigură de adineaori, cu flori și flăcări, acum cînd puterea văzului s-a întărit prin intervenția harului, acea viziune, care era ca a omului de sub mască, se precizează în dimensiunile ei reale, iar ceea ce mai înainte apărea alăturat în mod confuz, deși frumos, se precizează în două curți diferite. Însă nu lucrurile se schimbaseră: transmutarea, pe care atît de mult insistau misticii și care la ei dobîndea aspectul unei răsturnări antropologice, este a poetului, care trece de la deficiență și imperfecțiune la satisfacție și perfecțiune. Pe această cale, sugerată de mistici, poetul își recucerește adevăratul chip, capacitățile sale efective, inclusiv văzul, care mai înainte se aflase la originea păcatului, care e mereu un văl ce atenuează sau retează puterile omului” (T. Di Salvo). “Din lungă: lungimea rîului i s-a părut că se schimbă într-o figură circulară. Extraordinară transformare, unde se frîng legile geometriei. Spațiul omenesc este depășit, la fel ca timpul. Este începutul viziunii noi și mai adevărate, care se pregătește și se desfășoară treptat. Forma circulară este primul lucru ce-i apare privirii, după ce s-a schimbat calitatea vederii, cum s-a spus. Ea înseamnă, ca totdeauna, eternitatea, întrucît nu are început și sfîrșit. Și este prima caracteristică a fericirii divine” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_17

«Oh, splendoare a lui Dumnezeu, prin care am văzut înalta izbîndă a împărăției adevărate, dă-mi virtutea de-a spune cum am văzut-o! Lumină-i acolo sus ce-l face vizibil pe creator acelei creaturi ce doar în vederea lui își află pacea» (v. 97-102). Harul divin, care i-a permis să vadă realitățile Paradisului, este invocat de poet în ajutor, ca să poată exprima cele văzute. În Empireu există o lumină ce-l revelează pe Dumnezeu în fața îngerilor și a duhurilor, ce-și găsesc în El împăcarea. “Dante își simte sufletul plin de exaltare, care îi provine din faptul că a ajuns la contemplarea îngerilor și a duhurilor fericite, că a sosit așadar în adevăratul Paradis, printr-un privilegiu cu siguranță neoferit altor oameni: de aici exclamația celui care nu-și poate exprima decît propria uimire și nu știe să-și comunice altfel recunoștința pentru ceea ce l-a condus așa departe. Însă harul dăruit nu este acela total, care se concretizează în viziunea divinității: de aici invocarea acestui har și a celuilalt, suprem, de-a le putea spune oamenilor, în cuvinte precise și complete, realitatea Paradisului” (T. Di Salvo). “Vidi (am văzut), repetat de trei ori în cadrul rimei, punctează condiția experienței dantești, ce poate fi considerată mistică: prin ea, omul izbutește să ajungă vizual pînă la totalitate și infinit și trăiește în cadrul unei realități negate calității sale pămîntești. Sufletul, spunea Hugo de Saint Victor, are trei ochi, dar numai cel al contemplației este în măsură să-l vadă pe Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Iar la acest rezultat omul ajunge cu ajutorul credinței sau al harului: «credința este necesară ca să se accepte prin intermediul ei lucrurile ce nu se văd și există în noi, acele lucruri care încă nu sînt prezente în cadrul viziunii»” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_18

«Ea se-ntinde în figură de cerc, încît a sa circumferință i-ar fi soarelui prea largă centură. Se face din rază toată înfățișarea ei, răsfrîntă-n vîrful Primului Mobil, ce-și ia de-aici viața și putința» (v. 103-108). Lumina din Empireu, care din lungimea ei a devenit rotundă, este mai cuprinzătoare decît mărimea soarelui. Ea, care provine din lumina lui Dumnezeu, se reflectă asupra celui mai amplu cer, al nouălea, care la rîndul său o transmite spre celelalte, astfel răspîndindu-se viața și virtutea divină. “Rîul de lumină, după ce-a căpătat formă circulară, se desprinde cu totul într-o rază, așadar este lumină pură, doar lumină, ce-și transmite puterea și influența asupra Primului Mobil; prin această putere, ce derivă din lumină, din rază, din Dumnezeu, cerurile se rotesc și tot universul este condus de legea ordinii” (T. Di Salvo). “Ca în alte părți, descriindu-și călătoria, Dante dă o aparență de precizie științifică unor fenomene născute din fantezia sa, cum e această rază care, coborînd de la Dumnezeu, se reflectă ca într-o oglindă în punctul culminant al cerului Cristalin și formează cercul imens de lumină, mai mare decît soarele. Totuși imaginația nu este gratuită, fiindcă în punctul unde raza se reflectă în Cristalin este cumva ușor umbrită legătura dintre corporal și incorporal, și chiar acolo incorporalul devine vizibil: de parcă ar spune că actul de creație al lui Dumnezeu coincide cu însăși vizibilitatea sa” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bizantina1

Cetatea rozei eterne (5)

Pd_XXX_13

«Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea. ‘Înalta dorință ce-acum te-aprinde și te-apasă, de-a cunoaște ce vezi, cu atît mai mult îmi place, cu cît crește» (v. 67-72). De pe florile situate pe țărm, flăcările de aur plonjau înapoi în rîul de lumină, într-un du-te – vino permanent. Beatrice constată cu bucurie că mirarea și curiozitatea lui Dante cresc treptat. “Crește / turge: este umflată și apasă cu putere. Continuă latinismele, aduse de rima rară gurge, care mențin nivelul deja remarcat de extraordinară tensiune lingvistică. Cele două verbe trasează cu mare putere dorința, care se dilată și apasă sufletul, ca o undă împiedicată” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_14

«dar din apa asta trebuie să bei, înainte ca marea sete-n tine să se domolească’: astfel mi-a zis soarele ochilor mei. A mai adăugat: ‘Rîul și topazele ce intră și ies și zîmbetul ierburilor sînt prevestiri umbrite ale adevărului lor» (v. 73-78). Înainte de-a primi explicații, călătorul trebuie să soarbă din undele luminoase. Apa strălucită și limbile de foc sînt doar palide prefigurări ale adevărului divin. “Florile și flăcările sînt o primă imagine figurativă a realității, destul de diferite, a Empireului. Dante nu trebuie să fie tentat să se limiteze la un spațiu, care în parte repetă formele de viață (apă și flori) din Eden, din Paradisul Pămîntesc. O legătură subtilă între cele două Paradisuri există și se evidențiază aici: dar îndată imaginea adevăratului Paradis, mai mult decît de sugestia la imaginile Paradisului edenic, se apropie de cele literare clasice, cu amfiteatrul sau curtea medievală” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_15

«Nu că-n sine ar fi aceste lucruri necoapte; dar e lipsa ta, că n-ai încă vederi atît de-ascuțite’. Nu-i prunc ce-așa iute să-ntoarcă fața spre lapte, de se trezește mult mai tîrziu decît îi stă-n obicei, cum am făcut eu, pentru a deschide încă mai bune oglinzi din ochii mei, aplecat spre unda ce se desprinde să ne desăvîrșească» (v. 79-87). Nu imaginile aflate în fața lui Dante sînt imperfecte, ci vederea lui este încă limitată de condiția sa umană. Călătorul s-a năpustit spre undele sacre, la fel de nerăbdător ca pruncul după hrană. “Obligat să descrie Empireul – o realitate mai presus de timp și spațiu – în forme sensibile, legate, așadar, de categoria de timp și spațiu, Poetul «rezolvă fericit problema de a împăca natura acestui cer cu nevoile inevitabile ale poeziei, prezentîndu-ne suprasensibilul ca pe un sensibil definitiv, la care ajungem traversînd faze sensibile iluzorii, ce-l străbat, adumbrindu-l, de parcă sînt prevestiri umbrite ale adevărului lor… O astfel de apariție a suprasensibilului, din nuanțele primelor imagini sensibile pînă la iluzoriu, ca printr-o formă de respect, nu-i dăunează poeziei, care găsește modalitatea de-a se agăța puternic în concret…» (Rossi-Frascino). Trei sînt momentele succesive ale viziunii Empireului: mai întîi o lumină vie îl înfășoară pe Poet, orbindu-l, apoi lumina se precizează, configurîndu-se în formă de rîu (Harul), pe ale cărui țărmuri cresc viguroase florile (duhurile fericite), pe cînd flăcări vii, cu o mișcare neîntreruptă, trec pe rînd de la rîu la corole și de la corole la rîu (îngerii, intermediari ai Harului și uniți, în fericire, cu duhurile mîntuite). În sfîrșit, valurile dobîndesc figură de cerc (versul 103), tipică pentru construcția dantescă, dispunîndu-se sub forma rozei eterne, un imens amfiteatru, pe treptele căruia apar de-acum în mod direct, cu înfățișarea lor omenească, duhurile fericite; ele contemplă lumina divină reflectată în lacul de lumină, care ocupă centrul amfiteatrului (versurile 103 sqq.). În viziunea Empireului, punctul de pornire este oferit de Biblie: lumina în formă de rîu, de fapt, amintește un pasaj din Daniel (7, 10: «Un rîu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui») și unul din Apocalipsă (22, 1: «Mi-a arătat un rîu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului»). Cf. și Psalmi 36, 9; 46, 5; 65, 10; Isaia 66, 12” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_giottesca

Cetatea rozei eterne (4)

Pd_XXX_10

«‘Mereu iubirea ce potolește-acest cer primește la sine cu asemenea salut, spre a potrivi la flacăra sa candela’» (v. 52-54). Sclipirea orbitoare este semnul prin care Empireul salută venirea la el a unui duh din lumea pămîntească. “Cu imaginea repetată și preluată din viața cotidiană (candela era un obiect esențial în orice casă), sufletul este comparat cu o lumînare, iar flacăra pe care o aprinde este harul divin, care dăruindu-se îi oferă celui mîntuit, care pătrunde în Empireu, posibilitatea de a-l vedea pe Dumnezeu și de a se bucura de el” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_11

«N-au intrat mai grabnic în mine aceste scurte vorbe că am priceput cum urc deasupra virtuții mele; și cu o nouă vedere m-am aprins astfel, că nu există lumină așa tare ca ochii mei să n-o fi îndurat» (v. 55-60). Înainte de-a pricepe deplin explicațiile Beatricei, Dante a simțit că i-au sporit puterile omenești; ochii lui s-au deprins cu capacitatea de-a vedea noi realități. “Totul este evident, sensibil, fantastic, dens și fluid, totul se traduce într-o reprezentație emoționantă și în mișcare… și totul împreună exprimă o condiție de extaz spiritual și de cunoaștere poetică, din care nu se pierde acordul cu etimologia spirituală a fiecărui detaliu și cu temelia sa istorică, de anterioare experiențe poetice și mistice” (Binni). “Tot acest pasaj (v. 34-60) de la intrarea în Empireu este călăuzit de tema luminii, care îi străbate țesătura verbală (pură lumină, v. 39; lumină a minții, v. 40; fulger brusc, v. 46; lumină vie, v. 49; scînteierea, v. 51; flacăra, v. 54; lumină așa tare, v. 59). Este o invazie de lumină, dar de o calitate mereu precisă și determinată, care vine astfel să-i configureze cititorului, și lui Dante însuși, această lume supraomenească, a cărei exprimare este oarecum încercată prin intermediul cuvintelor omenești” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_12

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde» (v. 61-66). În fața ochilor i-a apărut un rîu de lumină curgătoare, cu țărmuri pline de flori și verdeață. Flăcările țîșneau din rîu și se așezau pe plante, sub forma unor giuvaeruri de aur ce poartă rubine. “Și-am văzut lumină: începe aici viziunea propriu-zisă, singura viziune adevărată, căreia toate celelalte îi sînt subordonate, care e pregătită încă de la începutul poemului și poate chiar mai dinainte (cf. Vita Nova XLI și XLII). Pînă acum s-a precizat calitatea instrumentului care privește (nouă vedere). Acum este înfruntat obiectul vederii. Iar verbul am văzut e primul cuvînt, un cuvînt fundamental, pe care totul se sprijină și care va reveni ca protagonist, în toată urmarea cîntului. Viziunea ce apare aici este ca un văl, o figură a celei reale, cum va spune Dante imediat. Nu-l vedem încă pe Dumnezeu și pe sfinți, ci un rîu de lumină, de fapt o lumină sub formă de rîu (lumina este adevăratul obiect al văzului), între două țărmuri zugrăvite cu flori. Frumusețea acestor versuri i-a fermecat mereu pe cititorii din toate secolele, chiar și pe cei mai reticenți. (…) Poate că nu există alt text poetic pe lume, în afară de acesta, al lui Dante, unde văzul omenesc și văzul divin se întrepătrund cu atîta naturalețe” (Chiavacci Leonardi). “Se completează, în liniile ei esențiale, prima impresie vizuală și psihologică a Empireului, Paradisul propriu-zis, care în neputința simțurilor peregrinului se prezintă ca un rîu luminos, colorat pe țărmuri cu un fel de pajiște primăvăratică. Aici totul e strălucitor și totul se concentrează pe culoarea roșietică (roșul este simbolul iubirii, virtute centrală a conștiinței creștine), care pătrunde în auriul de fulgerare și se limpezește mai mult în flăcări vii, ca niște rubine montate în coliere de aur. Și, alături de culoare, de faptul vizual, se plasează simțul mirosului, care este ca al omului îmbătat de aroma florilor. E importantă această beție mistică, datorată mirosurilor intense și exaltante: în general, beția mistică este vizuală. Oricum, pe cele două simțuri, al văzului și al mirosului, se joacă întreaga reprezentație, ce unește gustul descrierii și tensiunea precisă, încît totul se sintetizează în acel am văzut de la început, care pe de o parte ne sugerează viziunea, pe de altă parte bucuria descoperirii, de parcă un văl orbitor s-ar fi sfîșiat” (T. Di Salvo). “Fulvido: culoare aurie, roșie-aurie; din lat. fulvidus (derivat din fulvus)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bizantina2

Cetatea rozei eterne (3)

Pd_XXX_7

«cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: ‘Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie» (v. 37-42). Beatrice îl informează că tocmai au părăsit cele nouă ceruri din jurul Pămîntului și au pătruns în Empireu, pe care îl descrie succint. “Din Primul Mobil, al nouălea și cel mai amplu dintre cerurile materiale (Paradis XXVIII, 64 sqq.), Dante și Beatrice urcă în Empireu, cerul fără materie sau spațiu, ci doar cu lumină, care se datorează faptului că este reședința lui Dumnezeu, iar această lumină nu este «foc sau ardoare materială, ci spirituală, fiindcă este iubire sfîntă sau caritate» (Epistola XIII, 67-68). Lumina din Empireu provine din mintea lui Dumnezeu, care domnește peste toate cele create (Paradis XXVII, 109-110); ea, departe de a fi de o răceală intelectuală, este în măsură să aprindă o iubire fierbinte (Paradis XXVII, 110-111). Această iubire nu se îndreaptă spre un bine limitat și relativ, ci spre Binele infinit și absolut, spre Dumnezeu, de la care provine, pentru o creatură, bucuria de-a se uni cu Creatorul său, bucurie ce depășește orice satisfacție omenească. Beatrice, cu ținuta și vocea de călăuză grăbită, după acea vibrantă precizare, noi am ieșit din trupul mai mare, ne deschide porțile spre o experiență infinită, iar Dante, printr-o singură terțină, «introdusă de un vers foarte citat și de sugestivă frumusețe, concentrează într-o serie de consecințe faptele și noțiunile care înconjoară ideea de Dumnezeu» (Mattalia). La această coerență tematică se adaugă un intensificat crescendo ritmic, o rigidă înlănțuire sintactică, ce-l obligă pe cititor «să includă într-o singură respirație întreaga terțină» (Guidubaldi). Același critic, comparînd aceste versuri cu pasajul citat adineaori din Epistola XIII, arată că Dante, în configurarea Empireului, apărea acolo ca «un enunțător rece de presupuneri științifice luate de la alții» și încredințate «unei coordonări adversative și relative lipsite de preocupări unitare», pe cînd acum viziunea lui este pătrunsă de o animație lirică lipsită de precedent. De la fragmentarismul teoretic al acelei pagini, «se trece la o viziune de ansamblu, atît de marcată de omogenitate intrinsecă, încît legătura terținei rimate nu mai este suficientă; e nevoie de o subliniere cu totul excepțională: invenția metrică, prin care cititorul este obligat să proiecteze» fiecare cuvînt final în cuvîntul inițial din versul următor, încît ele se află într-un ecou reciproc, «pentru a se revărsa prin ultimul vers în oceanul de duioșie, pentru care lumina și iubirea din primele două versuri sînt izvor nesecat»” (E.A. Panaitescu). “Lumină a minții, plină de iubire: pentru a se ajunge la acest vers răscolitor, ce parcă se aprinde în orizontul gol de la începutul cîntului și poartă cu sine marea terțină care definește Empireul, au fost necesare secole de gîndire și de limbaj omenesc. Noi găsim urmele acestei idei – ale unui cer de foc, care este chiar locul divinității, locul care conține universul – la cei mai vechi scriitori creștini, care o preiau din filosofia greacă. În cuvintele lui Dante – care deja descrie Empireul în Convivio și de mai multe ori face trimitere la el în Paradis –, el își dobîndește forma splendidă și perfectă, care anevoie se poate traduce în alți termeni. Este o lumină intelectuală (a minții), dar este umplută de iubire (plină de iubire); și această iubire pentru adevăratul bine este însoțită de cea mai mare bucurie, care depășește (întrece) orice duioșie omenească (dolzore este o formă provensală, răspîndită în poezia italiană din sec. al XIII-lea). Empireul coincide așadar cu lumina divină, prin care Dumnezeu devine inteligibil și permite să fie iubit, generînd fericirea perfectă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_8

«Aici vei vedea cele două armate ale Paradisului, iar una în aspectele cum le vei vedea la ultima judecată’» (v. 43-45). Îngerii și duhurile fericite se află aici, în Empireu. Sufletele mîntuite ocupă aceleași poziții pe care le vor avea și la Judecata de Apoi. “În clipa cînd Dante propune imaginea definitivă a Paradisului, acesta îi apare – în consonanță cu convingerile sale (viața este o implicare activă, o autentică luptă) și cu atmosfera civilizației cavalerești, de la idealul căreia se revendică (bărbații, care ies în evidență, sînt cavaleri ce acționează pentru apărarea și în onoarea curții) – ca o imensă curte, populată de o armată de cavaleri, văzuți în implicarea lor activă, iar după victorie ca niște duhuri ce sărbătoresc triumful, în jurul împăratului lor” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_9

«Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie; și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream» (v. 46-51). Dante și-a pierdut brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. “Imaginea viziunii divine, care apare pe neașteptate, în mod devastator și impetuos, ca un fulger, se găsea deja la mistici și indica, pe de o parte, apariția divinității, pe de altă parte, neputința și insuficiența omului: consecința era orbirea, o momentană pierdere a capacităților omenești, printre care vederea. Dar aceasta era o premisă pentru dobîndirea unei puteri, cu totul interioare, de a vedea cu limpezime și de-a se contopi cu divinitatea. Și trimiterea la lumina care îl învăluie pe cel vizat, creatura care cu ajutorul harului ajunge la viziunea fericirii, ține de literatură și, mai înainte, de concepția misticilor, ce insistau pe tema omului sărman și neputincios, care dobîndește siguranța și echilibrul doar în clipa cînd se desprinde complet de legăturile cu individualitatea sa și i se dăruiește lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Ca fulger brusc: îndată ce intră în Empireu, Dante este învăluit de o lumină care îl orbește. Orbirea este faza aproape obligatorie a itinerariului mistic (vezi peste puțin timp referința la Sfîntul Pavel), dar, ca de obicei la Dante, faptul se desfășoară de parcă ar fi în mod firesc necesar. Aici este semnul noii dimensiuni în care am intrat, care-l depășește pe om în mod absolut. Tot limbajul se transfigurează, în efortul de-a se adapta la această realitate supraomenească, exprimînd cele două aspecte ale sale: transcendența asupra omenescului și totodată deschiderea sa în fața omului. De aceea se înmulțesc cuvintele rare, latinismele, neologismele, cuprinse într-o expresie înflăcărată, dar niciodată ininteligibilă” (Chiavacci Leonardi). “Mi-a scăpărat în jur / Mi circunfulse: splendidul verb – care marchează centrul terținei – este un citat din Faptele Apostolilor (22, 6), unde e povestită viziunea Sfîntului Pavel: «subito de caelo circumfulsit me lux copiosa». În acest moment dificil, Dante caută ajutor pentru limbajul său, ca pentru a ne ajuta să credem lucruri incredibile și, la fel ca în alte părți, apelează la autoritatea Scripturii. Sfîntul Pavel a fost deja amintit de mai multe ori, sau citat, în Comedie, pentru analogia viziunii sale cu cea a lui Dante (I, 73-75; XXVI, 10-12; Inf. II, 28-30). Acum a sosit momentul în care analogia respectivă se realizează, iar acest verb ne-o declară și ne avertizează” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1