Mînia Sfîntului Petru (6)

by Laszlo Alexandru

Giovanni_di_Paolo1

Pd_XXVII_16

«încît vedeam dincolo de Gade trecerea nebună a lui Ulise, și dincoace țărmul pe care Europa s-a făcut dulce povară. Și mai mult mi s-ar fi descoperit locul acestei brazde; dar soarele înainta pe sub picioarele mele, cu mai bine de-un semn» (v. 82-87). La un capăt al orizontului, Dante vedea Cadix; la celălalt capăt, zărea Fenicia. Ar fi văzut chiar o fîșie mai mare de pămînt, dacă soarele de sub picioarele lui n-ar fi fost intersectat de constelația Taurului. “Se deschide, sub ochii Poetului, viziunea întregului pămînt locuit de oameni; ochii săi pot înainta spre apus, dincolo de Cadix, adică dincolo de strîmtoarea Gibraltar, peste Oceanul care a văzut zborul nebun al lui Ulise (Infern XXVI, 106 sqq.) și, la răsărit, pînă în Fenicia, de unde Jupiter, sub înfățișarea unui taur, a răpit-o pe Europa, fiica regelui Agenor, ducînd-o pe continentul opus, care și-a luat numele de la ea (Ovidiu, Metamorfoze II, 832-875)” (E.A. Panaitescu). “Poetul vede oamenii și pămîntul foarte departe și lucrurile la distanță, dar nu după sensul modern de infinit sau de mers infinit al timpului și al istoriei, ci dintr-o perspectivă precisă, care este cea creștină: o distanță enormă, dar măsurabilă și care se transformă într-o măsură și un angajament moral, nu într-o rătăcire cosmică; o distanță observată în scopul purificării și al mîntuirii, nu ca o prăpastie a osîndirii, o măsură – pe cît e în stare mintea omenească – a lui Dumnezeu, nu o pierdere a lui” (M. Sansone). “Terțina solemnă, cu o mișcare ritmică amplă și sugestivă, amintește nu întîmplător – nu pentru o «doctă trimitere geografică», după cum notează Quaglio – cele două mari mituri (unul clasic, altul creat de însuși Dante și astfel egalîndu-l pe acela): primul amintește trufia gîndirii omenești (trecerea nebună este zborul nebun din Inf. XXVI, 125); al doilea, poftele trupești. Adică cele mai grave două ispite, ce par să închidă pămîntul ca într-un clește” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_17

«Mintea mea îndrăgostită, ce rîvnea la doamna mea mereu, de-a reveni cu ochii la dînsa mai mult ca niciodată ardea: și dacă natura sau arta au dat momeli de prins ochii, de cucerit mintea, în carne omenească sau pictură» (v. 88-93). După privirea spre pămînt, ochii lui Dante tînjesc s-o revadă pe Beatrice. Toate frumusețile din natură sau din artă, care ne cuceresc mințile, prin intermediul ochilor, sînt neglijabile, față de fericirea produsă în sufletul său de vederea chipului ei surîzător. “Între constelația Gemenilor, în care se află Dante, și constelația Berbecului, care este în conjuncție cu soarele, se interpune Taurul, prin urmare cele două constelații precedente sînt despărțite de peste 30 de grade (fiecare constelație zodiacală se întinde pe 30 de grade). Din cauza poziției soarelui, care precedă constelația Gemenilor cu peste 30 de grade în apus, întunericul se răspîndește deja în răsăritul îndepărtat, așadar Dante poate zări doar o parte din brazda pămîntului” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_18

«toate adunate ar părea nimic, față de plăcerea divină ce m-a străfulgerat, cînd m-am răsucit spre chipul ei zîmbitor. Și virtutea pe care privirea mi-a dăruit-o, din frumosul cuib al Ledei m-a smuls și-n năvalnicul cer m-a împins» (v. 94-99). Forța privirii pline de virtute a Beatricei îl smulge pe Dante din al optulea cer și-l îndreaptă spre înălțimi. “Poetul urcă în al nouălea cer, Primul Mobil, părăsind constelația Gemenilor, Castor și Polux, care, conform mitologiei clasice, s-au născut din oul Ledei fecundat de Jupiter, care se transformase în lebădă (Ovidiu, Heroides XVII, 55 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Mișcarea ascensională este cea obișnuită: din ochii doamnei, Dante își extrage o nouă forță religioasă, care se traduce în capacitatea de-a se apropia de divinitate: de aici zborul spre următorul cerc” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Advertisements