Mînia Sfîntului Petru (8)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXVII_22

«Vai, poftă care pe muritori îi scufunzi, că nimeni n-are puterea să-și scoată ochii de sub valurile tale! Frumos înflorește în oameni voința, dar ploaia lungă schimbă pruna în urlup» (v. 121-126). Lăcomia după bogățiile lumești îi îndepărtează pe oameni de binefacerile Paradisului și le alterează virtutea. “În acest moment, Beatrice își întrerupe contemplarea frumuseții universului și pronunță o viguroasă invectivă: legătura dintre partea precedentă și aceasta trebuie găsită într-un sentiment bivalent de satisfacție, pentru ceea ce i se oferă aceluia care se bucură de beatitudine, și amărăciune pentru oamenii care se lasă deviați din drum. Motivul ruperii de Dumnezeu trebuie pus pe seama poftelor, care le dau tîrcoale oamenilor și le înmoaie tensiunea morală” (T. Di Salvo). “În acord cu numeroase curente medievale, care făceau din voință elementul cu adevărat determinant pentru mîntuirea religioasă, Dante observă că la temelia decăderii provocate de păcatul originar se află o atenuare, un fel de amputare a voinței, care înflorește, dar se arată iute neputincioasă, nereușind să depășească apăsarea noroiului, sub care zace și de sub care poate fi scoasă numai cu ajutorul Harului. Nu este vorba despre o romantică boală a voinței, ci de o diminuare obiectivă a puterii de-a vrea, sub loviturile violente ale ploii, ale biciului păcatului, care retează voința din tot ce răsare. O referință culturală la imaginea folosită aici de Dante vine din Isaia (5, 2): «trăgea nădejde că are să-i facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici»” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_23

«Credința și inocența stau doar la prunci; apoi ele dispar înainte să fie obrajii acoperiți. Unul, încă bîlbîind, postește, și-apoi devoră, cu limba dezlegată, orice hrană în orice lună; și altul, bîlbîind, își iubește și ascultă mama, pe care, cu vorba întreagă, rîvnește s-o vadă îngropată» (v. 127-135). Virtuțile neprihănirii se manifestă doar în primii ani de viață. Ele se pierd odată cu maturizarea. Există oameni care încep prin a respecta perioadele de post, dar apoi le încalcă grosolan. Există oameni care își iubesc și respectă mama în copilărie, cînd sînt neputincioși, dar apoi, cînd ea e bătrînă, așteaptă cu nerăbdare moartea ei, eventual pentru a-i moșteni bunurile. “Societatea îi corupe pe tineri, care se deschid la viață cu așteptările idealiste specifice vîrstei, ce ar trebui cultivate, ca o garanție pentru omenirea corectă în raporturile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_24

«Astfel se face neagră pielea albă, la prima apariție a frumoasei fete a celui ce-aduce dimineața și ne lasă seara. Tu, ca să nu te uimești, gîndește-te că pe pămînt nu-i cine să țină cîrma; de asta rătăcește omenirea» (v. 136-141). Virtutea din naștere se degradează în timpul vieții, la fel cum pielea se înnegrește sub razele soarelui. (Altă posibilă descifrare: virtutea se pierde la fel de repede cum Circe, nimfa din mitologie, fiica lui Helios, preschimba oamenii în animale.) Situația se explică prin lipsa unei autorități morale, care să-i îndrume pe oameni în timpul vieții. “Sînt foarte numeroase interpretările propuse pentru terțina 136, criticii fiind în dezacord atît la valoarea de atribuit lui astfel («în acest mod», «în același mod», «atît de mult»), cît și pe construcția celor trei versuri (a frumoasei fete ar putea fi genitivul care depinde de pielea albă, sau de apariție). Cît privește semnificația expresiei frumoasa fată, Lana consideră că Dante face aluzie la Biserică, născută din Cristos, soarele spiritului, în schimb după Buti aici ar fi vorba de lună, sau de Auroră (Parodi), sau de Circe (Barbi)” (E.A. Panaitescu). “Poetul revine la unul din principiile de bază ale doctrinei sale etico-politice: omenirea, pe care Dumnezeu i-a încredințat-o împăratului, ca să-i coordoneze viața politică, și papei, ca s-o lumineze în cîmpul religios, acum este lipsită de cele două călăuze. Imperiul e vacant din 1250, anul morții lui Frederic al II-lea (Convivio IV, IX, 10; Purgatoriu VI, 76 sqq.), iar pe tronul lui Petru șade un pontif nedemn (Paradis XXVII, 22-24)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_Maestro_Francois

Advertisements