Cetatea rozei eterne (2)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXX_4

«Frumusețea ce-am văzut-o transcende nu doar dincolo de noi, dar sînt sigur că numai creatorul său deplin o gustă. Aici mă dau învins, mai mult decît a fost vreodată întrecut de-un punct al temei sale autorul comic sau tragic» (v. 19-24). Minunăția Beatricei întrecea orice splendoare văzută de ochiul omenesc; doar Dumnezeu a mai putut contempla așa ceva. Poetul se află în imposibilitatea de-a o exprima. “Se reunesc, în această intensă laudă a frumuseții Beatricei, chiar în pragul despărțirii de ea, sentimentele care din tinerețe pînă la maturitate, din experiența care a produs Vita Nova la călătoria de eliberare și îmbogățire cu care se hrănește poemul, au fost resimțite de Dante: dar se întîlnește inclusiv sensul etic-alegoric, pe care Dante i l-a atribuit Beatricei, cel de adevăr revelat, care depășește gîndirea oamenilor și poate fi priceput doar de către divinitatea care-l dezvăluie, din care toate provin” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_5

«căci, așa cum soarele mai mult în ochi tremură, astfel amintirea dulcelui zîmbet mintea mea de mine însumi o retează. Din prima zi cînd i-am văzut chipul din această viață, pînă la astă viziune, n-am fost împiedicat s-o urmez cu cîntarea mea» (v. 25-30). Așa cum e de-ajuns o mică parte din strălucirea soarelui pentru a orbi pe un om, la fel amintirea surîsului Beatricei făcea să încremenească memoria poetului. Dante i-a putut urmări frumusețea, prin intermediul poeziei, din ziua cînd a văzut-o și pînă în acest moment al pătrunderii în Empireu. “Această mărturisire a eternei înfrîngeri, inevitabile în fața infinitului sau a ceea ce, ca Beatrice, este atins de infinit și privilegiat, face parte din arsenalul obișnuit al misticilor, care spuneau fie că nu ajung pînă la Dumnezeu, dintr-o slăbiciune permanentă, ce deriva din condiția lor omenească, fie că se apropie de el pe căi negative” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_6

«dar acum trebuie ca vorba mea să renunțe a se ține după frumusețea ei, poetizînd, ca un artist pe culme. Astfel rămasă pentru o mai mare sărbătoare decît a trîmbiței mele, care-și încheie materia anevoioasă» (v. 31-36). De-acum vorbele poetice sînt în imposibilitatea de-a mai descrie minunăția Beatricei. Frumusețea ei inexprimabilă a rămas să fie celebrată de vocile divine, acolo unde elogiul omenesc este obligat la tăcere. “În pragul Empireului, singuri în fața așteptării nesigure, scufundați în cea mai adîncă liniște și într-o lumină cu caracterul nedefinit al celei de pe cerul dinainte de zorii zilei, Dante și Beatrice se află alături pentru ultima dată. Călătoria se apropie de sfîrșit și se pregătește viziunea supremă, pentru care poemul a constituit o scară mistică, o închipuire, poate, nu altfel decît cea care, la finalul cărții Vita Nova, i-a trecut prin minte Poetului rătăcit. Apoteoza Beatricei începe în clima de apariție triumfală a zorilor, pe un fundal infinit, în care se destramă triumful celor nouă coruri de îngeri. După o declarație privind imposibilitatea sa de-a o descrie (versurile 16-18), care ne reamintește formulele obișnuite ale liricii nobile din Vita Nova, sărbătoarea se deschide printr-o hiperbolă (versurile 19-21), ce pare dictată de un entuziasm incontrolabil, fiindcă o proiectează pe Beatrice tocmai în culmea inefabilului (doar creatorul său deplin o gustă). Ea, de fapt, reprezintă concluzia unui proces de glorificare și dizolvare a figurii Beatricei în divinitate. În Vita Nova, încercarea de-a o configura pe Beatrice cu trăsăturile ei omenești se lovea de farmecul supranatural, ce se degaja dintr-o ființă care-i obliga pe trecători să exclame «aceasta nu e femeie, ci este unul din preafrumoșii îngeri din cer» (cap. XXVI). Deja de atunci, peste trăsăturile omenești triumfa «lucrul venit din cer pe pămînt ca să dezvăluie miracolul» (Vita Nova XXVI). La apariția ei în Paradisul Pămîntesc, Beatrice este deja așa de sublimată, încît se lasă cu tot firescul pe seama celebrării într-un nour de flori ce din mîini de îngeri urca și cobora (Purgatoriu XXX, 28-29). Al treilea pasaj esențial este marcat de cîntul XXVIII al Paradisului (versurile 4-21), unde Beatrice apare ca oglinda în care Dumnezeu își reflectă esența, pînă cînd Dumnezeu însuși devine unica măsură posibilă de înțelegere și delectare, în fața frumuseții ei. Consecința logică a acestui fapt va fi profunzimea revelației divine, a cărei depozitară se va dovedi Beatrice în versurile următoare (cu descrierea Empireului). Totuși, îndată ce privirea Poetului, după ce-a depășit prima rătăcire, izbutește să perceapă amintirea dulcelui zîmbet al femeii iubite, străbate, în acest moment de așa înaltă tensiune spirituală, o foarte delicată dimensiune omenească (din prima zi cînd i-am văzut chipul). Chiar și astfel divinizată, Beatrice – și acesta este miracolul iubirii și al poeziei – rămîne mereu femeia pe care Dante a iubit-o în Vita Nova și la care s-a întors după Convivio, dulce și scumpă călăuză (Paradis XXIII, 34), de la care a pornit ascensiunea sa spirituală” (E.A. Panaitescu).

Duccio_di_Boninsegna

Advertisements