Iubirea mișcă soarele și stelele (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXXIII_16

«Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur. Doar o clipă mi-e de mai mare uitare decît douăzeci și cinci de veacuri de la isprava care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo» (v. 91-96). Dante crede că a zărit principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, fiindcă spunînd asta, îl cuprinde o bucurie mai mare. Clipa cînd l-a văzut pe Dumnezeu i-a stîrnit călătorului o mai mare uimire decît prima corabie zărită de zeul Neptun pe mare, cu două milenii și jumătate în urmă. “În această terțină, Poetul aplică cele deja afirmate în versurile 58-61: chiar dacă memoria nu-și amintește tot, siguranța viziunii se naște din sentimentul de bucurie care i s-a imprimat în suflet. În versurile 85-93, Dante încearcă, slujindu-se de terminologia scolastică, să exprime conceptul metafizic-teologic de unitate, în Dumnezeu, a infinitelor forme ale universului. Ceea ce este răspîndit în spațiu și în timp prin lume, ceea ce este diferit și limitat, este cu totul reunit în Dumnezeu. Lanțul, care leagă lucrurile de Dumnezeu și lucrurile între ele, este un lanț de iubire, bazat pe iubirea creativă a lui Dumnezeu, care a scos din nimic toate obiectele, pentru ca fiecare, tinzînd spre El, să-și găsească perfecțiunea. În esența divină, substanțele, întîmplările, proprietățile lor și legăturile dintre ele coexistă, fără să fie posibilă distingerea lor” (E.A. Panaitescu). “Care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo: Argo, care îi transporta pe Iason și tovarășii săi din Grecia spre Colchida, pentru a dobîndi Lîna de Aur, a fost prima navă care a traversat marea (în 1223 î.Cr., după cronologia medievală), stîrnind cu umbra sa uimirea lui Neptun, zeul mării. Viziunea lui Dumnezeu a durat o clipă, dar mintea Poetului s-a prăbușit în sine însăși, încît nu-și mai amintește nimic, de parcă s-ar fi scufundat în abisul vremii. Expediția lui Argo, la originile omenirii, mai ajunge încă la noi, după douăzeci și cinci de secole (observați cum Dante o evocă eficient, descriind nu nava, ci uimirea lui Neptun), pe cînd din viziunea sa nu-și amintește decît blîndețea emoției. Această fabuloasă evocare nu contravine, cum i s-a părut lui Casella, «limpezimii conceptului și clarității sentimentului», ci transpune povestirea sfintei viziuni în atmosfera miturilor foarte vechi, «da, poate cu o ușoară deviere de la sentimentul strict religios, dar cu o sugestivă potențare a sensului legendar al viziunii înseși» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_17

«Astfel mintea mea, toată oprită, privea fixă, nemișcată și atentă, și mereu de-a vedea era aprinsă. La acea lumină astfel devii, că nemaiprivirea ei de dragul altei vedenii e imposibil să fie primită» (v. 97-102). Mintea uimită a peregrinului examina cu încordare esența divină. Desprinderea privirii omenești de la strălucirea ei devine cu neputință. “Așa cum marea a admirat umbra navei care pentru prima dată a străbătut-o și pînă azi continuă s-o admire, după atîtea secole, la fel mintea mea rămînea înțepenită și hotărîtă să admire taina esenței divine” (N. Sapegno). “Fixă, nemișcată și atentă: cele trei adjective, deși se referă gramatical la cuvîntul mintea, de fapt îl zugrăvesc pe Dante: fix cu ochii, nemișcat cu trupul, atent cu mintea” (Porena).

Pd_XXXIII_18

«căci binele, care e ținta voinței, e tot cuprins în ea; și-n afara ei e incomplet ceea ce acolo-i perfect. De-acum îmi va fi mai scurtă vorba, din cîte-mi amintesc, decît a unui prunc ce-și udă încă limba de țîță» (v. 103-108). Voința omenească tinde spre binele care este pe deplin cuprins în esența divină. În afara divinității, orice perfecțiune se știrbește. Ultimele amintiri ale peregrinului vor fi de-acum redate mai succint decît gînguritul unui copilaș. “Dacă voința noastră tinde spre bine, și dacă binele absolut este Dumnezeu, nu putem să nu ne uităm spre El; care este perfecțiunea absolută și are în sine modelul perfect al tuturor lucrurilor. Tot ceea ce devine obiectul dorinței noastre, avînd în vedere imperfecțiunea lui mai mare sau mai mică, este o copie imperfectă și limitată a modelului cuprins în Dumnezeu. Dacă, așadar, fericirea sau beatitudinea stă în viziunea lui Dumnezeu (…), în afara acestei viziuni nu există o satisfacție deplină și mulțumitoare” (T. Di Salvo). “Îmi va fi mai scurtă vorba: după cel dintîi moment al viziunii, vine acum al doilea, de asemeni introdus de o declarație despre neputința de-a o exprima; la fel se va întîmpla în a treia repriză (v. 121-123), trecînd, ca în cadrul unui concurs, una în fața celeilalte, desăvîrșirea celor văzute și neputința limbii omenești de-a o exprima” (Chiavacci Leonardi).

isus_in_lume

Advertisements