Iubirea mișcă soarele și stelele (7)

by Laszlo Alexandru

D4

(Ilustrație din “Liber figurarum”,
atribuită lui Gioachino da Fiore)

 

Pd_XXXIII_19

«Nu fiindcă era mai mult de-o singură vedenie în lumina vie unde mă uitam, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte; ci pentru vederea ce-n mine creștea privind, o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica» (v. 109-114). Dante privea cu mare atenție, fiindcă imaginea se modifica în fața lui. Nu pentru că Dumnezeu devenea altfel – întrucît El este mereu identic –, ci fiindcă peregrinul își ascuțea vederea. “După patru terține (versurile 97-108), în care Poetul pare să caute cuvintele potrivite pentru a exprima tensiunea supraomenească a activităților sale spirituale, începe, cu terțina 109, reprezentarea celui de-al doilea episod, bazat pe o acțiune exterioară, care se rezolvă într-un proces interior. Dumnezeu este unul și neschimbat, dar omul îl poate contempla doar pătrunzînd încet încet spre el, distingîndu-i, într-o succesiune temporală, diversele aspecte. În această transpunere a vederii omenești, în fața esenței neschimbate a lui Dumnezeu, se putea insinua pericolul creării unei clime de metamorfoze magice, dar puterea și severitatea reprezentării dramatice, la același nivel cu măreția și complexitatea conceptului, creează un moment poetic de solemnă religiozitate, ce pregătește pentru contemplarea misterului trinitar” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu nu se schimbă: se schimbă vederea lui Dante care, întărindu-se tot mai mult, pătrunde treptat în lumina divină și descoperă ceea ce mai înainte n-a perceput. Este grandios și solemn, în descărnarea lui, versul care celebrează perpetua identitate a lui Dumnezeu, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte. Dar motivul dramatic constă în aparenta schimbare a neschimbării lui Dumnezeu care este, însă, schimbarea vederii lui Dante: acțiunea exterioară devine un proces interior. Acest dublu aspect trebuia redat pe un înalt ton religios, evitîndu-se insinuarea unor metamorfoze de magie; și Dante l-a redat cu forța și asprimea reprezentării dramatice, egale cu înălțimea și complexitatea conceptului: o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica. Sugestia complexă a expresiei de mine se modifica derivă tocmai din dubla valoare pe care o dobîndește, de a exprima totodată modificarea obiectului și oboseala, efortul minții lui Dante de-a urmări revelarea progresivă a tainei Sfintei Treimi” (Chimenz).

D2

(Diagrama Sfintei Treimi dintr-un manuscris
francez din secolul al XIII-lea)

Pd_XXXIII_20

«În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră» (v. 115-120). În profunzimea limpede a luminii divine s-au văzut trei cercuri, în trei culori diferite și cu aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. “Cele trei cercuri reprezintă cele trei persoane ale Sfintei Treimi, egale între ele (cele trei cercuri au o singură măsură) și cu atribuții diferite (cercurile au trei culori). Primul cerc este al Tatălui, al doilea, reflectat din primul, al Fiului, zămislit de Tată, al treilea este Sfîntul Duh, care este iubire și se inspiră din Tată și Fiu. Dacă vrem să oferim o reprezentare grafică și să dăm o singură măsură de semnificație suprafeței, am putea gîndi cele trei cercuri ca suprafețe concentrice, dintre care două pe margini și al treilea (în centru) cu discul plin, sau ca trei cercuri înscrise, ca trei meridiane, în aceeași sferă. În ambele cazuri, viziunea este greu de înțeles, în termeni omenești, fiindcă cele trei cercuri sînt absolut egale, ocupă același spațiu, și totuși sînt deosebite în mod limpede. În imaginea redusă la esențial, limbajul este cel abstract din matematică, dar emoția sufletească este provocată nu de proiecția respectivă, ci de sentimentul de uluire, în fața acelei revelații de neînțeles, a acelei admirabile taine de lumini irizate și înflăcărate” (E.A. Panaitescu).

D3

Pd_XXXIII_21

«Vai, ce scurtă e zisa și ce slabă pentru gîndul meu! și acesta, din toate cîte le-am văzut, e atîta că n-ajunge a spune ‘puțin’» (v. 121-123). Vorba omenească e șubredă și neputincioasă, pentru tainele văzute atunci de călător. “În această ultimă viziune, și înainte de noua taină ce stă să apară, iată înălțîndu-se din nou – a treia oară – suspinul poetului, care măsoară nepotrivirea limbajului său (scurtă e zisa) pentru a exprima ceea ce i-a apărut sub ochi, și astfel vrea să le dea de înțeles cititorilor săi imensitatea și strălucirea” (Chiavacci Leonardi).

D1

(Ilustrații preluate din Arielle Saiber, Aba Mbirika,
“The Three Giri of Paradiso 33”)

Advertisements