Iubirea mișcă soarele și stelele (8)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXXIII_22

«Oh, lumină eternă, ce singură în tine ești, singură te-nțelegi și de tine înțeleasă și-nțelegîndu-te, iubești și zîmbești!» (v. 124-126). Lumina divină stă singură în sine însăși, doar ea se înțelege pe sine și astfel pricepîndu-se deplin, se bucură și iubește. “Dumnezeu – lumina (Epistola Ioan 1, 5 și 7) ce poartă în sine rațiunea sa de-a fi – se cunoaște pe deplin doar prin sine însuși (Convivio II, V, 11). Această lumină se «înțelege» pe sine, întrucît e Tată, este de sine «înțeleasă», întrucît e Fiu, «iubește» și «zîmbește», întrucît e Duh Sfînt (cf. Matei 11, 27; Ioan 10, 15). Paradisul, care s-a deschis cu subiectul ordinii universale, impuse de Dumnezeu lucrurilor, se închide cu viziunea Sfintei Treimi, în care ordinea este așa desăvîrșită, încît cele trei persoane sînt o singură substanță, neînchisă în staticitatea ei, străbătută în substanța sa de circulația infinită a vieții” (E.A. Panaitescu). “O exclamație este urmată de alta, în excepționalul țesut stilistic din punctul culminant al cîntului. În această admirabilă terțină, Dante încearcă să exprime, pe o cale exclamativă, acel puțin pe care l-a surprins din esența Sfintei Treimi. Cele trei cercuri erau o singură figură, al cărei înțeles intelectual ni-l spune acum, ce anume poate pricepe mintea omenească din acea taină. Și nici o definiție teologică nu poate avea atîta farmec și intensitate ca aceasta, care totuși nu e, în nici un punct al său, mai puțin precisă decît acelea. Ritmul circular, care adună într-o unitate cele trei versuri prin repetițiile verbale (singură singură; te-nțelegi înțeleasă înțelegîndu-te) și se închide cu cele două verbe (iubești zîmbești), este el însuși o figură a acelei eterne, triple și unice realități create de iubire” (Chiavacci Leonardi).

Nardo_Orcagna

Pd_XXXIII_23

«Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită» (v. 127-132). Cercul din mijloc, al Fiului, ce părea să se reflecte din primul, al Tatălui, a fost privit cu atenție de călător. În interiorul său, părea zugrăvită o înfățișare omenească. Ochii poetului s-au scufundat în acele trăsături. “În al doilea cerc apare, în privirea lui Dante, taina întrupării, prin care Cuvîntul, fără a-și pierde nimic din calitatea sa divină (cu însăși culoarea sa), a dobîndit natură omenească (pictată cu efigia noastră). Cu cît viziunea dobîndește aici un caracter mai simbolic, cu atît aspectul inevitabil material din aceste imagini este complet absorbit de muzica poeziei, este materializat în atmosfera inexprimabilă, pe care partea precedentă a cîntului a știut s-o determine” (E.A. Panaitescu). “Taina în fața căreia se află acum Dante și pe care încearcă să și-o explice este cea a întrupării, a dublei naturi a lui Cristos, umană și divină: cum coexistă ele?” (T. Di Salvo). “În partea internă, la percepția căreia ochiul poetului ajunge succesiv, printr-o potențare treptată, cercul, simbolul divinității, prezintă și imaginea, înfățișarea omenească. Iar prin această coexistență, în cadrul cercului, se manifesta o asemenea taină, încît Dante, în încercarea de-a o pricepe, a părut să se blocheze, concentrîndu-se pe deplin și exclusiv asupra ei, cu obișnuita voință agresivă de-a pune stăpînire pe o realitate necunoscută și de-a o cunoaște în toate aspectele ei. Avem o coexistență a celor două exigențe medievale: de scufundare mistică în abisul viziunii și de cunoaștere, de raționalizare a oricărei informații oferite atenției” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_24

«Cum geometrul se adîncește să măsoare cercul și nu găsește, meditînd, principiul de care are trebuință, astfel eram eu la acea nouă viziune: voiam să văd cum s-a unit imaginea cu cercul și cum loc își găsește; dar n-aveam eu aripi pentru asta: ci mintea mi-a fost străpunsă de-un fulger, în care voia i s-a făcut» (v. 133-141). Așa cum geometrul nu găsește cvadratura cercului, la fel nu reușea călătorul să priceapă noua revelație. El voia să înțeleagă felul în care coexistă chipul omenesc și cercul sfînt, adică dubla natură, umană și divină, a lui Cristos. Dar poetului îi lipsea puterea de gîndire pentru a pricepe una ca asta. Însă mintea i-a fost străfulgerată de o revelație mistică, prin intermediul căreia și-a împlinit voința de cunoaștere. “Dante face aluzie, prin această comparație, la problema insolubilă a cvadraturii cercului, adică la problema raportului exact dintre măsura diametrului și cea a circumferinței. Incapabil de-a pricepe cu mintea sa taina întrupării (cea mai înaltă taină, alături de cea a Sfintei Treimi), mintea omenească este luminată direct de Dumnezeu, care transmite și intuiția unirii celor două naturi ale lui Cristos” (E.A. Panaitescu). “Disproporția dintre infinitul divin și finitul uman rămîne confirmată, chiar dacă vorbele se opresc mai mult decît pe obiectul viziunii, pe resimțirea dramaticei tensiuni a poetului, implicat în reprezentarea momentelor de subtilă psihologie: o tentativă însoțită de căutarea cuvintelor extrem de sintetice și puternic expresive pentru o situație unitară, sintetică (s’interna, conflati, nodo, s’indova etc.). Însă agățarea, fixarea completă, cu propriile puteri intelectuale și de voință – în încercarea de a-și însuși, prin cunoaștere, dificila și misterioasa realitate care-l atrage, îl fascinează, dar pare să fugă de posibilitățile raționale ale omului – dau tonul acestei ultime părți a cîntului, care se concentrează pe tema viziunii divinității, unică și trinitară. Și dacă apoi va spune că mintea i-a fost străpunsă de-un fulger, de o lumină ca o străfulgerare mistică și l-a condus pe poet la viziunea absolutului, dacă așadar momentul concluziv este cel al viziunii mistice, în realitate situația poetică bazată pe tensiune și concentrare, în vederea cunoașterii, insistă pe întîlnirea cu Dumnezeu, ca rezultat al efortului personal de a ajunge la viziune cu propriile aripi, limitate, desigur, dar nu umile și neputincioase și privite cu dispreț, ca nerelevante și ridicole: așa ar fi făcut un adevărat mistic, dar nu și Dante, care rămîne poetul viziunii intelectuale, în locul celei care, încheindu-se în caracterul inefabil al misticilor, n-ar trebui să producă, la o adică, nici o poezie, tocmai din cauza declaratei incapacități a cuvîntului, mereu finit, de-a exprima infinitul” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_25

«Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele» (v. 142-145). Imaginația lui Dante – care făcea legătura dintre ochi și gîndire – și-a atins limitele și și-a pierdut puterile. Dar Dumnezeu, care este iubire, deja îi rotea dorința de a-L vedea și voința de a-L iubi, în ritmul cu care învîrte pe boltă soarele și stelele. “Orice punct al unei roți este mișcat în mod egal, astfel încît să se rotească într-o mișcare uniformă, în jurul axei invariabile (…). Comparația, în simplitatea ei, este dintre cele mai profunde pe care le-a găsit vreodată Poetul; și este, în mod miraculos, destinată să exprime acordul perfect dintre dorință și voință, dintre inimă și rațiune” (G. Antonelli). “Odată cu fantezia care, fiind o virtute «organică» (Convivio III, IV, 9), nu poate urma gîndirea în intuirea transcendentului, dispare și orice posibilitate de reprezentare poetică, în clipa cînd Dante își atinge ultimul țel al călătoriei, țelul pentru care a fost omul creat: fericirea eternă. În acest moment, Dumnezeu călăuzește inteligența (disio: neliniștea cunoașterii) și iubirea creaturii, imprimîndu-i mișcarea uniformă a unei roți, care se învîrte în jurul axei sale: «inteligența creată și voința liberă, care este centrul personalității, nu sînt anihilate, ci dimpotrivă, sînt sublimate într-un act perpetuu… de viziune și iubire» (Nardi), printr-o «mișcare circulară și uniformă, care exprimă împăcarea deplină a voinței omenești cu voința divină»” (E.A. Panaitescu).

[Explicit tertia pars Comedie Dantis Alagherii
in qua tractatum est de Paradiso
]

 

stelle

Advertisements