Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: January, 2018

“Divina Comedie” ca sinteză (3)

Firul roșu, care străbate acest univers global, este judecata etică, prin care se urmărește educarea publicului și influențarea acțiunilor sale într-o direcție virtuoasă.  Sînt pedepsiți în cele mai ingenioase moduri cei ce nu și-au stăpînit instinctele, devenind desfrînați, hulpavi, zgîrciți sau risipitori, furioși etc. Sancțiuni încă mai aspre capătă cei ce și-au premeditat nemerniciile, și-au folosit așadar mintea – bun specific uman, primit în dar de la Dumnezeu – pentru a comite fărădelegi: proxeneții, lingușitorii, hoții, trădătorii etc. Chinurile lor sînt cu atît mai groaznice, cu cît sînt lipsite de sfîrșit, durează în eternitate. Diverse tipuri de păcat, dacă au fost regretate de cei ce le-au comis, oferă posibilitatea expierii într-un orizont de timp finit, în Purgatoriu. În schimb duhurile care s-au condus în viață după preceptele credinței, ale umilinței, ale speranței și ale iubirii creștine (caritas) sînt răsplătite cu spectacolul etern al gloriei lui Dumnezeu, în Paradis.

“Ceea ce leagă lumea transcendentă și cea imanentă este prezența oamenilor, pe pămînt în carne și oase, dincolo lipsiți de trup (cel puțin pînă la Judecata de Apoi), distribuiți în cele trei ținuturi și plasați diferit, în cadrul fiecărui ținut, în funcție de ceea ce au făcut sau n-au făcut pe pămînt; dar fiecare fapt era apreciat și judecat în funcție de supunerea și fidelitatea față de anumite norme morale, derivate mereu din învățătura religioasă: de aici nevoia ca poetul să aibă un set de reguli de judecată care, ca un cod, făcut din norme juridice, dar mai ales etico-religioase, să stabilească binele și răul, să determine răsplata și pedeapsa, înălțarea sau degradarea”[19]. Nu refugiul în lumi ideale i-a stat în intenții autorului, ci implicarea hotărîtă în existența reală, prin intermediul pildelor și învățăturilor oferite de expediția dincolo. Dante o mărturisește răspicat, în celebra sa scrisoare către Cangrande della Scala: “Trebuie spus pe scurt că scopul, atît al întregului, cît și al părții este să-i îndepărteze pe cei vii, în viața aceasta, din starea de suferință și să-i călăuzească la starea de fericire. Genul filosofic folosit aici, și în întreg, și în parte este morala sau etica. Fiindcă atît întregul, cît și partea au fost create nu în vederea speculației, ci în vederea acțiunii. Iar dacă în vreun loc sau pasaj se tratează în formă speculativă, nu este făcut de dragul speculației, ci de acela al acțiunii”[20].

Sutele de întîmplări, evenimente și personaje care se perindă pe sub ochii noștri ne transmit o uriașă înlănțuire de sfaturi și învățăminte, ca să ne redobîndim și să ne păstrăm umanitatea în comportament. Arta nu are pentru Dante un scop în sine, ci reprezintă instrumentul cel mai eficient pentru modelarea omului și a societății, cu ajutorul forței sale de impact. “În ansamblul operei lirice a lui Alighieri, arta rămîne un mijloc și nu devine niciodată o finalitate: accentul intim al poeziei insistă pe un sentiment mai imediat și fervent și vast decît complăcerea în fața propriului său intelect subtil și ascuțit”[21].

dante-dreher2

Însă preocuparea autorului nu se referă doar la indivizi, ci mai cu seamă la instituțiile și sistemele vremii, care trebuie să fie corect constituite și funcționale, să nu se abată de la scopul pentru care au fost create. Dante este un partizan al echilibrului între puterile politice și al corectei funcționări a justiției, pe care o proclamă cu orice preț, atît în biografia sa, unde a plătit cu două decenii de exil și două abuzive condamnări la moarte, cît și în poemul său, unde adresează virulente invective împotriva înalților prelați corupți și nedrepți, împotriva regilor și împăraților nedemni și nevolnici.

Dante știe prea bine că, prin insistentele sale îndemnuri la verticalitate, riscă să se facă detestat de contemporani, de puternicii zilei și, un moment, pare să ezite. Dar strămoșul său venerat, Cacciaguida, îl îndeamnă să nu cedeze, să persevereze pe această cale aspră:

124. …indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.

133. Questo tuo grido farà come vento,
che le più alte cime più percuote;
e ciò non fa d’onor poco argomento.
(Parad. XVII)

«…apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită. Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste.» Adevărul – oricît de incomod – trebuie plasat la temelia operei poetice.

Lepădarea de păcat și redescoperirea virtuții echivalează, pentru poetul italian, cu expediția anevoioasă spre libertate. “Am putea vorbi despre drumul spre libertate, care se celebrează ca un continuu ritual prin cercurile Purgatoriului, pentru eliberarea sufletului de condiționarea patimilor și însușirea problemelor fundamentale, pentru a-l scăpa de necunoașterea care ne face sclavi. (…) În vîrful Purgatoriului, Dante și-a cucerit libertatea interioară. Virgiliu, care deja și-a îndeplinit misiunea, îi spune «libero, dritto e sano è tuo arbitrio» (liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul), prin urmare îl proclamă rege peste sine însuși: «per ch’io te sovra te corono e mitrio» (deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu, Purg. XXV, 140-142)”[22].

În pasaje răsunătoare de meditație, de dialog cu personaje influente sau direct cu cititorul, Dante își mărturisește convingerea că, scriindu-și poemul despre lumea de apoi, el îndeplinește de fapt o misiune fundamentală, de provocare a unui examen de conștiință pentru întreaga omenire, ce trebuie recuperată de pe calea pierzaniei. Nu doar călătoria sa dincolo, în carne și oase, a fost decisă de sus, ci însăși redactarea capodoperei pe care o citim.

1. Se mai continga che ‘l poema sacro
al quale ha posto mano e cielo e terra,
sì che m’ha fatto per molti anni macro…
(Parad. XXV)

«De se-ntîmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul, și-atîția ani m-a stors de vlagă…». Fatalitatea expediției și a exprimării ei artistice stau la temelia forței profetice a cuvîntului dantesc. “Cercetătorii au demonstrat că toate imaginile din primele versuri ale Divinei Comedii derivă din tradiția biblică. Aceste lucruri deja cunoscute de toată lumea dezvăluie intenția lui Dante de a-i da Poemului său o autentică forță profetică de convingere, alimentată de posibilitățile persuasive ale poeziei care, dincolo de orice summa cu scop educativ, știe să se adreseze sentimentelor omenești, mai mult decît rațiunii”[23].

Poate cel mai mare paradox pe care ni-l oferă poemul lui Dante este că, deși povestește despre cele trei lumi imaginare, de după moarte, discursul său e îmbibat de raționalism, este exact și atent cumpănit. Amănuntul luxuriant nu dislocă echilibrul întregului, iar detaliile migăloase vin în scopul confirmării, la tot pasul, a temeiniciei inexorabile a sistemului. “Cosmologia dantescă, după cum se vede, cu gustul său pentru corespondențe, paralelisme, simetrii, proporții, pentru distribuirea ierarhică de pedepse și recompense, pentru faptul că protagonistul ansamblului, pe lîngă Dumnezeu, este omul (viu pe pămînt, damnat în Infern, ispășitor în Purgatoriu, fericit în Paradis), răspunde unei legi puternice și precise de raționalitate. Dante în anumite episoade va putea să se lase pe seama unor motivații afective, a confruntărilor, a sublimărilor mistice, dar, în ansamblu, lumea lui de dincolo este o capodoperă de raționalitate, ordine și măsură pe alocuri chiar geometrizantă”[24].

Pagini percutante de analiză a acestei trăsături fundamentale a artei dantești a scris Erich Auerbach. Cercetătorul german scoate excelent în evidență caracterul lapidar al diegezei, care este dublat de concizia stilistică. “Evenimentul e reprezentat scurt și concis, rareori devine narațiune, niciodată legendă divagantă și ocupă, printre altele asemănătoare, locul ferm și limitele sever trasate pentru ceva ce trebuie să slujească unui principiu mai înalt; astfel, chiar și sentimentul cel mai puternic este circumscris într-un anumit spațiu, exact și aproape măsurat; în versurile care-l exprimă, el este cuprins pe de-a-ntregul și e înlocuit atît de rapid și definitiv, încît zăbava și ecoul liric sînt retezate și făcute imposibile”[25]. Chiar într-un context predispus la exuberanța sadică și fabuloasă, cum e cel infernal, Dante controlează ferm, prin raționalismul său, desfășurarea evenimentelor. Torturile din Malebolge “nu sînt produse arbitrare ale unei fantezii dezlănțuite, ce caută să acumuleze scene oribile, ci opera unui examen sever al intelectului, care a ales pentru fiecare păcat ceea ce i se cuvine și care, din conștiința justiției opțiunilor sale, precum și din conformarea în fața ordinii divine, își trage forța de a le conferi cuvintelor și imaginilor o evidență grandioasă și uimitoare”[26].

Dante-statua

Acestui raționalism, asumat cu bună știință, i se supune și forma expresivă. Pentru Dante, stilul poetic trebuie să fie slujitorul cît mai fidel al conținutului. Atunci cînd ne confruntăm cu vuietele dizgrațioase ale Infernului, populat cu monștri oribili, întunericul, violența și spaima sînt însoțite de cuvinte hidoase, poate chiar lipsite de sens, în stîlceala lor. «Papé Satàn, papé Satàn aleppe!» – urlă demonul Pluto (Inf. VII) și specialiștii se tot întreabă, de-atunci, ce-o fi vrut să spună. «Raphèl maì amèch zabì almì» – zbiară spre cei doi călători, la fel de neinteligibil, uriașul Nimrod (Inf. XXXI), încercînd să-i înspăimînte. Alți drăcușori, mai zburdalnici în ticăloșia lor de torționari, imită grotesc obiceiurile militare:

136. Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

139. ed elli avea del cul fatto trombetta. (Inf. XXI)

«Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.» Nu există limite de pudoare sau decență, atunci cînd trebuie trasată monstruozitatea.

Forța artistică impresionantă a lui Dante iese în evidență mai ales prin alăturarea celor două extreme ale mesajului, cînd sărim din abjecția infernală în sublimul paradisiac. Lumina aurie, orbitoare și imnurile de slavă, intonate de îngeri și duhuri fericite, transportă mintea călătorului, fermecat de zîmbetul femeii iubite, în pragul extazului:

103. Ma ella, che vedea ‘l mio disire,
incominciò, ridendo tanto lieta,
che Dio parea nel suo volto gioire.
(Parad. XXVII)

«Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei». Empireul este întîi de toate un fluviu auriu, într-o dezlănțuire stupefiantă de strălucire, prin intermediul versurilor de cea mai desăvîrșită muzicalitate din limba italiană, prin înlănțuirea de aliterații bazate pe consoane lichide și fricative (“l”, “r”, “f”, “v”), cu vocale închise și semiînchise (“i”, “u”, “e”):

61. E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.

67. Poi, come inebriate dalli odori,
riprofondavan sé nel miro gurge,
e s’una intrava, un’altra n’uscìa fori.
(Parad. XXX)

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde. Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea.» Nimic nu este inexprimabil, pînă în clipa cînd peregrinul ajunge la ultimul prag, în fața lui Dumnezeu și, cu un efort supraomenesc, intuiește esența tainei, dar este incapabil s-o închidă în concepte, s-o exprime în cuvinte: All’alta fantasia qui mancò possa (Parad. XXXIII, 142) – «Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea».

Dante-Luca_Signorelli

În varietatea sa care pendulează între antipozi, pentru a acoperi realitatea cea mai contrastantă, de la străfundurile infernale pînă în tăriile paradisiace, limbajul lui Dante se definește prin precizie și minuțiozitate. “Faptul că fantezia cea mai bogată este subordonată și aproape prizonieră a relatării didascalice îi dă limbii caracterul său deosebit, de forță comprimată, ce constituie specificul Comediei. Prima exigență, pe care viziunea adevărului i-o impune celui ce-o comunică, este a exactității. Ea este exact așa cum este, ferm circumscrisă în forma și limitele sale, și tot astfel pretinde să fie reprezentarea sa; trebuie să fie precisă și clară, să se străduiască mereu, în loc de-a divaga în lirism ori de-a abuza de mijloace retorice de expresie, să reproducă exact lucrul contemplat sau auzit, în adevăratele sale proporții”[27].

Precizia uimitoare a expresiei poetice și perfecta sa adecvare la intențiile artistice sînt însoțite de amploarea și diversitatea ei fără seamăn. “Dacă pornim în considerațiile noastre de la predecesori, limba lui Dante ne apare de-a dreptul o minune de neînțeles. Față de toți predecesorii, printre care au existat desigur și poeți mari, expresia sa este incomparabil mai bogată, mai actuală, mai puternică și mai elastică, el cunoaște și utilizează incomparabil mai multe forme, printre cele mai variate fenomene și conținuturi, în trăsături incomparabil mai sigure și mai trainice, încît ajungem la convingerea că acest om a descoperit din nou lumea prin limba sa”[28].

Ampla diversitate stilistică și tematică a fost decisivă pentru titlul capodoperei. În precizările lui Dante, din amintita scrisoare adresată lui Cangrande della Scala, pe vremea sa existau două mari direcții poetice. Tragedia vorbea într-un stil elevat, sublim, despre realitățile lumii înconjurătoare și se încheia în mod nefericit. Comedia, pe de altă parte, era un “cîntec sătesc” al întîmplărilor care, cu ajutorul stilului amestecat, eteroclit, cînd mai vulgar, cînd mai nobil, se termina în mod fericit. Autorul a considerat că a doua categorie este mai potrivită pentru ceea ce avea de spus: “Titlul cărții este «Începe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin naștere, dar nu prin moravuri»”[29]. După două secole, cînd poemul a început să circule și sub formă tipărită, pentru mai buna sa identificare, în ediția venețiană din 1555, titlul a fost completat[30] și s-a impus astfel în istoria literaturii mondiale: Divina Comedie.

Ingredientele estetice, tocmai trecute în revistă, vin să sprijine simțul religios autentic și fierbinte al lui Dante. Într-un complex joc de roluri între autor și protagonist – care n-a fost niciodată limpezit pînă la capăt de critica literară – personajul călător își proclamă cu hotărîre, în Paradis, în fața Sfîntului Petru, credința fermă:

85.  «…ma dimmi se tu l’hai nella tua borsa».
Ond’ io: «Sì, ho, sì lucida e sì tonda,
che nel suo conio nulla mi s’inforsa».
(Parad. XXIV)

«…dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’». Se poate discuta, împreună cu Papini și alți comentatori, în ce măsură credința lui Dante e mai degrabă trufașă și intelectualistă – sau prea puțin umilă și spiritualistă. În ce măsură autorul Divinei Comedii este mai aproape, în atitudinea sa creștină, de Sfîntul Toma decît de Sfîntul Francisc. În orice caz, fideismul dantesc, în privința cunoașterii ultimelor taine divine, se împacă uimitor cu raționalismul său ferm, atunci cînd e vorba de cunoașterea tainelor universului natural și uman creat de divinitate. “Toată Comedia dovedește că religiozitatea lui Dante n-a fost niciodată abandonare, extaz, beție contemplativă, ca la mistici, ci o cucerire intelectuală și rațională, cu toate consecințele pe care o asemenea poziție le presupune în sfera speculativă; și, totodată, ea n-a sufocat la el, ca la asceți, ci dimpotrivă a întărit simțul valorilor vieții pămîntești și, în consecință, al datoriei și al responsabilității, individuale și colective, de aplicat pe cont propriu și în societate. (…) Niciodată în poem, pînă la momentul extrem al călătoriei, el nu renunță la cercetarea rațională, pentru a se abandona pe seama intuiției mistice. (…) Poetul înțelege să se aplece cu argumente ale rațiunii asupra tainei celei mai profunde a credinței creștine, Întruparea, ca un matematician care tutto s’affige («se adîncește») pentru a se strădui să rezolve problema ce i se prezintă în mod științific de nerezolvat, din lipsa principiului exact pe care să se întemeieze”[31]. Împreună cu comentatorul, putem conchide asupra “caracterului eminamente intelectualist al credinței”[32] lui Dante.

Note:

[19] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[20] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, trad. Petru Creția, în vol. Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 748.
[21] N. Sapegno, La lirica e la conquista dello stile, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 157, trad. rom. a citatului: L.A.
[22] Italo Borzi, Introduzione, în ed. cit., p. 29, trad. rom. a citatului: L.A.
[23] Ibid., p. 22, trad. rom. a citatului: L.A.
[24] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XV, trad. rom. a citatului: L.A.
[25] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[26] Ibid., p. 149, trad. rom. a citatului: L.A.
[27] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[28] Erich Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 164.
[29] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, ed. cit., p. 746.
[30] Vezi E.R. Curtius, op. cit., p. 416.
[31] S.A. Chimenz, Carattere della religiosità dantesca, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, ed. cit., p. 76-77, trad. rom. a citatului: L.A.
[32] Id, ibid.

 

Dante-Santa_Croce

Advertisements

“Divina Comedie” ca sinteză (2)

Dante, condus de Virgiliu, pătrunde așadar în Infern, închipuit ca o peșteră imensă. După momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva bunului demiurg și a fost alungat din Paradis, împreună cu toți adepții săi. El s-a prăbușit pe Pămînt, a săpat în cădere o groapă uriașă, sub formă de pîlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitîndu-și zadarnic aripile. Tot spațiul acesta mitologic, imaginar, dobîndește în paginile poetului italian reprezentarea cea mai concretă (în așa măsură încît unii savanți, printre care Galilei, au stat să calculeze suprafața Infernului dantesc și circumferința peșterii păcătoase[9]). Cei doi poeți au de înfruntat multe dificultăți și obstacole, se ciocnesc de cele mai monstruoase personaje, trec prin numeroase peripeții, pînă vor ajunge în străfundurile Infernului, în fața diavolului suprem. Pe o potecă ascunsă, ei urcă pe partea cealaltă a globului pămîntesc și ajung pe țărmul oceanului. Acolo se găsește muntele Purgatoriului, format din pămîntul ce s-a retras îngrozit, dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer, și a ieșit dincolo, înălțîndu-se interminabil spre cer. Dante împreună cu Virgiliu încep ascensiunea, ei străbat mai întîi Antipurgatoriul (unde păcătoșii așteaptă vreme îndelungată să depășească poarta păzită de un înger cu spadă) și apoi se regăsesc pe cornișele care trasează coastele muntelui, pe șapte niveluri, corespondente celor șapte păcate capitale. În vîrful Purgatoriului se află Paradisul Pămîntesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de-a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care nefiind mîntuit, din cauza necredinței sale, este obligat să meargă înapoi în Infern. Rolul de călăuză este acum preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborît să-l întîlnească și să-l conducă mai departe. Păcatele călătorului s-au șters, de-a lungul ascensiunii expiatoare, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătînd cele nouă ceruri ale Paradisului. Aici este obligat să depășească un triplu examen (de credință, de speranță și de iubire creștină). După ce trece cu succes și de acestea, peregrinul ajunge în Empireu, ținutul misterios unde stau Sfînta Fecioară, oștile de îngeri și grupurile de duhuri mîntuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Toți aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu, a cărui taină sfîntă se străduiește călătorul s-o priceapă, cu un efort suprem al privirii și al gîndirii, înainte de ultimul vers al poemului.

S-a vorbit mult despre importanța celor două călăuze principale, care îl ajută pe Dante în călătoria sa existențială. Autorul italian îl respectă și îl iubește pe marele poet latin, a cărui figură o folosește ca pilon de bază în construcția poemului. “Acela care pe deplin îl înlocuieşte, în sufletul lui Dante, pe tatăl pierdut şi poate prea puţin iubit, este Virgiliu. Îl numeşte, în Divina Comedie şi nu doar acolo, în multe feluri, însă titlul care vine cu cea mai mare bucurie sub pana lui e acela de «tată». Şi nu-i spune doar «tată», ci trăirea intensă a afecţiunii îl determină să adauge alte cuvinte, care fac şi mai suav acel nume atît de frumos în pronunţare: «tată dulce» (dolce padre), «tată drag şi dulce» (dolce padre caro), «mai mult decît tată» (più che padre), «tată adevărat» (padre verace), «prea dulce tată» (dolcissimo padre). Le va atribui şi altora acest nume; dar nimănui cu atîta insistenţă şi gingăşie”[10]. Pe lîngă importanța afectivă de care se bucură, călăuza lui Dante prin Infern și Purgatoriu dobîndește incontestabile valențe alegorice. “Virgiliu a fost considerat de aproape toți vechii comentatori ca alegorie a rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce spre ordinea pămîntească dreaptă sau, conform ideilor lui Dante, spre monarhia universală. Vechii comentatori nu găseau nici o dificultate într-o interpretare strict alegorică, fiindcă ei nu simțeau, ca noi, un contrast între alegorie și adevărata poezie. Comentatorii moderni s-au opus adesea acestei interpretări și au pus în lumină aspectul poetic, omenesc, personal, al figurii lui Virgiliu, fără a-i putea nega totuși «semnificația» și a o plasa în perfectă concordanță cu aspectul său omenesc. (…) Dar aici nu e vreun aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt”[11].

Personajul Beatrice a fost citit nu doar ca o trimitere la tînăra florentină din viața reală, care a fost iubită platonic, cu mare emoție, de adolescentul Dante, ci totodată ca o alegorie a harului divin, care îl ajută pe om să se înalțe deasupra contingenței. În vederea mîntuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Complexitatea simbolică a femeii iubite a fost subliniată de E. Auerbach: “După ce în sec. al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. (…) Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă”[12].

Faptul că Beatrice nu este o simplă interpretă, în acțiunea complexă a poemului, ci este efectiv înnobilată cu virtuți transcendente, a fost deja scos în evidență. “Ridicarea iubitei la rangul de înger paradisiac devenise, datorită lui Guido Guinizzelli (mort în 1276), un topos al liricii italiene. Alegerea iubitei astfel glorificate drept călăuză într-o viziune poetică a lumii de dincolo nu depășește domeniul gîndirii și credinței creștine. Însă Dante trece mult mai departe. El o introduce pe Beatrice în procesul obiectiv al mîntuirii. Funcția ei nu este concepută numai pentru el însuși, ci pentru totalitatea credincioșilor. El introduce deci cu de la sine putere în revelație un element care sparge sistemul doctrinal bisericesc. Aceasta este o erezie – ori un mit”[13].

bolta

O tematică atît de amplă și o varietate atît de extinsă a personajelor și situațiilor prezentate, pentru a nu se spulbera într-o infinitate de fragmente, avea nevoie de viziunea limpede a constructorului și de mîna fermă a artistului. “Unitatea poemului este convingătoare. Ea se bazează pe subiectul general, status animarum post mortem [starea sufletelor după moarte]; iar ca judecată definitivă a lui Dumnezeu trebuie să fie o unitate pe deplin ordonată, atît ca sistem teoretic, cît și ca realitate practică și deci și ca operă artistică; poemul trebuie să reprezinte unitatea orînduirii divine, chiar într-o formă mai pură și mai actuală decît lumea pămîntească și orice se petrece într-însa, deoarece lumea de dincolo, chiar dacă este încă nedesăvîrșită pînă la Judecata de Apoi, nu ne arată nici pe departe în aceeași măsură ca lumea pămîntească evoluția, potența și provizoratul, ci actul îndeplinit al planului divin”[14]. Dar firește că nu exista posibilitatea concretă de a trasa biografia amănunțită, în evoluția și modificările ei, pentru cele peste cinci sute de personaje despre care vine vorba în poemul dantesc. Prin urmare autorul se mulțumește să le menționeze pe cele mai multe, în contexte edificatoare, cu replici memorabile, pe spații restrînse (un vers, o terțină, un nume într-o înșiruire). Îi revine cititorului – dacă vrea să priceapă mai limpede gîndul artistului – să continue, pe cont propriu, lecturile și cercetarea, pe marginea vreunui personaj acolo abia evocat. Astfel se deschid, din versurile Divinei Comedii, o infinitate de poteci șerpuitoare, ce conduc spre extinderea ulterioară a cunoașterii fiecăruia dintre noi. “Faptul că a păstrat și a fixat definitiv unitatea figurii omenești în lumea de dincolo este ceea ce deosebește fundamental Comedia de toate celelalte viziuni precedente asupra tărîmului de după moarte. (…) Oamenii din ținutul său trebuiau să ofere, cu condiția și atitudinea lor, sinteza asupra lor înșile; erau obligați să arate, printr-un singur act, esența și destinul răstimpului scurt al vieții lor; entelehia lor pămîntească li se contopea cu ființa; iar pentru a da o formă acestui lucru, nici o imagine, oricît de aspră, nici o expresie, oricît de puternică, nu putea fi excesivă”[15].

Dificultatea pe care oricine ar putea s-o aibă în reprezentarea spațiului transcendent este atenuată de poet, prin intermediul unor strategii de natură retorică și structurală. Sînt celebre și au fost atent studiate comparațiile dantești din Divina Comedie. Una dintre cele mai extinse își propune, de pildă, să ne familiarizeze, în Malebolge, cu groapa încinsă unde fierb în noroi corupții (i barattieri) și, în acest scop, ne readuce sub ochi șantierele navale venețiene din Evul Mediu:

7. Quale nell’arzanà de’ Viniziani
bolle l’inverno la tenace pece
a rimpalmare i legni lor non sani,

10. ché navicar non ponno — in quella vece
chi fa suo legno novo e chi ristoppa
le coste a quel che più viaggi fece;

13. chi ribatte da proda e chi da poppa;
altri fa remi e altri volge sarte;
chi terzeruolo e artimon rintoppa — 

16. tal, non per foco ma per divin’ arte,
bollìa là giuso una pegola spessa,
che ‘nviscava la ripa d’ogni parte.
(Inf. XXI)

«Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga – încît unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii; unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare – astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei.» Sau iată groapa sfătuitorilor de înșelăciune, unde păcătoșii se frămîntă în interiorul flăcărilor care-i ascund și, totodată, îi torturează:

25. Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,
nel tempo che colui che ‘l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

28. come la mosca cede alla zanzara,
vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

31. di tante fiamme tutta risplendea
l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi
tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.
(Inf. XXVI)

«Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului: de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea.» Cititorul își poate închipui munca dezlănțuită dintr-un șantier naval, sau imaginea unei văi pline de licurici, la momentul asfințitului – astfel prin analogie va înțelege și decorul supranatural de dincolo.

Divina Comedie este expediția lui Dante pe lumea cealaltă, dar este și expediția cititorului, care trebuie să-i urmeze pașii. Cînd poetul îl bănuiește că nu pricepe, nu crede, se înspăimîntă, se descurajează sau obosește, i se adresează direct, într-un dialog neîntrerupt, care durează din Evul Mediu pînă azi[16]:

94. Pensa, lettor, se io mi sconfortai
nel suon delle parole maladette,
ché non credetti ritornarci mai.
(Inf. VIII)

«Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată».

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto delli occhi
le natiche bagnava per lo fesso.
(Inf. XX)

«Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci».

46. Se tu se’ or, lettore, a creder lento
ciò ch’io dirò, non sarà maraviglia,
ché io che ‘l vidi, a pena il mi consento.
(Inf. XXV)

«Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred».

22. Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.

25. Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.
(Inf. XXXIV)

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta».

19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.
(Purg. VIII)

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo».

61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,
mirate la dottrina che s’asconde
sotto ‘l velame delli versi strani.
(Inf. IX)

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi învățătura ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate».

Dialogul scriitorului cu cititorul și comparațiile frecvente dintre lumea reală și cea imaginară sînt destinate să doboare barierele, să omogenizeze percepția. “Dante reafirmă unitatea substanțială a lumii atît fizice, cît și etico-religioase: și dacă uneori raportul dintre lumea fizică și lumea teologică era de contrast (Infern – Paradis), pe planul principiilor, în realitate, era de corespondențe, relații, antiteze ce implicau recunoașterea unei forțe care supunea totul în fața ei și în fața unei judecăți care avea pentru toți o singură tablă de valori identică”[17]. Lumea în care trăim acum își găsește, dincolo, proiecția în oglindă. “El nu vede numai evoluția terestră, ca sistem de fapte pe pămînt, ci conexiunea permanentă cu un plan divin, ținta spre care se îndreaptă pururi tot ce se petrece pe pămînt. Ceea ce nu trebuie înțeles doar în sensul că societatea omenească se îndreaptă în totalitatea ei și în mod progresiv spre sfîrșitul lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, toate evenimentele fiind orientate deci orizontal spre viitor, ci și în sensul unei legături neîntrerupte, independentă de orice progresie, a fiecărui fapt și a fiecărui fenomen de pe pămînt cu planul divin; așadar, fiecare fenomen de pe pămînt atîrnă nemijlocit, printr-o multitudine de legături verticale, de planul de mîntuire al providenței”[18].

Note:

[9] Laszlo Alexandru, Infernul văzut de un astronom: Galileo Galilei, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 2/februarie 2014.
[10] Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009, p. 75-76.
[11] Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 220, trad. rom. a citatului: L.A.
[12] Erich Auerbach, op. cit., p. 224-226, trad. rom. a citatului: L.A.
[13] E.R. Curtius, op. cit., p. 433.
[14] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 170.
[15] E. Auerbach, Dante e la rappresentazione del mondo terreno-storico, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 199-200, trad. rom. a citatului: L.A.
[16] Vezi E. Auerbach, Gli appelli di Dante al lettore, în Studi su Dante, ed. cit., p. 309-323.
[17] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, prefață la vol. Dante, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993, vol. 1, Inferno, p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[18] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 174.

“Divina Comedie” ca sinteză (1)

Cititorul, cînd deschide o carte, vrea să afle mai întîi ce conține. Despre poemul lui Dante Alighieri lumea știe, probabil, că este o capodoperă, fără să aibă prea multe detalii. Așa că e bine să pornim în călătoria noastră de la cea mai cuprinzătoare definire: “Comedia este, printre altele, un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică și istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale realității: trecutul și prezentul, măreția sublimă și josnicia vrednică de dispreț, istoria și legenda, tragicul și comicul, omul și peisajul; ea este, în sfîrșit, istoria devenirii și mîntuirii unui singur om, a lui Dante, și ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere”[1].

Vorbim despre un poem uriaș, cu 14.230 de versuri, care se împart pe trei volume, în funcție de cele trei teritorii unde, conform credinței, ajunge sufletul omenesc după moarte: Infern, Purgatoriu și Paradis. Fiecare volum se compune din 33 de cînturi și, împreună cu cel introductiv, dau 100 în total. Un cînt (un capitol) are cam 130-160 de versuri, dispuse în terține, adică în grupuri de cîte trei. Versurile conțin 11 silabe. Iată-le, spre exemplu, pe primele două, celebre: Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta. 11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra. 11 silabe. Orice vers, din orice pagină a cărții, se cuprinde în limita endecasilabului.

Pe lîngă ritmul constant, poemul se remarcă prin structura originală a rimei, care parcă ne oferă o împletire a poeziei la infinit. Să o examinăm împreună. În pasajul de la început, am scos în evidenţă finalul de vers, ca să urmărim mai uşor ce înseamnă “terza rima”:

 Nel mezzo del cammin di nostra vita  (1)
mi ritrovai per una selva
oscura,   (2)
ché la diritta via era
smarrita. (3)

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura  (4)
esta selva selvaggia e aspra e
forte  (5)
che nel pensier rinova la
paura! (6)

Tant’è amara che poco è più morte  (7)
ma per trattar del ben ch’i’ vi
trovai(8)
dirò dell’altre cose ch’i’ v’ho
scorte. (9)

Io non so ben ridir com’i’ v’entrai, (10)
tant’era pien di sonno a quel
punto (11)
che la verace via
abbandonai  (12)

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto(13)
là dove terminava quella
valle  (14)
che m’avea di paura il cor
compunto(15)

guardai in alto e vidi le sue spalle  (16)
vestite già de’ raggi del
pianeta  (17)
che mena dritto altrui per ogni
calle(18)

Allor fu la paura un poco queta, (19)
che nel lago del cor m’era
durata  (20)
la notte ch’i’ passai con tanta
pieta(21)

Cîntul debutează cu rima din versurile 1 și 3: vita smarrita. Luăm din versul precedent rima pentru 2, 4, 6: oscura – dura – paura. Luăm din versul precedent rima pentru 5, 7, 9: forte – morte – scorte. Luăm din versul precedent rima pentru 8, 10, 12: trovai – entrai – abbandonai. Luăm din versul precedent rima pentru 11, 13, 15: punto – giunto – compunto. Luăm din versul precedent rima pentru 14, 16, 18: valle – spalle – calle. Luăm din versul precedent rima pentru 17, 19, 21: pianeta – queta – pieta. Şi tot aşa mai departe, de-a lungul tuturor versurilor, pînă la finalul Divinei Comedii

Povestea principală este aparent simplă. La jumătatea drumului “vieții noastre” (adică la 35 de ani), Dante se rătăcește de la drumul drept și se pomenește într-o pădure îngrozitoare. Pe cînd se străduiește să iasă de-acolo, e atacat de trei fiare oribile: un leopard, un leu și o lupoaică. Acestea îi opresc ascensiunea spre lumina soarelui. Dar îi vine în ajutor cineva, care se dovedește a fi duhul poetului latin Virgiliu, model artistic și autor de căpătîi al lui Dante. Condus de Virgiliu – care îi propune să străbată ținuturile de după moarte, pentru a le cunoaște pe ele și pentru a se cunoaște pe sine, în vederea cîștigării vieții virtuoase și a mîntuirii – protagonistul pătrunde în Infern. Încă de la început, planul concret al acțiunii se împletește cu cele simbolice, alegorice. “E lucru neobișnuit ca acela care face experiența pe lumea cealaltă să fie însuși autorul poemului, care vorbește la persoana întîi, ca eroii «viziunilor» medievale. Nu există precedente în poemele antice. Derivă de aici că toate aspectele atinse de autorii din trecut dobîndesc, prin această participare directă la acțiune, un mai mare dramatism. Observația este valabilă aproape totdeauna și pentru Virgiliu: episoadele coborîrii lui Enea în Infern sînt mai descriptive în detalii și narate, cele paralele ale lui Dante sînt mai esențializate și mai suferite, fiindcă sînt văzute din perspectiva interioară a celui ce povestește. Sigur că trebuie să ținem seama și de temperamentul și stilul celor doi mari poeți, precum și de modul diferit în care civilizația romană și cea creștină percepeau lumea de dincolo. Este clar că realismul «trăit» al lui Dante are o trăsătură nouă, față de care nu există precedente, iar stilul său este mai expresiv decît oricare altul, pînă la a invoca și a căuta «rime aspre și răgușite», atunci cînd trebuie să descrie ultimul cerc al Infernului (XXXII, 1-3), pînă la a cuceri tonuri foarte delicate, mai ales în Purgatoriu, adaptat la starea de nostalgie a sufletelor penitente și pînă la a exprima cu o solemnitate luminoasă gloria din Paradis”[2].

Nimic nu este întîmplător la Dante, cel mai important poet al Evului Mediu, într-o perioadă cînd simbolistica era relevantă. “Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existența nu e făcută din elemente, energii și legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele înseși, dar mai ales indică altceva, mai înalt, și pînă la urmă însăși înălțimea, pe Dumnezeu și lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol și îndreaptă privirile spre ceea ce o depășește. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo”[3]. Universul întreg era plasat sub îmbrățișarea lui Dumnezeu, cu cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. “Simbolismul ontic al numerelor s-a contopit cu cel creștin. Datorită vîrstei lui Isus, numărul 33 a dobîndit o semnificație mistică. Cu ajutorul interpretării alegorice au fost aprofundate numerele «mistice» ale Bibliei. Augustin a meditat mult asupra lor. Petru a prins 153 de pești (Ioan 21, 11). Ce înseamnă acest număr? El rezultă din adunarea numerelor de la 1 pînă la 17. Numărul 17 = 10 (cele zece porunci) + 7 (Sfîntul Duh). Cei 153 de pești sînt deci credincioșii care îndeplinesc poruncile din dragoste și nu din frică. Numărul 153 poate fi considerat însă și ca 3 ori 50, la care se adună 3 ca multiplicator. Și ce e 50? Răspuns: 40 + 10. 10 este plenitudo sapientiae, întrucît 7 înseamnă Creațiunea și 3 Sfînta Treime. 4 este numărul lucrurilor trecătoare (anotimpurile, vînturile, părțile lumii). 40 reprezintă deci biserica temporală, iar 10 numărul răsplătirii. Ca atare, 50 înseamnă biserica viitoare… etc.”[4].

Constituția imaginară a lumilor dantești sintetizează această simbolistică sacră. Infernul se compune dintr-o zonă preliminară, Antiinfernul, și cele nouă cercuri succesive, unde se coboară spre cele mai diverse păcate. Purgatoriul cuprinde Plaja (pe care debarcă duhurile după moarte), Antipurgatoriul (un spațiu de așteptare, în vederea admiterii către expiere), cele șapte cornișe ale muntelui (unde se urcă printre personaje care ilustrează cele șapte păcate capitale) și Edenul. Paradisul include nouă ceruri (în care se zboară printre duhuri fericite) și Empireul, unde se află Dumnezeu. Numărul perfect, al Sfintei Treimi, este repetat de trei ori și i se adaugă numărul unu, efigie a divinității, pentru a se obține cifra rotundă, simbol al perfecțiunii (1 + 3 + 3 + 3 = 10). Numerologia se regăsește de asemeni în structura formală a capodoperei: există trei lumi de dincolo, descrise în trei cărți diferite, fiecare cu cîte 33 de cînturi (vîrsta lui Cristos), la care se adaugă cel introductiv, încît se ajunge la o sută, care este 10 înmulțit cu sine însuși (1 + 33 + 33 + 33 = 100). Versurile sînt dispuse în terține, care se configurează în terza rima.

Dorința globalizatoare a lui Dante, de cuprindere a totalității, se reflectă și în strategia sa artistică. Operele literare, pentru a fi mai ușor pricepute, se împart pe genuri. Ne uităm dacă o scriere este epică, sau lirică, sau dramatică. Să ne amintim, foarte succint, accepţia acestor categorii. Opera epică are personaje şi acţiune (un roman, de pildă). Într-o operă lirică sentimentele se transmit direct, prin figuri de stil, iar în poezie avem de obicei versuri, strofe, rimă (sau ea poate lipsi în lirica modernă). Opera dramatică are personaje pe scenă, într-un spectacol public, schimb de replici, dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, consacrate. Capodopera lui Dante nu ţine seama însă de asemenea tipare! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni. Autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei și al Europei centrale, precum şi la nenumărate întîmplări şi aventuri, la eroi, nobili, oameni simpli, militari, autori, filosofi, episcopi, papi și regi, care au trăit cu adevărat în Antichitate sau Evul Mediu, dar şi la personaje imaginare, din operele artistice sau din mitologie. “Sînt mai bine de cinci sute de personaje. Nici o altă operă medievală nu cunoaște, măcar de departe, o bogăție asemănătoare”[5]. Statutul ontologic încăpător al ficțiunii permite întîlnirea, în lumea de apoi, a unui poet celebru din Antichitate sau a unui scriitor ucenic din Evul Mediu cu vreun personaj literar inventat, vreun rege glorios sau vreun papă penitent, iar dialogurile născute între ei sînt destinate să ofere explicații despre trecuta lor existență, ori despre orînduirea social-politică mai bună a lumii de toate zilele. O crede și Benedetto Croce: “Am putea în mod potrivit să numim această lucrare a lui Dante un «roman teologic», sau «etico-politico-teologic», prin analogie cu romanele «științifice» sau «sociale», care s-au scris în vremuri mai apropiate de noi și se mai scriu încă”[6].

Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri. Ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, în celebra terza rima, după modelul tocmai examinat. Terținele sînt incluse în 100 de cînturi, care constituie cel mai extins poem al culturii europene. Găsim foarte numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care autorul își exprimă sensibilitatea și intră în dialog cu cele mai variate sentimente pe care i le stîrnește cititorului. Bijuteriile stilistice se întind de la aliterații și simetrii, la nivelul cuvîntului și al versului (“Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul), la metafore și comparații, la nivelul terținei, sau spectaculoase recitaluri de iscusință, întinse pe suprafața cîtorva zeci de terține[7].

Divina Comedie este dramatică: pe scena improvizată a poemului asistăm la confruntări violente între personaje, sîntem spectatorii unor dialoguri extrem de virulente. De pildă, în cîntul XXIII din Infern, Dante și Virgiliu abia scapă de urmărirea amenințătoare a dracilor, alergînd din răsputeri și aruncîndu-se pe jgheabul prăpastiei, pînă în cercul următor. În cînturile III și V din Infern, personajul Dante leşină, fiindcă nu mai suportă formidabila tensiune dramatică. În cîntul XXVII din Paradis, toți sfinții și duhurile fericite se înroșesc de rușine, auzind invectivele grele cu care Sfîntul Petru pedepsește corupția și nelegiuirea Papalității medievale. Iată, așadar, că poemul dantesc este epic, liric și dramatic – e totul.

Complexitatea semnificativă a Divinei Comedii nu e deloc întîmplătoare. Dante ne atrage atenția asupra ei deja într-o lucrare de estetică, intitulată Convivio (Ospăţul). Pe urmele Sfîntului Toma din Aquino, poetul ne arată cum putem citi în mod literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, textul ne va dezvălui aspecte deosebite. “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt”[8].

După ce Dante a stabilit, în mod teoretic, supraetajarea de semnificații, a aplicat-o practic în versurile Divinei Comedii. Să-i examinăm prima terțină:

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

“La jumătatea drumului vieţii noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul drept era rătăcit.” Despre ce vorbește aici poetul? Cum adică la jumătatea drumului vieţii noastre? Să observăm că Dante nu zice la jumătatea vieţii “mele”, ci a vieţii “noastre”. Am putea regăsi în Biblie pasajul după care “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani” (Psalmi, 89, 10). Dacă autorul italian se referă la viaţa generică a unui om, iar jumătatea lui 70 este 35, știind că Dante s-a născut în 1265, înseamnă că ni se indică, printr-o aluzie biblică, anul 1300 ca dată pentru rătăcirea sa în pădure și expediția fabuloasă. Însă, ca să pricepem lucrurile, trebuie să trecem dincolo de vorbele de la suprafață: să mergem la Biblie, să decriptăm analogia, să ne documentăm în probleme de biografie dantescă etc. Dar trebuie să cunoaștem și elemente de natură istorică: în 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate pentru toţi cei ce vor merge la Roma, spre a se căi și a regăsi dreapta credinţă. Unii au pornit la drum către Roma geografică, alţii, ca Dante, au plecat în pelerinaj căre Roma simbolică, a tărîmului de dincolo. Călătoria spre descoperirea Paradisului echivalează cu fuga de păcat și redescoperirea virtuții (lectură morală), o regăsire a harului dăruit de Dumnezeu (lectură anagogică). Expediţia debutează “la jumătatea drumului vieţii”, adică la punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică). În versul al doilea – “m-am pomenit într-o pădure întunecată” – se face deja trecerea de la persoana I plural (viaţa noastră) la persoana I singular (m-am pomenit). Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratorul? Autorul? Ambiguitate. Ce înseamnă “m-am pomenit”? Protagonistul se află cu adevărat într-o pădure (nivel literal)? Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel imaginar)? Protagonistul visează că se află într-o pădure (nivel oniric)? Nu ştim. Dar ce este “pădurea întunecată”? Un teren întins, acoperit de copaci? Citim totul în mod literal, adică vedem cu ochii minții un om care umblă printr-un codru? Sau este vorba de pădurea nelegiuirilor? Autorul ne comunică oare şovăielile sale etice? Sau ne gîndim la pădurea păcatelor? Şi atunci Dante ne spune că, la treizeci și cinci de ani, a fost copleșit de groază, fiindcă a rătăcit calea virtuții (“la diritta via era smarrita”)? Se referă cumva la pierderea temporară a credinţei religioase? Toate aceste lecturi paralele, fără depășirea coordonatelor textuale obiective, sînt posibile – în limitele perspicacității, inteligenței și culturii cititorului. Semnificațiile diferite ale Divinei Comedii se completează și se îmbogățesc una pe cealaltă, nu se concurează și nu se elimină reciproc.

Note:

[1] Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 169.
[2] Italo Borzi, Introduzione, în Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993, p. 28, trad. rom. a citatului: L.A.
[3] R. Guardini, Sentimento dell’esistenza e rappresentazione del mondo nel medioevo, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 59, trad. rom. a citatului: L.A.
[4] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 578.
[5] E.R. Curtius, op. cit., p. 424.
[6] Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921, p. 60, trad. rom. a citatului: L.A.
[7] Vezi Laszlo Alexandru, Un exemplu de simetrie la Dante, în vol. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013, p. 151-154; id., Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore, în vol. cit., p. 155-160; id., Un joc de cuvinte la Dante, în vol. cit., p. 45-48; id., Măiestrie artistică la Dante: hipotipoză cu hendiade, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 11/noiembrie 2013 etc.
[8] Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 243-245.