“Divina Comedie” ca sinteză (1)

by Laszlo Alexandru

Cititorul, cînd deschide o carte, vrea să afle mai întîi ce conține. Despre poemul lui Dante Alighieri lumea știe, probabil, că este o capodoperă, fără să aibă prea multe detalii. Așa că e bine să pornim în călătoria noastră de la cea mai cuprinzătoare definire: “Comedia este, printre altele, un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică și istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale realității: trecutul și prezentul, măreția sublimă și josnicia vrednică de dispreț, istoria și legenda, tragicul și comicul, omul și peisajul; ea este, în sfîrșit, istoria devenirii și mîntuirii unui singur om, a lui Dante, și ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere”[1].

Vorbim despre un poem uriaș, cu 14.230 de versuri, care se împart pe trei volume, în funcție de cele trei teritorii unde, conform credinței, ajunge sufletul omenesc după moarte: Infern, Purgatoriu și Paradis. Fiecare volum se compune din 33 de cînturi și, împreună cu cel introductiv, dau 100 în total. Un cînt (un capitol) are cam 130-160 de versuri, dispuse în terține, adică în grupuri de cîte trei. Versurile conțin 11 silabe. Iată-le, spre exemplu, pe primele două, celebre: Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta. 11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra. 11 silabe. Orice vers, din orice pagină a cărții, se cuprinde în limita endecasilabului.

Pe lîngă ritmul constant, poemul se remarcă prin structura originală a rimei, care parcă ne oferă o împletire a poeziei la infinit. Să o examinăm împreună. În pasajul de la început, am scos în evidenţă finalul de vers, ca să urmărim mai uşor ce înseamnă “terza rima”:

 Nel mezzo del cammin di nostra vita  (1)
mi ritrovai per una selva
oscura,   (2)
ché la diritta via era
smarrita. (3)

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura  (4)
esta selva selvaggia e aspra e
forte  (5)
che nel pensier rinova la
paura! (6)

Tant’è amara che poco è più morte  (7)
ma per trattar del ben ch’i’ vi
trovai(8)
dirò dell’altre cose ch’i’ v’ho
scorte. (9)

Io non so ben ridir com’i’ v’entrai, (10)
tant’era pien di sonno a quel
punto (11)
che la verace via
abbandonai  (12)

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto(13)
là dove terminava quella
valle  (14)
che m’avea di paura il cor
compunto(15)

guardai in alto e vidi le sue spalle  (16)
vestite già de’ raggi del
pianeta  (17)
che mena dritto altrui per ogni
calle(18)

Allor fu la paura un poco queta, (19)
che nel lago del cor m’era
durata  (20)
la notte ch’i’ passai con tanta
pieta(21)

Cîntul debutează cu rima din versurile 1 și 3: vita smarrita. Luăm din versul precedent rima pentru 2, 4, 6: oscura – dura – paura. Luăm din versul precedent rima pentru 5, 7, 9: forte – morte – scorte. Luăm din versul precedent rima pentru 8, 10, 12: trovai – entrai – abbandonai. Luăm din versul precedent rima pentru 11, 13, 15: punto – giunto – compunto. Luăm din versul precedent rima pentru 14, 16, 18: valle – spalle – calle. Luăm din versul precedent rima pentru 17, 19, 21: pianeta – queta – pieta. Şi tot aşa mai departe, de-a lungul tuturor versurilor, pînă la finalul Divinei Comedii

Povestea principală este aparent simplă. La jumătatea drumului “vieții noastre” (adică la 35 de ani), Dante se rătăcește de la drumul drept și se pomenește într-o pădure îngrozitoare. Pe cînd se străduiește să iasă de-acolo, e atacat de trei fiare oribile: un leopard, un leu și o lupoaică. Acestea îi opresc ascensiunea spre lumina soarelui. Dar îi vine în ajutor cineva, care se dovedește a fi duhul poetului latin Virgiliu, model artistic și autor de căpătîi al lui Dante. Condus de Virgiliu – care îi propune să străbată ținuturile de după moarte, pentru a le cunoaște pe ele și pentru a se cunoaște pe sine, în vederea cîștigării vieții virtuoase și a mîntuirii – protagonistul pătrunde în Infern. Încă de la început, planul concret al acțiunii se împletește cu cele simbolice, alegorice. “E lucru neobișnuit ca acela care face experiența pe lumea cealaltă să fie însuși autorul poemului, care vorbește la persoana întîi, ca eroii «viziunilor» medievale. Nu există precedente în poemele antice. Derivă de aici că toate aspectele atinse de autorii din trecut dobîndesc, prin această participare directă la acțiune, un mai mare dramatism. Observația este valabilă aproape totdeauna și pentru Virgiliu: episoadele coborîrii lui Enea în Infern sînt mai descriptive în detalii și narate, cele paralele ale lui Dante sînt mai esențializate și mai suferite, fiindcă sînt văzute din perspectiva interioară a celui ce povestește. Sigur că trebuie să ținem seama și de temperamentul și stilul celor doi mari poeți, precum și de modul diferit în care civilizația romană și cea creștină percepeau lumea de dincolo. Este clar că realismul «trăit» al lui Dante are o trăsătură nouă, față de care nu există precedente, iar stilul său este mai expresiv decît oricare altul, pînă la a invoca și a căuta «rime aspre și răgușite», atunci cînd trebuie să descrie ultimul cerc al Infernului (XXXII, 1-3), pînă la a cuceri tonuri foarte delicate, mai ales în Purgatoriu, adaptat la starea de nostalgie a sufletelor penitente și pînă la a exprima cu o solemnitate luminoasă gloria din Paradis”[2].

Nimic nu este întîmplător la Dante, cel mai important poet al Evului Mediu, într-o perioadă cînd simbolistica era relevantă. “Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existența nu e făcută din elemente, energii și legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele înseși, dar mai ales indică altceva, mai înalt, și pînă la urmă însăși înălțimea, pe Dumnezeu și lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol și îndreaptă privirile spre ceea ce o depășește. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo”[3]. Universul întreg era plasat sub îmbrățișarea lui Dumnezeu, cu cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. “Simbolismul ontic al numerelor s-a contopit cu cel creștin. Datorită vîrstei lui Isus, numărul 33 a dobîndit o semnificație mistică. Cu ajutorul interpretării alegorice au fost aprofundate numerele «mistice» ale Bibliei. Augustin a meditat mult asupra lor. Petru a prins 153 de pești (Ioan 21, 11). Ce înseamnă acest număr? El rezultă din adunarea numerelor de la 1 pînă la 17. Numărul 17 = 10 (cele zece porunci) + 7 (Sfîntul Duh). Cei 153 de pești sînt deci credincioșii care îndeplinesc poruncile din dragoste și nu din frică. Numărul 153 poate fi considerat însă și ca 3 ori 50, la care se adună 3 ca multiplicator. Și ce e 50? Răspuns: 40 + 10. 10 este plenitudo sapientiae, întrucît 7 înseamnă Creațiunea și 3 Sfînta Treime. 4 este numărul lucrurilor trecătoare (anotimpurile, vînturile, părțile lumii). 40 reprezintă deci biserica temporală, iar 10 numărul răsplătirii. Ca atare, 50 înseamnă biserica viitoare… etc.”[4].

Constituția imaginară a lumilor dantești sintetizează această simbolistică sacră. Infernul se compune dintr-o zonă preliminară, Antiinfernul, și cele nouă cercuri succesive, unde se coboară spre cele mai diverse păcate. Purgatoriul cuprinde Plaja (pe care debarcă duhurile după moarte), Antipurgatoriul (un spațiu de așteptare, în vederea admiterii către expiere), cele șapte cornișe ale muntelui (unde se urcă printre personaje care ilustrează cele șapte păcate capitale) și Edenul. Paradisul include nouă ceruri (în care se zboară printre duhuri fericite) și Empireul, unde se află Dumnezeu. Numărul perfect, al Sfintei Treimi, este repetat de trei ori și i se adaugă numărul unu, efigie a divinității, pentru a se obține cifra rotundă, simbol al perfecțiunii (1 + 3 + 3 + 3 = 10). Numerologia se regăsește de asemeni în structura formală a capodoperei: există trei lumi de dincolo, descrise în trei cărți diferite, fiecare cu cîte 33 de cînturi (vîrsta lui Cristos), la care se adaugă cel introductiv, încît se ajunge la o sută, care este 10 înmulțit cu sine însuși (1 + 33 + 33 + 33 = 100). Versurile sînt dispuse în terține, care se configurează în terza rima.

Dorința globalizatoare a lui Dante, de cuprindere a totalității, se reflectă și în strategia sa artistică. Operele literare, pentru a fi mai ușor pricepute, se împart pe genuri. Ne uităm dacă o scriere este epică, sau lirică, sau dramatică. Să ne amintim, foarte succint, accepţia acestor categorii. Opera epică are personaje şi acţiune (un roman, de pildă). Într-o operă lirică sentimentele se transmit direct, prin figuri de stil, iar în poezie avem de obicei versuri, strofe, rimă (sau ea poate lipsi în lirica modernă). Opera dramatică are personaje pe scenă, într-un spectacol public, schimb de replici, dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, consacrate. Capodopera lui Dante nu ţine seama însă de asemenea tipare! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni. Autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei și al Europei centrale, precum şi la nenumărate întîmplări şi aventuri, la eroi, nobili, oameni simpli, militari, autori, filosofi, episcopi, papi și regi, care au trăit cu adevărat în Antichitate sau Evul Mediu, dar şi la personaje imaginare, din operele artistice sau din mitologie. “Sînt mai bine de cinci sute de personaje. Nici o altă operă medievală nu cunoaște, măcar de departe, o bogăție asemănătoare”[5]. Statutul ontologic încăpător al ficțiunii permite întîlnirea, în lumea de apoi, a unui poet celebru din Antichitate sau a unui scriitor ucenic din Evul Mediu cu vreun personaj literar inventat, vreun rege glorios sau vreun papă penitent, iar dialogurile născute între ei sînt destinate să ofere explicații despre trecuta lor existență, ori despre orînduirea social-politică mai bună a lumii de toate zilele. O crede și Benedetto Croce: “Am putea în mod potrivit să numim această lucrare a lui Dante un «roman teologic», sau «etico-politico-teologic», prin analogie cu romanele «științifice» sau «sociale», care s-au scris în vremuri mai apropiate de noi și se mai scriu încă”[6].

Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri. Ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, în celebra terza rima, după modelul tocmai examinat. Terținele sînt incluse în 100 de cînturi, care constituie cel mai extins poem al culturii europene. Găsim foarte numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care autorul își exprimă sensibilitatea și intră în dialog cu cele mai variate sentimente pe care i le stîrnește cititorului. Bijuteriile stilistice se întind de la aliterații și simetrii, la nivelul cuvîntului și al versului (“Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul), la metafore și comparații, la nivelul terținei, sau spectaculoase recitaluri de iscusință, întinse pe suprafața cîtorva zeci de terține[7].

Divina Comedie este dramatică: pe scena improvizată a poemului asistăm la confruntări violente între personaje, sîntem spectatorii unor dialoguri extrem de virulente. De pildă, în cîntul XXIII din Infern, Dante și Virgiliu abia scapă de urmărirea amenințătoare a dracilor, alergînd din răsputeri și aruncîndu-se pe jgheabul prăpastiei, pînă în cercul următor. În cînturile III și V din Infern, personajul Dante leşină, fiindcă nu mai suportă formidabila tensiune dramatică. În cîntul XXVII din Paradis, toți sfinții și duhurile fericite se înroșesc de rușine, auzind invectivele grele cu care Sfîntul Petru pedepsește corupția și nelegiuirea Papalității medievale. Iată, așadar, că poemul dantesc este epic, liric și dramatic – e totul.

Complexitatea semnificativă a Divinei Comedii nu e deloc întîmplătoare. Dante ne atrage atenția asupra ei deja într-o lucrare de estetică, intitulată Convivio (Ospăţul). Pe urmele Sfîntului Toma din Aquino, poetul ne arată cum putem citi în mod literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, textul ne va dezvălui aspecte deosebite. “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt”[8].

După ce Dante a stabilit, în mod teoretic, supraetajarea de semnificații, a aplicat-o practic în versurile Divinei Comedii. Să-i examinăm prima terțină:

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

“La jumătatea drumului vieţii noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul drept era rătăcit.” Despre ce vorbește aici poetul? Cum adică la jumătatea drumului vieţii noastre? Să observăm că Dante nu zice la jumătatea vieţii “mele”, ci a vieţii “noastre”. Am putea regăsi în Biblie pasajul după care “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani” (Psalmi, 89, 10). Dacă autorul italian se referă la viaţa generică a unui om, iar jumătatea lui 70 este 35, știind că Dante s-a născut în 1265, înseamnă că ni se indică, printr-o aluzie biblică, anul 1300 ca dată pentru rătăcirea sa în pădure și expediția fabuloasă. Însă, ca să pricepem lucrurile, trebuie să trecem dincolo de vorbele de la suprafață: să mergem la Biblie, să decriptăm analogia, să ne documentăm în probleme de biografie dantescă etc. Dar trebuie să cunoaștem și elemente de natură istorică: în 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate pentru toţi cei ce vor merge la Roma, spre a se căi și a regăsi dreapta credinţă. Unii au pornit la drum către Roma geografică, alţii, ca Dante, au plecat în pelerinaj căre Roma simbolică, a tărîmului de dincolo. Călătoria spre descoperirea Paradisului echivalează cu fuga de păcat și redescoperirea virtuții (lectură morală), o regăsire a harului dăruit de Dumnezeu (lectură anagogică). Expediţia debutează “la jumătatea drumului vieţii”, adică la punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică). În versul al doilea – “m-am pomenit într-o pădure întunecată” – se face deja trecerea de la persoana I plural (viaţa noastră) la persoana I singular (m-am pomenit). Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratorul? Autorul? Ambiguitate. Ce înseamnă “m-am pomenit”? Protagonistul se află cu adevărat într-o pădure (nivel literal)? Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel imaginar)? Protagonistul visează că se află într-o pădure (nivel oniric)? Nu ştim. Dar ce este “pădurea întunecată”? Un teren întins, acoperit de copaci? Citim totul în mod literal, adică vedem cu ochii minții un om care umblă printr-un codru? Sau este vorba de pădurea nelegiuirilor? Autorul ne comunică oare şovăielile sale etice? Sau ne gîndim la pădurea păcatelor? Şi atunci Dante ne spune că, la treizeci și cinci de ani, a fost copleșit de groază, fiindcă a rătăcit calea virtuții (“la diritta via era smarrita”)? Se referă cumva la pierderea temporară a credinţei religioase? Toate aceste lecturi paralele, fără depășirea coordonatelor textuale obiective, sînt posibile – în limitele perspicacității, inteligenței și culturii cititorului. Semnificațiile diferite ale Divinei Comedii se completează și se îmbogățesc una pe cealaltă, nu se concurează și nu se elimină reciproc.

Note:

[1] Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 169.
[2] Italo Borzi, Introduzione, în Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993, p. 28, trad. rom. a citatului: L.A.
[3] R. Guardini, Sentimento dell’esistenza e rappresentazione del mondo nel medioevo, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 59, trad. rom. a citatului: L.A.
[4] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 578.
[5] E.R. Curtius, op. cit., p. 424.
[6] Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921, p. 60, trad. rom. a citatului: L.A.
[7] Vezi Laszlo Alexandru, Un exemplu de simetrie la Dante, în vol. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013, p. 151-154; id., Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore, în vol. cit., p. 155-160; id., Un joc de cuvinte la Dante, în vol. cit., p. 45-48; id., Măiestrie artistică la Dante: hipotipoză cu hendiade, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 11/noiembrie 2013 etc.
[8] Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 243-245.

 

Advertisements