“Divina Comedie” ca sinteză (2)

by Laszlo Alexandru

Dante, condus de Virgiliu, pătrunde așadar în Infern, închipuit ca o peșteră imensă. După momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva bunului demiurg și a fost alungat din Paradis, împreună cu toți adepții săi. El s-a prăbușit pe Pămînt, a săpat în cădere o groapă uriașă, sub formă de pîlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitîndu-și zadarnic aripile. Tot spațiul acesta mitologic, imaginar, dobîndește în paginile poetului italian reprezentarea cea mai concretă (în așa măsură încît unii savanți, printre care Galilei, au stat să calculeze suprafața Infernului dantesc și circumferința peșterii păcătoase[9]). Cei doi poeți au de înfruntat multe dificultăți și obstacole, se ciocnesc de cele mai monstruoase personaje, trec prin numeroase peripeții, pînă vor ajunge în străfundurile Infernului, în fața diavolului suprem. Pe o potecă ascunsă, ei urcă pe partea cealaltă a globului pămîntesc și ajung pe țărmul oceanului. Acolo se găsește muntele Purgatoriului, format din pămîntul ce s-a retras îngrozit, dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer, și a ieșit dincolo, înălțîndu-se interminabil spre cer. Dante împreună cu Virgiliu încep ascensiunea, ei străbat mai întîi Antipurgatoriul (unde păcătoșii așteaptă vreme îndelungată să depășească poarta păzită de un înger cu spadă) și apoi se regăsesc pe cornișele care trasează coastele muntelui, pe șapte niveluri, corespondente celor șapte păcate capitale. În vîrful Purgatoriului se află Paradisul Pămîntesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de-a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care nefiind mîntuit, din cauza necredinței sale, este obligat să meargă înapoi în Infern. Rolul de călăuză este acum preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborît să-l întîlnească și să-l conducă mai departe. Păcatele călătorului s-au șters, de-a lungul ascensiunii expiatoare, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătînd cele nouă ceruri ale Paradisului. Aici este obligat să depășească un triplu examen (de credință, de speranță și de iubire creștină). După ce trece cu succes și de acestea, peregrinul ajunge în Empireu, ținutul misterios unde stau Sfînta Fecioară, oștile de îngeri și grupurile de duhuri mîntuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Toți aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu, a cărui taină sfîntă se străduiește călătorul s-o priceapă, cu un efort suprem al privirii și al gîndirii, înainte de ultimul vers al poemului.

S-a vorbit mult despre importanța celor două călăuze principale, care îl ajută pe Dante în călătoria sa existențială. Autorul italian îl respectă și îl iubește pe marele poet latin, a cărui figură o folosește ca pilon de bază în construcția poemului. “Acela care pe deplin îl înlocuieşte, în sufletul lui Dante, pe tatăl pierdut şi poate prea puţin iubit, este Virgiliu. Îl numeşte, în Divina Comedie şi nu doar acolo, în multe feluri, însă titlul care vine cu cea mai mare bucurie sub pana lui e acela de «tată». Şi nu-i spune doar «tată», ci trăirea intensă a afecţiunii îl determină să adauge alte cuvinte, care fac şi mai suav acel nume atît de frumos în pronunţare: «tată dulce» (dolce padre), «tată drag şi dulce» (dolce padre caro), «mai mult decît tată» (più che padre), «tată adevărat» (padre verace), «prea dulce tată» (dolcissimo padre). Le va atribui şi altora acest nume; dar nimănui cu atîta insistenţă şi gingăşie”[10]. Pe lîngă importanța afectivă de care se bucură, călăuza lui Dante prin Infern și Purgatoriu dobîndește incontestabile valențe alegorice. “Virgiliu a fost considerat de aproape toți vechii comentatori ca alegorie a rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce spre ordinea pămîntească dreaptă sau, conform ideilor lui Dante, spre monarhia universală. Vechii comentatori nu găseau nici o dificultate într-o interpretare strict alegorică, fiindcă ei nu simțeau, ca noi, un contrast între alegorie și adevărata poezie. Comentatorii moderni s-au opus adesea acestei interpretări și au pus în lumină aspectul poetic, omenesc, personal, al figurii lui Virgiliu, fără a-i putea nega totuși «semnificația» și a o plasa în perfectă concordanță cu aspectul său omenesc. (…) Dar aici nu e vreun aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt”[11].

Personajul Beatrice a fost citit nu doar ca o trimitere la tînăra florentină din viața reală, care a fost iubită platonic, cu mare emoție, de adolescentul Dante, ci totodată ca o alegorie a harului divin, care îl ajută pe om să se înalțe deasupra contingenței. În vederea mîntuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Complexitatea simbolică a femeii iubite a fost subliniată de E. Auerbach: “După ce în sec. al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. (…) Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă”[12].

Faptul că Beatrice nu este o simplă interpretă, în acțiunea complexă a poemului, ci este efectiv înnobilată cu virtuți transcendente, a fost deja scos în evidență. “Ridicarea iubitei la rangul de înger paradisiac devenise, datorită lui Guido Guinizzelli (mort în 1276), un topos al liricii italiene. Alegerea iubitei astfel glorificate drept călăuză într-o viziune poetică a lumii de dincolo nu depășește domeniul gîndirii și credinței creștine. Însă Dante trece mult mai departe. El o introduce pe Beatrice în procesul obiectiv al mîntuirii. Funcția ei nu este concepută numai pentru el însuși, ci pentru totalitatea credincioșilor. El introduce deci cu de la sine putere în revelație un element care sparge sistemul doctrinal bisericesc. Aceasta este o erezie – ori un mit”[13].

bolta

O tematică atît de amplă și o varietate atît de extinsă a personajelor și situațiilor prezentate, pentru a nu se spulbera într-o infinitate de fragmente, avea nevoie de viziunea limpede a constructorului și de mîna fermă a artistului. “Unitatea poemului este convingătoare. Ea se bazează pe subiectul general, status animarum post mortem [starea sufletelor după moarte]; iar ca judecată definitivă a lui Dumnezeu trebuie să fie o unitate pe deplin ordonată, atît ca sistem teoretic, cît și ca realitate practică și deci și ca operă artistică; poemul trebuie să reprezinte unitatea orînduirii divine, chiar într-o formă mai pură și mai actuală decît lumea pămîntească și orice se petrece într-însa, deoarece lumea de dincolo, chiar dacă este încă nedesăvîrșită pînă la Judecata de Apoi, nu ne arată nici pe departe în aceeași măsură ca lumea pămîntească evoluția, potența și provizoratul, ci actul îndeplinit al planului divin”[14]. Dar firește că nu exista posibilitatea concretă de a trasa biografia amănunțită, în evoluția și modificările ei, pentru cele peste cinci sute de personaje despre care vine vorba în poemul dantesc. Prin urmare autorul se mulțumește să le menționeze pe cele mai multe, în contexte edificatoare, cu replici memorabile, pe spații restrînse (un vers, o terțină, un nume într-o înșiruire). Îi revine cititorului – dacă vrea să priceapă mai limpede gîndul artistului – să continue, pe cont propriu, lecturile și cercetarea, pe marginea vreunui personaj acolo abia evocat. Astfel se deschid, din versurile Divinei Comedii, o infinitate de poteci șerpuitoare, ce conduc spre extinderea ulterioară a cunoașterii fiecăruia dintre noi. “Faptul că a păstrat și a fixat definitiv unitatea figurii omenești în lumea de dincolo este ceea ce deosebește fundamental Comedia de toate celelalte viziuni precedente asupra tărîmului de după moarte. (…) Oamenii din ținutul său trebuiau să ofere, cu condiția și atitudinea lor, sinteza asupra lor înșile; erau obligați să arate, printr-un singur act, esența și destinul răstimpului scurt al vieții lor; entelehia lor pămîntească li se contopea cu ființa; iar pentru a da o formă acestui lucru, nici o imagine, oricît de aspră, nici o expresie, oricît de puternică, nu putea fi excesivă”[15].

Dificultatea pe care oricine ar putea s-o aibă în reprezentarea spațiului transcendent este atenuată de poet, prin intermediul unor strategii de natură retorică și structurală. Sînt celebre și au fost atent studiate comparațiile dantești din Divina Comedie. Una dintre cele mai extinse își propune, de pildă, să ne familiarizeze, în Malebolge, cu groapa încinsă unde fierb în noroi corupții (i barattieri) și, în acest scop, ne readuce sub ochi șantierele navale venețiene din Evul Mediu:

7. Quale nell’arzanà de’ Viniziani
bolle l’inverno la tenace pece
a rimpalmare i legni lor non sani,

10. ché navicar non ponno — in quella vece
chi fa suo legno novo e chi ristoppa
le coste a quel che più viaggi fece;

13. chi ribatte da proda e chi da poppa;
altri fa remi e altri volge sarte;
chi terzeruolo e artimon rintoppa — 

16. tal, non per foco ma per divin’ arte,
bollìa là giuso una pegola spessa,
che ‘nviscava la ripa d’ogni parte.
(Inf. XXI)

«Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga – încît unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii; unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare – astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei.» Sau iată groapa sfătuitorilor de înșelăciune, unde păcătoșii se frămîntă în interiorul flăcărilor care-i ascund și, totodată, îi torturează:

25. Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,
nel tempo che colui che ‘l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

28. come la mosca cede alla zanzara,
vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

31. di tante fiamme tutta risplendea
l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi
tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.
(Inf. XXVI)

«Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului: de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea.» Cititorul își poate închipui munca dezlănțuită dintr-un șantier naval, sau imaginea unei văi pline de licurici, la momentul asfințitului – astfel prin analogie va înțelege și decorul supranatural de dincolo.

Divina Comedie este expediția lui Dante pe lumea cealaltă, dar este și expediția cititorului, care trebuie să-i urmeze pașii. Cînd poetul îl bănuiește că nu pricepe, nu crede, se înspăimîntă, se descurajează sau obosește, i se adresează direct, într-un dialog neîntrerupt, care durează din Evul Mediu pînă azi[16]:

94. Pensa, lettor, se io mi sconfortai
nel suon delle parole maladette,
ché non credetti ritornarci mai.
(Inf. VIII)

«Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată».

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto delli occhi
le natiche bagnava per lo fesso.
(Inf. XX)

«Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci».

46. Se tu se’ or, lettore, a creder lento
ciò ch’io dirò, non sarà maraviglia,
ché io che ‘l vidi, a pena il mi consento.
(Inf. XXV)

«Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred».

22. Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.

25. Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.
(Inf. XXXIV)

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta».

19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.
(Purg. VIII)

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo».

61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,
mirate la dottrina che s’asconde
sotto ‘l velame delli versi strani.
(Inf. IX)

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi învățătura ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate».

Dialogul scriitorului cu cititorul și comparațiile frecvente dintre lumea reală și cea imaginară sînt destinate să doboare barierele, să omogenizeze percepția. “Dante reafirmă unitatea substanțială a lumii atît fizice, cît și etico-religioase: și dacă uneori raportul dintre lumea fizică și lumea teologică era de contrast (Infern – Paradis), pe planul principiilor, în realitate, era de corespondențe, relații, antiteze ce implicau recunoașterea unei forțe care supunea totul în fața ei și în fața unei judecăți care avea pentru toți o singură tablă de valori identică”[17]. Lumea în care trăim acum își găsește, dincolo, proiecția în oglindă. “El nu vede numai evoluția terestră, ca sistem de fapte pe pămînt, ci conexiunea permanentă cu un plan divin, ținta spre care se îndreaptă pururi tot ce se petrece pe pămînt. Ceea ce nu trebuie înțeles doar în sensul că societatea omenească se îndreaptă în totalitatea ei și în mod progresiv spre sfîrșitul lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, toate evenimentele fiind orientate deci orizontal spre viitor, ci și în sensul unei legături neîntrerupte, independentă de orice progresie, a fiecărui fapt și a fiecărui fenomen de pe pămînt cu planul divin; așadar, fiecare fenomen de pe pămînt atîrnă nemijlocit, printr-o multitudine de legături verticale, de planul de mîntuire al providenței”[18].

Note:

[9] Laszlo Alexandru, Infernul văzut de un astronom: Galileo Galilei, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 2/februarie 2014.
[10] Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009, p. 75-76.
[11] Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 220, trad. rom. a citatului: L.A.
[12] Erich Auerbach, op. cit., p. 224-226, trad. rom. a citatului: L.A.
[13] E.R. Curtius, op. cit., p. 433.
[14] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 170.
[15] E. Auerbach, Dante e la rappresentazione del mondo terreno-storico, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 199-200, trad. rom. a citatului: L.A.
[16] Vezi E. Auerbach, Gli appelli di Dante al lettore, în Studi su Dante, ed. cit., p. 309-323.
[17] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, prefață la vol. Dante, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993, vol. 1, Inferno, p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[18] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 174.

Advertisements