“Divina Comedie” ca sinteză (3)

by Laszlo Alexandru

Firul roșu, care străbate acest univers global, este judecata etică, prin care se urmărește educarea publicului și influențarea acțiunilor sale într-o direcție virtuoasă.  Sînt pedepsiți în cele mai ingenioase moduri cei ce nu și-au stăpînit instinctele, devenind desfrînați, hulpavi, zgîrciți sau risipitori, furioși etc. Sancțiuni încă mai aspre capătă cei ce și-au premeditat nemerniciile, și-au folosit așadar mintea – bun specific uman, primit în dar de la Dumnezeu – pentru a comite fărădelegi: proxeneții, lingușitorii, hoții, trădătorii etc. Chinurile lor sînt cu atît mai groaznice, cu cît sînt lipsite de sfîrșit, durează în eternitate. Diverse tipuri de păcat, dacă au fost regretate de cei ce le-au comis, oferă posibilitatea expierii într-un orizont de timp finit, în Purgatoriu. În schimb duhurile care s-au condus în viață după preceptele credinței, ale umilinței, ale speranței și ale iubirii creștine (caritas) sînt răsplătite cu spectacolul etern al gloriei lui Dumnezeu, în Paradis.

“Ceea ce leagă lumea transcendentă și cea imanentă este prezența oamenilor, pe pămînt în carne și oase, dincolo lipsiți de trup (cel puțin pînă la Judecata de Apoi), distribuiți în cele trei ținuturi și plasați diferit, în cadrul fiecărui ținut, în funcție de ceea ce au făcut sau n-au făcut pe pămînt; dar fiecare fapt era apreciat și judecat în funcție de supunerea și fidelitatea față de anumite norme morale, derivate mereu din învățătura religioasă: de aici nevoia ca poetul să aibă un set de reguli de judecată care, ca un cod, făcut din norme juridice, dar mai ales etico-religioase, să stabilească binele și răul, să determine răsplata și pedeapsa, înălțarea sau degradarea”[19]. Nu refugiul în lumi ideale i-a stat în intenții autorului, ci implicarea hotărîtă în existența reală, prin intermediul pildelor și învățăturilor oferite de expediția dincolo. Dante o mărturisește răspicat, în celebra sa scrisoare către Cangrande della Scala: “Trebuie spus pe scurt că scopul, atît al întregului, cît și al părții este să-i îndepărteze pe cei vii, în viața aceasta, din starea de suferință și să-i călăuzească la starea de fericire. Genul filosofic folosit aici, și în întreg, și în parte este morala sau etica. Fiindcă atît întregul, cît și partea au fost create nu în vederea speculației, ci în vederea acțiunii. Iar dacă în vreun loc sau pasaj se tratează în formă speculativă, nu este făcut de dragul speculației, ci de acela al acțiunii”[20].

Sutele de întîmplări, evenimente și personaje care se perindă pe sub ochii noștri ne transmit o uriașă înlănțuire de sfaturi și învățăminte, ca să ne redobîndim și să ne păstrăm umanitatea în comportament. Arta nu are pentru Dante un scop în sine, ci reprezintă instrumentul cel mai eficient pentru modelarea omului și a societății, cu ajutorul forței sale de impact. “În ansamblul operei lirice a lui Alighieri, arta rămîne un mijloc și nu devine niciodată o finalitate: accentul intim al poeziei insistă pe un sentiment mai imediat și fervent și vast decît complăcerea în fața propriului său intelect subtil și ascuțit”[21].

dante-dreher2

Însă preocuparea autorului nu se referă doar la indivizi, ci mai cu seamă la instituțiile și sistemele vremii, care trebuie să fie corect constituite și funcționale, să nu se abată de la scopul pentru care au fost create. Dante este un partizan al echilibrului între puterile politice și al corectei funcționări a justiției, pe care o proclamă cu orice preț, atît în biografia sa, unde a plătit cu două decenii de exil și două abuzive condamnări la moarte, cît și în poemul său, unde adresează virulente invective împotriva înalților prelați corupți și nedrepți, împotriva regilor și împăraților nedemni și nevolnici.

Dante știe prea bine că, prin insistentele sale îndemnuri la verticalitate, riscă să se facă detestat de contemporani, de puternicii zilei și, un moment, pare să ezite. Dar strămoșul său venerat, Cacciaguida, îl îndeamnă să nu cedeze, să persevereze pe această cale aspră:

124. …indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.

133. Questo tuo grido farà come vento,
che le più alte cime più percuote;
e ciò non fa d’onor poco argomento.
(Parad. XVII)

«…apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită. Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste.» Adevărul – oricît de incomod – trebuie plasat la temelia operei poetice.

Lepădarea de păcat și redescoperirea virtuții echivalează, pentru poetul italian, cu expediția anevoioasă spre libertate. “Am putea vorbi despre drumul spre libertate, care se celebrează ca un continuu ritual prin cercurile Purgatoriului, pentru eliberarea sufletului de condiționarea patimilor și însușirea problemelor fundamentale, pentru a-l scăpa de necunoașterea care ne face sclavi. (…) În vîrful Purgatoriului, Dante și-a cucerit libertatea interioară. Virgiliu, care deja și-a îndeplinit misiunea, îi spune «libero, dritto e sano è tuo arbitrio» (liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul), prin urmare îl proclamă rege peste sine însuși: «per ch’io te sovra te corono e mitrio» (deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu, Purg. XXV, 140-142)”[22].

În pasaje răsunătoare de meditație, de dialog cu personaje influente sau direct cu cititorul, Dante își mărturisește convingerea că, scriindu-și poemul despre lumea de apoi, el îndeplinește de fapt o misiune fundamentală, de provocare a unui examen de conștiință pentru întreaga omenire, ce trebuie recuperată de pe calea pierzaniei. Nu doar călătoria sa dincolo, în carne și oase, a fost decisă de sus, ci însăși redactarea capodoperei pe care o citim.

1. Se mai continga che ‘l poema sacro
al quale ha posto mano e cielo e terra,
sì che m’ha fatto per molti anni macro…
(Parad. XXV)

«De se-ntîmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul, și-atîția ani m-a stors de vlagă…». Fatalitatea expediției și a exprimării ei artistice stau la temelia forței profetice a cuvîntului dantesc. “Cercetătorii au demonstrat că toate imaginile din primele versuri ale Divinei Comedii derivă din tradiția biblică. Aceste lucruri deja cunoscute de toată lumea dezvăluie intenția lui Dante de a-i da Poemului său o autentică forță profetică de convingere, alimentată de posibilitățile persuasive ale poeziei care, dincolo de orice summa cu scop educativ, știe să se adreseze sentimentelor omenești, mai mult decît rațiunii”[23].

Poate cel mai mare paradox pe care ni-l oferă poemul lui Dante este că, deși povestește despre cele trei lumi imaginare, de după moarte, discursul său e îmbibat de raționalism, este exact și atent cumpănit. Amănuntul luxuriant nu dislocă echilibrul întregului, iar detaliile migăloase vin în scopul confirmării, la tot pasul, a temeiniciei inexorabile a sistemului. “Cosmologia dantescă, după cum se vede, cu gustul său pentru corespondențe, paralelisme, simetrii, proporții, pentru distribuirea ierarhică de pedepse și recompense, pentru faptul că protagonistul ansamblului, pe lîngă Dumnezeu, este omul (viu pe pămînt, damnat în Infern, ispășitor în Purgatoriu, fericit în Paradis), răspunde unei legi puternice și precise de raționalitate. Dante în anumite episoade va putea să se lase pe seama unor motivații afective, a confruntărilor, a sublimărilor mistice, dar, în ansamblu, lumea lui de dincolo este o capodoperă de raționalitate, ordine și măsură pe alocuri chiar geometrizantă”[24].

Pagini percutante de analiză a acestei trăsături fundamentale a artei dantești a scris Erich Auerbach. Cercetătorul german scoate excelent în evidență caracterul lapidar al diegezei, care este dublat de concizia stilistică. “Evenimentul e reprezentat scurt și concis, rareori devine narațiune, niciodată legendă divagantă și ocupă, printre altele asemănătoare, locul ferm și limitele sever trasate pentru ceva ce trebuie să slujească unui principiu mai înalt; astfel, chiar și sentimentul cel mai puternic este circumscris într-un anumit spațiu, exact și aproape măsurat; în versurile care-l exprimă, el este cuprins pe de-a-ntregul și e înlocuit atît de rapid și definitiv, încît zăbava și ecoul liric sînt retezate și făcute imposibile”[25]. Chiar într-un context predispus la exuberanța sadică și fabuloasă, cum e cel infernal, Dante controlează ferm, prin raționalismul său, desfășurarea evenimentelor. Torturile din Malebolge “nu sînt produse arbitrare ale unei fantezii dezlănțuite, ce caută să acumuleze scene oribile, ci opera unui examen sever al intelectului, care a ales pentru fiecare păcat ceea ce i se cuvine și care, din conștiința justiției opțiunilor sale, precum și din conformarea în fața ordinii divine, își trage forța de a le conferi cuvintelor și imaginilor o evidență grandioasă și uimitoare”[26].

Dante-statua

Acestui raționalism, asumat cu bună știință, i se supune și forma expresivă. Pentru Dante, stilul poetic trebuie să fie slujitorul cît mai fidel al conținutului. Atunci cînd ne confruntăm cu vuietele dizgrațioase ale Infernului, populat cu monștri oribili, întunericul, violența și spaima sînt însoțite de cuvinte hidoase, poate chiar lipsite de sens, în stîlceala lor. «Papé Satàn, papé Satàn aleppe!» – urlă demonul Pluto (Inf. VII) și specialiștii se tot întreabă, de-atunci, ce-o fi vrut să spună. «Raphèl maì amèch zabì almì» – zbiară spre cei doi călători, la fel de neinteligibil, uriașul Nimrod (Inf. XXXI), încercînd să-i înspăimînte. Alți drăcușori, mai zburdalnici în ticăloșia lor de torționari, imită grotesc obiceiurile militare:

136. Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

139. ed elli avea del cul fatto trombetta. (Inf. XXI)

«Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.» Nu există limite de pudoare sau decență, atunci cînd trebuie trasată monstruozitatea.

Forța artistică impresionantă a lui Dante iese în evidență mai ales prin alăturarea celor două extreme ale mesajului, cînd sărim din abjecția infernală în sublimul paradisiac. Lumina aurie, orbitoare și imnurile de slavă, intonate de îngeri și duhuri fericite, transportă mintea călătorului, fermecat de zîmbetul femeii iubite, în pragul extazului:

103. Ma ella, che vedea ‘l mio disire,
incominciò, ridendo tanto lieta,
che Dio parea nel suo volto gioire.
(Parad. XXVII)

«Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei». Empireul este întîi de toate un fluviu auriu, într-o dezlănțuire stupefiantă de strălucire, prin intermediul versurilor de cea mai desăvîrșită muzicalitate din limba italiană, prin înlănțuirea de aliterații bazate pe consoane lichide și fricative (“l”, “r”, “f”, “v”), cu vocale închise și semiînchise (“i”, “u”, “e”):

61. E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.

67. Poi, come inebriate dalli odori,
riprofondavan sé nel miro gurge,
e s’una intrava, un’altra n’uscìa fori.
(Parad. XXX)

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde. Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea.» Nimic nu este inexprimabil, pînă în clipa cînd peregrinul ajunge la ultimul prag, în fața lui Dumnezeu și, cu un efort supraomenesc, intuiește esența tainei, dar este incapabil s-o închidă în concepte, s-o exprime în cuvinte: All’alta fantasia qui mancò possa (Parad. XXXIII, 142) – «Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea».

Dante-Luca_Signorelli

În varietatea sa care pendulează între antipozi, pentru a acoperi realitatea cea mai contrastantă, de la străfundurile infernale pînă în tăriile paradisiace, limbajul lui Dante se definește prin precizie și minuțiozitate. “Faptul că fantezia cea mai bogată este subordonată și aproape prizonieră a relatării didascalice îi dă limbii caracterul său deosebit, de forță comprimată, ce constituie specificul Comediei. Prima exigență, pe care viziunea adevărului i-o impune celui ce-o comunică, este a exactității. Ea este exact așa cum este, ferm circumscrisă în forma și limitele sale, și tot astfel pretinde să fie reprezentarea sa; trebuie să fie precisă și clară, să se străduiască mereu, în loc de-a divaga în lirism ori de-a abuza de mijloace retorice de expresie, să reproducă exact lucrul contemplat sau auzit, în adevăratele sale proporții”[27].

Precizia uimitoare a expresiei poetice și perfecta sa adecvare la intențiile artistice sînt însoțite de amploarea și diversitatea ei fără seamăn. “Dacă pornim în considerațiile noastre de la predecesori, limba lui Dante ne apare de-a dreptul o minune de neînțeles. Față de toți predecesorii, printre care au existat desigur și poeți mari, expresia sa este incomparabil mai bogată, mai actuală, mai puternică și mai elastică, el cunoaște și utilizează incomparabil mai multe forme, printre cele mai variate fenomene și conținuturi, în trăsături incomparabil mai sigure și mai trainice, încît ajungem la convingerea că acest om a descoperit din nou lumea prin limba sa”[28].

Ampla diversitate stilistică și tematică a fost decisivă pentru titlul capodoperei. În precizările lui Dante, din amintita scrisoare adresată lui Cangrande della Scala, pe vremea sa existau două mari direcții poetice. Tragedia vorbea într-un stil elevat, sublim, despre realitățile lumii înconjurătoare și se încheia în mod nefericit. Comedia, pe de altă parte, era un “cîntec sătesc” al întîmplărilor care, cu ajutorul stilului amestecat, eteroclit, cînd mai vulgar, cînd mai nobil, se termina în mod fericit. Autorul a considerat că a doua categorie este mai potrivită pentru ceea ce avea de spus: “Titlul cărții este «Începe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin naștere, dar nu prin moravuri»”[29]. După două secole, cînd poemul a început să circule și sub formă tipărită, pentru mai buna sa identificare, în ediția venețiană din 1555, titlul a fost completat[30] și s-a impus astfel în istoria literaturii mondiale: Divina Comedie.

Ingredientele estetice, tocmai trecute în revistă, vin să sprijine simțul religios autentic și fierbinte al lui Dante. Într-un complex joc de roluri între autor și protagonist – care n-a fost niciodată limpezit pînă la capăt de critica literară – personajul călător își proclamă cu hotărîre, în Paradis, în fața Sfîntului Petru, credința fermă:

85.  «…ma dimmi se tu l’hai nella tua borsa».
Ond’ io: «Sì, ho, sì lucida e sì tonda,
che nel suo conio nulla mi s’inforsa».
(Parad. XXIV)

«…dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’». Se poate discuta, împreună cu Papini și alți comentatori, în ce măsură credința lui Dante e mai degrabă trufașă și intelectualistă – sau prea puțin umilă și spiritualistă. În ce măsură autorul Divinei Comedii este mai aproape, în atitudinea sa creștină, de Sfîntul Toma decît de Sfîntul Francisc. În orice caz, fideismul dantesc, în privința cunoașterii ultimelor taine divine, se împacă uimitor cu raționalismul său ferm, atunci cînd e vorba de cunoașterea tainelor universului natural și uman creat de divinitate. “Toată Comedia dovedește că religiozitatea lui Dante n-a fost niciodată abandonare, extaz, beție contemplativă, ca la mistici, ci o cucerire intelectuală și rațională, cu toate consecințele pe care o asemenea poziție le presupune în sfera speculativă; și, totodată, ea n-a sufocat la el, ca la asceți, ci dimpotrivă a întărit simțul valorilor vieții pămîntești și, în consecință, al datoriei și al responsabilității, individuale și colective, de aplicat pe cont propriu și în societate. (…) Niciodată în poem, pînă la momentul extrem al călătoriei, el nu renunță la cercetarea rațională, pentru a se abandona pe seama intuiției mistice. (…) Poetul înțelege să se aplece cu argumente ale rațiunii asupra tainei celei mai profunde a credinței creștine, Întruparea, ca un matematician care tutto s’affige («se adîncește») pentru a se strădui să rezolve problema ce i se prezintă în mod științific de nerezolvat, din lipsa principiului exact pe care să se întemeieze”[31]. Împreună cu comentatorul, putem conchide asupra “caracterului eminamente intelectualist al credinței”[32] lui Dante.

Note:

[19] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[20] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, trad. Petru Creția, în vol. Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 748.
[21] N. Sapegno, La lirica e la conquista dello stile, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 157, trad. rom. a citatului: L.A.
[22] Italo Borzi, Introduzione, în ed. cit., p. 29, trad. rom. a citatului: L.A.
[23] Ibid., p. 22, trad. rom. a citatului: L.A.
[24] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XV, trad. rom. a citatului: L.A.
[25] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[26] Ibid., p. 149, trad. rom. a citatului: L.A.
[27] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[28] Erich Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 164.
[29] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, ed. cit., p. 746.
[30] Vezi E.R. Curtius, op. cit., p. 416.
[31] S.A. Chimenz, Carattere della religiosità dantesca, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, ed. cit., p. 76-77, trad. rom. a citatului: L.A.
[32] Id, ibid.

 

Dante-Santa_Croce

Advertisements