Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Category: Aspecte generale

“Divina Comedie” ca sinteză (4)

Prin complexitatea ei, Divina Comedie este o operă unică în istoria culturii şi, în consecință, ea trebuie savurată altfel decît oricare alta. În subiectul abordat și intențiile autorului, recunoaștem o lucrare cu înalte mize spirituale. Pentru a pricepe gîndirea lui Dante, cititorul ar trebui să fie înzestrat cu lecturi și cunoștințe din cele mai diverse domenii ale cunoașterii, dar el este de asemeni obligat să se înarmeze cu ambiție și tenacitate. Pregătirea filologică, informațiile de istorie medievală, cunoașterea politicii italiene din Trecento, buna stăpînire a datelor esențiale din biografia dantescă îi vor fi indispensabile. “Obscuritatea lui Dante este mai curînd o dificultate ce provine din caracterul foarte bogat al limbii pe care el a folosit-o, pe alocuri învechită, și din referințele istorice multiple și nu evidente, din terminologia filosofică aparținînd unei culturi depășite și familiare doar specialiștilor; de aceea respectiva obscuritate se limpezește cu un pic de informare corectă, fără să mai spunem că ține, de obicei, de unele pasaje specifice și secundare”[33].

Dante-Luca_Signorelli

Prezentînd o expediție de autocunoaștere și purificare spirituală, lectura poemului a fost gîndită, după toate evidențele, nu ca o agreabilă și dezabuzată petrecere a timpului liber. Cititorul este solicitat și, în repetate rînduri, încurajat să se mobilizeze într-un efort intelectual susținut. “Commedia este recomandată expres de către poet lecturii și studiului. Trebuie studiată ca o lezione (Inf. 20, 20), ca un text de învățătură, de către cititorul stînd «în banca sa» (Par. 10, 22), să-i ofere acestuia «fructe spirituale» (Inf. 20, 19) și «hrană spirituală» (Par. 10, 25)”[34]. Demersul studios al cititorului trebuie să meargă în paralel cu efortul de înălțare sufletească, pe care protagonistul poemului îl depune, sub privirile noastre. “«Eroul» din Divina Commedia este un învățăcel. Dascălii săi sînt Virgiliu și Beatrice: rațiunea și harul, știința și dragostea, Roma imperială și Roma creștină. Cele mai înalte funcții și experiențe ale spiritului sînt legate, pentru Dante, de învățătură, de lectură, de asimilarea livrescă a unui adevăr preexistent. Din această cauză, scrisul și cartea pot deveni la el agenții expresivi ai celor mai înalte momente poetice și umane”[35].

Strădania noastră de cunoaștere trebuie să pornească de la lucrurile cele mai banale, de la însuși felul cum citim Divina Comedie. Ne-am obișnuit să parcurgem o carte de la stînga la dreapta, un rînd după altul; cînd terminăm, întoarcem pagina; cînd terminăm paginile, am încheiat volumul. Ei bine, cu cartea lui Dante nu aşa trebuie să procedăm. Toată încrengătura de semnificații istorice, politice, teologice sau morale este greu de sesizat pe cont propriu, în singurătatea omului ce se scufundă între paginile cărţii. Să nu uităm că poemul e structurat pe terţine (grupuri de trei versuri). După ce citim o terţină, cînd trecem la a doua, ne cuprind ameţelile, din cauza limbajului încifrat, metaforic, a aluziilor cultural-istorice, a strategiilor poetice. La a treia terțină ne-am rătăcit. De la a patra ne chinuim degeaba, fiindcă nu mai înţelegem nimic. Dacă încercăm să citim Divina Comedie în mod tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte banală, nu avem nici o şansă. Ne descurajăm repede, ne pierdem răbdarea și renunţăm. Dar atunci cum trebuie să procedăm? Parcurgem primele trei versuri. Ne desprindem ochii de pe ele și mergem la subsolul ediţiei, pentru a vedea explicaţiile. Apoi ne întoarcem şi reluăm, prin prisma lămuririlor primite, terţina abia parcursă. La această a doua lectură, începem să pricepem liniile generale de semnificație.

Pentru detaliile suplimentare, reorganizăm topica din interiorul pasajului citit. O trăsătură a Divinei Comedii este că autorul se delectează cu un “joc” intelectual răspîndit pe vremea sa. Şi anume în lirica medievală se întîlnește structura de tip puzzle. Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica “firească”. Atît în limba română cît şi în italiană, construcţia sintactică este, de obicei, de tipul: Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De exemplu: “Copilul vine la şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă împreună cu fratele său”. Şi atunci am înţeles despre ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El ar zice: “Cu fratele fericit autobuzul copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare”. De ce? Pentru că una din mizele poeziei sale este nu să exprime realitatea ca atare, în mod tranzitiv, ci să se joace cu materia primă, cuvintele. Artistul trebuie să împace tensiunea dintre conţinutul pe care îl are de redat şi forma estetică a edificiului.

Iată de exemplu a doua terţină a Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul principal) e aşa de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte spaima în amintire. Cum se exprimă poetul?

4. Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Adică, respectînd topica de puzzle a originalului: “Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd reînnoieşte teama!”. O impresionantă exclamaţie de groază e descompusă într-o sintaxă întortocheată. Dacă urmărim toate meandrele frazei, fără să ridicăm privirea, fără să mergem cu mintea la nucleul sensului, riscăm să pierdem esenţialul. Prin urmare, dacă luăm terţina, o citim de la stînga la dreapta şi încercăm să ne descurcăm singuri, ne va fi aproape imposibil. Vom zice: nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o pricepem mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai încurcată. De la a treia ne apucă disperarea. De la a patra ne pierdem speranţele şi renunţăm la lectură. Ce avem așadar de făcut? Citim mai întîi, în ordinea sintactică propusă de Dante, mergem la subsolul ediției, acolo găsim decriptarea și explicația semnificațiilor, apoi revenim şi ne bucurăm privirea cu jocul de puzzle edificat de autor, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină.

Datorită specificului construcţiei sale sintactice, Divina Comedie nu permite o lectură lineară, ca în toate celelalte cărţi cu care ne-am obişnuit. Ea impune o lectură circulară: parcurgem terţina, ne oprim, coborîm cu privirea la explicaţii, recompunem sensurile principale, revenim asupra versurilor, regăsim ipoteza noastră în cuvintele poetului, îi admirăm piruetele stilistice.

Pentru a face asta, trebuie să luptăm cu un obicei deprins în zeci de ani. Cititorul e grăbit. El fotografiază pagina de-a curmezişul, răsfoieşte febril. Alte şi alte cărţi, reviste, site-uri, bloguri şi mesaje îi captivează atenţia. Trăieşte sub presiunea vitezei şi a acumulării cantitative. Însă lectura Divinei Comedii ne obligă la răbdarea oenologului şi la tenacitatea de-a degusta literatura cu încetinitorul.

Din acest motiv toate ediţiile rezonabile ale poemului sînt însoţite de explicaţii la subsolul paginii. Nimeni nu poate cuprinde cu mintea mesajul versurilor – nu în întregimea lor, dar nici măcar pe linia lor principală. A-l citi pe Dante este un exerciţiu de superbă umilinţă. Trebuie să ne recunoaştem la tot pasul ignoranţa, şovăirea, tatonările. Să ne ştim bucura de o nouă descoperire intelectuală. Însă, pentru a ajunge acolo, trebuie să ne modificăm o gamă largă de deprinderi: să ne ucidem graba de-a avansa în pagină, să cucerim răbdarea de-a reveni circular asupra aceloraşi terţine, după ce le-am priceput la nivel literal, pentru a le admira şi în aspectul lor estetic.

Iată o altă trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum obişnuit îl parcurgem o singură dată. Aflăm diverse lucruri, care ne plac sau nu. Îl terminăm. Poate îl mai recitim peste cinci ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că faptele ne sînt deja cunoscute. Peste şapte ani, cînd îl citim a treia oară, plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în descreştere, de obicei, în privinţa unei opere literare. În privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură nu ne place, e groaznic de greu, avem nevoie de-un specialist care să ne ajute, trebuie să ne oprim la fiecare terţină, să coborîm la subsol, să ne-ntoarcem, să reluăm aceeaşi terţină, să trecem la următoarea, apoi să revenim la primele două: tot timpul se produce această mişcare circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează linear. Şi nu putem avansa mai mult de cîteva pagini, datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară accesul nostru e ceva mai uşor. A treia oară nu mai trebuie să coborîm la subsol, multe sensuri ne sînt deja cunoscute. A patra şi a cincea oară depăşim problema sensurilor şi începem să gustăm latura lirică, frumuseţea efectivă de la suprafaţă. Fiindcă nu putem aprecia ceva în necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să înţelegem pentru ca, abia după aceea, să savurăm.

Dante-Verona

Din cauza numeroaselor dificultăți, inerente poemului, precum și datorită specificului cultural din perioada elaborării sale, a apărut un alt fenomen caracteristic: Divina Comedie trebuie citită, întîi de toate, în public. Spre deosebire de celelalte volume scrise în civilizaţia omenească, parcurse în intimitatea propriului intelect, care vine în contact cu gîndirea celui ce-a aşternut cuvintele pe hîrtie, Divina Comedie trebuie gustată în public, propusă de un cititor avizat, care le deschide ochii şi mintea celor care îl ascultă. Acest fenomen cultural a primit numele de Lectura Dantis. Se practică începînd cu Boccaccio, din Trecento, pînă în zilele noastre, peste tot unde sînt catedre de limba-literatura italiană, unde sînt oameni doritori să priceapă mai bine învățăturile acestei capodopere universale. Printr-o tradiţie deja consolidată, de-a lungul săptămînii, ziua de vineri e de obicei dedicată acestei lecturi cu voce tare, în faţa unui public oarecum avizat, care doreşte să cunoască în detaliu, să se bucure de textul literar. În ultima jumătate de veac s-au ilustrat nume de răsunet în acest domeniu, prin recitările sobre, elevate, propuse de actorul Vittorio Gassman, prin spectacolele comentate cu acribie filologică, timp de cîteva decenii, de Vittorio Sermonti, prin întrunirile pedagogic-moralizatoare coordonate de Franco Nembrini, prin recitările de pe străzi și din piețe, puse în scenă de regizorul Franco Palmieri și culminînd cu celebrele spectacole de satiră și bufonadă, propuse pe scene improvizate, în școli, săli sportive, închisori sau stadioane, de celebrul Roberto Benigni[36].

Prin acest ceremonial de răspîndire a textului literar în comunitatea vie, a spectatorilor implicați, Divina Comedie se transformă într-o replică a Bibliei. Tot aşa cum Evanghelia este citită cu voce tare, de preot, în biserică, iar apoi este însoţită de predica sa explicativă, poemul lui Dante e astăzi un fel de Biblie laică. Este acea scriere care, la şcoală, la Universitate, în baruri și biblioteci, în locuri neconvenționale, este citită, recitată, explicată, în faţa publicului, căruia i se deschid ochii asupra sensurilor ascunse, în funcţie de competenţele persoanei care conduce acest curs, această sărbătoare culturală.

*

Pentru a veni în întîmpinarea cititorului român și a-i pune la dispoziție, într-o formulă înlesnită, înțelegerea Divinei Comedii, propun aici o nouă abordare. Știu că filtrul explicațiilor științifice, contextuale, este absolut obligatoriu pentru priceperea poemului și înaintarea în lectură. Dar am decis să “rup” fluența versurilor originale, prin traducerea lor fidelă, în proză, și includerea unor grupaje cu rezumate și explicații (ale mele și ale altor cunoscători, reluate prin intermediul citatului). Lectorul nu va fi lăsat să bîjbîie de unul singur, pe potecile încurcate ale terținelor tenebroase; el va fi ajutat să încrucișeze cărarea poeziei cu luminișul explicațiilor critice, să împletească traseul artistic și cel pedagogic-explicativ. Mesajul literar se savurează în paralel cu descifrarea și înțelegerea lui.

Un asemenea demers nu urmărește furnizarea vreunei traduceri artistice, perfecte, ci încearcă readucerea cititorului spre poemul original. Reconstruirea contextelor slujește la înțelegerea semnificațiilor și perceperea mizelor estetice. Versurile medievale, transpuse într-o limbă română fluentă, dublate de perifraze lămuritoare și de explicațiile specializate, care au fost deja formulate de-a lungul secolelor, vor putea reconstrui – după toate probabilitățile – dialogul dintre Evul Mediu, aflat în căutarea mîntuirii, și Postmodernitatea computerizată, rătăcită adesea pe urmele falșilor idoli.

Note:

[33] Benedetto Croce, op. cit., p. 24-25, trad. rom. a citatului: L.A.
[34] E.R. Curtius, op. cit., p. 374.
[35] E.R. Curtius, ibid.
[36] Vezi Laszlo Alexandru, Roberto Benigni și trubadurii de azi ai lui Dante, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 12/decembrie 2013.

Dante-Domenico_di_Michelino

Advertisements

“Divina Comedie” ca sinteză (3)

Firul roșu, care străbate acest univers global, este judecata etică, prin care se urmărește educarea publicului și influențarea acțiunilor sale într-o direcție virtuoasă.  Sînt pedepsiți în cele mai ingenioase moduri cei ce nu și-au stăpînit instinctele, devenind desfrînați, hulpavi, zgîrciți sau risipitori, furioși etc. Sancțiuni încă mai aspre capătă cei ce și-au premeditat nemerniciile, și-au folosit așadar mintea – bun specific uman, primit în dar de la Dumnezeu – pentru a comite fărădelegi: proxeneții, lingușitorii, hoții, trădătorii etc. Chinurile lor sînt cu atît mai groaznice, cu cît sînt lipsite de sfîrșit, durează în eternitate. Diverse tipuri de păcat, dacă au fost regretate de cei ce le-au comis, oferă posibilitatea expierii într-un orizont de timp finit, în Purgatoriu. În schimb duhurile care s-au condus în viață după preceptele credinței, ale umilinței, ale speranței și ale iubirii creștine (caritas) sînt răsplătite cu spectacolul etern al gloriei lui Dumnezeu, în Paradis.

“Ceea ce leagă lumea transcendentă și cea imanentă este prezența oamenilor, pe pămînt în carne și oase, dincolo lipsiți de trup (cel puțin pînă la Judecata de Apoi), distribuiți în cele trei ținuturi și plasați diferit, în cadrul fiecărui ținut, în funcție de ceea ce au făcut sau n-au făcut pe pămînt; dar fiecare fapt era apreciat și judecat în funcție de supunerea și fidelitatea față de anumite norme morale, derivate mereu din învățătura religioasă: de aici nevoia ca poetul să aibă un set de reguli de judecată care, ca un cod, făcut din norme juridice, dar mai ales etico-religioase, să stabilească binele și răul, să determine răsplata și pedeapsa, înălțarea sau degradarea”[19]. Nu refugiul în lumi ideale i-a stat în intenții autorului, ci implicarea hotărîtă în existența reală, prin intermediul pildelor și învățăturilor oferite de expediția dincolo. Dante o mărturisește răspicat, în celebra sa scrisoare către Cangrande della Scala: “Trebuie spus pe scurt că scopul, atît al întregului, cît și al părții este să-i îndepărteze pe cei vii, în viața aceasta, din starea de suferință și să-i călăuzească la starea de fericire. Genul filosofic folosit aici, și în întreg, și în parte este morala sau etica. Fiindcă atît întregul, cît și partea au fost create nu în vederea speculației, ci în vederea acțiunii. Iar dacă în vreun loc sau pasaj se tratează în formă speculativă, nu este făcut de dragul speculației, ci de acela al acțiunii”[20].

Sutele de întîmplări, evenimente și personaje care se perindă pe sub ochii noștri ne transmit o uriașă înlănțuire de sfaturi și învățăminte, ca să ne redobîndim și să ne păstrăm umanitatea în comportament. Arta nu are pentru Dante un scop în sine, ci reprezintă instrumentul cel mai eficient pentru modelarea omului și a societății, cu ajutorul forței sale de impact. “În ansamblul operei lirice a lui Alighieri, arta rămîne un mijloc și nu devine niciodată o finalitate: accentul intim al poeziei insistă pe un sentiment mai imediat și fervent și vast decît complăcerea în fața propriului său intelect subtil și ascuțit”[21].

dante-dreher2

Însă preocuparea autorului nu se referă doar la indivizi, ci mai cu seamă la instituțiile și sistemele vremii, care trebuie să fie corect constituite și funcționale, să nu se abată de la scopul pentru care au fost create. Dante este un partizan al echilibrului între puterile politice și al corectei funcționări a justiției, pe care o proclamă cu orice preț, atît în biografia sa, unde a plătit cu două decenii de exil și două abuzive condamnări la moarte, cît și în poemul său, unde adresează virulente invective împotriva înalților prelați corupți și nedrepți, împotriva regilor și împăraților nedemni și nevolnici.

Dante știe prea bine că, prin insistentele sale îndemnuri la verticalitate, riscă să se facă detestat de contemporani, de puternicii zilei și, un moment, pare să ezite. Dar strămoșul său venerat, Cacciaguida, îl îndeamnă să nu cedeze, să persevereze pe această cale aspră:

124. …indi rispuose: «Coscienza fusca
o della propria o dell’altrui vergogna
pur sentirà la tua parola brusca.

127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
tutta tua vision fa manifesta;
e lascia pur grattar dov’ è la rogna.

130. Ché se la voce tua sarà molesta
nel primo gusto, vital nutrimento
lascerà poi, quando sarà digesta.

133. Questo tuo grido farà come vento,
che le più alte cime più percuote;
e ciò non fa d’onor poco argomento.
(Parad. XVII)

«…apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată. Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită. Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste.» Adevărul – oricît de incomod – trebuie plasat la temelia operei poetice.

Lepădarea de păcat și redescoperirea virtuții echivalează, pentru poetul italian, cu expediția anevoioasă spre libertate. “Am putea vorbi despre drumul spre libertate, care se celebrează ca un continuu ritual prin cercurile Purgatoriului, pentru eliberarea sufletului de condiționarea patimilor și însușirea problemelor fundamentale, pentru a-l scăpa de necunoașterea care ne face sclavi. (…) În vîrful Purgatoriului, Dante și-a cucerit libertatea interioară. Virgiliu, care deja și-a îndeplinit misiunea, îi spune «libero, dritto e sano è tuo arbitrio» (liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul), prin urmare îl proclamă rege peste sine însuși: «per ch’io te sovra te corono e mitrio» (deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu, Purg. XXV, 140-142)”[22].

În pasaje răsunătoare de meditație, de dialog cu personaje influente sau direct cu cititorul, Dante își mărturisește convingerea că, scriindu-și poemul despre lumea de apoi, el îndeplinește de fapt o misiune fundamentală, de provocare a unui examen de conștiință pentru întreaga omenire, ce trebuie recuperată de pe calea pierzaniei. Nu doar călătoria sa dincolo, în carne și oase, a fost decisă de sus, ci însăși redactarea capodoperei pe care o citim.

1. Se mai continga che ‘l poema sacro
al quale ha posto mano e cielo e terra,
sì che m’ha fatto per molti anni macro…
(Parad. XXV)

«De se-ntîmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul, și-atîția ani m-a stors de vlagă…». Fatalitatea expediției și a exprimării ei artistice stau la temelia forței profetice a cuvîntului dantesc. “Cercetătorii au demonstrat că toate imaginile din primele versuri ale Divinei Comedii derivă din tradiția biblică. Aceste lucruri deja cunoscute de toată lumea dezvăluie intenția lui Dante de a-i da Poemului său o autentică forță profetică de convingere, alimentată de posibilitățile persuasive ale poeziei care, dincolo de orice summa cu scop educativ, știe să se adreseze sentimentelor omenești, mai mult decît rațiunii”[23].

Poate cel mai mare paradox pe care ni-l oferă poemul lui Dante este că, deși povestește despre cele trei lumi imaginare, de după moarte, discursul său e îmbibat de raționalism, este exact și atent cumpănit. Amănuntul luxuriant nu dislocă echilibrul întregului, iar detaliile migăloase vin în scopul confirmării, la tot pasul, a temeiniciei inexorabile a sistemului. “Cosmologia dantescă, după cum se vede, cu gustul său pentru corespondențe, paralelisme, simetrii, proporții, pentru distribuirea ierarhică de pedepse și recompense, pentru faptul că protagonistul ansamblului, pe lîngă Dumnezeu, este omul (viu pe pămînt, damnat în Infern, ispășitor în Purgatoriu, fericit în Paradis), răspunde unei legi puternice și precise de raționalitate. Dante în anumite episoade va putea să se lase pe seama unor motivații afective, a confruntărilor, a sublimărilor mistice, dar, în ansamblu, lumea lui de dincolo este o capodoperă de raționalitate, ordine și măsură pe alocuri chiar geometrizantă”[24].

Pagini percutante de analiză a acestei trăsături fundamentale a artei dantești a scris Erich Auerbach. Cercetătorul german scoate excelent în evidență caracterul lapidar al diegezei, care este dublat de concizia stilistică. “Evenimentul e reprezentat scurt și concis, rareori devine narațiune, niciodată legendă divagantă și ocupă, printre altele asemănătoare, locul ferm și limitele sever trasate pentru ceva ce trebuie să slujească unui principiu mai înalt; astfel, chiar și sentimentul cel mai puternic este circumscris într-un anumit spațiu, exact și aproape măsurat; în versurile care-l exprimă, el este cuprins pe de-a-ntregul și e înlocuit atît de rapid și definitiv, încît zăbava și ecoul liric sînt retezate și făcute imposibile”[25]. Chiar într-un context predispus la exuberanța sadică și fabuloasă, cum e cel infernal, Dante controlează ferm, prin raționalismul său, desfășurarea evenimentelor. Torturile din Malebolge “nu sînt produse arbitrare ale unei fantezii dezlănțuite, ce caută să acumuleze scene oribile, ci opera unui examen sever al intelectului, care a ales pentru fiecare păcat ceea ce i se cuvine și care, din conștiința justiției opțiunilor sale, precum și din conformarea în fața ordinii divine, își trage forța de a le conferi cuvintelor și imaginilor o evidență grandioasă și uimitoare”[26].

Dante-statua

Acestui raționalism, asumat cu bună știință, i se supune și forma expresivă. Pentru Dante, stilul poetic trebuie să fie slujitorul cît mai fidel al conținutului. Atunci cînd ne confruntăm cu vuietele dizgrațioase ale Infernului, populat cu monștri oribili, întunericul, violența și spaima sînt însoțite de cuvinte hidoase, poate chiar lipsite de sens, în stîlceala lor. «Papé Satàn, papé Satàn aleppe!» – urlă demonul Pluto (Inf. VII) și specialiștii se tot întreabă, de-atunci, ce-o fi vrut să spună. «Raphèl maì amèch zabì almì» – zbiară spre cei doi călători, la fel de neinteligibil, uriașul Nimrod (Inf. XXXI), încercînd să-i înspăimînte. Alți drăcușori, mai zburdalnici în ticăloșia lor de torționari, imită grotesc obiceiurile militare:

136. Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

139. ed elli avea del cul fatto trombetta. (Inf. XXI)

«Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.» Nu există limite de pudoare sau decență, atunci cînd trebuie trasată monstruozitatea.

Forța artistică impresionantă a lui Dante iese în evidență mai ales prin alăturarea celor două extreme ale mesajului, cînd sărim din abjecția infernală în sublimul paradisiac. Lumina aurie, orbitoare și imnurile de slavă, intonate de îngeri și duhuri fericite, transportă mintea călătorului, fermecat de zîmbetul femeii iubite, în pragul extazului:

103. Ma ella, che vedea ‘l mio disire,
incominciò, ridendo tanto lieta,
che Dio parea nel suo volto gioire.
(Parad. XXVII)

«Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei». Empireul este întîi de toate un fluviu auriu, într-o dezlănțuire stupefiantă de strălucire, prin intermediul versurilor de cea mai desăvîrșită muzicalitate din limba italiană, prin înlănțuirea de aliterații bazate pe consoane lichide și fricative (“l”, “r”, “f”, “v”), cu vocale închise și semiînchise (“i”, “u”, “e”):

61. E vidi lume in forma di rivera
fulvido di fulgore, intra due rive
dipinte di mirabil primavera.

64. Di tal fiumana uscìan faville vive,
e d’ogni parte si mettìen ne’ fiori,
quasi rubin che oro circunscrive.

67. Poi, come inebriate dalli odori,
riprofondavan sé nel miro gurge,
e s’una intrava, un’altra n’uscìa fori.
(Parad. XXX)

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde. Apoi, ca-mbătate de parfumuri, se scufundau iar în frumosul șipot; și cînd una intra, alta ieșea.» Nimic nu este inexprimabil, pînă în clipa cînd peregrinul ajunge la ultimul prag, în fața lui Dumnezeu și, cu un efort supraomenesc, intuiește esența tainei, dar este incapabil s-o închidă în concepte, s-o exprime în cuvinte: All’alta fantasia qui mancò possa (Parad. XXXIII, 142) – «Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea».

Dante-Luca_Signorelli

În varietatea sa care pendulează între antipozi, pentru a acoperi realitatea cea mai contrastantă, de la străfundurile infernale pînă în tăriile paradisiace, limbajul lui Dante se definește prin precizie și minuțiozitate. “Faptul că fantezia cea mai bogată este subordonată și aproape prizonieră a relatării didascalice îi dă limbii caracterul său deosebit, de forță comprimată, ce constituie specificul Comediei. Prima exigență, pe care viziunea adevărului i-o impune celui ce-o comunică, este a exactității. Ea este exact așa cum este, ferm circumscrisă în forma și limitele sale, și tot astfel pretinde să fie reprezentarea sa; trebuie să fie precisă și clară, să se străduiască mereu, în loc de-a divaga în lirism ori de-a abuza de mijloace retorice de expresie, să reproducă exact lucrul contemplat sau auzit, în adevăratele sale proporții”[27].

Precizia uimitoare a expresiei poetice și perfecta sa adecvare la intențiile artistice sînt însoțite de amploarea și diversitatea ei fără seamăn. “Dacă pornim în considerațiile noastre de la predecesori, limba lui Dante ne apare de-a dreptul o minune de neînțeles. Față de toți predecesorii, printre care au existat desigur și poeți mari, expresia sa este incomparabil mai bogată, mai actuală, mai puternică și mai elastică, el cunoaște și utilizează incomparabil mai multe forme, printre cele mai variate fenomene și conținuturi, în trăsături incomparabil mai sigure și mai trainice, încît ajungem la convingerea că acest om a descoperit din nou lumea prin limba sa”[28].

Ampla diversitate stilistică și tematică a fost decisivă pentru titlul capodoperei. În precizările lui Dante, din amintita scrisoare adresată lui Cangrande della Scala, pe vremea sa existau două mari direcții poetice. Tragedia vorbea într-un stil elevat, sublim, despre realitățile lumii înconjurătoare și se încheia în mod nefericit. Comedia, pe de altă parte, era un “cîntec sătesc” al întîmplărilor care, cu ajutorul stilului amestecat, eteroclit, cînd mai vulgar, cînd mai nobil, se termina în mod fericit. Autorul a considerat că a doua categorie este mai potrivită pentru ceea ce avea de spus: “Titlul cărții este «Începe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin naștere, dar nu prin moravuri»”[29]. După două secole, cînd poemul a început să circule și sub formă tipărită, pentru mai buna sa identificare, în ediția venețiană din 1555, titlul a fost completat[30] și s-a impus astfel în istoria literaturii mondiale: Divina Comedie.

Ingredientele estetice, tocmai trecute în revistă, vin să sprijine simțul religios autentic și fierbinte al lui Dante. Într-un complex joc de roluri între autor și protagonist – care n-a fost niciodată limpezit pînă la capăt de critica literară – personajul călător își proclamă cu hotărîre, în Paradis, în fața Sfîntului Petru, credința fermă:

85.  «…ma dimmi se tu l’hai nella tua borsa».
Ond’ io: «Sì, ho, sì lucida e sì tonda,
che nel suo conio nulla mi s’inforsa».
(Parad. XXIV)

«…dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’». Se poate discuta, împreună cu Papini și alți comentatori, în ce măsură credința lui Dante e mai degrabă trufașă și intelectualistă – sau prea puțin umilă și spiritualistă. În ce măsură autorul Divinei Comedii este mai aproape, în atitudinea sa creștină, de Sfîntul Toma decît de Sfîntul Francisc. În orice caz, fideismul dantesc, în privința cunoașterii ultimelor taine divine, se împacă uimitor cu raționalismul său ferm, atunci cînd e vorba de cunoașterea tainelor universului natural și uman creat de divinitate. “Toată Comedia dovedește că religiozitatea lui Dante n-a fost niciodată abandonare, extaz, beție contemplativă, ca la mistici, ci o cucerire intelectuală și rațională, cu toate consecințele pe care o asemenea poziție le presupune în sfera speculativă; și, totodată, ea n-a sufocat la el, ca la asceți, ci dimpotrivă a întărit simțul valorilor vieții pămîntești și, în consecință, al datoriei și al responsabilității, individuale și colective, de aplicat pe cont propriu și în societate. (…) Niciodată în poem, pînă la momentul extrem al călătoriei, el nu renunță la cercetarea rațională, pentru a se abandona pe seama intuiției mistice. (…) Poetul înțelege să se aplece cu argumente ale rațiunii asupra tainei celei mai profunde a credinței creștine, Întruparea, ca un matematician care tutto s’affige («se adîncește») pentru a se strădui să rezolve problema ce i se prezintă în mod științific de nerezolvat, din lipsa principiului exact pe care să se întemeieze”[31]. Împreună cu comentatorul, putem conchide asupra “caracterului eminamente intelectualist al credinței”[32] lui Dante.

Note:

[19] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[20] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, trad. Petru Creția, în vol. Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 748.
[21] N. Sapegno, La lirica e la conquista dello stile, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 157, trad. rom. a citatului: L.A.
[22] Italo Borzi, Introduzione, în ed. cit., p. 29, trad. rom. a citatului: L.A.
[23] Ibid., p. 22, trad. rom. a citatului: L.A.
[24] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, ed. cit., p. XV, trad. rom. a citatului: L.A.
[25] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[26] Ibid., p. 149, trad. rom. a citatului: L.A.
[27] Erich Auerbach, Studi su Dante, ed. cit., p. 145, trad. rom. a citatului: L.A.
[28] Erich Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 164.
[29] Dante, Scrisoarea către Cangrande della Scala, ed. cit., p. 746.
[30] Vezi E.R. Curtius, op. cit., p. 416.
[31] S.A. Chimenz, Carattere della religiosità dantesca, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, ed. cit., p. 76-77, trad. rom. a citatului: L.A.
[32] Id, ibid.

 

Dante-Santa_Croce

“Divina Comedie” ca sinteză (2)

Dante, condus de Virgiliu, pătrunde așadar în Infern, închipuit ca o peșteră imensă. După momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva bunului demiurg și a fost alungat din Paradis, împreună cu toți adepții săi. El s-a prăbușit pe Pămînt, a săpat în cădere o groapă uriașă, sub formă de pîlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitîndu-și zadarnic aripile. Tot spațiul acesta mitologic, imaginar, dobîndește în paginile poetului italian reprezentarea cea mai concretă (în așa măsură încît unii savanți, printre care Galilei, au stat să calculeze suprafața Infernului dantesc și circumferința peșterii păcătoase[9]). Cei doi poeți au de înfruntat multe dificultăți și obstacole, se ciocnesc de cele mai monstruoase personaje, trec prin numeroase peripeții, pînă vor ajunge în străfundurile Infernului, în fața diavolului suprem. Pe o potecă ascunsă, ei urcă pe partea cealaltă a globului pămîntesc și ajung pe țărmul oceanului. Acolo se găsește muntele Purgatoriului, format din pămîntul ce s-a retras îngrozit, dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer, și a ieșit dincolo, înălțîndu-se interminabil spre cer. Dante împreună cu Virgiliu încep ascensiunea, ei străbat mai întîi Antipurgatoriul (unde păcătoșii așteaptă vreme îndelungată să depășească poarta păzită de un înger cu spadă) și apoi se regăsesc pe cornișele care trasează coastele muntelui, pe șapte niveluri, corespondente celor șapte păcate capitale. În vîrful Purgatoriului se află Paradisul Pămîntesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de-a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care nefiind mîntuit, din cauza necredinței sale, este obligat să meargă înapoi în Infern. Rolul de călăuză este acum preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborît să-l întîlnească și să-l conducă mai departe. Păcatele călătorului s-au șters, de-a lungul ascensiunii expiatoare, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătînd cele nouă ceruri ale Paradisului. Aici este obligat să depășească un triplu examen (de credință, de speranță și de iubire creștină). După ce trece cu succes și de acestea, peregrinul ajunge în Empireu, ținutul misterios unde stau Sfînta Fecioară, oștile de îngeri și grupurile de duhuri mîntuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Toți aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu, a cărui taină sfîntă se străduiește călătorul s-o priceapă, cu un efort suprem al privirii și al gîndirii, înainte de ultimul vers al poemului.

S-a vorbit mult despre importanța celor două călăuze principale, care îl ajută pe Dante în călătoria sa existențială. Autorul italian îl respectă și îl iubește pe marele poet latin, a cărui figură o folosește ca pilon de bază în construcția poemului. “Acela care pe deplin îl înlocuieşte, în sufletul lui Dante, pe tatăl pierdut şi poate prea puţin iubit, este Virgiliu. Îl numeşte, în Divina Comedie şi nu doar acolo, în multe feluri, însă titlul care vine cu cea mai mare bucurie sub pana lui e acela de «tată». Şi nu-i spune doar «tată», ci trăirea intensă a afecţiunii îl determină să adauge alte cuvinte, care fac şi mai suav acel nume atît de frumos în pronunţare: «tată dulce» (dolce padre), «tată drag şi dulce» (dolce padre caro), «mai mult decît tată» (più che padre), «tată adevărat» (padre verace), «prea dulce tată» (dolcissimo padre). Le va atribui şi altora acest nume; dar nimănui cu atîta insistenţă şi gingăşie”[10]. Pe lîngă importanța afectivă de care se bucură, călăuza lui Dante prin Infern și Purgatoriu dobîndește incontestabile valențe alegorice. “Virgiliu a fost considerat de aproape toți vechii comentatori ca alegorie a rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce spre ordinea pămîntească dreaptă sau, conform ideilor lui Dante, spre monarhia universală. Vechii comentatori nu găseau nici o dificultate într-o interpretare strict alegorică, fiindcă ei nu simțeau, ca noi, un contrast între alegorie și adevărata poezie. Comentatorii moderni s-au opus adesea acestei interpretări și au pus în lumină aspectul poetic, omenesc, personal, al figurii lui Virgiliu, fără a-i putea nega totuși «semnificația» și a o plasa în perfectă concordanță cu aspectul său omenesc. (…) Dar aici nu e vreun aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt”[11].

Personajul Beatrice a fost citit nu doar ca o trimitere la tînăra florentină din viața reală, care a fost iubită platonic, cu mare emoție, de adolescentul Dante, ci totodată ca o alegorie a harului divin, care îl ajută pe om să se înalțe deasupra contingenței. În vederea mîntuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Complexitatea simbolică a femeii iubite a fost subliniată de E. Auerbach: “După ce în sec. al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. (…) Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă”[12].

Faptul că Beatrice nu este o simplă interpretă, în acțiunea complexă a poemului, ci este efectiv înnobilată cu virtuți transcendente, a fost deja scos în evidență. “Ridicarea iubitei la rangul de înger paradisiac devenise, datorită lui Guido Guinizzelli (mort în 1276), un topos al liricii italiene. Alegerea iubitei astfel glorificate drept călăuză într-o viziune poetică a lumii de dincolo nu depășește domeniul gîndirii și credinței creștine. Însă Dante trece mult mai departe. El o introduce pe Beatrice în procesul obiectiv al mîntuirii. Funcția ei nu este concepută numai pentru el însuși, ci pentru totalitatea credincioșilor. El introduce deci cu de la sine putere în revelație un element care sparge sistemul doctrinal bisericesc. Aceasta este o erezie – ori un mit”[13].

bolta

O tematică atît de amplă și o varietate atît de extinsă a personajelor și situațiilor prezentate, pentru a nu se spulbera într-o infinitate de fragmente, avea nevoie de viziunea limpede a constructorului și de mîna fermă a artistului. “Unitatea poemului este convingătoare. Ea se bazează pe subiectul general, status animarum post mortem [starea sufletelor după moarte]; iar ca judecată definitivă a lui Dumnezeu trebuie să fie o unitate pe deplin ordonată, atît ca sistem teoretic, cît și ca realitate practică și deci și ca operă artistică; poemul trebuie să reprezinte unitatea orînduirii divine, chiar într-o formă mai pură și mai actuală decît lumea pămîntească și orice se petrece într-însa, deoarece lumea de dincolo, chiar dacă este încă nedesăvîrșită pînă la Judecata de Apoi, nu ne arată nici pe departe în aceeași măsură ca lumea pămîntească evoluția, potența și provizoratul, ci actul îndeplinit al planului divin”[14]. Dar firește că nu exista posibilitatea concretă de a trasa biografia amănunțită, în evoluția și modificările ei, pentru cele peste cinci sute de personaje despre care vine vorba în poemul dantesc. Prin urmare autorul se mulțumește să le menționeze pe cele mai multe, în contexte edificatoare, cu replici memorabile, pe spații restrînse (un vers, o terțină, un nume într-o înșiruire). Îi revine cititorului – dacă vrea să priceapă mai limpede gîndul artistului – să continue, pe cont propriu, lecturile și cercetarea, pe marginea vreunui personaj acolo abia evocat. Astfel se deschid, din versurile Divinei Comedii, o infinitate de poteci șerpuitoare, ce conduc spre extinderea ulterioară a cunoașterii fiecăruia dintre noi. “Faptul că a păstrat și a fixat definitiv unitatea figurii omenești în lumea de dincolo este ceea ce deosebește fundamental Comedia de toate celelalte viziuni precedente asupra tărîmului de după moarte. (…) Oamenii din ținutul său trebuiau să ofere, cu condiția și atitudinea lor, sinteza asupra lor înșile; erau obligați să arate, printr-un singur act, esența și destinul răstimpului scurt al vieții lor; entelehia lor pămîntească li se contopea cu ființa; iar pentru a da o formă acestui lucru, nici o imagine, oricît de aspră, nici o expresie, oricît de puternică, nu putea fi excesivă”[15].

Dificultatea pe care oricine ar putea s-o aibă în reprezentarea spațiului transcendent este atenuată de poet, prin intermediul unor strategii de natură retorică și structurală. Sînt celebre și au fost atent studiate comparațiile dantești din Divina Comedie. Una dintre cele mai extinse își propune, de pildă, să ne familiarizeze, în Malebolge, cu groapa încinsă unde fierb în noroi corupții (i barattieri) și, în acest scop, ne readuce sub ochi șantierele navale venețiene din Evul Mediu:

7. Quale nell’arzanà de’ Viniziani
bolle l’inverno la tenace pece
a rimpalmare i legni lor non sani,

10. ché navicar non ponno — in quella vece
chi fa suo legno novo e chi ristoppa
le coste a quel che più viaggi fece;

13. chi ribatte da proda e chi da poppa;
altri fa remi e altri volge sarte;
chi terzeruolo e artimon rintoppa — 

16. tal, non per foco ma per divin’ arte,
bollìa là giuso una pegola spessa,
che ‘nviscava la ripa d’ogni parte.
(Inf. XXI)

«Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga – încît unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii; unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare – astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei.» Sau iată groapa sfătuitorilor de înșelăciune, unde păcătoșii se frămîntă în interiorul flăcărilor care-i ascund și, totodată, îi torturează:

25. Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,
nel tempo che colui che ‘l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

28. come la mosca cede alla zanzara,
vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

31. di tante fiamme tutta risplendea
l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi
tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.
(Inf. XXVI)

«Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului: de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea.» Cititorul își poate închipui munca dezlănțuită dintr-un șantier naval, sau imaginea unei văi pline de licurici, la momentul asfințitului – astfel prin analogie va înțelege și decorul supranatural de dincolo.

Divina Comedie este expediția lui Dante pe lumea cealaltă, dar este și expediția cititorului, care trebuie să-i urmeze pașii. Cînd poetul îl bănuiește că nu pricepe, nu crede, se înspăimîntă, se descurajează sau obosește, i se adresează direct, într-un dialog neîntrerupt, care durează din Evul Mediu pînă azi[16]:

94. Pensa, lettor, se io mi sconfortai
nel suon delle parole maladette,
ché non credetti ritornarci mai.
(Inf. VIII)

«Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată».

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto delli occhi
le natiche bagnava per lo fesso.
(Inf. XX)

«Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci».

46. Se tu se’ or, lettore, a creder lento
ciò ch’io dirò, non sarà maraviglia,
ché io che ‘l vidi, a pena il mi consento.
(Inf. XXV)

«Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred».

22. Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.

25. Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.
(Inf. XXXIV)

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta».

19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.
(Purg. VIII)

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo».

61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,
mirate la dottrina che s’asconde
sotto ‘l velame delli versi strani.
(Inf. IX)

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi învățătura ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate».

Dialogul scriitorului cu cititorul și comparațiile frecvente dintre lumea reală și cea imaginară sînt destinate să doboare barierele, să omogenizeze percepția. “Dante reafirmă unitatea substanțială a lumii atît fizice, cît și etico-religioase: și dacă uneori raportul dintre lumea fizică și lumea teologică era de contrast (Infern – Paradis), pe planul principiilor, în realitate, era de corespondențe, relații, antiteze ce implicau recunoașterea unei forțe care supunea totul în fața ei și în fața unei judecăți care avea pentru toți o singură tablă de valori identică”[17]. Lumea în care trăim acum își găsește, dincolo, proiecția în oglindă. “El nu vede numai evoluția terestră, ca sistem de fapte pe pămînt, ci conexiunea permanentă cu un plan divin, ținta spre care se îndreaptă pururi tot ce se petrece pe pămînt. Ceea ce nu trebuie înțeles doar în sensul că societatea omenească se îndreaptă în totalitatea ei și în mod progresiv spre sfîrșitul lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, toate evenimentele fiind orientate deci orizontal spre viitor, ci și în sensul unei legături neîntrerupte, independentă de orice progresie, a fiecărui fapt și a fiecărui fenomen de pe pămînt cu planul divin; așadar, fiecare fenomen de pe pămînt atîrnă nemijlocit, printr-o multitudine de legături verticale, de planul de mîntuire al providenței”[18].

Note:

[9] Laszlo Alexandru, Infernul văzut de un astronom: Galileo Galilei, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 2/februarie 2014.
[10] Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009, p. 75-76.
[11] Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 220, trad. rom. a citatului: L.A.
[12] Erich Auerbach, op. cit., p. 224-226, trad. rom. a citatului: L.A.
[13] E.R. Curtius, op. cit., p. 433.
[14] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 170.
[15] E. Auerbach, Dante e la rappresentazione del mondo terreno-storico, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 199-200, trad. rom. a citatului: L.A.
[16] Vezi E. Auerbach, Gli appelli di Dante al lettore, în Studi su Dante, ed. cit., p. 309-323.
[17] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, prefață la vol. Dante, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993, vol. 1, Inferno, p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[18] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 174.

“Divina Comedie” ca sinteză (1)

Cititorul, cînd deschide o carte, vrea să afle mai întîi ce conține. Despre poemul lui Dante Alighieri lumea știe, probabil, că este o capodoperă, fără să aibă prea multe detalii. Așa că e bine să pornim în călătoria noastră de la cea mai cuprinzătoare definire: “Comedia este, printre altele, un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică și istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale realității: trecutul și prezentul, măreția sublimă și josnicia vrednică de dispreț, istoria și legenda, tragicul și comicul, omul și peisajul; ea este, în sfîrșit, istoria devenirii și mîntuirii unui singur om, a lui Dante, și ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere”[1].

Vorbim despre un poem uriaș, cu 14.230 de versuri, care se împart pe trei volume, în funcție de cele trei teritorii unde, conform credinței, ajunge sufletul omenesc după moarte: Infern, Purgatoriu și Paradis. Fiecare volum se compune din 33 de cînturi și, împreună cu cel introductiv, dau 100 în total. Un cînt (un capitol) are cam 130-160 de versuri, dispuse în terține, adică în grupuri de cîte trei. Versurile conțin 11 silabe. Iată-le, spre exemplu, pe primele două, celebre: Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta. 11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra. 11 silabe. Orice vers, din orice pagină a cărții, se cuprinde în limita endecasilabului.

Pe lîngă ritmul constant, poemul se remarcă prin structura originală a rimei, care parcă ne oferă o împletire a poeziei la infinit. Să o examinăm împreună. În pasajul de la început, am scos în evidenţă finalul de vers, ca să urmărim mai uşor ce înseamnă “terza rima”:

 Nel mezzo del cammin di nostra vita  (1)
mi ritrovai per una selva
oscura,   (2)
ché la diritta via era
smarrita. (3)

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura  (4)
esta selva selvaggia e aspra e
forte  (5)
che nel pensier rinova la
paura! (6)

Tant’è amara che poco è più morte  (7)
ma per trattar del ben ch’i’ vi
trovai(8)
dirò dell’altre cose ch’i’ v’ho
scorte. (9)

Io non so ben ridir com’i’ v’entrai, (10)
tant’era pien di sonno a quel
punto (11)
che la verace via
abbandonai  (12)

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto(13)
là dove terminava quella
valle  (14)
che m’avea di paura il cor
compunto(15)

guardai in alto e vidi le sue spalle  (16)
vestite già de’ raggi del
pianeta  (17)
che mena dritto altrui per ogni
calle(18)

Allor fu la paura un poco queta, (19)
che nel lago del cor m’era
durata  (20)
la notte ch’i’ passai con tanta
pieta(21)

Cîntul debutează cu rima din versurile 1 și 3: vita smarrita. Luăm din versul precedent rima pentru 2, 4, 6: oscura – dura – paura. Luăm din versul precedent rima pentru 5, 7, 9: forte – morte – scorte. Luăm din versul precedent rima pentru 8, 10, 12: trovai – entrai – abbandonai. Luăm din versul precedent rima pentru 11, 13, 15: punto – giunto – compunto. Luăm din versul precedent rima pentru 14, 16, 18: valle – spalle – calle. Luăm din versul precedent rima pentru 17, 19, 21: pianeta – queta – pieta. Şi tot aşa mai departe, de-a lungul tuturor versurilor, pînă la finalul Divinei Comedii

Povestea principală este aparent simplă. La jumătatea drumului “vieții noastre” (adică la 35 de ani), Dante se rătăcește de la drumul drept și se pomenește într-o pădure îngrozitoare. Pe cînd se străduiește să iasă de-acolo, e atacat de trei fiare oribile: un leopard, un leu și o lupoaică. Acestea îi opresc ascensiunea spre lumina soarelui. Dar îi vine în ajutor cineva, care se dovedește a fi duhul poetului latin Virgiliu, model artistic și autor de căpătîi al lui Dante. Condus de Virgiliu – care îi propune să străbată ținuturile de după moarte, pentru a le cunoaște pe ele și pentru a se cunoaște pe sine, în vederea cîștigării vieții virtuoase și a mîntuirii – protagonistul pătrunde în Infern. Încă de la început, planul concret al acțiunii se împletește cu cele simbolice, alegorice. “E lucru neobișnuit ca acela care face experiența pe lumea cealaltă să fie însuși autorul poemului, care vorbește la persoana întîi, ca eroii «viziunilor» medievale. Nu există precedente în poemele antice. Derivă de aici că toate aspectele atinse de autorii din trecut dobîndesc, prin această participare directă la acțiune, un mai mare dramatism. Observația este valabilă aproape totdeauna și pentru Virgiliu: episoadele coborîrii lui Enea în Infern sînt mai descriptive în detalii și narate, cele paralele ale lui Dante sînt mai esențializate și mai suferite, fiindcă sînt văzute din perspectiva interioară a celui ce povestește. Sigur că trebuie să ținem seama și de temperamentul și stilul celor doi mari poeți, precum și de modul diferit în care civilizația romană și cea creștină percepeau lumea de dincolo. Este clar că realismul «trăit» al lui Dante are o trăsătură nouă, față de care nu există precedente, iar stilul său este mai expresiv decît oricare altul, pînă la a invoca și a căuta «rime aspre și răgușite», atunci cînd trebuie să descrie ultimul cerc al Infernului (XXXII, 1-3), pînă la a cuceri tonuri foarte delicate, mai ales în Purgatoriu, adaptat la starea de nostalgie a sufletelor penitente și pînă la a exprima cu o solemnitate luminoasă gloria din Paradis”[2].

Nimic nu este întîmplător la Dante, cel mai important poet al Evului Mediu, într-o perioadă cînd simbolistica era relevantă. “Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existența nu e făcută din elemente, energii și legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele înseși, dar mai ales indică altceva, mai înalt, și pînă la urmă însăși înălțimea, pe Dumnezeu și lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol și îndreaptă privirile spre ceea ce o depășește. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo”[3]. Universul întreg era plasat sub îmbrățișarea lui Dumnezeu, cu cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. “Simbolismul ontic al numerelor s-a contopit cu cel creștin. Datorită vîrstei lui Isus, numărul 33 a dobîndit o semnificație mistică. Cu ajutorul interpretării alegorice au fost aprofundate numerele «mistice» ale Bibliei. Augustin a meditat mult asupra lor. Petru a prins 153 de pești (Ioan 21, 11). Ce înseamnă acest număr? El rezultă din adunarea numerelor de la 1 pînă la 17. Numărul 17 = 10 (cele zece porunci) + 7 (Sfîntul Duh). Cei 153 de pești sînt deci credincioșii care îndeplinesc poruncile din dragoste și nu din frică. Numărul 153 poate fi considerat însă și ca 3 ori 50, la care se adună 3 ca multiplicator. Și ce e 50? Răspuns: 40 + 10. 10 este plenitudo sapientiae, întrucît 7 înseamnă Creațiunea și 3 Sfînta Treime. 4 este numărul lucrurilor trecătoare (anotimpurile, vînturile, părțile lumii). 40 reprezintă deci biserica temporală, iar 10 numărul răsplătirii. Ca atare, 50 înseamnă biserica viitoare… etc.”[4].

Constituția imaginară a lumilor dantești sintetizează această simbolistică sacră. Infernul se compune dintr-o zonă preliminară, Antiinfernul, și cele nouă cercuri succesive, unde se coboară spre cele mai diverse păcate. Purgatoriul cuprinde Plaja (pe care debarcă duhurile după moarte), Antipurgatoriul (un spațiu de așteptare, în vederea admiterii către expiere), cele șapte cornișe ale muntelui (unde se urcă printre personaje care ilustrează cele șapte păcate capitale) și Edenul. Paradisul include nouă ceruri (în care se zboară printre duhuri fericite) și Empireul, unde se află Dumnezeu. Numărul perfect, al Sfintei Treimi, este repetat de trei ori și i se adaugă numărul unu, efigie a divinității, pentru a se obține cifra rotundă, simbol al perfecțiunii (1 + 3 + 3 + 3 = 10). Numerologia se regăsește de asemeni în structura formală a capodoperei: există trei lumi de dincolo, descrise în trei cărți diferite, fiecare cu cîte 33 de cînturi (vîrsta lui Cristos), la care se adaugă cel introductiv, încît se ajunge la o sută, care este 10 înmulțit cu sine însuși (1 + 33 + 33 + 33 = 100). Versurile sînt dispuse în terține, care se configurează în terza rima.

Dorința globalizatoare a lui Dante, de cuprindere a totalității, se reflectă și în strategia sa artistică. Operele literare, pentru a fi mai ușor pricepute, se împart pe genuri. Ne uităm dacă o scriere este epică, sau lirică, sau dramatică. Să ne amintim, foarte succint, accepţia acestor categorii. Opera epică are personaje şi acţiune (un roman, de pildă). Într-o operă lirică sentimentele se transmit direct, prin figuri de stil, iar în poezie avem de obicei versuri, strofe, rimă (sau ea poate lipsi în lirica modernă). Opera dramatică are personaje pe scenă, într-un spectacol public, schimb de replici, dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, consacrate. Capodopera lui Dante nu ţine seama însă de asemenea tipare! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni. Autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei și al Europei centrale, precum şi la nenumărate întîmplări şi aventuri, la eroi, nobili, oameni simpli, militari, autori, filosofi, episcopi, papi și regi, care au trăit cu adevărat în Antichitate sau Evul Mediu, dar şi la personaje imaginare, din operele artistice sau din mitologie. “Sînt mai bine de cinci sute de personaje. Nici o altă operă medievală nu cunoaște, măcar de departe, o bogăție asemănătoare”[5]. Statutul ontologic încăpător al ficțiunii permite întîlnirea, în lumea de apoi, a unui poet celebru din Antichitate sau a unui scriitor ucenic din Evul Mediu cu vreun personaj literar inventat, vreun rege glorios sau vreun papă penitent, iar dialogurile născute între ei sînt destinate să ofere explicații despre trecuta lor existență, ori despre orînduirea social-politică mai bună a lumii de toate zilele. O crede și Benedetto Croce: “Am putea în mod potrivit să numim această lucrare a lui Dante un «roman teologic», sau «etico-politico-teologic», prin analogie cu romanele «științifice» sau «sociale», care s-au scris în vremuri mai apropiate de noi și se mai scriu încă”[6].

Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri. Ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, în celebra terza rima, după modelul tocmai examinat. Terținele sînt incluse în 100 de cînturi, care constituie cel mai extins poem al culturii europene. Găsim foarte numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care autorul își exprimă sensibilitatea și intră în dialog cu cele mai variate sentimente pe care i le stîrnește cititorului. Bijuteriile stilistice se întind de la aliterații și simetrii, la nivelul cuvîntului și al versului (“Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul), la metafore și comparații, la nivelul terținei, sau spectaculoase recitaluri de iscusință, întinse pe suprafața cîtorva zeci de terține[7].

Divina Comedie este dramatică: pe scena improvizată a poemului asistăm la confruntări violente între personaje, sîntem spectatorii unor dialoguri extrem de virulente. De pildă, în cîntul XXIII din Infern, Dante și Virgiliu abia scapă de urmărirea amenințătoare a dracilor, alergînd din răsputeri și aruncîndu-se pe jgheabul prăpastiei, pînă în cercul următor. În cînturile III și V din Infern, personajul Dante leşină, fiindcă nu mai suportă formidabila tensiune dramatică. În cîntul XXVII din Paradis, toți sfinții și duhurile fericite se înroșesc de rușine, auzind invectivele grele cu care Sfîntul Petru pedepsește corupția și nelegiuirea Papalității medievale. Iată, așadar, că poemul dantesc este epic, liric și dramatic – e totul.

Complexitatea semnificativă a Divinei Comedii nu e deloc întîmplătoare. Dante ne atrage atenția asupra ei deja într-o lucrare de estetică, intitulată Convivio (Ospăţul). Pe urmele Sfîntului Toma din Aquino, poetul ne arată cum putem citi în mod literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, textul ne va dezvălui aspecte deosebite. “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt”[8].

După ce Dante a stabilit, în mod teoretic, supraetajarea de semnificații, a aplicat-o practic în versurile Divinei Comedii. Să-i examinăm prima terțină:

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

“La jumătatea drumului vieţii noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul drept era rătăcit.” Despre ce vorbește aici poetul? Cum adică la jumătatea drumului vieţii noastre? Să observăm că Dante nu zice la jumătatea vieţii “mele”, ci a vieţii “noastre”. Am putea regăsi în Biblie pasajul după care “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani” (Psalmi, 89, 10). Dacă autorul italian se referă la viaţa generică a unui om, iar jumătatea lui 70 este 35, știind că Dante s-a născut în 1265, înseamnă că ni se indică, printr-o aluzie biblică, anul 1300 ca dată pentru rătăcirea sa în pădure și expediția fabuloasă. Însă, ca să pricepem lucrurile, trebuie să trecem dincolo de vorbele de la suprafață: să mergem la Biblie, să decriptăm analogia, să ne documentăm în probleme de biografie dantescă etc. Dar trebuie să cunoaștem și elemente de natură istorică: în 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate pentru toţi cei ce vor merge la Roma, spre a se căi și a regăsi dreapta credinţă. Unii au pornit la drum către Roma geografică, alţii, ca Dante, au plecat în pelerinaj căre Roma simbolică, a tărîmului de dincolo. Călătoria spre descoperirea Paradisului echivalează cu fuga de păcat și redescoperirea virtuții (lectură morală), o regăsire a harului dăruit de Dumnezeu (lectură anagogică). Expediţia debutează “la jumătatea drumului vieţii”, adică la punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică). În versul al doilea – “m-am pomenit într-o pădure întunecată” – se face deja trecerea de la persoana I plural (viaţa noastră) la persoana I singular (m-am pomenit). Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratorul? Autorul? Ambiguitate. Ce înseamnă “m-am pomenit”? Protagonistul se află cu adevărat într-o pădure (nivel literal)? Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel imaginar)? Protagonistul visează că se află într-o pădure (nivel oniric)? Nu ştim. Dar ce este “pădurea întunecată”? Un teren întins, acoperit de copaci? Citim totul în mod literal, adică vedem cu ochii minții un om care umblă printr-un codru? Sau este vorba de pădurea nelegiuirilor? Autorul ne comunică oare şovăielile sale etice? Sau ne gîndim la pădurea păcatelor? Şi atunci Dante ne spune că, la treizeci și cinci de ani, a fost copleșit de groază, fiindcă a rătăcit calea virtuții (“la diritta via era smarrita”)? Se referă cumva la pierderea temporară a credinţei religioase? Toate aceste lecturi paralele, fără depășirea coordonatelor textuale obiective, sînt posibile – în limitele perspicacității, inteligenței și culturii cititorului. Semnificațiile diferite ale Divinei Comedii se completează și se îmbogățesc una pe cealaltă, nu se concurează și nu se elimină reciproc.

Note:

[1] Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 169.
[2] Italo Borzi, Introduzione, în Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993, p. 28, trad. rom. a citatului: L.A.
[3] R. Guardini, Sentimento dell’esistenza e rappresentazione del mondo nel medioevo, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 59, trad. rom. a citatului: L.A.
[4] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 578.
[5] E.R. Curtius, op. cit., p. 424.
[6] Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921, p. 60, trad. rom. a citatului: L.A.
[7] Vezi Laszlo Alexandru, Un exemplu de simetrie la Dante, în vol. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013, p. 151-154; id., Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore, în vol. cit., p. 155-160; id., Un joc de cuvinte la Dante, în vol. cit., p. 45-48; id., Măiestrie artistică la Dante: hipotipoză cu hendiade, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 11/noiembrie 2013 etc.
[8] Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 243-245.

 

Despre Purgatoriul lui Dante (3)

divinacommedia

Să ne oprim într-o scurtă analiză comparativă la primele două tărîmuri de dincolo. În Infern se coboară mereu spre stînga, în cercuri. În Purgatoriu se urcă spre dreapta, pe cornişe. (Am putea discuta şi despre simbolistica direcţiilor: stînga e păcatul şi pesimismul, dreapta e virtutea şi optimismul.) Ambele trasee se îngustează treptat: Infernul în adîncime, Purgatoriul în înălţime. În Infern se realizează o progresie spre viciu, în Purgatoriu avem o progresie spre inocenţă. În Infern coborîrea este tot mai anevoioasă, pe măsură ce spiritul se afundă în păcat, e tot mai copleşit. În Purgatoriu urcuşul este tot mai lesnicios, spiritul e tot mai eliberat, fericit şi luminos. În Infern sînt pedepsite păcatele ca atare. De aceea există aşa de multe spaţii ale damnării: pentru zecile de păcate care se manifestă, avem nenumărate cotloane. În Purgatoriu nu păcatele sînt pedepsite, ci tendinţele greşite care au condus spre infracţiunea respectivă. Un comentator, Manfredi Porena, a explicat-o limpede: “sufletul din Purgatoriu a fost iertat de Dumnezeu: păcatul său a fost uitat şi trebuie, dimpotrivă, să-şi spele impuritatea sufletului care a reprezentat cauza aceluia; drept care clasificarea sufletelor expiante este o clasificare nu a faptelor, ci a tendinţelor păcătoase, şi Dante o face după schema creştină a celor şapte păcate capitale. Un criminal care nu se căieşte merge în Infern şi găseşte un cerc destinat criminalilor; un criminal care regretă fapta comisă merge în Purgatoriu, dar nu găseşte un cerc unde să-şi ispăşească crima; însă merge acolo unde se pedepseşte tendinţa păcătoasă care a fost cauza crimei: la unii zgîrcenia, la alţii mînia, la alţii altele”.

O avizată comentatoare contemporană scoate în evidenţă temelia filosofică şi teologică diferită, pe care se sprijină cele două ţinuturi ale suferinţei. Infernul e construit după Etica nicomahică a lui Aristotel. În schimb Purgatoriul e structurat după cele şapte păcate capitale, incluse în gîndirea creştină de Grigore cel Mare şi Sfîntul Toma din Aquino. Ierarhia infernală se bazează pe justiţie. Cea purgatorială se înalţă pe iubire. Pe fiecare treaptă a Purgatoriului este proclamată una dintre virtuţile fundamentale. Dar acestea nu sînt virtuţi etice, ci de iubire creştină: umilinţa, mila, pacea, căutarea binelui, cumpătarea, castitatea (A.M. Chiavacci Leonardi).

În Infern figura umană a osîndiţilor se profila orgolioasă. Întîlneam de-a lungul expediţiei personaje memorabile, puternic individualizate, care s-au impus cu povestea lor de excepţie (Paolo şi Francesca, Farinata, Brunetto Latini, Ulise, contele Ugolino). În Purgatoriu personalitatea umană se apleacă, se curbează, asemeni stufului cu care Dante trebuie să-şi lege mijlocul, în semn de penitenţă şi umilinţă, pentru a-şi continua călătoria. “În Infern există mari individualităţi, dar nu există coruri; ura e solitară. În Purgatoriu nu avem mari individualităţi, dar întîlnim coruri: iubirea e simpatie, dualitate, un suflet ce caută alt suflet” (Fr. De Sanctis). Orgoliul personalităţilor solitare alunecă în umilinţa plină de virtute creştină a personajului colectiv.

Centrul de importanţă şi de semnificaţie al Purgatoriului se află în cîntul al XVI-lea, adică la jumătatea întregului univers construit de poetul italian. Aici, în al cincizecilea cînt al Divinei Comedii, găsim temelia învăţăturii lui Dante, ce anume a vrut el să ne spună cu insistenţă. Ceremonialul e practic acelaşi ca peste tot: protagonistul ajunge pe o cornişă, remarcă un anumit păcătos, îl întreabă cine este, cine se mai află alături de el şi realizează astfel o prezentare în sinteză a respectivului păcat. Totodată face o panoramă a evenimentelor prezente şi trecute, a personajelor reale, istorice, literare sau mitologice, a tot ceea ce se ştie şi se cunoaşte. Ei bine, în cîntul al XVI-lea, sufletul de referinţă este Marco Lombardo, altminteri o figură istorică ştearsă, identificată cu ezitări de comentatori. Marea întrebare pe care Dante i-o adresează e următoarea: care este cauza răului pe Pămînt? De ce atîtea spirite damnate, de ce această avalanşă de păcătoşi?

Lo mondo è ben così tutto diserto
d’ogne virtute, come tu mi sone
e di malizia gravido e coverto;
ma priego che m’addite la cagione,
sì ch’i’ la veggia e ch’i’ la mostri altrui;
ché nel ciel uno, e un qua giù la pone.
 (Purg. XVI, 58-63)

Unii aşază cauza răului în ceruri, alţii pe pămînt. Care este realitatea? Căci dacă vom şti de unde provine păcatul, vom putea apoi să-l combatem, să-l eliminăm. Spiritele de dincolo sînt mai luminate la minte decît noi, cei care încă trăim. Sînt datoare să ne înveţe cum să procedăm. Iar Marco Lombardo îi explică următoarele lucruri. Muritorii îi atribuie Cerului toate evenimentele de pe pămînt. Or această explicaţie e incorectă. Există liberul arbitru: Dumnezeu ne-a creat şi ne-a dat drumul în lume. Noi sîntem responsabili de viaţa noastră, de destinul nostru, de opţiunile noastre. Dacă n-ar fi aşa, n-ar avea rost Infernul sau Purgatoriul. Aşadar pedeapsa şi recompensa depind de alegerea noastră, a fiecăruia. Sîntem investiţi cu liberul arbitru, pe baza căruia ne luăm deciziile, dar apoi sîntem şi răspunzători pentru ceea ce am ales.

A maggior forza e a miglior natura
liberi soggiacete; e quella cria
la mente in voi, che ‘l ciel non ha in sua cura.
Però, se ‘l mondo presente disvia,
in voi è la cagione, in voi si cheggia;
e io te ne sarò or vera spia.
 (Purg. XVI, 79-84)

Asta este învăţătura principală: oamenii acţionează liber şi sînt răspunzători pentru ceea ce fac. Iar Marco Lombardo îşi continuă explicaţiile, care dobîndesc o dimensiune mult mai amplă, devin aproape un curs academic, prin evoluţia înlănţuită a ideilor. Sufletul uman a fost creat simplu şi jucăuş, ispitit de plăceri la început. Sîntem mai înclinaţi spre păcat, fiindcă spiritul e uşuratic. Aşa că e nevoie de legi, care să ne guverneze în mod raţional, să ne îndemne să mergem nu după plăceri, ci după reguli. Bine, legile se fac, dar cine are grijă ca ele să fie respectate? Care sînt acele instituţii? Nici una, din păcate! Rădăcina răului e îngropată în adîncurile individului, care nu-şi asumă corect liberul arbitru. Dar ea este legată şi de organizarea politică a realităţilor din jurul nostru. În Evul Mediu se ştie că erau două mari puteri, Biserica şi Imperiul, Papa şi Împăratul, într-o luptă permanentă. Marea dezbatere de-atunci asta a fost: cine e mai important? De aceea s-au creat şi două partide politice, guelfii şi ghibelinii. Era o confuzie instituţională. Interferenţa dintre puterea civilă şi puterea religioasă a dus la decăderea Romei, la cearta dintre creştini, care nu mai ştiau de cine să asculte, de puterea seculară ori de cea bisericească. Problema trebuia rezolvată. După cum explică Marco Lombardo, Roma avea odinioară două astre luminoase, care iluminau ambele căi, pe cea a lumii şi pe cea a Domnului (“l’una e l’altra strada / facean vedere, e del mondo e di Deo”, XVI, 107-108). Apoi unul (Papa) l-a stins pe celălalt, i-a uzurpat puterile, iar spada s-a întîlnit cu bastonul episcopal; puterile s-au contopit nociv. Acest aspect produce efecte teribile, fiindcă unul a ajuns să nu se mai teamă de celălalt (lipseşte separaţia puterilor în stat, am spune cu terminologia noastră). În ziua de azi, îşi continuă personajul medieval analiza, Biserica de la Roma, întrucît a confiscat puterea civilă şi a alipit-o ilicit la cea religioasă, a căzut în noroi. Iar protagonistul călător îl completează: ai dreptate, Marco, acum pricep de ce Leviţii (tribul ebraic din care proveneau preoţii) au fost excluşi de la stăpînirea de bunuri: pentru a se limita doar la practicarea cultului.

Dante îşi prezintă de altminteri soluţia politologică, pe aceleaşi coordonate, şi în tratatul Monarhia. El ne spune că ambele puteri instituţionale sînt extrem de importante, ca Soarele şi Luna. Împăratul trebuie să aibă grijă de trupurile noastre, iar Papa să vadă de sufletele noastre. Dacă există această conlucrare, la fel cum cele două astre cereşti colaborează pentru a ne lumina calea în momente diferite, tensiunile se rezolvă. Însă dacă Papa vrea să ne conducă în activităţile de zi cu zi, sau Împăratul vrea să strîngă dările şi impozitele de la mănăstiri, se creează această interferenţă. Problema politologică este legată de suprapunerea instituţiilor. Nu e clar cine ne comandă, iar atunci facem ce vrem, uităm că avem liberul arbitru, comitem păcatele, nu le regretăm şi ajungem pe calea pierzaniei. Iată centrul de semnificaţie al Purgatoriului, temelia întregii structuri pe care poetul îşi înalţă învăţămintele. După cum se constată, avem o strînsă împletire de argumente istorice, politice, etice, administrative şi teologice, care vin să constituie ansamblul edificiului.

Pînă aici am urmat o cale structurală pentru a face cunoscut poemul. Dar fireşte că există şi alte poteci. Se poate selecta o înşiruire de personaje notabile, sau de artişti reprezentativi. Purgatoriul este o carte unde arta e la mare preţ, în diversele sale forme de manifestare. Avem pictori, poeţi, miniaturişti, muzicieni. Ne confruntăm cu dezbateri despre finalitatea artei, despre specificul artelor. Dacă urmărim aceste boabe de mărgele, ale figurilor artistice care se perindă, îl putem aminti pe muzicianul Casella, din cîntul al II-lea. Îl avem pe pictorul miniaturist Oderisi da Gubbio, admirat de Dante în cîntul al XI-lea. Îl vedem pe Virgiliu, care e călăuza protagonistului şi îl îndrumă pînă aproape de Paradisul Pămîntesc, de unde este preluat de Beatrice. Ascultăm mărturiile emoţionante ale poetului latin Staţiu, care tocmai şi-a încheiat purificarea şi îi însoţeşte pe cei doi o vreme, în ascensiunea spre Paradis. Îl auzim pe Sordello, un trubadur foarte îndrăgit de Dante, pe Bonagiunta Orbicciani, un poet contemporan dintr-o grupare artistică diferită, care însă dezbate despre trăsăturile specifice ale curentului “Dolce Stil Novo”, sau pe Guido Guinizzelli, însuşi părintele acestei direcţii literare în care se include şi Dante. Ni se face o scurtă prezentare a activităţilor, a preocupărilor, a obsesiilor lor estetice. Poetul provensal Arnaut Daniel îşi recită penitenţa folosindu-se de propriul grai, între timp dispărut. Ce au toţi aceştia în comun? Cunoaştem probabil numeroşi artişti din ziua de azi. Cum sînt ei? Foarte aroganţi, foarte mîndri, cu nasul pe sus! Două mari vedete nu încap în aceeaşi încăpere! Ei bine, la Dante, în Purgatoriu, încap, fiindcă acolo au în comun umilinţa. Dacă nu s-ar fi umilit, ar fi sfîrşit în Infern (unde e de asemeni plin de personalităţi semnificative). Casella îi cîntă din scripcă lui Dante, îl face să uite unde se află, dar apare imediat Cato şi îi alungă pe toţi, le reaminteşte datoria pe care o au, lansează implicit un mesaj împotriva “artei pentru artă”. Opera artistică trebuie să ne ajute la curăţarea sufletului, nu să ne distragă, prin frumuseţea ei, de la obligaţiile vieţii virtuoase. Sau miniaturistul medieval Oderisi da Gubbio, cînd Dante începe să-l laude entuziast, îi răspunde cu multă modestie: frate, hîrtiile pictate de Franco Bolognese, concurentul meu, sînt mai zîmbitoare; el e onorat acum de toată lumea, şi eu doar în parte. A crezut Cimabue, cel faimos, că e cel mai bun în pictură, iar acum Giotto e la modă, încît faima primului e deja întunecată. Degeaba se închipuie vreunul mai mare. Peste doi ani, peste zece ani, peste o sută de ani va veni următorul. Trebuie să avem mereu în faţa ochilor această conştiinţă a relativităţii şi umilinţa. Chiar celebri fiind, dacă ne pierdem smerenia, nu vom ajunge nici măcar în Purgatoriu. Acesta este avertismentul transmis de toţi artiştii pe care-i întîlnim acolo.

«Frate», diss’elli, «più ridon le carte
che pennelleggia Franco Bolognese;
l’onore è tutto or suo, e mio in parte.
(…)
Credette Cimabue ne la pittura
tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
sì che la fama di colui è scura.
Così ha tolto l’uno a l’altro Guido
la gloria de la lingua; e forse è nato
chi l’uno e l’altro caccerà del nido.
Non è il mondan romore altro ch’un fiato
di vento, ch’or vien quinci e or vien quindi,
e muta nome perché muta lato.
 (Purg. XI, 82-84; 94-102)

Nu greşeşte Jacques Le Goff cînd ne spune că Purgatoriul dantesc constituie în literatură proiectul cel mai complex de reprezentare a instituţiei respective. Pe baza poemului au fost realizate apoi numeroase picturi, sculpturi sau adaptări. Dante este un minunat inginer al universurilor fictive şi un mare arhitect. Iar după ce am constatat toate acestea, vom putea merge să admirăm cuvintele şi să analizăm strategiile stilistice, rimele, metaforele – dintre care unele sînt impresionante. Avem de-a face cu cel mai mare poet al culturii italiene.

Dar înainte de-a reflecta la partea literară a Purgatoriului, sîntem datori să punem în evidenţă ansamblul acestui proiect impresionant, unic în felul lui, care şi azi ne captează atenţia, fiindcă are la temelia sa un grup de valori etice, care poate că ne frămîntă. Cum să facem pentru a ne mîntui? Sau cum să facem pentru a fi mai buni? (Indiferent dacă mai credem sau nu în mîntuire.) Cum să trăim mîine mai bine decît trăim azi? Noi în sinea noastră. Noi cu ceilalţi. Care este traseul pentru a ne îmbunătăţi viaţa? La orice vîrstă, în orice secol. Dante ne oferă un şir de soluţii. Învăţătura principală, din care se inspiră, stă în pasajul din Evanghelia după Matei: “Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat”. Umilinţa ne împinge înainte. Aroganţa ne doboară.

Dante-Dante_Gabriel_Rossetti

Despre Purgatoriul lui Dante (2)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Să venim acum la regulile Purgatoriului. Mitologic am lămurit situaţia, ne rămîn celelalte două criterii. Conform regulilor geografice, se poate ajunge aici doar cu luntrea condusă de înger. Păcătoşii debarcă pe plajă, unde are loc un întreg proces, Dante este întîmpinat de un personaj antic, Cato, care îi impune să se spele pe chip de zgrunţul Infernului, să se lege la brîu cu o fîşie de stuf, simbol al flexibilităţii, al uşurinţei cu care trebuie să te lepezi de păcate. Asistăm la o serie de ceremonialuri simbolice. Apoi începe ascensiunea.

Cum se avansează în Purgatoriu? Există o alternanţă zi-noapte. S-au scris cărţi care tratează despre astronomia şi astrologia Divinei Comedii. S-a calculat – din indiciile presărate în versuri, soarele era ba în dreapta, ba în faţă – că Dante are nevoie de patru zile pentru a străbate distanţa de la rădăcina muntelui pînă la Paradisul Pămîntesc. Expediţia se desfăşoară în perioada Paştelui din anul 1300. Deşi este o călătorie care pare imaginară, fantastică, închipuită, ea este înnobilată cu trăsături de exactitate, încît pot fi socotite zilele sau orele şi nu este deloc un abuz să facem asta.

Totul este de-o mare precizie, tocmai pentru a ne transmite impresia sau convingerea de acţiune reală, trăită. Nu e ceva de-acolo, de dincolo, din imaginar. După cum ne asigură poetul (într-un minunat joc de cuvinte, ce combină dubla repetiţie şi dubla aliteraţie a consoanelor “v” şi “m” cu vocalele “e” şi “i”) “Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul. Aventurile de pe lumea cealaltă fac mereu referire la ceea ce exista pe vremea lui Dante, la istoria italiană, la filosofie, la moduri de gîndire şi trăire, la realităţile cotidiene. Avem prin urmare o alternanţă zi şi noapte. Dar urcuşul se poate realiza numai ziua, doar pe lumină poţi lupta împotriva păcatului. Cînd e noapte, raţiunea e întunecată şi nu mai poţi distinge între bine şi rău. Inclusiv simbolic poate fi citită cu folos Divina Comedie. Atunci cînd ceva nu-ţi este clar, aşază-te şi aşteaptă să fie ziuă, să se facă lumină. Ia-ţi deciziile doar atunci cînd totul e limpede, nu te năpusti cînd lucrurile sînt încurcate.

Aşadar vine noaptea, Dante se culcă, doarme, are pe rînd trei vise alegorice, legate de înfruntarea dintre bine şi rău. Apoi se trezeşte, vin zorii de ziuă, roua, puritatea. Şi el îşi continuă călătoria. Trebuie spus că fiecare cornişă dintre cele şapte este străjuită de un înger. Primul gardian, din dreptul porţii, îi marchează peregrinului Dante, cu spada, şapte litere P pe frunte, cele şapte păcate teologice, pe care el trebuie să le spele, să le elimine, în călătoria sa iniţiatică. Pe măsură ce înaintează, la intrarea în fiecare cornişă există cîte un gardian care, atunci cînd îl vede acolo, îi recunoaşte eforturile de purificare şi îi şterge unul dintre P-uri. Avem această latură foarte concretă a călătoriei, fiindcă el porneşte cu literele inscripţionate pe frunte, dar pe măsură ce urcă, devine tot mai imaterial, avansează spre Paradis. Este iertat, pe rînd, de cîte un păcat, pe traseul penitenţei, trupul său devine tot mai imponderal.

În privinţa regulilor de etică, să vedem cum se ajunge în Purgatoriu. Pe baza smereniei, a căinţei! Există de pildă zgîrciţi şi risipitori atît în Infern, cît şi în Purgatoriu. Sau invidioşi găsim şi aici, şi dincolo. Ei au păcătuit privind mereu ba în stînga, ba în dreapta cu ciudă, nu şi-au văzut de propriile destine. Ei bine, au tocmai privirile blocate, au pleoapele cusute cu sîrmă. Sau în Infern îi întîlnim pe infidelii în iubire. Au schimbat partenerul, n-au fost statornici, au gravitat de la unul la altul, sau de la una la alta. Sufletele lor, sub formă de păsări, sînt mînate de o furtună extraordinară, care le izbeşte unele de altele şi le loveşte apoi de stînci, cu foarte mare violenţă, pentru eternitate. Nu au răgaz de odihnă. În Infern şi în Purgatoriu funcţionează “la legge del contrappasso”, care sancţionează infracţiunea comisă prin chiar modul cum a fost înfăptuită. Legea echivalenţei pedepseşte păcatul prin însăşi natura sa, ori răsturnînd, ori exacerbînd tipul şi intensitatea păcatului.

Dar cum de unii ajung în Infern, iar alţii în Purgatoriu? Avem zgîrciţi şi într-o parte, şi în cealaltă. Avem desfrînaţi şi aici, şi dincolo. Cheia explicaţiei stă în atitudinea faţă de felul cum trăieşti, faţă de modul cum îţi vezi păcatul. Există oameni care comit nelegiuirea şi parcă sînt mîndri de asta, continuă, îşi exacerbează nemernicia. Este limpede că aceia ajung în Infern. Pe de altă parte, dacă ai puterea de-a regreta, chiar de-a cere iertare şi a repara ticăloşia, de-a te căi pentru ceea ce ai făcut, ţi se dă o nouă şansă. Pot fi doi oameni care au comis acelaşi păcat, dar unul îl afişează cu orgoliu, ori se complace în el – acela va ajunge în Infern pentru totdeauna. Altul îl regretă, eventual în sinea lui – fiindcă se poate produce o căinţă interioară, ascunsă – şi primeşte o nouă şansă în Purgatoriu.

Trebuie să adaug că penitenţa de dincolo poate fi uşurată de rugăciunea celor vii. La biserică auzim acelaşi îndemn: să ne rugăm pentru sufletele celor morţi. Nu este o simplă figură de stil, e ceva înrădăcinat în doctrină şi reluat de Dante cu instrumente literare. Rugăciunea celor vii diminuează pedeapsa, o îmblînzeşte, o scurtează. Rudele sau prietenii celui decedat pot implora intervenţia sfinţilor ori a Bunului Dumnezeu, pentru reducerea chinurilor expierii. Există un personaj, Sapìa se cheamă, o femeie din vremea lui Dante, în cîntul XIII din Purgatoriu, care era extrem de răutăcioasă, îi “toca” din gură pe toţi. Ea a avut mare noroc cu un contemporan, un om sfînt, Pier Pettinaio pe numele său. Cînd Sapìa a murit, el s-a rugat atît de intens pentru sufletul ei încît a reuşit s-o smulgă din Antipurgatoriu, s-o propulseze în faţă pe calea mîntuirii.

Păcatul comis de un om poate duce la instituirea unor grupuri de rugăciune. Penitenţa e transformată într-un mecanism social, prin care sînt îndemnaţi contemporanii la umilinţă şi căinţă. Acestea sînt variantele care deschid calea spre iertare. Cea mai mare putere a păcătosului, cel mai mare atu al său, este să se căiască, să-i pară rău. Şi atunci are toate şansele să se mîntuiască. De aceea spiritele de aici se disting toate prin umilinţa permanentă. “Nimeni dintre ei nu pretinde sau invocă drepturi, nu se consideră mare sau oricum autosuficient; dar cere sau roagă cu umilinţă ajutorul altora” (A.M. Chiavacci Leonardi).

În ce fel se ispăşeşte în Purgatoriu? A observat-o deja Le Goff, există trei tipuri de expiere. Odată e pedeapsa fizică – şi aminteam situaţia invidioşilor, care au pleoapele cusute cu sîrmă, sau a aroganţilor care poartă pe capete nişte bolovani: cei care stăteau mereu cu nasul pe sus, cu semeţie, acum sînt lipiţi cu frunţile de pămînt. Iată echivalenţa de care vorbeam. O altă cale de ispăşire este meditaţia la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă. Întîlnim numeroase pilde ale morţilor iluştri şi întîmplări de blîndeţe şi generozitate, ba din Biblie, ba despre eroi şi sfinţi ai lumii antice şi medievale. Aceştia sînt prezentaţi de-a lungul traseului de penitenţă. Nu în ultimul rînd: prin rugăciune. Răsună foarte multe rugăciuni în Purgatoriu, se aud cînturi ceremoniale, liturgice, cu versuri fie în italiană, fie în latină. Şi toate cîntecele sau melodiile intonate se remarcă prin caracterul lor suav, senin şi iubitor.

După cum notează cercetătorul francez, “spălarea de păcate pe munte se face în trei feluri. Printr-o pedeapsă materială, care biciuieşte apucăturile cele rele şi îndeamnă la virtute. Prin meditaţie la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă: întrucîtva, în Purgatoriu, avem un tratat despre virtuţi şi despre vicii. Meditaţie favorizată de pilda morţilor iluştri sau cunoscuţi, întîlniţi pe cornişe. (…) În sfîrşit, purificarea se face prin rugăciune, care spală sufletul de păcate, îl întăreşte în slava lui Dumnezeu şi exprimă speranţa”.

Dante-statua

Despre Purgatoriul lui Dante (1)

Divina_commedia

Purgatoriul apare, în ideologia religioasă, odată cu Dante. Mitologiile antice împărţeau lumea în două mari categorii, binele şi răul, Hadesul şi Cîmpiile Elizee, virtuoşii şi păcătoşii. Ideea canonică de Purgatoriu a fost acceptată de Biserica Catolică abia la Conciliul de la Lyon din 1274 (iar de Biserica Ortodoxă nici azi). Dacă ne gîndim că Dante s-a născut în 1265, el avea 9 ani cînd conceptul a fost preluat. Putem considera Purgatoriul contemporan cu poetul italian. Configuraţia binară, bine-rău, era lipsită de o valoare intermediară. Teologii au fost nemulţumiţi de o asemenea radicalitate. Lumea nu poate fi redusă doar la virtuoşi şi păcătoşi. Trebuie ca oamenii de rînd, îndemnaţi cu insistenţă la pocăire, să aibă o şansă, să poată spera la mîntuire. Şi-atunci a fost “inventat” acest spaţiu de mijloc, care totodată a făcut gîndirea mai complicată, a diversificat judecata teologică şi morală.

În accepţiunea creştinismului occidental există două momente de evaluare a persoanei. După moartea fiecăruia are loc o judecată individuală, iar sufletul ajunge în Infern, sau Purgatoriu, sau Paradis. A doua socoteală va avea loc la Judecata de Apoi, cea definitivă, cînd Purgatoriul va dispărea. Aşadar ţinutul la care ne referim este un spaţiu intermediar, între bine şi rău, dar totodată un loc provizoriu, de ispăşire a păcatelor pentru cei care s-au pocăit înainte de moarte.

Deşi ideea de Purgatoriu a fost acceptată, în mod canonic, abia pe vremea lui Dante, poetul italian este cel care-i întemeiază imaginea artistică cea mai complexă şi mai spectaculoasă. El ia conceptele teologice şi le aplică într-o sferă literară, prin intermediul fanteziei sale. Dante a împins la maxim conceptul, în extensia, diversitatea şi precizia sa, în interval de cîteva decenii. Situaţia este amplu prezentată în cartea lui Jacques Le Goff, un specialist care a scris despre Naşterea Purgatoriului şi a analizat toate aceste frămîntări ideologice din deceniile secolului al XIII-lea.

Prin ce este bogată abordarea lui Dante? Poetul îşi construieşte universul din Divina Comedie cu multă abilitate. După cum ştim, există cele trei cărţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, echivalente celor trei spaţii unde ajung sufletele după moarte. Personajul principal din poem este chiar Dante, întreaga acţiune evoluează la persoana întîi singular. Din dorinţa de a-şi spăla păcatele, de a căuta şi a dobîndi mîntuirea, protagonistul traversează pe rînd cele trei ţinuturi. Mai întîi coboară în Infern, apoi urcă în Purgatoriu şi pe urmă zboară în Paradis. Punctul culminant este atins în cîntul o sută, cînd Dante ajunge în faţa lui Dumnezeu. Prin ce este unică în literatura mondială această capodoperă? Prin contopirea artistică a trei discipline: mitologia, geografia şi etica. Dante imaginează continuarea poveştii din Biblie, unde apărea episodul revoltei lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu, care îl izgoneşte din ceruri. Ce se întîmplă cu Lucifer? Diavolul cade pe pămîntul care, îngrozit de această arătare oribilă, se trage în lături, de spaimă şi de scîrbă. Se creează un puţ în formă de pîlnie. Acea peşteră e tocmai Infernul, ca o prezenţă geografică foarte concretă. Diavolul se blochează, de la brîu, în centrul Pămîntului. Dante pătrunde în spaţiul damnării şi e însoţit de Virgiliu, poetul preferat şi călăuza sa. În Infern cei doi coboară în cercuri succesive, unde este pedepsit un anumit păcat. Uneori găsim mai multe păcate într-un singur cerc. De pildă într-al optulea sînt zece bolgii, sau gropi. Pe ansamblu vedem cîteva zeci de păcate, fiecare cu tipul său de pedeapsă specifică.

Aşadar în Infern se coboară. Protagonistul ajunge pînă la centrul Pămîntului, în dreptul lui Lucifer, care e înţepenit acolo. Nu e abuziv să ni-l închipuim într-o imagine efectivă, au fost numeroase picturi celebre care s-au realizat pe baza versurilor. După cum au fost trasate scheme, cu ajutorul cărora să fie explicat textul poetic. În dreptul lui Lucifer se află şi centrul de greutate al Pămîntului. Cei doi se răsucesc şi încep să urce de-a lungul trupului monstruos. Ies în emisfera cealaltă.

Planeta noastră – conform proiecţiei danteşti – este rotundă, fiind formată din două emisfere: cea nordică, adăpostind continentele cunoscute în Evul Mediu, cu geografia specifică; şi cea sudică, acoperită de ape. În centrul emisferei meridionale s-a format muntele Purgatoriului, din pămîntul care s-a retras de groază, la apariţia lui Lucifer. Toată cantitatea de material trebuia să se regăsească undeva, iar ideea lui Dante este că pămîntul dislocat a ieşit dincolo şi a constituit un munte. Se continuă un mit al Genezei, care e imaginat geografic şi e localizat pe globul terestru. La extremitatea opusă a continentelor locuite se află aşadar Purgatoriul. Dacă între păcătoşii eterni se cobora, printre purganţi se urcă. Anumite reguli se inversează. Avem o progresie treptată, pe diverse spaţii.

A treia dimensiune a capodoperei danteşti este cea etică. Nimeni nu se află la întîmplare pe lumea cealaltă, nici în Infern, nici în Purgatoriu. În spaţiul de damnare am văzut o progresie a păcatului: cu cît se coboară, cercul e mai strîmt şi tortura e mai groaznică. Trădătorii, cei mai mari păcătoşi din vremea aceea, se află în cercul al IX-lea. După ce ajungem dincolo, în Purgatoriu, tot o ierarhie etică vedem, o evoluţie morală. Avem o plajă, unde vin morţii cu pluta, ghidaţi de un înger. E singura cale pe care se poate ajunge acolo. Întîlnim un spaţiu amplu, Antipurgatoriul, unde sufletele moarte n-au izbutit încă să se cureţe de păcate, ci aşteaptă: cu anii, cu secolele, pînă le vine rîndul să înainteze spre poartă. Aici se află excomunicaţii, leneşii, morţii de moarte violentă şi Valea Principilor. Depăşindu-se Poarta Purgatoriului, se porneşte ascensiunea pe munte. Mişcarea succesivă se produce pe nişte “cornişe” sau “balcoane”. Sînt un fel de poteci sculptate în munte, cu o lăţime de cîţiva metri. Se merge pe acele cărări, unde sînt dispuse spiritele în suferinţă. Avem cornişa primă, cu penitenţii care au greşit prin aroganţă. Pe urmă sînt invidioşii, mînioşii, leneşii, zgîrciţii şi risipitorii, lacomii, desfrînații, iar apoi Paradisul Pămîntesc. Aceasta este structura majoră.

E invers faţă de Infern, unde se cobora şi, spre final, păcatul era tot mai greu. Aici infracţiunile mai apăsătoare sînt la început. Pe măsură ce ticăloşia se expiază prin suferinţă, sufletul urcă. Păcătoşii, prin tortură, penitenţă, rugăciuni şi regret se purifică, devin tot mai uşori, imateriali. Paradoxul este că noi, cînd urcăm pe un munte, într-o excursie, la început ne mişcăm lejer, iar apoi, cu cît se face mai pieptiş, depunem un efort mai consistent. De la o vreme unii abandonează, fiindcă vîrful e cel mai greu de cucerit. Aici e chiar invers! Întîi se urcă foarte anevoios. Dar cu cît penitenţa se prelungeşte, sufletul se purifică şi ascensiunea devine mai uşoară. Practic avem cele şapte păcate capitale, care sînt clasificate aici. În vîrf se află Paradisul Pămîntesc, care însă nu trebuie confundat cu al treilea ţinut de după moarte. Este de fapt Edenul creat de Dumnezeu la Geneză, conform Bibliei, locul minunat unde se găseau Adam şi Eva, mărul, şarpele etc. S-a dezvoltat o întreagă mitologie legată de căutarea Paradisului Pămîntesc. Iată că Dante l-a plasat, geografic, în vîrful piramidei Purgatoriului, în locul unde sufletele ajung deja curăţate de păcat, pe măsură ce au urcat şi au ispăşit.

Purgatoriul nu-i pentru eternitate, e un loc intermediar, pe o durată clar delimitată, pînă la sfîrşitul vremurilor şi la Judecata de Apoi. Spiritele aşteaptă aici lungi perioade, în suferinţă şi penitenţă, dar au un mare avantaj în comparaţie cu Infernul, unde totul era veşnic înţepenit, aveam un spaţiu-timp blocat pentru eternitate. Dincoace există evoluţie, se avansează către Eden. Şi ce se întîmplă pe urmă? În partea a treia a Divinei Comedii, se zboară. Sufletele ajung imateriale, s-au spălat de păcate, devin de-o puritate angelică şi încep să plutească, se înscriu pe orbită. Sînt nouă ceruri care înconjoară planeta noastră. Acela e Paradisul dantesc, care însă trebuie distins de Paradisul primilor strămoşi.

Pe scurt aceasta ar fi structura lumii de dincolo şi a ţinutului ei de mijloc. O clasificare suplimentară ne-o oferă chiar unul dintre personajele principale, Virgiliu, în cîntul al XVII-lea, cînd îi explică lui Dante împărţirea Purgatoriului în trei mari zone. Călăuza se întreabă la un moment dat care-i valoarea fundamentală după care se orientează omul în viaţă şi răspunde: iubirea. Nu putem trăi fără ea. Numai că există trei mari tipuri de păcate, care se comit din cauza ei. Iubirea greşită a aproapelui, care se petrece atunci cînd, dintr-o afecţiune distorsionată, eşuăm în aroganţă, invidie sau mînie. Acestea sînt primele trei cornişe, ce sancţionează sentimentul deviat, malformat. Avem o altă categorie de păcat, iubirea domoală, insuficientă, faţă de Dumnezeu: accidia, lenea. Ea e pedepsită în a doua zonă. În sfîrşit avem iubirea exagerată a bunurilor pămînteşti. Este vorba despre zgîrcenie, sau lăcomie, sau desfrînare. Iată cele şapte păcate capitale, dispuse în trei zone. Nu este întîmplătoare această structură. Şi în Infern erau tot trei spaţii de tortură majore. Cărţile Divinei Comedii sînt în număr de trei: Infern, Purgatoriu şi Paradis. Versurile sînt grupate cîte trei şi se numesc terţine. Versificaţia are o structură originală, care se cheamă “terza rima”. Multiplul lui 3 este 9. În Infern există nouă cercuri precedate de Antiinfern. În Purgatoriu sînt 7 cornişe (cu păcatele capitale) plus 2 spaţii (Plaja şi Antipurgatoriul). Avem 9 niveluri în total. Plus Paradisul Pămîntesc. În Paradis vom avea 9 ceruri şi Empireul, unde se află Bunul Dumnezeu. Toată construcţia este de-o foarte mare simetrie şi se realizează pe acest 3 x 3 + 1. Avem 33 de cînturi în Infern, tot atîtea în Purgatoriu, tot atîtea în Paradis, plus cîntul introductiv. Ceea ce dă 100. Totul este extrem de proporţional şi limpede trasat. Există o puternică simbolistică a cifrelor, au scris despre ea unii comentatori clasici. Nimic nu este întîmplător în Divina Comedie.

Purgatorio

Bibliografie (2)

manuscris

Bibliografie în limbi străine

3. Ediţii danteşti:

  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;
  • Dante Alighieri, Inferno, Purgatorio, Paradiso, 3 vol., La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, con pagine critiche a cura di Umberto Bosco e Giovanni Reggio, vol. 1, Inferno, Le Monnier, 1988;
  • Dante Alighieri, Commedia, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, volume primo: Inferno; volume secondo: Purgatorio; volume terzo: Paradiso, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, raccolta I Meridiani, 1991, 1994;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, con il commento di Enrico Bianchi, Firenze, Casa Editrice Adriano Salani, 1942;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, con le note di Niccolò Tommaseo ed introduzione di Umberto Cosmo, volume primo, Inferno, volume secondo, Purgatorio, volume terzo, Paradiso, Torino, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1920, 1921;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, Inferno, Purgatorio, Paradiso, 3 vol., commento a cura di Giuseppe Villaroel, revisione del commento di Guido Davico Bonino e Carla Poma, saggio introduttivo di Eugenio Montale, Arnoldo Mondadori Editore, 1985;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, Inferno, Purgatorio, Paradiso, 3 vol., a cura di Natalino Sapegno, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1985;
  • Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, introduzione di Italo Borzi, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993;

4. Critică dantescă:

  • The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010;
  • Bibliologia e critica dantesca. Saggi dedicati a Enzo Esposito, a cura di Vincenzo De Gregorio, volume secondo, Saggi danteschi, Ravenna, Longo Editore, 1997;
  • Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
  • Dante oscuro e barbaro. Commenti e dispute (secoli XVII e XVIII), a cura di Bruno Capaci, saggio introduttivo di Andrea Battistini, Roma, Carocci Editore, 2008;
  • Esperimenti danteschi. Purgatorio 2009, a cura di Benedetta Quadrio, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010;
  • Esperimenti danteschi. Paradiso 2010, a cura di Tommaso Montorfano, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010;
  • Le rime di Dante, a cura di Claudia Berra e Paolo Borsa, Università degli Studi di Milano, Facoltà di lettere e filosofia, Dipartimento di filologia moderna, Letteratura italiana, Gargnano del Garda (25-27 settembre 2008), Milano, Cisalpino, Istituto Editoriale Universitario – Monduzzi Editoriale, Quaderni di Acme, 2010;
  • Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam, volume I: L’escatologia islamica nella “Divina Commedia”; volume II: Storia e critica di una polemica, traduzione di Roberto Rossi Testa e Younis Tawfik, Milano, Nuova Pratiche Editrice, 1997;
  • Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005;
  • Michele Barbi, Problemi di critica dantesca, prima serie, 1893-1918, Firenze, Biblioteca Sansoni, 1975;
  • Michele Barbi, Problemi di critica dantesca, seconda serie, 1920-1937, Firenze, Biblioteca Sansoni, 1975;
  • Teodolinda Barolini, La “Commedia” senza Dio. Dante e la creazione di una realtà virtuale, traduzione dall’inglese di Roberta Antognini, Milano, Giangiacomo Feltrinelli Editore, 2003;
  • Saverio Bellomo, Dizionario dei commentatori danteschi, L’esegesi della “Commedia” da Iacopo Alighieri a Nidobeato, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 2004;
  • Roberto Benigni, Il mio Dante, con uno scritto di Umberto Eco, Torino, Einaudi, 2008;
  • Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante, a cura di Bruno Maier, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 1965;
  • Nino Borsellino, Ritratto di Dante, Roma-Bari, Editori Laterza, 1998;
  • Nino Borsellino, Il poeta giudice. Dante e il tribunale della “Commedia”, Torino, Nino Aragno Editore, 2011;
  • Patrick Boyde, Retorica e stile nella lirica di Dante, a cura di Corrado Calenda, Napoli, Liguore Editore, 1979;
  • Patrick Boyde, “Lo color del core”. Visione, passione e ragione in Dante, traduzione di Olivia Santovetti, Napoli, Liguore Editore, 2002;
  • Anna Maria Chiavacci Leonardi, La guerra de la pietate. Saggio per una interpretazione dell’Inferno di Dante, Napoli, Liguori Editore, 1979;
  • Gianfranco Contini, Varianti e altra linguistica. Una raccolta di saggi (1938-1968), Torino, Einaudi Paperbacks, 1970;
  • Gianfranco Contini, Un’idea di Dante. Saggi danteschi, Torino, Piccola Biblioteca Einaudi, Saggistica letteraria e linguistica, 1970;
  • Primo Contro, Dante templare e alchimista. La pietra filosofale nella “Divina Commedia”. Inferno, Foggia, Bastogi Editrice Italiana, 2005;
  • Vittorio Cozzoli, Il Dante anagogico. Dalla fenomenologia mistica alla poesia anagogica, Chieti, Marino Solfanelli Editore, 1993;
  • Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921;
  • Michele D’Andria, Il volo cosmico di Dante e altri saggi per nuovo Commento della Divina Commedia, Roma, Edizioni dell’Ateneo, 1985;
  • Sandra Debenedetti Stow, Dante e la mistica ebraica, Firenze, Editrice La Giuntina, 2004;
  • Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965;
  • Giampaolo Dossena, Dante, Milano, TEA Tascabili degli Editori Associati, 1995;
  • Ugo Dotti, La “Divina Commedia” e la città dell’uomo. Introduzione alla lettura di Dante, Roma, Donzelli Editore, 1996;
  • Mario Fubini, Ettore Bonora, Antologia della critica dantesca, Torino, Petrini, 1966;
  • Galileo Galilei, Due lezioni all’Accademia Fiorentina circa la figura, sito e grandezza dell’Inferno di Dante [1588] [senza editore, senza anno];
  • Giacomo Gambale, La lingua di fuoco. Dante e la filosofia del linguaggio, Roma, Città Nuova Editrice, 2012;
  • Pompeo Giannantonio, Endiadi. Dottrina e poesia nella “Divina Commedia”, Firenze, Sansoni Editore, 1983;
  • Etienne Gilson, Dante e la filosofia, traduzione Sergio Cristaldi, Milano, Jaca Book, 1985;
  • Jacques Goudet, La politique de Dante, Lyon, Editions L’Hermès, 1981;
  • Romano Guardini, Dante, traduzioni di Maria Luisa Maraschini e Anna Sacchi Balestrieri, Brescia, Morcelliana, 1967;
  • Manfred Hardt, I numeri nella “Divina Commedia”, traduzione di Beniamino Lazzarin, Roma, Salerno Editrice, 2014;
  • Giorgio Inglese, Dante: guida alla “Divina Commedia”, Roma, Carocci Editore, 2002;
  • Giuseppe Ledda, La Bibbia di Dante, Torino-Bologna, Claudiana/Emi, 2015;
  • Giuseppe Ledda, La guerra della lingua. Ineffabilità, retorica e narrativa nella “Commedia” di Dante, Ravenna, Longo Editore, 2002;
  • Cesare Marchi, Il poeta, il politico, l’esule, il guerrigliero, il cortigiano, il reazionario, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 1985;
  • Chiara Mercuri, Dante. Una vita in esilio, Bari-Roma, Editori Laterza, 2018;
  • Riccardo Merlante, Il dizionario della Commedia, Bologna, Zanichelli Editore, 1999;
  • Edi Minguzzi, La struttura occulta della Divina Commedia, Milano, Libri Scheiwiller, 2007;
  • Bruno Nardi, Nel mondo di Dante, Roma, Edizioni di Storia e Letteratura, 1944;
  • Franco Nembrini, Dante, poeta del desiderio, conversazioni sulla Divina Commedia, volume I: Inferno, con un contributo di Maria Segato, Castel Bolognese, Itacalibri, 2012;
  • Ileana Pagani, La teoria linguistica di Dante. “De Vulgari Eloquentia”: discussioni, scelte, proposte, Napoli, Liguori Editore, 1982;
  • Franco Palmieri, Incantati dalla “Commedia”, introduzione di Matteo Renzi, Firenze, Edizioni della Meridiana, 2013;
  • Raffale Papa, Problemi di estetica dantesca, Contributo di metodo critico, Seconda edizione riveduta ed ampliata ad uso delle Scuole Medie Superiori, Istituto di Storia dell’Arte, Torre del Greco, 1967;
  • Giorgio Petrocchi, L’Inferno di Dante, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 1978;
  • Barbara Reynolds, Dante. La vita e l’opera, traduzione di Alessio Catania, Milano, Longanesi, 2006;
  • Arielle Saiber, Aba Mbirika, The Three Giri of Paradiso 33, in Dante Studies, CXXXI, 2013, p. 237-276;
  • Marco Santagata, L’io e il mondo. Un’interpretazione di Dante, Bologna, Società editrice il Mulino, 2011;
  • Marco Santagata, Dante. Il romanzo della sua vita, Milano, Mondadori, Le Scie, 2012;
  • Diego Sbacchi, La presenza di Dionigi Areopagita nel “Paradiso” di Dante, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 2006;
  • Vittorio Sermonti, L’Inferno di Dante, revisione di Gianfranco Contini, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 2006;
  • Vittorio Sermonti, Il Purgatorio di Dante, revisione di Gianfranco Contini, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 2006;
  • Vittorio Sermonti, Il Paradiso di Dante, revisione di Cesare Segre, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 2006;
  • Vittorio Sermonti, L’ombra di Dante, Milano, Garzanti, 2017;
  • Charles S. Singleton, La poesia della Divina Commedia, Bologna, Società editrice il Mulino, 1999;
  • Philippe Sollers, La Divine Comédie, entretiens avec Benoît Chantre, Paris, Desclée de Brouwer, 2000;
  • Auguste Valensin S.J., Le Christianisme de Dante, Paris, Editions Montaigne, 1954;
  • Luigi Valli, Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», Milano, Luni Editrice, 2004;
  • Aldo Vallone, Antidantismo politico e dantismo letterario, Roma, Bonacci Editore, 1988;
  • Aldo Vallone, Strutture e modulazioni nella “Divina Commedia”, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1990;
  • Aldo Vallone, Sudi su Dante medievale, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1965;
  • Aldo Vallone, L’interpretazione di Dante nel Cinquecento, studi e ricerche, II edizione, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1969;
  • Aldo Vallone, Aspetti dell’esegesi dantesca nei secoli XVI e XVII, attraverso testi inediti, Lecce, Edizioni Milella, 1966;
  • Aldo Vallone, La critica dantesca nel Settecento, ed altri saggi danteschi, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1961;
  • Aldo Vallone, La critica dantesca nell’Ottocento, Firenze, Leo S. Olschki Editore, ristampa 1975;
  • Aldo Vallone, Gli studi danteschi dal 1940 al 1949, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1950;
  • Aldo Vallone, La critica dantesca nel Novecento, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1976.

manuscris

Bibliografie (1)

manuscris

Bibliografie în limba română

1. Ediţii danteşti:

  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 vol., traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Ed. Medicală, 1999;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 vol., în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982;
  • Dante, Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 vol., traduse de Alexandru Marcu, ilustrate de Mac Constantinescu, ediţia a III-a, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1943;
  • Dante, Infernul, Purgatoriul, 2 vol., interpretare românească, note şi cuvînt înainte de George Buznea, Bucureşti, Ed. Univers, 1975, 1978;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Ed. Christiana, 2006;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere din italiană şi comentarii de Marian Papahagi, cu o prefaţă de Irina Papahagi, ediţie îngrijită, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2012;
  • Dante, Opere minore. Viaţa nouă, Rime, Ospăţul, Despre arta cuvîntului în limba vulgară, Monarhia, Scrisori, Ecloge, Întrebare despre apă şi pămînt, traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu, comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Duţu, introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971;

2. Critică dantescă:

  • Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 156-181;
  • D’Arco Silvio Avalle, Modele semiologice în “Commedia” lui Dante, traducere de Ştefania şi Marin Mincu, prefaţă de Marin Mincu, Bucureşti, Ed. Univers, 1979;
  • Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Ed. pentru literatură, Col. Biblioteca pentru toţi, 1969;
  • Giovanni Boccaccio, Viaţa lui Dante, traducere, cuvînt înainte şi note de Ştefan Crudu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965;
  • Jorge Luis Borges, Nouă eseuri danteşti, în vol. Eseuri, traduceri de Tudora Şandru-Mehedinţi, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, p. 329-378;
  • Jorge Luis Borges, Divina Comedie, precum şi alte eseuri din vol. Texte captive, traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi, Iaşi, Ed. Polirom, 2010, p. 209-227 şi passim;
  • Dragoş Cojocaru, Natura în “Divina Comedie”. Studiu istoric şi comparativ, Iaşi, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2005;
  • George Coşbuc, Comentariu la “Divina Comedie”, I, Tavola Tonda, text stabilit, traducere şi studiu introductiv de Alexandru Duţu şi Titus Pârvulescu, cuvînt înainte de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1963;
  • George Coşbuc, Comentariu la “Divina Comedie”, II, La gente sotto larve, text stabilit, traducere şi studiu introductiv de Alexandru Duţu şi Titus Pârvulescu, Buc., Ed. pentru literatură, 1965.
  • George Coşbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, 2 vol., prefaţă de Laszlo Alexandru, introducere de Ovidiu Pecican, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2007;
  • Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970;
  • René Guénon, Ezoterismul lui Dante, traducere de Daniel Hoblea, postfaţă de Mircea A. Tămaş, Oradea, Ed. Aion, 2005;
  • Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante, Bucureşti, Ed. Vinea, 2011; în versiune italiană: Per la selva oscura. Dante parlato, Bucureşti, Ed. Vinea, 2013;
  • Laszlo Alexandru, A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013;
  • Jacques Le Goff, Naşterea Purgatoriului, 2 vol., traducere, prefaţă şi note de Maria Carpov, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1995;
  • Osip Mandelştam, Eseu despre Dante, traducere, studiu introductiv şi note de Livia Cotorcea, Iaşi, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2001;
  • Cesare Marchi, Dante, traducere de George Miciacio, Bucureşti, Ed. Artemis, 1998;
  • Bruno Nardi, Dante și cultura medievală, în românește de Ioan Milea, Cluj, Ed. Limes, 2019;
  • Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009.
  • Edgar Papu, Estetica lui Dante, Iaşi, Ed. Princeps Edit, 2005;
  • Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004;
  • Theophil Spoerri, Dante și literatura europeană. Imaginea omului în structura limbii, traducere de Ioan Milea, Cluj, Ed. Limes, 2017;
  • Studii despre Dante (de Alexandru Balaci, Dumitru D. Panaitescu, Alexandru Duţu, Despina Mladoveanu, Venera Antonescu, Titus Pârvulescu, Pimen Constantinescu, Nina Façon, Cornel Mihai Ionescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eta Boeriu, Al. Piru), Bucureşti, Ed. pentru Literatură Universală, 1965.

manuscris