Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Category: Infernul XXX

O chelfăneală (6)

Inf_XXX_16

«Ba ţie să-ţi crape limba de sete’, a zis grecul, ‘şi apa putredă să-ţi înfoaie burta cît gardul în faţa ochilor!’. Atuncea calpuzanul: ‘Ţi se desfoaie gura de vorbe ca-ndeobşte; că de mie mi-e sete şi borhotul mă umflă, tu eşti ars la vintre şi capul de durere îţi plezneşte; ca să lingi oglinda lui Narcis nu ţi-ar trebui îndemnuri multe’» (v. 121-129). După rivalitatea în jurul gravităţii păcatelor săvîrşite, se trece la insultele personale. “Fazele duelului verbal dintre cei doi falsificatori – în care formele şi termenii duelului cavaleresc sînt inversate, după cum a subliniat Mattalia – marchează etapele unei progresive tociri a inteligenţei, drept care de la reproşul avînd ca obiect defectele morale ale adversarului se trece la insulta destinată să ridiculizeze aspectul său fizic. De Sanctis observase deja această depăşire a ideii de către cuvînt şi a cuvîntului de către gest, care e caracteristică episodului: ‘Sinon şi meşterul Adam îşi aruncă pumni şi mîrlănii cu seriozitatea cu care doi medici rivalizează în jurul unei flebotomii… Adăugaţi jocurile de cuvinte, cînd unul neştiind să răspundă afirmaţiei, se leagă de vorbe şi acel răspuns la o observaţie îndreptăţită printr-o obrăznicie şi-un pumn’” (E.A. Panaitescu). “Literară este amintirea lui Narcis, vulgar, din limbajul ‘comic’, este linsul: pe această suprapunere de nobleţe expresivă, retoric susţinută, şi de aporturi şi semnale din literatura comic-realistă se construieşte cîntul, cum arată chiar şi o rapidă examinare a amestecului lingvistic. Episodul reprezintă pe plan stilistic întîlnirea-ciocnirea dintre un om de cultură care treptat s-a vulgarizat, după cum dovedeşte prezenţa lui în Infern, şi unul lipsit de cultură, vulgar în limbaj, dar viclean şi fără limite de aroganţă şi lăudăroşenie. Din această încrucişare apare în cadrul cîntului alternanţa, fie şi la distanţe mici, a tonurilor nobile şi căutate cu cele grosolane şi elementare” (T. Di Salvo). “Narcis: tînărul din mitul autocontemplării distrugătoare; oglindindu-se în suprafaţa limpede a apei, s-a îndrăgostit de propria sa imagine şi a vrut s-o sărute; s-a înecat. Aici trimiterea la apa-oglindă nu indică doar setea insuportabilă a damnatului (ar linge ca un cîine apa), ci ironizează imaginea deformată şi hidoasă a falsificatorului” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_17

«Stăteam înţepenit să-i ascult, cînd maestrul mi-a spus: ‘Bagă de seamă! încă puţin şi ne certăm’. Cînd l-am auzit vorbindu-mi cu mînie, m-am întors spre el cu asemenea ruşine, că încă prin memorie mi se-nvîrte» (v. 130-135). Dante priveşte captivat disputa dintre cei doi păcătoşi, însă Virgiliu (simbolul raţiunii) îl admonestează cu brutalitate. Protagonistul e cuprins de-un mare sentiment de ruşine. “O clipă, Dante a stat lîngă cei doi damnaţi şi nu le-a remarcat vulgaritatea, aproape fascinat de replicile amuzante; o clipă, cum se întîmplă cînd slăbim chingile inhibitoare ale moralei şi ale vigilenţei, el a aderat la aşa ceva; iar Virgiliu, raţiunea care este şi raţiune morală, îi reaminteşte cu putere, aproape furios, datoria sa. Şi a fost într-adevăr binevenită acea lecţie dacă, după atîta vreme, încă mai persistă în el sentimentul de ruşine şi-i stîrneşte remuşcări” (T. Di Salvo). “Virgiliu l-a smuls pe neaşteptate pe discipolul său din contemplarea vitalităţii desfrînate – comică în aparenţă, dar în profunzime caracteristică unei stări de absolută disperare –, manifestată prin cuvinte şi gesturi de către cei doi falsificatori, îndreptînd asfel cîntul spre un deznodămînt cathartic, spre moralizarea ce-şi găseşte, în fermitatea unui vers devenit proverbial (fiindcă să tragi cu urechea la aşa ceva e tare josnic), propria sa expresie solemnă şi realizată. După ce-a aderat pe deplin la viaţă, fără a refuza nici un aspect al realităţii, pe cît de abjectă ar părea, sufletul îşi reia dialogul cu sine însuşi, cu acea parte din sine care îl călăuzeşte (raţiunea)” (E.A. Panaitescu).

falsificatori3

Inf_XXX_18

«Cum e omul ce-şi visează necazul, care visînd doreşte să fie totul un vis şi năzuieşte să nu fie ceea ce este, aşa m-am făcut eu, neputînd vorbi, că doream să mă scuz şi totuşi mă scuzam, dar nu mă credeam în stare» (v. 136-141). Cel care se visează lovit de un necaz mai speră, în timp ce visează, ca totul să rămînă doar vis. La fel şi protagonistul ezită între dorinţa de a-şi cere iertare şi neputinţa fizică de-a o face, din pricina emoţiei excesive. “Imaginea visătorului, foarte fericită, întrucît redă cu limpezime o complicată formulă mentală, reia şi fixează tonul de preţiozitate stilistică a întregii pagini, transportată de această dată în planul unei inteligenţe pure şi lucide” (Sapegno).

Inf_XXX_19

«‘O greşeală mai mare e spălată cu o ruşine mai mică’, a zis maestrul, ‘decît a fost a ta; aşadar de orice tristeţe te leapădă. Şi ţine seama să-ţi fiu mereu alături, dacă se mai întîmplă vreodată ca soarta să te împingă unde se află oameni de teapa asta: fiindcă să tragi cu urechea la aşa ceva e tare josnic’» (v. 142-148). Virgiliu îi înţelege regretul şi i-l acceptă. Dar îl îndeamnă să nu se mai abată de la datoriile raţiunii, căci a asista la asemenea ciorovăieli vulgare ne împiedică de la drumul spre înălţimi. “Intervenţia lui Virgiliu urmăreşte să repună toate lucrurile la locul lor, care pentru el, ca şi pentru filosofia medievală, se află totdeauna la mijloc, se bazează pe echilibru şi respinge lipsa de măsură” (T. Di Salvo). “Lecţia pe care o deduce din acest episod Virgiliu nu implică refuzul realităţii, fie şi vulgare sau meschine: este o reafirmare viguroasă şi fermă a superiorităţii raţiunii şi a moralei: trebuie să străbatem impurităţile (şi Dante parcurge Infernul) cu suflet curat şi vigilent, să traversăm potecile întunecate ale lipsei de corectitudine şi ale vulgarităţii, fără să ne murdărim şi rămînînd mereu fideli faţă de călăuza raţiunii; oricum, să respingem orice complăcere, orice participare implicită. Nu este creştin adevărat cel care neagă păcatul, ci acela care, cunoscîndu-l, îl domină şi trece mai departe spre a ajunge într-o altă lume. Aceasta este lecţia pe care Dante o învaţă nu doar din altercaţia dintre meşterul Adam şi Sinon, ci din toată expediţia în Malebolge” (T. Di Salvo).

falsificatori4

Advertisements

O chelfăneală (5)

Inf_XXX_13

«Şi unul dintre ei, care poate s-a supărat că a fost numit aşa hidos, cu pumnul i-a izbit burdihanul. Ăsta a sunat ca toba mare; iar meşterul Adam i-a pleznit mutra cu braţul, care a părut la fel de pietros» (v. 100-105). Jignit de tonul dispreţuitor al fanfaronului, grecul Sinon îl loveşte cu pumnul, la care celălalt răspunde cu o scatoalcă viguroasă. “Observaţia legată de pielea dură şi întinsă care, lovită, răsună ca toba, e ştiinţific exactă, şi Dante a dedus-o din textul lui Bartolomeo Anglico, cel care vorbind despre hidropizie, care amplifică şi încoardă pielea burţii, subliniază că aceasta, lovită, răsună ca un timpan. Împrejurarea coboară acum de la tema nostalgiei, care mîngîie dulcile peisaje traversate de ape limpezi, şi devine crudă: ne îndreptăm spre vulgaritatea încăierării” (T. Di Salvo).

maestro_adamo4

Inf_XXX_14

«zicîndu-i: ‘Şi dacă mi-e luată mişcarea-n membrele greoaie, pentru aşa meşteşug mi-e braţul zvelt’. La care celălalt a răspuns: ‘pe cînd mergeai la rug, nu-l aveai aşa de ager: dar ca acuma şi mai ceva pe cînd măsluiai banii’» (v. 106-111). După violenţa fizică se trece la înfruntarea verbală. Meşterul Adam se făleşte cu dibăcia mîinii sale, în măsură să pedepsească obrăznicia. Sinon îl asigură că ea era mai puţin iscusită atunci cînd, mergînd spre rug, era legată la spate; însă era incontestabil pricepută la potlogăria contrafacerii banilor. “Meşterul Adam îşi revendică printr-un fel de orgoliu plebeu (tocmai el, care se arătase plin de demnitate şi se lăsase pe seama unei evocări lirice a zonei Casentino) calitatea de mare bătăuş. Iese la iveală vulgaritatea esenţială a personajului, care nu degeaba se află în Infern, printre damnaţii cu cel mai grav păcat, acea vulgaritate pe care o ascunsese în spatele frazelor artificiale şi al expresiilor nobile, construite cu o expertă abilitate literară” (T. Di Salvo). “Pe planul replicii (un modul literar-retoric de care s-a slujit pe larg literatura comic-realistă de care aparţine acest episod), Sinon răstoarnă acuzaţia, cu răutatea celui care îşi caută victoria depăşindu-şi adversarul în vulgaritate, aducîndu-l la propriul său nivel, unde se crede mai dibaci şi unde calitatea de meşter a celuilalt este răsucită şi persiflată. Discursul lui Sinon, rapid şi incisiv, vulgar dar eficient, se încheie astfel: e limpede, cum o dovedeşte pumnul cu care m-ai lovit, că încă eşti ager: aici mă declar învins; dar erai şi mai ager odinioară, cînd falsificai monezile, vină care acum te-a obligat la nemişcare, la condiţia mizerabilă în care te găseşti. Aşadar nu mai face pe înfumuratul: eşti un nenorocit ca noi toţi” (T. Di Salvo). “Gesturile sînt urmate acum de cuvinte, care par tot atîtea lovituri: începe aici la tenzone, disputa între cei doi, care nu întîmplător readuce în minte disputele din poezia realistă populară, în general, şi pe cea a lui Dante însuşi cu Forese, în special, la fel de îmbibate de vulgaritate şi cruzime. Este vorba despre un gen retoric, care pretindea o considerabilă măiestrie asupra versificaţiei şi a limbii. Nici vorbă de neglijenţă, această ceartă finală îşi menţine, într-un registru opus celui iniţial, înalta concentrare stilistică, proprie întregului cînt” (Chiavacci Leonardi). “Dar ca acuma şi mai ceva: terţina este o capodoperă a artei de-a scrie o tenzone, care trebuie să pornească, în riposta ei, de la replica precedentă” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXX_15

«Şi hidropicul: ‘Asta-i drept; dar n-ai fost aşa martor drept cînd te-au întrebat ce-i drept la Troia’. ‘Dacă eu am zis o vorbă falsă, tu ai falsificat bănetul’, a zis Sinon; ‘eu sînt aici pentru o greşeală, tu pentru mai multe decît dracii!’. ‘Să nu uiţi, sperjurule, de cal’, a răspuns ăla cu burta umflată; ‘să-ţi crape obrazul că toate lumea ştie!’» (v. 112-120). Meşterul îi reproşează minciunile de la Troia. Grecul îi răspunde prin argumente de cantitate: el a greşit odată, celălalt de nenumărate ori. Calpuzanul îi ripostează că prevalează calitatea fărădelegilor: sperjurul comis de grec e cunoscut de lumea întreagă, de-a lungul secolelor.  “Altercaţia dintre meşterul Adam – degradat, în această a doua manifestare a lui, din bogatul umanism ce-i caracterizase discursul adresat celor doi poeţi – şi Sinon se dezvoltă foarte rapid, ‘cu ritmul comediei antice… Toată scena este concepută în gustul literaturii «realiste», unde cinismului situaţiei afective îi corespunde, pe plan formal, coloratura caricaturală şi hiperbolică a limbajului şi a stilului’ (Sapegno). Pentru Bigi totuşi nu se poate vorbi, în legătură cu acest episod, de o prevalenţă a stilului realist asupra celui ilustru: ‘Sîntem… în faţa unui stil care nu e doar realist şi nici doar ilustru; ci este noul stil al Comediei, totodată realist şi ilustru, sau mai exact în faţa unei încarnări deosebite, prin care Poetul, în timp ce reprezintă cu o adeziune precisă şi concretă, ba chiar şi în atracţia tulbure pe care o poate exercita, concursul de mojicii dintre cei doi damnaţi, totodată ne transmite că acea desfăşurare de vorbărie răutăcioasă şi mînioasă se încadrează în schemele solemne ale judecăţii divine, se transformă aşadar într-o formă de pedeapsă exemplară impusă de Dumnezeu unei inteligenţe şi unei patimi iremediabil degradate în ticăloşie’” (E.A. Panaitescu). “Meşterul Adam nu pierde vremea să contrazică lucrurile evidente, ci se foloseşte de ele pentru a scoate în evidenţă falsitatea celuilalt, cu o vie abilitate dialectică. Să se observe repetiţia lui drept, cu diverse funcţii gramaticale (adverb, adjectiv, substantiv), în fiecare din cele trei versuri” (Chiavacci Leonardi).

maestro_adamo3

O chelfăneală (4)

Inf_XXX_10

«De-aş fi măcar oleacă mai uşor, încît să pot face-un pas într-un veac, aş fi pornit deja la drum, căutîndu-l prin lumea asta pocită, cu toate că se-nfăşoară pe unsprezece mile şi aproape jumătate de-a latul» (v. 82-87). Păcătosul este complet imobilizat de hidropizie, nu se poate clinti din locul unde s-a nimerit, pentru a pleca să-i caute prin bolgie pe cei care l-au angajat să falsifice banii. “Nemişcarea aşa-zicînd spaţială se împleteşte cu cea temporală. În ipoteza lui absurdă, meşterul nu-şi exprimă doar ura împotriva instigatorilor săi, ci şi disperarea că nu-şi poate schimba măcar cu un milimetru situaţia: aş spune că mai ales această dorinţă de schimbare, imposibilă, la fel ca dorinţa complementară de odihnă a păcătoşilor carnali, care îl domină pe damnat, e intensificată de dorinţa de răzbunare… Eternitatea în ură este adevărata sa condamnare” (U. Bosco).

Inf_XXX_11

«Din vina lor mă aflu în asemenea tovărăşie: ei m-au convins să bat florini cu trei carate de gunoi’. Şi eu lui: ‘Cine sînt cei doi nevolnici, ce-aburesc aici ca mîinile umede iarna, zăcînd lipiţi la marginea ta dreaptă?’» (v. 88-93). Fiii contelui Guido di Romena l-au determinat pe meşterul Adam să falsifice florinii cu trei carate de aliaj impur în compoziţie. Dante se interesează de identitatea altor doi păcătoşi, care zac în dreapta vorbăreţului. “Pare a fi redusă participarea Poetului la durerea celor doi damnaţi care stau în dreapta meşterului Adam: termenul nevolnici apare aici generic, convenţional, depăşit de cruda evidenţă a comparaţiei care le degradează suferinţa la nivelul unui fenomen natural. Pe de altă parte marginea readuce figura meşterului Adam la condiţia sa iniţială de manifestare: el apare din nou, în ochii lui Dante, ca o formă geometrică lipsită de suflet” (E.A. Panaitescu). “Aceşti damnaţi din al căror trup înfierbîntat se înalţă un nor de umezeală sînt falsificatorii de vorbe, a patra categorie de falsificatori. Nici pentru aceştia corespondenţa dintre păcat şi pedeapsă nu e limpede: poate că raportul mai precis stă în conceptul de alterare. Febra le alterează temperatura normală a trupului, ei au alterat adevărul prin vorbe” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_12

«‘Aici i-am găsit şi nu s-au mai răsucit’, a răspuns, ‘cînd am plouat în această costişă şi nu cred că se vor clinti în eternitate. Una e falsa care l-a acuzat pe Iosif; celălalt e falsul Sinon, grecul din Troia: de la febra-ncinsă lasă putoarea asta’» (v. 94-99). De la prăbuşirea meşterului Adam în Infern, ceilalţi doi păcătoşi nu s-au mişcat din acel loc. Este vorba despre soţia faraonului, care a formulat acuzaţii neadevărate împotriva personajului biblic Iosif, precum şi despre mincinosul Sinon, care i-a înşelat pe troieni în povestea cu calul de lemn. Ambii sînt încinşi de febră şi duhnesc groaznic. “Din cîte povesteşte Geneza (39, 7-23), soţia egipteanului Putifar, întrucît n-a reuşit să-şi impună pofta asupra lui Iosif, fiul lui Iacob, l-a acuzat că a încercat s-o seducă. Sinon este grecul care i-a convins prin înşelăciune pe troieni să ducă în cetate calul de lemn născocit de Ulise (vezi cîntul al XXVI-lea, v. 59-60); cu această viclenie armata aheilor a pus stăpînire pe Troia şi a ras-o la pămînt (Eneida II, v. 13-558). După cum a notat Bigi, meşterul Adam îşi manifestă dezgustul pentru aceşti tovarăşi de suferinţă ‘pe un ton de complice şi triumfătoare răutate’, dar tocmai prin denunţul său crud – cu care încearcă să-şi încheie victorios tentativa de-a ieşi în evidenţă din degradanta condiţie a damnatului – îşi scoate la iveală propria abjecţie morală, profundă şi iremediabilă” (E.A. Panaitescu).

maestro_adamo2

O chelfăneală (3)

Inf_XXX_7

«‘O, voi, ce fără vină vă aflaţi, nu ştiu de ce, în lumea infamă’, ne-a zis el nouă, ‘priviţi şi vă minunaţi de chinul meşterului Adam: în viaţă am avut tot ce-am vrut, şi-acum, vai!, rîvnesc un strop de apă. Pîrîiaşele care de pe verzi coline din Casentino coboară în Arno, făcînd culcuşuri reci şi moi» (v. 58-66). Noua apariţie păcătoasă li se prezintă celor doi călători şi-i îndeamnă să-l compătimească. Meşterul Adam nu mai rîvneşte, după moarte, decît la un strop de apă şi, pentru a-şi spori tortura, îşi readuce mereu în minte pîrîurile răcoroase din peisajul pe care l-a îndrăgit de-a lungul vieţii. “Meşterul (‘maestro’, adică ‘dottore’, om cu învăţătură) Adam din Brescia sau, după alţii, din Brest, pe atunci sub stăpînire englezească (în documente de epocă acest personaj este menţionat ca ‘Anglicus’ sau ‘din Anglia’) a fost în Casentino oaspetele conţilor Guido di Romena şi, după l’Anonimo Fiorentino, a fost însărcinat de aceştia să falsifice monezi cu sigiliul Florenţei. Acestea s-au dovedit a fi ‘bune la greutate, dar nu la aliaj, fiindcă aveau 20 carate, cînd trebuiau să aibă 23; aşa că trei carate erau în ele de cupru sau alt metal (…). Din aceşti florini s-au cheltuit mulţi: la urmă, venind într-o zi meşterul Adam la Florenţa, cheltuind din aceşti florini, au fost cunoscuţi ca falşi: a fost prins şi ars’; aceasta s-a întîmplat în 1281” (E.A. Panaitescu). “Concret meşterul Adam vrea să spună că cea mai mare suferinţă o are de la sete: dar apa, dorită ca un bine pierdut şi intens mîngîiat de amintire, ca o creatură tandră şi limpede, i se oferă sub dublul aspect al sugestiei fascinante şi al torturii groaznice. Mai mult decît pe durerea care îl loveşte, el insistă, cu imagini luminoase şi pline de nostalgie, pe delicata frumuseţe a apei care cobora în pîrîiaşe de pe colinele din Casentino spre Arno. ‘Să se noteze în aceste faimoase versuri reminiscenţele culturale, literare, care se împletesc, de la cea evanghelică a bogătaşului care petrece, pînă la amintirea virgiliană (Bucolice X, 42: qui gelidi rivi, qui prati morbidi), la probabilul ecou din unele versuri de Terino da Castelfiorentino (maggior pena non si pò avere / che veder l’acque de le chiare fonti / e aver sete e non poterne bere) şi să se observe sobra demnitate a epitetelor verzi, reci, moi şi a structurilor sintactice prin care este trasat peisajul casentin. Acestea sînt elemente stilistice destinate, ca de obicei, să pună în evidenţă exemplaritatea suferinţei damnatului; dar totodată contribuie… să realizeze autoportretul unui om odinioară fericit, încă sensibil şi cultivat, care nu merită prin urmare o soartă aşa crudă şi care e demn de stimă şi înţelegere’ (Bigi)” (T. Di Salvo).

falsificatori2

Inf_XXX_8

«mereu îmi stau în gînd şi nu zadarnic, fiindcă imaginea lor mai tare mă seacă decît chinul care la faţă mă descărnează. Dreptatea aspră care mă scormoneşte îşi trage motivul din locul unde-am păcătuit, pentru a-mi smulge mai multe suspine. Acolo e Romena, unde am falsificat moneda cu sigiliul Botezătorului; de-asta mi-am părăsit sus trupul ars» (v. 67-75). Mai cu seamă locurile din Casentino îi revin în minte, fiindcă acolo şi-a înfăptuit păcatele care l-au adus în Infern. Este vorba despre un falsificator de bani, mai precis de unul care a contrafăcut florini de aur, care purtau pe o parte imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul. “Meşterul Adam este unul dintre personajele cele mai vii şi interesante din Infern. În el Poetul a înţeles să reprezinte, în contururi mai insistente, ‘o situaţie comună tuturor damnaţilor: tentativa de-a ieşi în evidenţă, distingîndu-se cu toată forţa disperată a inteligenţei şi a patimii, din eterna infamie a condiţiei infernale, o tentativă care pînă la urmă nu poate să nu se dovedească zadarnică, întrucît acea inteligenţă şi acea patimă sînt iremediabil contaminate de folosirea păcătoasă spre care au fost îndreptate’ (Bigi). Una dintre cele mai fericite analize ale cuvintelor adresate de meşterul Adam lui Dante şi lui Virgiliu o are Grabher: ‘Omul-cobză zace acolo inert, epuizat, aproape fără viaţă; dar, din acea mizerabilă şi grotescă grămadă de materie ţîşneşte pe neaşteptate un elan de pasiuni care umple toată scena’. Prezenţa celor doi călători, imuni la suferinţă, în lumea durerii eterne, nu atrage în mod deosebit atenţia acestui damnat, ci îi slujeşte numai pentru a sublinia mai insistent propria sa condiţie nefericită; ‘spre ea cere să fie îndreptată privirea… Iar acel chin se înalţă cu o mîndră aroganţă spre timpurile fericite de odinioară… În pofta aprinsă, descătuşată, devine uriaş acel nimic, acel strop de apă. Iar lumea este revăzută cu privirea omului însetat, pentru care şi frumuseţea unui peisaj apare înrourată de imagini sugerate de o asemenea poftă’” (E.A. Panaitescu). “Florinul florentin, care avea pe o faţă crinul, însemnul oraşului, şi pe cealaltă imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul, protectorul oraşului, era de 24 carate de aur; de aceea era una dintre monedele cele mai puternice de pe piaţa financiară europeană, iar calitatea şi valoarea sa erau garantate şi atent protejate de legile Comunei” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_9

«Dar de-aş vedea aici sufletul mizerabil al lui Guido, al lui Alessandro, sau al fratelui lor, n-aş da imaginea nici pentru Fîntîna Branda. Aici înăuntru e deja unul, dacă umbrele mînioase ce dau tîrcoale zic adevărul; dar ce folos, dacă am membrele legate?» (v. 76-81). Cea mai mare bucurie a meşterului Adam ar fi să regăsească în Infern sufletele celor trei fraţi nobili, comanditarii lui, din cauza cărora şi-a pierdut sufletul. “Pentru plăcerea răutăcioasă de a-şi satisface spiritul răzbunător şi a-şi descărca ura pe cei care, în opinia lui, au fost la originea pieirii sale, se declară dispus să renunţe la cealaltă bucurie efectivă, de-a avea puţină apă cu care să-şi stingă setea: fie chiar şi apa din cunoscuta fîntînă Branda (o fîntînă din apropiere de Romena sau alta, mai faimoasă, din Siena). Cei trei fraţi la care se referă ca autori ai complotului prin care a fost doborît erau Guido, Alessandro şi Aghinolfo” (T. Di Salvo).

maestro_adamo

O chelfăneală (2)

Inf_XXX_4

«Şi aretinul, care a rămas tremurînd, mi-a spus: ‘Acel spiriduş e Gianni Schicchi şi umblă furios nenorocind pe alţii’. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘de celălalt nu şi-ar înfige dinţii-n tine, nu-ţi fie greu şi spune-mi cine-i, înainte să dispară’. Şi el mie: ‘Acela-i duhul vechi al Mirrei nemernice, care i-a devenit tatălui ei, în pofida dreptei iubiri, amantă» (v. 31-39). Griffolino d’Arezzo îl lămureşte înspăimîntat pe Dante despre identitatea celor două stafii care cutreieră furibund prin bolgie, brutalizîndu-i pe ceilalţi osîndiţi. “Gianni Schicchi, din familia Cavalcanti, a murit înainte de 1280. E printre falsificatori pentru că s-a deghizat în muribundul Buoso Donati şi i-a dictat testamentul, în numele celuilalt, prin complicitate cu o rudă a lui Buoso, căreia i-a lăsat toate averile acestuia; pentru sine, ca tarif, şi-a lăsat o catîrcă sau o iapă. Un fapt de cronică florentină măruntă, pe care Dante îl plasează în ansamblul concepţiei care unifică istoria şi cronica, în orice eveniment mic sau mare văzînd un semn al prezenţei divine, fie respectate şi urmate, fie contestate şi încălcate. Dacă n-ar fi astfel, poemul ar reprezenta doar, cum l-a definit Lamartine, ‘o cronică florentină’, un fel de gazetă a cetăţii, gata să adune bîrfele şi micile manevre, chiar şi pe acelea ale unui viclean ca Schicchi, abil în falsificarea oamenilor” (T. Di Salvo). “Myrrha, fiica lui Cinyras, regele Ciprului, îndrăgostită de tatăl ei, prefăcîndu-se a fi altă femeie, a avut cu el raporturi incestuoase. Se află în bolgia a zecea tocmai ca o contrafăcătoare de oameni” (T. Di Salvo). “Lîngă personajul din cronicile vremurilor sale, Dante plasează aici, ca de multe ori (…) un personaj din antichitatea clasică, derivat dintr-o tradiţie poetică ilustră. Aceste comparaţii între figuri ţinînd de conteste istorice cu totul diferite sînt tipice, deşi nu exclusive, pentru cultura medievală. În Comedie ele reflectă egalitatea, în faţa tribunalului lui Dumnezeu, unde numai valorile etice se dovedesc a fi reale, de la omul măreţ (personaj mitologic sau istoric, înnobilat de prezentarea împodobită a anticilor) pînă la meschinul protagonist al întîmplărilor din cetate, nedemne să se înalţe la demnitate istorică sau legendară” (E.A. Panaitescu).

gianni_schicchi

Inf_XXX_5

«Astfel ajuns-a cu el să păcătuiască, falsificînd forma altcuiva, cum şi celălalt ce se duce-ncolo s-a dat, pentru a-şi cîştiga femela din turmă, deghizat în Buoso Donati, făcîndu-şi testament legal’. Şi după ce-au trecut cei doi turbaţi pe care mi-am ţinut ochii, i-am întors spre alţi nefericiţi» (v. 40-48). Myrrha a preacurvit cu propriul ei tată, fiind deghizată într-o altă femeie. (Tocmai din acest motiv se află ea nu în al doilea cerc al Infernului, alături de desfrînaţi, ci în al optulea cerc, printre falsificatorii de persoane.) Gianni Schicchi şi-a luat înfăţişarea muribundului Buoso Donati pentru a-i falsifica testamentul. “Evitînd să insiste pe aspectele comice ale episodului, Dante pare dinadins că vrea să înalţe tonul enumerării sale sobre într-o serie de artificii concentrate pe un spaţiu restrîns” (Bigi).

gianni_schicchi2

Inf_XXX_6

«Eu am văzut pe unul, făcut ca o cobză, de-ar fi avut pîntecul tăiat de restul, care la om se bifurcă. Hidropizia grea, care umflă membrele cu umoare rea, încît chipul nu mai seamănă cu burta, îl făcea să stea cu gura deschisă, ca ofticosul care de sete ţine-o buză pe bărbie, iar cealaltă în sus o răsuceşte» (v. 49-57). Dante îşi întoarce privirile în altă parte, spre o prezenţă diformă, umflată şi înţepenită din cauza hidropiziei, a acumulării maladive de lichide în organismul său. “Spre deosebire de Gianni Schicchi şi Myrrha, personaje tipice, exemple de păcătoşi a căror funcţie poetică se epuizează după ce i-au propus călătorului consecinţele propriilor păcate, meşterul Adam, protagonistul episodului care începe aici, are o viaţă interioară foarte bogată şi complexă. Dar înainte de a-l pune să vorbească – iar în vorbele lui trecerea de la patetism la cruzime, de la fineţea sentimentului la cearta grosolană şi crudă vor dovedi o extremă mobilitate a stărilor sufleteşti – Poetul ni-l prezintă în aspectul său exterior grotesc, neverosimil, în nemişcarea ce constituie premisa necesară a degradării lui pînă la nivelul de obiect. Ceea ce atrage atenţia lui Dante nu este de fapt componenta umană a păcătosului pe care-l are în faţa sa (nu s-ar putea găsi o expresie mai ştearsă şi impersonală: eu am văzut pe unul…; aici pronumele la persoana întîi exprimă viaţa, resursa oricărei experienţe şi judecăţi, pe cînd pronumele nedefinit anunţă deja anonimatul obiectului, pierderea oricărei individualităţi), ci raportul care se poate institui între o parte din trupul damnatului şi un obiect proeminent. Cobza, dacă are în aspectul burţii meşterului Adam o copie perfectă, în ce priveşte aspectul său geometric, se leagă, printr-o asociere de imagini, de o lume veselă şi lipsită de griji (lumea cetelor petrecăreţe, a cîntecelor, a dansurilor) care, contrastînd în mod strident cu întunecata atmosferă infernală, face mai sinistră şi feroce analiza minuţioasă a Poetului. Imaginea cobzei se arată totuşi potrivită doar în limitele unei prime aproximări. Iată aşadar că Dante are grijă s-o corecteze printr-o propoziţie ipotetică, în care apare, ca o perifrază (restul care la om se bifurcă), ceva (restul) care ar putea să-i contrazică valabilitatea. Dante analizează, ezită: are în faţa lui un obiect ciudat, nemaivăzut pînă atunci, imposibil de clasificat. Fără îndoială este încă un obiect, dar ceva din el te duce cu gîndul la un om. Apoi, dintr-o dată, îşi dă seama că acest obiect, acest instrument muzical, curbura acestei cobze conţin un început de viaţă. Lucrul neînsufleţit din versul 49 (unul) devine om în versul 55, dar viaţa încă este o ficţiune, o aparenţă; Poetul mai are încă dreptul de-a se îndoi: cel care îi stă în faţă are atitudinea unui om viu, însă apare imobilizat” (E.A. Panaitescu).

O chelfăneală (1)

Cercul al optulea, a zecea bolgie. Falsificatorii. Spiriduşul Gianni Schicchi. Myrrha cea incestuoasă. Meşterul Adam, hidropicul care visează o gură de apă. O păruială infernală.

Inf_XXX_1

«Pe vremea cînd Iunona era furioasă, pentru Semele, împotriva neamului teban, cum a arătat-o în ambele dăţi, Atamante a devenit aşa nebun că, văzîndu-şi nevasta cu cei doi copii mergînd încărcată de fiecare mînă, a strigat: ‘Să întindem laţul ca să prind leoaica şi puii la strîmtoare’; şi-apoi şi-a lungit ghearele nemiloase, înhăţîndu-l pe unul cu numele Learco şi l-a dat de-a berbeleacul şi l-a izbit de-un bolovan; iar ea s-a înecat cu cealaltă povară» (v. 1-12). Cîntul debutează cu două întîmplări de violenţă extremă din antichitatea literară, care sînt comparate cu situaţia văzută de Dante în a zecea bolgie. După cum povesteşte Ovidiu, zeiţa Iunona a fost furioasă de gelozie pe Semele. Atunci s-a răzbunat inclusiv pe regele Atamante, căruia i-a luat minţile, încît acesta şi-a confundat soţia şi copiii cu o leoaică şi puii săi, ucigîndu-i furibund. “Episodul la care se referă Dante aici provine din Metamorfoze (IV şi XIII) de Ovidiu: pe poetul latin l-a interesat întîmplarea ca exemplu de transformare a omului; Dante, în schimb, a subliniat dramatismul nebuniei care întunecă mintea unui tată şi îl transformă într-o fiară inconştientă şi dezlănţuită. Nucleul iniţial stă în mitul uneia dintre obişnuitele trădări conjugale ale lui Jupiter, care dezlănţuie gelozia Iunonei, pe cît de puternică, pe atît de crudă. Împotriva familiei Semelei, fiica lui Cadmos devenită amanta lui Jupiter, Iunona intervine răzbunătoare şi-i întunecă minţile lui Atamante, însurat cu Ino, sora Semelei; în timp ce aceasta din urmă a pierit arsă, Atamante şi-a ucis soţia şi copiii, pe care într-un acces de nebunie i-a crezut o leoaică şi puii de leu. Acestea sînt ambele dăţi la care se referă Dante: moartea Semelei şi asasinarea familiei lui Atamante. Se pot face referiri şi la alte ocazii în care tebanii au fost loviţi şi pedepsiţi de zei. În această variantă una e altra fiata înseamnă ‘de mai multe ori’” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_2

«Iar cînd soarta a dus la prăbuşire înfumurarea troienilor, ce îndrăznea orice, încît odată cu regatul s-a prăbuşit şi regele, Hecuba îndurerată, mizeră şi înrobită, după ce-a văzut-o pe Polixena moartă, iar pe Polidor pe ţărmul mării l-a găsit, sfîşiată, nebună a lătrat ca un cîine; în asemenea hal i-a sucit durerea minţile» (v. 13-21). După destrămarea puterii troienilor, Hecuba nu doar că a rămas fără tron, ci şi-a văzut şi copiii morţi, încît a înnebunit pornind să latre de durere. “Regina este văzută în momentul cînd, după ce şi-a pierdut puterea regală, rămîne doar o soţie şi o mamă care, rînd pe rînd, se vede lipsită de soţ şi de copii: o fiică ucisă pe rug, un fiu, cel mai tînăr şi neajutorat, ucis şi aruncat pe malul mării, fac din fosta regină o biată femeie a cărei suferinţă Dante o scoate în evidenţă, după cum spune şi enumeraţia de adjective care o însoţesc într-o anumită progresie: îndurerată, mizeră, înrobită, sfîşiată, nebună. Episodul culminează în ultimul adjectiv, care-şi găseşte expresia vocală în lătratul unei căţele rănite. Fără îndoială episodul poartă semnul priceputei dozări literare a părţilor componente, iar tensiunea rezultă dintr-o reprezentare bine calculată. Dar este o literatură fireşte nu bazată pe fluenţa superficială şi verbală, ca la Ovidiu, ci concentrată nervos în identificarea expresiilor ce conţin sentimente energice şi vigoare de concepţie” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_3

«Dar nu s-au văzut furioşi nici la Teba, nici la Troia, cu atîta cruzime rupînd animale şi oameni, cum am văzut eu două umbre palide şi despuiate, care alergau muşcînd ca porcul scăpat din coteţ. Una l-a ajuns pe Capocchio şi de nodul cefei l-a înhăţat, smucindu-l de i-a tîrşîit burta pe străfundul pietros.» (v. 22-30). Două poveşti de atrocitate antică, pentru a corespunde celor două spirite furibunde zărite de Dante, care năvălesc sfîşiindu-i pe falsificatorii zăcînd neputincioşi în bolgia a zecea. Unul îşi înfige colţii şi ghearele în păcătosul cu care poetul tocmai s-a întreţinut ironic: îl tîrăşte după sine, izbindu-l cu burta de stîncile de pe jos. “Exemplele mitologice despre Atamante şi Hecuba, tratate în stilul ‘înalt’, tipic pentru compoziţiile care pentru Dante aparţineau genului ‘tragic’, introduc o realitate plebee şi dezgustătoare, exprimată sintetic, cu neobişnuită vigoare, în versul 27. Criticii au încercat în diverse moduri să justifice sau măcar să atenueze ceea ce în ochii lor părea nejustificabil, diferenţa de ton dintre cele şapte terţine ale debutului – în care tema nebuniei umane este proiectată, filtrată prin intermediul literaturii clasice, într-un timp atît de îndepărtat încît pare ferm, ireal – şi reprezentarea, de o brutală evidenţă istorică şi desfăşurată în formele stilului ‘comic’, a spectacolului care i se oferă lui Dante, prin năvălirea, în pacea putredă a bolgiei a zecea, a celor doi damnaţi care şi-au falsificat persoana conferindu-i forma altcuiva. Pentru Sanguineti însă această diferenţă tonală nu trebuie să fie nici justificată, nici atenuată, ci ‘observată şi păstrată în discursul exegetic: fractura care desparte figura lui Atamante şi a Hecubei de cele două umbre palide şi despuiate trebuie percepută ca o izbucnire indispensabilă pentru articularea povestirii, în toată intensitatea ei dramatică’”. (E.A. Panaitescu). “Dante clarifică aici motivul prezenţei celor două exemple cu Atamante şi Hecuba: la fel ca ei, înnebuniţi şi dezumanizaţi, sînt falsificatorii de oameni pe care-i întîlneşte acum; nu neapărat nebuni, ci animalizaţi; ceea ce-i apropie pe falsificatori de cele două personaje clasice e tocmai manifestarea turbării violente şi furioase, asemănătoare cu exprimarea nebuniei” (T. Di Salvo). “Acum e limpede trecerea stilistică de la cele două terţine precedente spre noua situaţie, evident ‘comică’, definită prin expresii vulgare sau plebee. Violenţa situaţiei se descarcă toată asupra cuvintelor şi îndepărtează de noi orice element de participare sadică la suferinţă: viziunea se concentrează nu pe un suflet, ci pe un material inert, care este înhăţat cu colţii şi smucit şi tîrşîit pe stîncile care devin grotesc o răzătoare” (T. Di Salvo).

falsificatori