Binele din ceruri vede mîrşăvia pe pămînt (8)
«Cetatea ta, care-i planta celui ce-ntîi i-a întors spatele ziditorului său şi-n care pizma e aşa deplînsă» (v. 127-129). Oraşul lui Dante poartă principala vină pentru îndepărtarea de la valorile virtuoase şi a devenit urmaşul lui Lucifer, primul răzvrătit împotriva ordinii divine. “Florenţa, pe care Dante o pomeneşte rapid, prin tonurile întunecate ale unui limbaj care îl aminteşte pe Ciacco (Infern VI, 49 sqq.), a imprimat prima dată moneda de aur şi a răspîndit peste tot în lume mîrşavul florin (care purta imaginea crinului florentin pe una din feţele sale). Cetatea lui, odinioară josnică pădure (Purgatoriu XIV, 64), iar acum biciuită ca planta Satanei, stă aşadar la originea rătăcirii lumii, care în faţa imaginii rîvnite şi sclipitoare a florii de aur, uită calea binelui şi a datoriei. Vocea Poetului izbeşte mai ales în corupţia ecleziastică, în interesul oamenilor Bisericii pentru bunurile temporale: şi o imagine, în aspra ei concreteţe, parcă îi imobilizează în perversiunea lor: căci lup a făcut din păstor” (E.A. Panaitescu). “Vina pentru neglijarea generalizată a îndatoririlor religioase provine din răsturnarea valorilor, care a afectat ordinea morală: în locul credinţei în Cristos s-a extins o nouă credinţă prin care, cum zicea o epigramă medievală, se citesc de-acum nu Evangheliile, ci Evanghelia după marca de argint (o aluzie la legătura dintre Sfîntul Marc şi bani)” (T. Di Salvo).
«face şi desface floarea mîrşavă ce-a dezbinat oile şi mieii, căci lup a făcut din păstor. De asta Evanghelia şi marii învăţaţi sînt lepădaţi şi doar Decretalele-s învăţate, cum se şi vede pe la margini» (v. 130-135). Banul florentin, imprimat şi răspîndit de-acolo, a învrăjbit lumea. I-a transformat pe păstori (pe preoţi) în oameni hrăpăreţi. Lumea şi-a întors chipul de la învăţăturile Scripturilor şi este absorbită numai de studierea dreptului canonic – de modul cum poate agonisi avere pe cale legală –, după cum se constată pe marginile hîrtiilor, lucioase şi pline de însemnări. “Face şi desface: cele două verbe parcă înmulţesc pe toată faţa pămîntului acea floare mîrşavă produsă de planta Satanei; este florinul florentin (numit astfel fiindcă avea imprimată o floare de crin pe una din feţele sale), cea mai puternică monedă din Europa de-atunci, luată aici ca simbol al banului şi al puterii sale de corupere” (Chiavacci Leonardi). “Eforturile oamenilor Bisericii nu se mai concentrează pe textele evanghelice sau pe cele ale Părinţilor Bisericii, ci pe textele Decretalelor, care sînt ansamblul constituţiilor pontificale, ordonate şi antologate ca bază a dreptului canonic de către Grigore al IX-lea, în prima jumătate a sec. al XIII-lea. Aici indică dreptul canonic în general şi, în special, «ştiinţa lucrativă» (Lana) necesară pentru susţinerea intereselor materiale ale feţelor bisericeşti. Dante repetă aceleaşi acuzaţii adresate lumii ecleziastice în Scrisoarea către Cardinalii italieni (XI, 16)” (E.A. Panaitescu).
«De astea se ţin papa şi popii: nu le merge gîndul la Nazaret, unde Gabriel şi-a întins aripa. Dar Vaticanul şi alte părţi alese ale Romei, ce-au fost cimitire pentru oştenii care pe Petru l-au urmat, curînd vor fi salvate de adulter’» (v. 136-142). Atenţia conducătorilor Bisericii nu se mai îndreaptă spre Nazaret, unde s-a născut Isus. Însă dealul Vaticanului, unde au fost răstigniţi Petru şi alţi martiri ai credinţei, va fi curînd scăpat de un asemenea sacrilegiu. “În ultimele versuri Roma este prezentată în toată sacra ei demnitate: din ea, de fapt, Poetul nu aminteşte monumentele maiestuoase, nici glorioasele amintiri ale civilizaţiei trecute, ci Vaticanul, dealul unde a fost răstignit şi îngropat Sfîntul Petru precum şi toate celelalte locuri pătate de sîngele martirilor (oştenii care pe Petru l-au urmat), pe cînd invocă eliberarea de adulterul cu care a fost profanată de papa şi popii rătăciţi după floarea mîrşavă. În visul mesianic al unui viitor erou, care să elibereze şi să însănătoşească rănile Italiei şi ale lumii, cîntul, deşi se încheie cu o expresie dură (adulter), pare să regăsească o tonalitate mai destinsă şi încrezătoare” (E.A. Panaitescu). “Întregul pasaj vrea să fie o nouă afirmare (de adăugat lîngă celelalte, care îl precedă în Infern şi în Purgatoriu) a valorii dezinteresate a credinţei şi o nouă formă de condamnare a forţelor care, din interior, subminează Biserica. De aici nevoia unei intervenţii divine, a unei reforme a moravurilor ecleziastice, care trebuie declanşată cu repeziciune şi energie” (T. Di Salvo).