Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: alegorie

“Divina Comedie” ca sinteză (1)

Cititorul, cînd deschide o carte, vrea să afle mai întîi ce conține. Despre poemul lui Dante Alighieri unii știu, probabil, că este o capodoperă, fără să aibă prea multe detalii. Așa că e bine să pornim în călătoria noastră de la cea mai limpede și cuprinzătoare definire a ei: “Comedia este, printre altele, un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică și istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale realității: trecutul și prezentul, măreția sublimă și josnicia vrednică de dispreț, istoria și legenda, tragicul și comicul, omul și peisajul; ea este, în sfîrșit, istoria devenirii și mîntuirii unui singur om, a lui Dante, și ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere” (E. Auerbach, Mimesis, trad. I. Negoițescu).

Vorbim despre un poem uriaș, cu 14.230 de versuri, care se împart pe trei volume, în funcție de cele trei teritorii unde, conform credinței, poate ajunge sufletul omenesc după moarte: Infern, Purgatoriu și Paradis. Fiecare volum se compune din 33 de cînturi și, împreună cu cel introductiv, dau 100 în total. Un cînt (un capitol) are cam 130-160 de versuri, dispuse în terține, adică în grupuri de cîte trei. Versurile conțin 11 silabe. Iată-le, spre exemplu, pe primele două, celebre: Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta. 11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra. 11 silabe. Oricare vers, din orice pagină a cărții, se cuprinde în limita endecasilabului.

Pe lîngă ritmul poetic unitar, poemul se remarcă prin structura originală a rimei, care parcă ne oferă o împletire a poeziei la infinit. Să o examinăm împreună. În pasajul de la început, am scos în evidenţă finalul de vers, ca să urmărim mai uşor ce înseamnă “terza rima”:

 Nel mezzo del cammin di nostra vita  (1)
mi ritrovai per una selva
oscura,   (2)
ché la diritta via era
smarrita. (3)

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura  (4)
esta selva selvaggia e aspra e
forte  (5)
che nel pensier rinova la
paura! (6)

Tant’è amara che poco è più morte  (7)
ma per trattar del ben ch’i’ vi
trovai(8)
dirò dell’altre cose ch’i’ v’ho
scorte. (9)

Io non so ben ridir com’i’ v’entrai, (10)
tant’era pien di sonno a quel
punto (11)
che la verace via
abbandonai  (12)

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto(13)
là dove terminava quella
valle  (14)
che m’avea di paura il cor
compunto(15)

guardai in alto e vidi le sue spalle  (16)
vestite già de’ raggi del
pianeta  (17)
che mena dritto altrui per ogni
calle(18)

Allor fu la paura un poco queta, (19)
che nel lago del cor m’era
durata  (20)
la notte ch’i’ passai con tanta
pieta(21)

Cîntul debutează cu rima din versurile 1 și 3: vita smarrita. Luăm din versul precedent rima pentru 2, 4, 6: oscura – dura – paura. Luăm din versul precedent rima pentru 5, 7, 9: forte – morte – scorte. Luăm din versul precedent rima pentru 8, 10, 12: trovai – entrai – abbandonai. Luăm din versul precedent rima pentru 11, 13, 15: punto – giunto – compunto. Luăm din versul precedent rima pentru 14, 16, 18: valle – spalle – calle. Luăm din versul precedent rima pentru 17, 19, 21: pianeta – queta – pieta. Şi tot aşa mai departe, de-a lungul celor 14.230 de versuri, pînă la finalul Divinei Comedii

Povestea principală este aparent simplă. La jumătatea drumului “vieții noastre” (adică la 35 de ani), Dante se rătăcește de la drumul drept și se pomenește într-o pădure îngrozitoare. Pe cînd se străduiește să iasă de-acolo, e atacat de trei fiare groaznice: un leopard, un leu și o lupoaică, iar acestea îi opresc ascensiunea spre lumina soarelui. Dar îi vine în ajutor cineva, care se dovedește a fi duhul poetului latin Virgiliu, model artistic și autor de căpătîi al lui Dante. Condus de Virgiliu – care îi propune să străbată ținuturile de după moarte, pentru a le cunoaște pe ele și pentru a se cunoaște pe sine, în vederea vieții virtuoase și a mîntuirii – protagonistul pătrunde în Infern. Încă din primele versuri, planul concret al acțiunii se împletește cu cele simbolice, alegorice. “E lucru neobișnuit ca acela care face experiența pe lumea cealaltă să fie însuși autorul poemului, care vorbește la persoana întîi, ca eroii «viziunilor» medievale. Nu există precedente în poemele antice. Derivă de aici că toate aspectele atinse de autorii din trecut dobîndesc, prin această participare directă la acțiune, un mai mare dramatism. Observația este valabilă aproape totdeauna și pentru Virgiliu: episoadele coborîrii lui Enea în Infern sînt mai descriptive în detalii și narate, cele paralele ale lui Dante sînt mai esențializate și mai suferite, fiindcă sînt văzute din perspectiva interioară a celui ce povestește. Sigur că trebuie să ținem seama și de temperamentul și stilul celor doi mari poeți, precum și de modul diferit în care civilizația romană și cea creștină percepeau lumea de dincolo. Este clar că realismul «trăit» al lui Dante are o trăsătură nouă, față de care nu există precedente, iar stilul său este mai expresiv decît oricare altul, pînă la a invoca și a căuta «rime aspre și răgușite», atunci cînd trebuie să descrie ultimul cerc al Infernului (XXXII, 1-3), pînă la a cuceri tonuri foarte delicate, mai ales în Purgatoriu, adaptat la starea de nostalgie a sufletelor penitente și pînă la a exprima cu o solemnitate luminoasă gloria din Paradis” (Italo Borzi).

Nimic nu este întîmplător la Dante, cel mai important poet al Evului Mediu, într-o perioadă cînd simbolistica era relevantă. “Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existența nu e făcută din elemente, energii și legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele înseși, dar mai ales indică altceva, mai înalt, și pînă la urmă însăși înălțimea, pe Dumnezeu și lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol și îndreaptă privirile spre ceea ce o depășește. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo” (R. Guardini). Universul întreg era plasat sub îmbrățișarea lui Dumnezeu, cu cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. “Simbolismul ontic al numerelor s-a contopit cu cel creștin. Datorită vîrstei lui Isus, numărul 33 a dobîndit o semnificație mistică. Cu ajutorul interpretării alegorice au fost aprofundate numerele «mistice» ale Bibliei. Augustin a meditat mult asupra lor. Petru a prins 153 de pești (Ioan 21, 11). Ce înseamnă acest număr? El rezultă din adunarea numerelor de la 1 pînă la 17. Numărul 17 = 10 (cele zece porunci) + 7 (Sfîntul Duh). Cei 153 de pești sînt deci credincioșii care îndeplinesc poruncile din dragoste și nu din frică. Numărul 153 poate fi considerat însă și ca 3 ori 50, la care se adună 3 ca multiplicator. Și ce e 50? Răspuns: 40 + 10. 10 este plenitudo sapientiae, întrucît 7 înseamnă Creațiunea și 3 Sfînta Treime. 4 este numărul lucrurilor trecătoare (anotimpurile, vînturile, părțile lumii). 40 reprezintă deci biserica temporală, iar 10 numărul răsplătirii. Ca atare, 50 înseamnă biserica viitoare… etc.” (E.R. Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, trad. A. Armbruster).

Constituția imaginară a lumilor dantești sintetizează această simbolistică sacră. Infernul se compune dintr-o zonă preliminară, Antiinfernul, și cele nouă cercuri succesive, unde se coboară spre cele mai diverse păcate. Purgatoriul cuprinde Plaja (pe care debarcă duhurile după moarte), Antipurgatoriul (un spațiu de așteptare, în vederea admiterii către expiere), cele șapte cornișe ale muntelui (unde se urcă printre personaje care ilustrează cele șapte păcate capitale) și Edenul. Paradisul include nouă ceruri (în care se zboară printre duhuri cu diverse grade de fericire) și Empireul, unde se află Dumnezeu. Numărul perfect, al Sfintei Treimi, este repetat de trei ori și i se adaugă numărul unu, efigie a divinității, pentru a se obține cifra rotundă, simbol al perfecțiunii (1 + 3 + 3 + 3 = 10). Numerologia se regăsește de asemeni în structura formală a capodoperei: există trei lumi de dincolo, descrise în trei cărți diferite, fiecare cu cîte 33 de cînturi (vîrsta lui Cristos), la care se adaugă cel introductiv, încît se ajunge la o sută, care este 10 înmulțit cu sine însuși (1 + 33 + 33 + 33 = 100). Versurile sînt dispuse în terține, care se configurează în terza rima.

Dorința globalizatoare a lui Dante, de cuprindere a totalității, se reflectă și în strategia sa artistică. Operele literare, pentru a fi mai ușor pricepute, se împart pe genuri. Ne uităm dacă o scriere este epică, sau lirică, sau dramatică. Să ne amintim, foarte succint, accepţia acestor categorii. Opera epică are personaje şi acţiune (un roman, de pildă). Într-o operă lirică sentimentele se transmit direct, prin figuri de stil, iar în poezie avem de obicei versuri, strofe, rimă (sau ea poate lipsi în lirica modernă). Opera dramatică are personaje pe scenă, într-un spectacol public, schimb de replici, dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, consacrate. Capodopera lui Dante nu ţine seama însă de asemenea tipare! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni. Autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei și al Europei centrale, precum şi la nenumărate întîmplări şi aventuri, la eroi, nobili, oameni simpli, militari, autori, filosofi, episcopi, papi și regi, care au trăit cu adevărat în Antichitate sau Evul Mediu, dar şi la personaje imaginare, din operele artistice sau din mitologie. “Sînt mai bine de cinci sute de personaje. Nici o altă operă medievală nu cunoaște, măcar de departe, o bogăție asemănătoare” (E.R. Curtius). Statutul ontologic încăpător al ficțiunii permite întîlnirea, în lumea de apoi, a unui poet celebru din Antichitate sau a unui scriitor ucenic din Evul Mediu cu vreun personaj literar inventat, vreun rege glorios sau vreun papă penitent, iar dialogurile născute între ei sînt destinate să ofere explicații despre trecuta lor existență, ori despre orînduirea social-politică mai bună a lumii de toate zilele. O crede și Benedetto Croce: “Am putea în mod potrivit să numim această lucrare a lui Dante un «roman teologic», sau «etico-politico-teologic», prin analogie cu romanele «științifice» sau «sociale», care s-au scris în vremuri mai apropiate de noi și se mai scriu încă”.

Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri. Ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, în celebra terza rima, după modelul tocmai examinat. Terținele sînt incluse în 100 de cînturi, care constituie cel mai extins poem al culturii europene. Găsim foarte numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care autorul își exprimă sensibilitatea și intră în dialog cu cele mai variate sentimente pe care i le stîrnește cititorului. Bijuteriile stilistice se întind de la aliterații și simetrii, la nivelul cuvîntului și al versului (“Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul), la metafore și comparații, la nivelul terținei, sau spectaculoase recitaluri de iscusință, întinse pe suprafața cîtorva zeci de terține (vezi Laszlo Alexandru, Un exemplu de simetrie la Dante; id., Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore; id., Măiestrie artistică la Dante: hipotipoză cu hendiade; id., Un joc de cuvinte la Dante etc.).

Divina Comedie este dramatică: pe scena improvizată a poemului asistăm la confruntări violente între personaje, sîntem spectatorii unor dialoguri extrem de virulente. De pildă, în cîntul XXIII din Infern, Dante și Virgiliu abia scapă de urmărirea amenințătoare a dracilor, alergînd din răsputeri și aruncîndu-se pe jgheabul prăpastiei, pînă în cercul următor. În cînturile III și V din Infern, personajul Dante leşină, fiindcă nu mai suportă formidabila tensiune dramatică. În cîntul XXVII din Paradis, toți sfinții și duhurile fericite se înroșesc de rușine, auzind invectivele grele cu care Sfîntul Petru pedepsește corupția și nelegiuirea Papalității medievale. Iată, așadar, că poemul dantesc este epic, liric și dramatic – e totul.

Complexitatea semnificativă a Divinei Comedii nu e deloc întîmplătoare. Dante ne atrage atenția asupra ei deja într-o lucrare de estetică, intitulată Convivio (Ospăţul). Pe urmele Sfîntului Toma din Aquino, poetul ne arată cum putem citi în mod literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, textul ne va dezvălui aspecte deosebite. “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt” (Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore).

După ce Dante a stabilit, în mod teoretic, supraetajarea de semnificații, a aplicat-o practic în versurile Divinei Comedii. Să-i examinăm prima terțină:

“Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.”

“La jumătatea drumului vieţii noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul drept era rătăcit.” Despre ce vorbește aici poetul? Cum adică la jumătatea drumului vieţii noastre? Să observăm că Dante nu zice la jumătatea vieţii “mele”, ci a vieţii “noastre”. Am putea regăsi în Biblie pasajul după care “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani” (Psalmi, 89, 10). Dacă autorul italian se referă la viaţa generică a unui om, iar jumătatea lui 70 este 35, știind că Dante s-a născut în 1265, înseamnă că ni se indică, printr-o aluzie biblică, anul 1300 ca dată pentru rătăcirea sa în pădure și expediția fabuloasă. Însă, ca să pricepem lucrurile, trebuie să trecem dincolo de vorbele de la suprafață: să mergem la Biblie, să decriptăm analogia, să ne documentăm în probleme de biografie dantescă etc. Dar trebuie să cunoaștem și elemente de natură istorică: în 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate pentru toţi cei ce vor merge la Roma, spre a se căi și a regăsi dreapta credinţă. Unii au pornit la drum către Roma geografică, alţii, ca Dante, au plecat în pelerinaj căre Roma simbolică, a tărîmului de dincolo. Călătoria spre descoperirea Paradisului echivalează cu fuga de păcat și redescoperirea virtuții (lectură morală), o regăsire a harului dăruit de Dumnezeu (lectură anagogică). Expediţia debutează “la jumătatea drumului vieţii”, adică la punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică). În versul al doilea – “m-am pomenit într-o pădure întunecată” – se face deja trecerea de la persoana I plural (viaţa noastră) la persoana I singular (m-am pomenit). Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratorul? Autorul? Ambiguitate. Ce înseamnă “m-am pomenit”? Protagonistul se află cu adevărat într-o pădure (nivel literal)? Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel imaginar)? Protagonistul visează că se află într-o pădure (nivel oniric)? Nu ştim. Dar ce este “pădurea întunecată”? Un teren întins, acoperit de copaci? Citim totul în mod literal, adică vedem cu ochii minții un om care umblă printr-un codru? Sau este vorba de pădurea nelegiuirilor? Autorul ne comunică oare şovăielile sale etice? Sau ne gîndim la pădurea păcatelor? Şi atunci Dante ne spune că, la treizeci și cinci de ani, a fost copleșit de groază, fiindcă a rătăcit calea virtuții (“la diritta via era smarrita”)? Se referă cumva la pierderea temporară a credinţei religioase? Toate aceste lecturi paralele, fără depășirea coordonatelor textuale obiective, sînt posibile – în limitele perspicacității, inteligenței și culturii cititorului. Semnificațiile diferite ale Divinei Comedii se completează și se îmbogățesc una pe cealaltă, nu se concurează și nu se elimină reciproc.

Advertisements

Cetatea rozei eterne (6)

Pd_XXX_16

«Și cum din ea au sorbit genele mele, astfel din lungă mi s-a părut a deveni rotundă. Apoi, ca oamenii ascunși sub mască, ce par altfel ca înainte, dacă-și leapădă cealaltă imagine, sub care au dispărut, astfel mi s-au preschimbat în mai mari sărbători florile și fulgerele, încît am văzut ambele oștiri ale cerului cu limpezime» (v. 88-96). Îndată ce ochii i-au sorbit din undele sfinte, călătorul a văzut că rîul și-a schimbat forma. La fel ca persoanele ce-și aruncă masca și își dezvăluie o altă înfățișare, florile și limbile de foc s-au transformat brusc, lăsînd să se vadă îngerii și duhurile fericite. “Cu alte cuvinte: viziunea nesigură de adineaori, cu flori și flăcări, acum cînd puterea văzului s-a întărit prin intervenția harului, acea viziune, care era ca a omului de sub mască, se precizează în dimensiunile ei reale, iar ceea ce mai înainte apărea alăturat în mod confuz, deși frumos, se precizează în două curți diferite. Însă nu lucrurile se schimbaseră: transmutarea, pe care atît de mult insistau misticii și care la ei dobîndea aspectul unei răsturnări antropologice, este a poetului, care trece de la deficiență și imperfecțiune la satisfacție și perfecțiune. Pe această cale, sugerată de mistici, poetul își recucerește adevăratul chip, capacitățile sale efective, inclusiv văzul, care mai înainte se aflase la originea păcatului, care e mereu un văl ce atenuează sau retează puterile omului” (T. Di Salvo). “Din lungă: lungimea rîului i s-a părut că se schimbă într-o figură circulară. Extraordinară transformare, unde se frîng legile geometriei. Spațiul omenesc este depășit, la fel ca timpul. Este începutul viziunii noi și mai adevărate, care se pregătește și se desfășoară treptat. Forma circulară este primul lucru ce-i apare privirii, după ce s-a schimbat calitatea vederii, cum s-a spus. Ea înseamnă, ca totdeauna, eternitatea, întrucît nu are început și sfîrșit. Și este prima caracteristică a fericirii divine” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_17

«Oh, splendoare a lui Dumnezeu, prin care am văzut înalta izbîndă a împărăției adevărate, dă-mi virtutea de-a spune cum am văzut-o! Lumină-i acolo sus ce-l face vizibil pe creator acelei creaturi ce doar în vederea lui își află pacea» (v. 97-102). Harul divin, care i-a permis să vadă realitățile Paradisului, este invocat de poet în ajutor, ca să poată exprima cele văzute. În Empireu există o lumină ce-l revelează pe Dumnezeu în fața îngerilor și a duhurilor, ce-și găsesc în El împăcarea. “Dante își simte sufletul plin de exaltare, care îi provine din faptul că a ajuns la contemplarea îngerilor și a duhurilor fericite, că a sosit așadar în adevăratul Paradis, printr-un privilegiu cu siguranță neoferit altor oameni: de aici exclamația celui care nu-și poate exprima decît propria uimire și nu știe să-și comunice altfel recunoștința pentru ceea ce l-a condus așa departe. Însă harul dăruit nu este acela total, care se concretizează în viziunea divinității: de aici invocarea acestui har și a celuilalt, suprem, de-a le putea spune oamenilor, în cuvinte precise și complete, realitatea Paradisului” (T. Di Salvo). “Vidi (am văzut), repetat de trei ori în cadrul rimei, punctează condiția experienței dantești, ce poate fi considerată mistică: prin ea, omul izbutește să ajungă vizual pînă la totalitate și infinit și trăiește în cadrul unei realități negate calității sale pămîntești. Sufletul, spunea Hugo de Saint Victor, are trei ochi, dar numai cel al contemplației este în măsură să-l vadă pe Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Iar la acest rezultat omul ajunge cu ajutorul credinței sau al harului: «credința este necesară ca să se accepte prin intermediul ei lucrurile ce nu se văd și există în noi, acele lucruri care încă nu sînt prezente în cadrul viziunii»” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_18

«Ea se-ntinde în figură de cerc, încît a sa circumferință i-ar fi soarelui prea largă centură. Se face din rază toată înfățișarea ei, răsfrîntă-n vîrful Primului Mobil, ce-și ia de-aici viața și putința» (v. 103-108). Lumina din Empireu, care din lungimea ei a devenit rotundă, este mai cuprinzătoare decît mărimea soarelui. Ea, care provine din lumina lui Dumnezeu, se reflectă asupra celui mai amplu cer, al nouălea, care la rîndul său o transmite spre celelalte, astfel răspîndindu-se viața și virtutea divină. “Rîul de lumină, după ce-a căpătat formă circulară, se desprinde cu totul într-o rază, așadar este lumină pură, doar lumină, ce-și transmite puterea și influența asupra Primului Mobil; prin această putere, ce derivă din lumină, din rază, din Dumnezeu, cerurile se rotesc și tot universul este condus de legea ordinii” (T. Di Salvo). “Ca în alte părți, descriindu-și călătoria, Dante dă o aparență de precizie științifică unor fenomene născute din fantezia sa, cum e această rază care, coborînd de la Dumnezeu, se reflectă ca într-o oglindă în punctul culminant al cerului Cristalin și formează cercul imens de lumină, mai mare decît soarele. Totuși imaginația nu este gratuită, fiindcă în punctul unde raza se reflectă în Cristalin este cumva ușor umbrită legătura dintre corporal și incorporal, și chiar acolo incorporalul devine vizibil: de parcă ar spune că actul de creație al lui Dumnezeu coincide cu însăși vizibilitatea sa” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bizantina1

Despre justiția divină (1)

Codice_fiorentino

Al șaselea cer, al lui Jupiter. Curiozitatea lui Dante. Explicațiile acvilei. Raportul dintre caracterul infinit al lui Dumnezeu și cel finit al creației sale. Justiția divină nu poate fi înțeleasă cu mintea umană. Exemple de regi și domnitori netrebnici.

Pd_XIX_1

«Apărea în fața mea cu aripile desfăcute frumoasa imagine, ce-n dulce bucurie o formau duhurile reunite: părea fiecare o boabă de rubin, unde raza soarelui ardea așa de-aprins că-n ochii mei îl răsfrîngeau» (v. 1-6). Înaintea călătorului s-a ivit întreaga acvilă, formată din duhurile fericite din cerul lui Jupiter. Fiecare părea un mic rubin, în care se oglindeau razele soarelui. “Dintre toate duhurile care, ca niște scîntei, s-au mișcat să împodobească litera M, acum e potolit fiecare la locul său și se oferă în unitatea imaginii simbolice și atît de bogat figurative în care s-a rearanjat. Nu mai sînt numeroase duhuri, ci o singură lume, organică, în mod unitar guvernată și în măsură să vorbească și să răspundă unitar” (T. Di Salvo). “Cu greu va putea cititorul să uite începutul cîntului XIX, dramatismul său profund (pe de o parte Poetul, pentru care conceptul și sentimentul de justiție constituie elementul de propulsie al spiritului și al operei sale, pe de altă parte imaginea vie a acelei justiții, pe care o căuta în zadar pe pămînt) și vigoarea sa plastică (aripile desfăcute ale acvilei, care sugerează un volum și un spațiu imense), transpusă imediat în termeni afectuoși (frumoasa imagine, în fața căreia Poetul se pierde în contemplație, ca în fața cununii cu înțelepți sau a crucii cu martiri). Acum, cînd privirea sa nu mai e distrasă de mișcarea duhurilor care se dispun să formeze acvila, iar sufletul său nu mai e îngrijorat de expresia poetică (cîntul XVIII, v. 82-87), acum, cînd elanul său polemic, coborît în versurile finale ale cîntului precedent într-un ton plebeu, s-a temperat pe moment, ritualul acvilei dobîndește completă viață poetică. (…) Duhurile fericite încep să vorbească, toate, ca un singur om. De fapt justiția «în orice timp și loc, oricare este persoana care o exercită pe pămînt, este una singură, cum una este voința lui Dumnezeu, din care provine ea și căreia trebuie să i se conformeze; din această unitate apare în mod firesc concordia absolută, unitatea perfectă, ba chiar identitatea, în spirit și formă, a tuturor celor chemați să judece pe pămînt: astfel încît una singură este vocea justiției, oricît de mulți sînt cei care o pronunță» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_2

«Și-ndată ce trebuie să spun n-a purtat în veci voce umană, nici cerneala n-a scris, nici fantezia în veci n-a priceput; că am văzut ciocul vorbind și sunînd pe voce cu ‘eu’ și ‘al meu’, cînd în concept era ‘noi’ și ‘al nostru’» (v. 7-12). Poetul urmează să ne relateze un lucru care n-a mai fost niciodată auzit, sau citit, sau închipuit. Acvila, formată din numeroase duhuri, i s-a adresat. “Vorbesc, pe o singură voce, marii oameni ai Imperiului, pentru a afirma că au fost inspirați, în activitatea lor pămîntească, de justiție și caritate, cele două căi pe care acționează Dumnezeu (Paradis VII, 103-105) și pe care acționează Imperiul, stabilit de Dumnezeu pe pămînt (cf. Monarhia I, XI, 13-14; Epistola V, 7). Adevărata justiție, prin urmare, este inseparabilă de iubire: se repetă în afirmația înaltă și răsunătoare a acvilei (fiind drept și pios) sentimentul de exaltantă descoperire, pe care Poetul l-a resimțit la apariția acvilei (Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele că justiţia noastră-i efectul celei din cer). Acolo Dante a înțeles, în străfulgerarea unei revelații, certitudinea că justiția divină e unică, adevărat izvor pentru orice justiție omenească, aici devine conștient că justiția înseamnă și iubire: «Pelerinul… regăsește acum un sens mult mai înalt al justiției decît acela pentru care a luptat îndelung pe pămînt. Pentru el este o înălțare din parțialitatea și erorile lumii, spre o viziune mult mai mare și luminoasă» (Montano). În completarea și aprofundarea celor afirmate de Poet, acvila va explica faptul că adevărata justiție este cea prin care omul se supune în fața lui Dumnezeu, conformîndu-se voinței divine, chiar și acolo unde această voință seamănă cu străfundul de nevăzut al mării adînci (v. 58-63). Deși poruncile dreptății li se adresează conducătorilor de pe pămînt, conceptul de justiție, din cerul lui Jupiter, merge dincolo de simplele valori politice sau ale virtuții civice, despre care au vorbit Aristotel și întreaga lume clasică. Problema nu mai este de-a stabili un comportament echilibrat, după natură și rațiune, ci de-a instaura un raport personal între om și Dumnezeu, pe baza căruia ființa acceptă ca fiind just ceea ce vine de la El, fiindcă restul e-ntuneric, sau umbră a cărnii, sau veninul său (versurile 65-66)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_3

«Și-a început: ‘Fiind drept și pios, sînt celebrat aici în gloria ce-i neînvinsă de dorință; pe pămînt mi-am lăsat asemenea pomenire, că oameni ticăloși o laudă, chiar de se-abat de la istorie’» (v. 13-18). Acvila este elogiată în ceruri, fiindcă a ilustrat dreptatea și credința pe pămînt. Faima sa virtuoasă este lăudată inclusiv de nemernici. “Drept și pios: justiția și devotamentul, adecvarea la voința divină (pios nu înseamnă «milostiv», ci «devotat lui Dumnezeu») stau împreună și se propun laolaltă ca stîlpi ai activității împăratului. La fel ca lui Dumnezeu, ale cărui scopuri cînd acționează sînt necunoscute, și împăratului oamenii îi sînt datori cu supunerea: virtutea mai presus de toate nu este aceea a criticii și a împotrivirii, ci a supunerii” (T. Di Salvo).

Miniatura_lombarda

Acvila dreptății (6)

Pd_XVIII_16

«S-au arătat aşadar de cinci ori şapte vocale şi consoane; şi-am reţinut părţile, cum mi s-au părut spuse. ‘DILIGITE IUSTITIAM’ întîi au fost verbul şi numele de tot pictat; ‘QUI IUDICATIS TERRAM’ au fost ultimele» (v. 88-93). Au apărut pe cer literele formînd prima frază din cartea biblică a lui Solomon: Îndrăgiți dreptatea, voi ce domniți pe pămînt. “Diligite iustitiam qui iudicatis terram sînt cuvintele cu care începe Cartea Înțelepciunii. Așa cum duhurile din cerul lui Marte exprimau ceea ce a fost idealul vieții lor, formînd figura crucii, în care străfulgera Cristos, la fel duhurile celor drepți se dispun încît să «picteze» în aur, pe fundalul de argint al cerului lui Jupiter (versurile 95-96) o inscripție, care îi avertizează pe cei ce conduc omenirea să urmeze scopul suprem al dreptății, pe plan religios și civil. Această idee a justiției, apărută luminos în fața lui Dante pe cer, ca un avertisment și un îndemn, se desprinde din toate evoluțiile ulterioare ale cîntului. Iar din M, cu care se termină cuvîntul IUSTITIAM, se va forma figura acvilei, printr-o metamorfoză care schimbă întîi vîrful din mijloc al literei și apoi întregul caracter într-o demonstrație palpitantă, luminoasă, a legăturii ascunse care există între justiția pămîntească și cea divină, din care prima derivă. «Diligite este un imperativ categoric, care îi izbește, în clipa cînd scrie Dante, pe împărat și pe pontif, unul și celălalt aflați departe de reședința lor, de grădina Imperiului: de Italia și de Roma. Autorul Monarhiei stabilește, în cadrul cîntului, unul din caracterele fundamentale ale poemului» (Fallani). Cît privește ideea figurativă a unei asemenea reprezentări, criticul avansează o ipoteză sugestivă, considerînd că Dante a fost inspirat «de relieful și importanța solemnă și ritualică, pe care o dobîndesc în miniaturi literele inițiale»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_17

«Apoi în M-ul din al cincilea cuvînt au rămas aranjate; încît Jupiter părea argint acolo, cu aur împodobit. Şi-am văzut coborînd alte lumini unde era vîrful de la M, şi-acolo odihnindu-se cîntînd, cred, binele ce la sine le trage» (v. 94-99). Duhurile s-au adunat și s-au oprit în forma literei M. Altele au coborît din Empireu și s-au dispus la vîrful literei, cîntînd un imn de slavă la adresa lui Dumnezeu. “Caetani observă foarte îndreptățit că scrisul trebuie să ni-l închipuim cu caractere majuscule gotice, pentru a înțelege firescul următoarelor transformări” (E.A. Panaitescu).

litera_M

Pd_XVIII_18

«Apoi cum din lovirea tăciunilor sar nenumărate scîntei, din care neghiobii au obiceiul să-şi ghicească; au părut să învie peste o mie de lumini şi să urce, care mai mult şi care mai puţin, cum soarele ce le-aprinde le-a sortit; şi potolită fiecare la locul ei, capul şi gîtul unei acvile le-am văzut înfățișate de-acel foc distinct» (v. 100-108). Nenumărate sclipiri au țîșnit din corpul literei M, la fel cum sar scînteile din foc, atunci cînd tăciunii sînt izbiți de cei ce ghicesc viitorul. Fiecare scînteie s-a înălțat, atîta cît i-a îngăduit lumina soarelui. După ce s-au oprit, toate împreună au format imaginea unei acvile. “Benvenuto da Imola amintește, pentru a explica versul 102, un obicei pe atunci răspîndit în unele regiuni italiene: în serile de vară, copiii stînd în jurul focului loveau un buștean de lemn spunînd: «Atîtea cetăți, atîtea sate, atîția miei, atîția porci»” (E.A. Panaitescu). “S-a împlinit al doilea moment de metamorfoză a literei M: partea terminală din axul central ia forma capului și gîtului stilizat al unei acvile heraldice, pînă cînd semicercurile laterale se vor dispune în formă de aripi, iar restul trunchiului va constitui trupul și ghearele (cf. versul 114). Este evidentă valoarea alegorică a acestei figuri: sufletele celor care pe pămînt au exercitat justiția, suverani și magistrați, s-au reunit în figura care este simbolul Imperiului, acvila, pasărea lui Jupiter (Purgatoriu XXXII, 112), pasărea Domnului (Paradis VI, 4 sqq.). Ea s-a format dintr-un M, care este litera inițială din Monarhie și așadar simbolul justiției, fiind datoria imperiului universal să realizeze pe pămînt dreptatea divină (Monarhia I, XI, 2). Parodi, discutînd cu obișnuita limpezime și pricepere diversele interpretări care i s-au dat imaginii apărute în cerul lui Jupiter, consideră că în figura trecătoare a crinului heraldic (cf. versurile 97-98, 113) este reprezentat regatul Franței, care aspira să înlocuiască imperiul (cf. Purgatoriu XX, 44, Paradis VI, 100 și 111); dar pretenția aceasta e deșartă și Franța se va alinia curînd în jurisdicția monarhiei universale. Astfel se poate înțelege – încheie Parodi – de ce în versurile următoare «izbucnește deodată mînia lui Dante împotriva papei de la Avignon; întregul pasaj se dovedește animat de aceleași sentimente și destinat aceluiași scop, pe care-l urmărește faimoasa reprezentare ce încheie procesiunea simbolică din Paradisul Pămîntesc»: să lovească, anume, coruția din Biserică, intervenția ei, în plan temporal, contra autorității împăratului, mutarea reședinței papale de la Roma la Avignon” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_lombarda

Continuă explicaţiile Sfîntului Toma (9)

Giovanni_di_Paolo

Pd_XIII_25

«Aşa făcut-au Sabellio şi Arrio şi-acei neghiobi ce-au fost ca spada la Scripturi, redînd strîmbe chipurile drepte. Să nu fie oamenii prea siguri a judeca, apoi, ca acela ce cîntăreşte holda-n cîmp înainte de-a se coace» (v. 127-132). Au existat unii eretici care, interpretînd greşit sensul Scripturilor, au produs aceleaşi efecte ca spada concavă, ce reflectă deformat imaginea oglindită în ea. Fiinţele umane să nu se lanseze în judecăţi privind mîntuirea sau damnarea semenilor, ca omul care îşi calculează cîştigul de la seceriş, înainte de creşterea holdelor. “Sabellio, un eretic african din sec. al III-lea, a negat dogma Treimii. Arrio, care a trăit la Alexandria în sec. al IV-lea, a respins divinitatea lui Cristos şi a întemeiat o sectă eretică, denumită după el arianism” (E.A. Panaitescu). “Nu întîmplător Sfîntul Toma – cel care vorbeşte aici – îi pune alături pe Sabellio şi pe Arrio, ca autorii a două greşeli opuse, în ce priveşte Sfînta Treime: primul susţinînd unitatea persoanelor şi a esenţei, celălalt trinitatea persoanei şi a substanţelor (S.T. I, q. 31, a. 2)” (Chiavacci Leonardi). “Să nu fie oamenii…: îndemnul la prudenţa de judecată îşi schimbă aici brusc direcţia: de la gîndirea filosofică (despre ceea ce este adevărat sau fals), se trece la cea etică, despre comportamentul oamenilor (şi destinul lor etern, de mîntuire sau damnare). Noua temă, introdusă fără o aparentă justificare, îl frămîntă de fapt pe Dante nu mai puţin decît prima şi aduce cu sine inclusiv o schimbare de stil, care devine popular şi plin de imagini, adresîndu-se de-acum nu filosofilor, ci oamenilor, adică tuturor” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_26

«căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă» (v. 133-138). Floarea poate creşte, neaşteptat, pe arbustul spinos. Nava, zveltă pe apa mării, se poate scufunda la intrarea în port. “Nu sînt imagini rare, ci sînt dinadins răspîndite, întemeiate pe bunul simţ al observaţiei de toate zilele, atunci cînd sîntem invitaţi la prudenţă. Şi întrucît este vorba de avertismente ce coincid cu simţul comun, şi exemplele ce dovedesc adevărul trebuie să fie comune, luate din experienţă şi înfipte în memorie ca puncte ferme de adevăr. De aici recursul la imagini cîmpeneşti, locuri preferate ale înţelepciunii ţărăneşti. Totul e prezentat ca un lucru evident şi indiscutabil: nu ca un lucru care se întîmplă în momentul vorbirii. De aici absenţa de dramatism în descrierea naufragiului: nu nava şi naufragiaţii îl interesează pe poet, ci îndemnul la învăţătura de minte, pe care oamenii pot s-o desprindă de-acolo” (T. Di Salvo). “Căci am văzut…: pentru a demonstra că lucrurile pămînteşti se pot schimba cu trecerea timpului, iar judecăţile grăbite pot fi adesea greşite, se oferă acum două exemple luate din experienţa comună (floarea, nava): cîte unul pe fiecare terţină, exprimate cu o mare evidenţă, ele îi conferă discursului, în această ultimă parte, o neaşteptată vioiciune, o «priză directă» asupra cititorului comun, care este efectul dorit de autor pentru intenţia etică dominantă în această parte a textului” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_27

«Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină: căci primul se poate ridica, iar ultimul se poate prăbuşi’» (v. 139-142). Hoţul se poate mîntui, prin căinţă. Filantropul se poate damna, prin nelegiuire. Omul de rînd, apreciind după aparenţe, nu trebuie să-şi închipuie că va descifra taina judecăţii lui Dumnezeu. “Donna Berta şi ser Martino erau nume cu care la Florenţa se indicau personajele generice şi fără importanţă, un bărbat şi o femeie oarecare, tîrgoveţi nepricepuţi, care uneori lansau păreri şi deveneau încrezuţi. Lucrurile, vrea să spună Dante, sînt uneori dificil de priceput în dimensiunile şi amănuntele lor: şi de aceea cel care nu e suficient de bine pregătit, să se abţină de la emiterea de judecăţi: să le lase pe seama divinităţii, care umblă pe căi necunoscute nouă” (T. Di Salvo). “Pornind de la greşeala celor care îl credeau pe Solomon damnat din cauza păcatelor sale (cf. X, v. 110-111), la sfîrşitul cîntului se înalţă, pătimaş şi concis, îndemnul adresat oamenilor: nimeni să nu pretindă că judecă în legătură cu mîntuirea şi damnarea altora, fiindcă soarta eternă a fiecăruia se hotărăşte doar de către judecata divină. Tonul părţii finale a lecţiei este şi el practic: îndemn la virtutea discreţiei, care se traduce în plan teoretic prin capacitatea de distingere, iar în plan activ prin prudenţă (ca să umbli ca omul ostenit). Şi întrucît e necesară şi o mică destindere, iar maestrul priceput ştie să ne facă să zîmbim, discursul primeşte tonuri mai vesele, cu imaginea scării care măsoară gradele de neghiobie şi cea a omului care după adevăr, fără priceperi, pescuieşte. Cu rol de consolare, discipolul meditează la atîţia iluştri reprezentanţi ai istoriei filosofiei, care totuşi au greşit, şi la atîţia eretici din istoria Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Să se remarce, în această ultimă parte, amestecul lingvistic dantesc, uneori plin de sevă populară, cu termeni luaţi din limba vorbită, alteori bogat în adnotări literare şi nobile (furare… offerere… surgere): unul dintre numeroasele semne de varietate şi bogăţie a registrelor şi a nivelurilor lingvistice ale poemului” (T. Di Salvo). “Se recunosc, în fundalul textului, cele două celebre pasaje evanghelice, cu «tîlharul bun» salvat pe cruce (Luca 23, 39-43) şi cu vameşul şi fariseul în templu, al doilea condamnat şi primul mîntuit, în pofida judecăţii oamenilor (Luca 18, 9-14). Atenţia îndreptată spre conştiinţa adîncă, singura care contează în faţa lui Dumnezeu, şi lipsa de valoare a gestului exterior, sînt o constantă în toate poveştile omeneşti pe care poemul lui Dante le prezintă” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (2)

Pd_XI_4

«‘Aşa cum eu din raza lui sclipesc, astfel privind în lumina eternă, pricina gîndurilor tale o cuprind. Te îndoieşti şi doreşti să se lămurească în aşa deschisă şi destinsă limbă vorbirea mea, după mintea ta, cînd înainte am zis: “unde ne-ngrăşăm” şi cînd am zis “nu s-a născut altul”; şi aici e nevoie să distingem bine» (v. 19-27). Sfîntul Toma străluceşte la vederea luminii divine. Tot de-acolo descifrează el şi gîndurile lui Dante. Poetul-călător nu înţelege anumite replici anterior pronunţate de interlocutorul său. “Mişcarea Dumnezeu-duhuri fericite-poet se desfăşoară astfel: Dante meditează, are îndoieli; gîndirea lui se reflectă în Dumnezeu care pe toate le ştie, duhul fericit vede în Dumnezeu şi cunoaşte astfel gîndul poetului, înainte ca acesta să şi-l fi limpezit sie însuşi ori să-l fi exprimat prin cuvinte” (T. Di Salvo). “Două sînt aşadar îndoielile lui Dante, în legătură cu care el cere intervenţia clarificatoare a sfîntului, şi ambele se nasc din cuvintele acestuia din ultima parte a cîntului X. Cînd Sfîntul Toma îi prezintă duhurile care sînt cu el, despre sine spune că a fost în ordinul Sfîntului Dominic, adică în turma unde orice frate se îngraşă, se îmbogăţeşte, dacă nu se îndepărtează de la regulile instituite de întemeietorul ordinului. Îndoiala nu apare la prima afirmaţie (călugărul se îngraşă), ci din a doua, care sună limitativ: numai să nu alerge după bunuri pămînteşti. Această ipoteză reductivă prezintă ipoteza că, pe atunci, între călugări lucrurile au alunecat pe panta corupţiei. Îndoiala se conturează astfel: din vorbele tale pot ajunge cumva la concluzia că dominicanii aleargă, la fel ca toată lumea, după bunurile pămînteşti? Cealaltă îndoială se naşte din poziţia lui Solomon: după Biblie, Solomon a fost cel mai mare înţelept. Dintre toţi oamenii? În cîntul XIII se va lămuri că trebuie să înţelegem că a fost cel mai mare înţelept dintre toţi regii. Prima îndoială care se lămureşte este cea legată de corupţia călugărilor; dar, pentru a-i măsura consistenţa, trebuie să avem un termen de raportare: de aici nevoia de-a vorbi despre sfinţii întemeietori. Despre Sfîntul Francisc vorbeşte dominicanul Toma, despre Sfîntul Dominic vorbeşte franciscanul Bonaventura: fiecare se referă apoi la decăderea propriului său ordin monahal” (T. Di Salvo).

Pd_XI_5

«Providenţa, ce cîrmuieşte lumea cu acea înţelepciune de care orice creatură e întrecută înainte de-a o pricepe, ca să se-ndrepte spre iubitul ei mireasa celui ce prin strigăt mare s-a legat de ea cu sînge binecuvîntat, în sine sigură şi-n el mai încrezătoare, i-a trimis doi prinţi în ajutor, care de-o parte şi alta s-o călăuzească» (v. 28-36). Regulile prin care divina providenţă conduce lumea nu sînt pricepute de gîndirea creaturilor. Pentru ca Biserica să se apropie în siguranţă de Cristos, iubitul ei – care s-a logodit cu ea prin patimile îndurate pe cruce – Providenţa i-a încredinţat acesteia, Bisericii, doi paladini de încredere. “Versurile 32-33 reiau expresii evanghelice: cu puţin înainte de a muri, «Isus a strigat cu glas tare: ‘Tată…’» (Luca 23, 46; cf. şi Matei 27, 50; Marcu 15, 37)” (E.A. Panaitescu). “Doi prinţi în ajutor: Sfîntul Francisc şi Sfîntul Dominic, întemeietorii celor două mari ordine religioase din sec. al XII-lea, al franciscanilor şi al dominicanilor. Primul şi-a propus răspîndirea credinţei în preceptele lui Cristos (sărăcie, caritate, castitate, umilinţă), celălalt să lupte împotriva ereticilor, pînă cînd Biserica va fi mai încrezătoare în supunerea faţă de Cristos şi mai sigură în faţa ereziilor. Astfel e sintetizată în această terţină misiunea reformatoare, pentru care s-au născut cele două ordine religioase: să readucă la puritatea vieţii şi a gîndirii societatea creştină coruptă a vremii şi să regenereze obiceiurile ecleziastice” (E.A. Panaitescu).

Pd_XI_6

«Unul a fost serafic în ardoare; altul din înţelepciune pe pămînt a fost de heruvimă splendoare. Despre unul voi spune, fiindcă de amîndoi e vorba lăudîndu-l pe unul, oricare îl iei, căci la acelaşi ţel au mers faptele lor» (v. 37-42). Unul dintre paladini s-a distins prin caritate, celălalt prin înţelepciune. Toma se pregăteşte să vorbească doar despre unul dintre ei. Oricum asemănarea dintre ei este marcată şi de identitatea scopurilor pe care ambii le-au urmărit. “Sfîntul Francisc a ars în spiritul carităţii ca serafimii, al căror nume înseamnă «aprinşi de caritate», iar Sfîntul Dominic a fost înzestrat cu deplinătatea ştiinţei ca heruvimii, care în ierarhia îngerească reprezintă înţelepciunea (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXIII, 7)” (E.A. Panaitescu). “Dominicanul Sfîntul Toma celebrează elogiul Sfîntului Francisc, iar în cîntul următor Sfîntul Bonaventura îl va lăuda pe Sfîntul Dominic. Dante se inspiră din obiceiul, foarte vechi, după care în sărbătorirea celor doi sfinţi întemeietori, în bisericile franciscane un dominican pronunţa panegiricul Sfîntului Francisc, iar în bisericile dominicane un franciscan îl lăuda pe Sfîntul Dominic. Totuşi intenţia Poetului este de a propune un exemplu de bună înţelegere pentru cele două ordine religioase care, pe atunci, apăreau despărţite de neînţelegeri profunde şi rivalităţi, atît în plan practic, cît şi în plan doctrinar. Treptat tonul Sfîntului Toma se înalţă, păstrînd totuşi acea fixitate încinsă, sugerată de imaginea iniţială: s-a oprit ca lumînarea-n sfeşnic. (…) Întregul Duecento e străbătut şi exaltat de activitatea complexă a ordinelor de cerşetori, în toate sferele de activitate ale creştinismului occidental: elanul caritativ al franciscanilor, ce rupe lanţurile societăţii feudale închise, reconciliază creaturile sub semnul paternităţii comune a lui Dumnezeu, regăseşte natura binevoitoare, de mult timp considerată vrăjmaşă, răutăcioasă şi diabolică în concepţia maniheistă; şi înţelepciunea ordinului dominican, ce promovează noua organizare ştiinţifică, sintetizînd cunoaşterea antică şi Revelaţia creştină. Fundalul istoric al celor două cînturi hagiografice e chiar mai amplu decît fundalul peisagist al portretelor lui Francisc şi Dominic, dar subînţeles şi ca învăluit de acea imagine a Providenţei profunde” (E.A. Panaitescu).

Anonimo_fiorentino

Despre petele din Lună (1)

miniatura_francese

Avertisment către cititori: ei trebuie să urmărească atent sensul vorbelor poetului. Ascensiunea alături de Beatrice în cerul Lunii. Dialog despre motivul petelor din Lună:  ele se datorează nu densităţii variabile a corpurilor, ci virtuţilor diferite cu care acestea au fost înzestrate.

pd_ii_1

«Oh, voi, ce-n barcă mică, dornici de-a asculta, veniţi după nava mea care cîntînd înaintează, întoarceţi-vă pe ţărmurile voastre: nu ieşiţi pe marea largă, fiindcă poate, pierzîndu-vă de mine, v-aţi rătăci» (v. 1-6). Poetul li se adresează direct cititorilor săi. Aceia care l-au urmat pînă aici, prin Infern şi Purgatoriu, trebuie să-i asculte cu multă atenţie mai departe cuvintele şi ideile. “Subiectul a devenit dificil şi impune concentrare: Paradisul este ţinutul Domnului şi cine doreşte să se apropie de El pe deplin şi cu profunzime, cum au făcut alţi scriitori, trebuie să fie înzestrat cu o cultură adecvată: mai ales cu ştiinţa despre Dumnezeu, cu teologia spre care converg, ca părţi ale unităţii religioase şi culturale, toate ştiinţele, atît cele despre om, cît şi cele despre natură. De aici apelul către cititori, cu care se deschide cîntul: nu este uşoară această ultimă parte a călătoriei; nu toţi pot s-o înfrunte şi s-o urmeze, din cauza nepotrivirii culturale. Iar această excludere a celor nepotriviţi nu e dată de selectivitatea aristocrată, ci i se datorează dificultăţii obiective a temei. (…) Dincolo de metaforă, sensul prozastic al primelor două versuri este următorul: pînă acum, călătoria mea s-a bazat, cum o spune limpede faptul că mi-a fost călăuză Virgiliu, simbol al raţiunii umane, pe elemente, forţe, idei care le sînt accesibile tuturor oamenilor şi care se rezolvă prin folosirea limpede a gîndirii (sau a filosofiei şi a eticii). De-acum subiectul meu pretinde o nouă călăuză, Beatrice, adică teologia şi aşadar pregătirea culturală legată de aceasta. Cei care în călătorie m-au urmat pe o barcă mică, adică avînd o slabă pregătire doctrinară şi, împinşi de dorinţa de-a cunoaşte, ar vrea acum să mă urmeze în această parte a călătoriei, foarte complexă, să nu pornească pe un drum în care este necesară înzestrarea culturală. Iar prin aceasta Dante nu-i exclude de la mîntuire pe oamenii mai puţin educaţi decît el sau care nu sînt la nivelul său. Îi exclude de la lectura canticei. Aşadar pe de o parte confirmă că Paradisul – Paradisul său – este poezie făcută din cultură şi ştiinţă, prin urmare e dificilă şi complexă, pe de altă parte îi rămîne credincios poeticii stilnoviste, care li se adresa cititorilor înzestraţi cu fineţe, nobleţe şi cultură superioară. Repetăm: nu e vorba despre o izolare religioasă, ci de revendicarea unei aristocraţii retorico-literare, sprijinite pe o aristocraţie filosofico-teologică” (T. Di Salvo).

pd_ii_2

«Apa ce-o încerc e neumblată: Minerva îmi suflă şi mă conduce Apolo, şi nouă Muze îmi arată Ursa. Dar voi, cei puţini, care v-aţi îndreptat spinarea din timp la pîinea îngerilor, din care trăieşti aici, dar fără a te sătura» (v. 7-12). Marea pe care poetul vrea să pornească n-a mai fost străbătută de alţii. Zeiţa înţelepciunii, Minerva, îi este favorabilă şi îi suflă în pînzele corabiei. Zeul poeziei, Apolo, îl îndrumă. Muzele care-i inspiră pe artişti îi arată traseul, indicîndu-i stelele de pe cer. “După invocaţia către Apolo şi Muze din primul cînt (v. 13-18) – în care mîndria pentru complexitatea materiei tratate se însoţea cu trepidaţie şi umilinţă pentru conştiinţa propriilor puteri limitate – avertismentul către cititori, la începutul celui de-al doilea cînt, pune cu hotărîre accentul pe caracterul transcendent al subiectului (o mare largă) şi al inspiraţiei (ea cîntînd înaintează pe o apă care e neumblată), precum şi pe sublima singurătate în care se află Poetul, care deschide brazda pe marea întinsă (iar latinismul expresiei alto sale subliniază caracterul aristocrat al poeziei din a treia cantică). Este vorba desigur de «mîndria propriei ‘iscusinţe’ de poet, dar şi de exaltarea credinciosului, ce are convingerea mesianică de-a fi profetul desemnat de Dumnezeu să-i lumineze pe muritorii de rînd. Călătoria dificilă în care porneşte el acum reaminteşte imaginea navigaţiei care, deja apărută la începutul Purgatoriului (I, 1-3), aici dobîndeşte cea mai înaltă forţă expresivă, conferind o consistenţă dramatică îndrăznelii ideale, cu care Poetul se lansează cu fantezia acolo unde se simte îngrozitor de singur între oameni…» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Spunînd că niciodată alţi poeţi înainte de el n-au înfruntat reprezentarea poetică a Paradisului, Dante ştia că, deja cu cîteva decenii mai devreme, atît Giacomino da Verona, cît şi Bonvesin de la Riva scriseseră poeme despre Paradis. Ceea ce revendica el ca element nou, original, nu era tema ca atare, ci tema recompusă în cadrul culturii teologice şi filosofice. Aşa cum o confirmă în următoarele două versuri: în compoziţie a fost călăuzit de Minerva, adică de înţelepciune, care se determină ca filosofie şi teologie, ajutată de Apolo, de inspiraţia poetică însoţită de Muze, adică ansamblul intervenţiilor retorice, de tehnică literară, cu figurile de stil, metaforele etc. care sînt elemente specifice ale activităţii poetice şi care ne fac să vorbim de o artă distinctă, dar nu opusă faţă de teologie sau filosofie” (T. Di Salvo).

pd_ii_3

«cu adevărat puteţi porni nava pe marea largă, urmînd brazda mea de apă ce-apoi se reaşază. Eroii ce-au trecut spre Colchida nu s-au mirat cum voi veţi face, cînd l-au văzut pe Iason bouar. Setea înnăscută şi eternă după ţinutul zeiesc în formă ne purta cu iuţeală, aproape cum cerul îl vedeţi» (v. 13-21). Puţinii cititori care, încă din tinereţe, s-au dedicat lecturilor pentru a cerceta ştiinţa divină (pîinea îngerilor), cu care ne hrănim pe pămînt, fără a ne sătura vreodată, vor putea veni pe urmele poetului, în a treia parte a poemului său. Navigatorii porniţi în căutarea Lînei de Aur, care au străbătut ţinuturi necunoscute şi l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, apucîndu-se de muncile cîmpului, au avut parte de surprize mai mici decît cele care îi aşteaptă pe cititorii Paradisului. Dorinţa fierbinte, înnăscută, de-a ajunge în Empireu, ţinutul care-şi primeşte forma de la Dumnezeu, îi împingea pe cei doi călători cu viteza cu care şi cerurile se rotesc. “Pentru a încheia această nouă introducere, pe care nu întîmplător Sanesi o defineşte «triumfală», «i se prezintă lui Dante, spontan, nu ca o rece reminiscenţă erudită, ci ca o amintire aproape necesară a unei fapte eroice retrăite de Poet cu intimă fervoare şi aprinsă pasiune» (Sanesi) faimosul mit al Argonauţilor. Ei, pentru a obţine Lîna de Aur, s-au îndreptat din Grecia spre Colchida. Ajunşi aici, l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, transformîndu-se, pentru a duce la bun sfîrşit încercarea, în ţăran, arînd cîmpul cu boii care azvîrleau flăcări pe nări şi semănînd acolo dinţi de şarpe, din care se iveau oameni înarmaţi (Ovidiu, Metamorfoze VII, 100 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Aici se încheie aşa-numita a doua introducere la Paradis, desigur mai vibrantă decît prima, de parcă doar acum ar fi înţeles poetul dificultatea exaltantă a drumului de străbătut” (T. Di Salvo).

miniatura_italiana

Intrarea în Paradis (4)

scuola_fiorentina2

pd_i_10

«Eu nu l-am răbdat mult, nici aşa puţin încît să nu-l văd că sclipea împrejur, ca fierul ce iese încins din foc; şi îndată părea că s-a pus ziuă peste ziuă, de parcă acela care poate ar fi împodobit cerul cu al doilea soare» (v. 58-63). Poetul n-a reuşit să privească soarele prea mult, dar destul cît să observe că sclipeşte ca fierul scos din foc. Pe neaşteptate lumina parcă s-a dublat, de parcă Dumnezeu ar fi înfrumuseţat cerul cu încă un soare. “Dante e de-acum în zbor împreună cu Beatrice, iar semnul evident al desprinderii de pămînt e dat de sporirea luminii: în această lumină, unii critici au crezut că văd sfera focului care, după astronomii antici, venea după cea a aerului, înconjura pămîntul şi despărţea cerurile. În acest caz trebuie să considerăm că Dante traversează sfera focului şi se apropie de Lună” (T. Di Salvo). “Sclipirea soarelui şi sporirea luminii care urmează (v. 61-63) sînt semnul, cum se va înţelege mai apoi, al apropierii lui Dante de sfera focului, situată între Pămînt şi primul cer, al Lunii. Urcarea lui Dante de la un cer la altul de fapt nu va fi niciodată descrisă, ci mereu sugerată de o intensificare a luminii vizibile, sau de rîsul şi frumuseţea Beatricei. Această constantă a relatării paradisiace – simbol evident şi profund al spiritualităţii evenimentului – ne asigură că şi aici sporirea neaşteptată a luminii înseamnă o înălţare spre cea dintîi regiune dincolo de atmosfera terestră, adică sfera focului” (Chiavacci Leonardi).

pd_i_11

«Beatrice stătea aţintită cu ochii spre roţile eterne; şi eu la ea mi-am aţintit luminile, de sus desprinse. De la aspectul ei am devenit pe dinăuntru, cum s-a făcut Glaucos gustînd iarba ce l-a unit cu alţi zei în mare» (v. 64-69). Beatrice se uita cu atenţie la sferele cereşti, iar Dante, luîndu-şi privirile din soare, şi le-a îndreptat spre ea. Privind-o, a simţit că se transformă într-un zeu, la fel ca odinioară personajul mitologic. “Comentatorii vechi îi dădeau acestei scurte scene un sens alegoric: soarele e Dumnezeu, Beatrice e ştiinţa lucrurilor, Dante, prin intermediul teologiei, ajunge la contemplarea lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Glaucos, un pescar din Beoţia, după ce-a văzut că peştii pe care i-a pescuit înviau cînd intrau în contact cu o anumită iarbă, curios, a vrut s-o guste şi îndată a fost transformat într-un zeu marin (Ovidiu, Metamorfoze XIII, 898-968). Cu povestea lui Glaucos, care din om devine zeu, Poetul explică, prin analogie, trecerea la divin de la uman, la etern din timp (Paradis XXXI, 37-38), transformarea pe care o resimte, dar pe care nu mai izbuteşte s-o analizeze intelectual şi prin urmare s-o exprime cu ajutorul cuvintelor (v. 70-71: transumanarea spusă prin vorbe nu s-ar putea). Rezultă că «semnele limbajului omenesc, aplicate faptelor şi proceselor din lumea pur spirituală, ce reprezintă subiectul celei de-a treia cantice, sînt insuficiente pentru a-i exprima esenţa intimă şi reprezintă o modalitate de cunoaştere-exprimare strict analogică. Acest postulat fundamental domină toată cantica Paradisului… adevărată epopee verticală a intelectului îndreptat spre cele mai înalte ţinte… Nu rămîne aşadar decît să fie forţate la maximum resursele analogice ale limbajului şi ale reprezentării: acestei nevoi… îi sînt destinate şi comparaţiile pe care Poetul, în multe cînturi din a treia cantică, le va acumula într-o bogată vigoare inventivă» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Aţintită… aţintit: printr-un proces de psihologică identificare cu femeia, poetul îi repetă gestul, iar aici repetiţia verbală nu e semnul unei sărăcii stilistice, ci are o căutată funcţie intensificatoare. Întregul pasaj de la începutul cîntului, prin prezenţa formulelor neobişnuite, cuvintele sau expresiile din limbajul literar, reflectă o preţiozitate stilistică, alimentată de forme nobile, în legătură directă cu tensiunea morală impusă de înălţimea subiectului” (T. Di Salvo).

pd_i_12

«Transumanarea spusă per verba nu s-ar putea; deci ajungă exemplul celui cu trăirea permisă de har. De eram singurul nou făurit, iubire ce-n ceruri stăpîneşti, tu o ştii, care cu lumina ta m-ai înălţat» (v. 70-75). Nu poate fi exprimată prin cuvinte depăşirea condiţiei umane. Pentru a o pricepe, va trebui să ne mulţumim cu exemplul, prin analogie, legat de Glaucos. Dacă Dante era doar suflet, în noua sa condiţie, o ştie doar Bunul Dumnezeu, care este iubire, cu ajutorul căreia guvernează lumea, acea iubire care l-a înălţat pe poet spre ceruri. “Trasumanar: cuvînt creat de Dante şi prezent doar aici. Indică saltul calitativ, etico-religios, de la uman la divin, de la pămînt la cer, trecerea fulgerătoare, prin intermediul harului divin, de la o condiţie limitată la una nelimitată şi infinită, resimţirea strict interioară a unei potenţări a facultăţilor fizice şi, prin aceasta, inclusiv a celor gnoseologice şi vizuale. Se leagă de conceputul mistic de răpire, de exces al minţii, care-l plasează pe om, privilegiat prin aceasta, în prezenţa divinităţii, ca urmare a fracturării legilor fizice şi a depăşirii surprinzătoare a măsurilor pămînteşti limitatoare. Pe această cale omul, deşi încă viu, locuitor al Pămîntului, trăieşte experienţa pe care o va avea în Paradis, al cărui locuitor va deveni după moarte” (T. Di Salvo). “Versul este dintre cele mai concludente pentru tendinţa lui Dante de a crea situaţii neobişnuite, care pretind ca atare un limbaj adecvat: de aici folosirea unui cuvînt latin (scos din textele mistice), inventarea unui cuvînt după tehnica de compoziţie latină (trans + humanum), de aici şi rima internă (arar). De aici şi în v. 72 absenţa articolului, prin fericita alipire a două substantive obiect-subiect” (T. Di Salvo). “În clipa înălţării la ceruri, Dante parcă repetă cuvintele Sfîntului Pavel care, vorbind de răpirea sa la ceruri, în viziunea mistică, spune: «dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie» (II Corinteni XII, 3). Expresia poetului e nedeterminată, dar el nu are nici o îndoială că se află, în acest moment, în trup şi suflet (cf. v. 99): totuşi se teme cumva s-o afirme cu hotărîre” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: eram doar suflet, sau aveam şi trup, în clipa cînd zburam cu ajutorul harului divin? Îndoiala e doar aparentă: în altă parte poetul limpezeşte că, de-a lungul călătoriei, şi-a păstrat şi trupul. Dar e un corp fără greutate fizică, un fel de înveliş, incapabil să împiedice deplina împlinire a sufletului şi implicarea sa integrală în aventura Paradisului” (T. Di Salvo). “De fapt Dante nu-şi va descrie niciodată zborul, de care nu-şi dă seama (cf. VIII, 13 sau X, 34-36), decît prin noile senzaţii vizuale pe care le percepe” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_napoletana

Intrarea în Paradis (3)

pd_i_8

«cînd pe Beatrice spre stînga am văzut-o întoarsă şi privind soarele: nicicînd acvila nu l-a scrutat astfel. Şi cum a doua rază iese de obicei din prima şi urcă spre înălţimi, ca drumeţul ce vrea a se întoarce, aşa din gestul ei, prin ochi transmis în mintea mea, s-a făcut al meu şi mi-am ţintit ochii-n soare dincolo de firea noastră» (v. 46-54). Beatrice s-a răsucit spre stînga şi-a privit intens soarele, aşa cum niciodată n-a izbutit acvila s-o facă. La fel ca raza reflectată, desprinsă din prima rază, ce izbeşte direct, şi la fel cum se întoarce pribeagul acasă (sau, după alte interpretări: la fel cum şoimul se întoarce în tăria cerului), călătorul, după modelul oferit de femeia iubită, şi-a aţintit ochii în discul soarelui, mai adînc decît rezistă privirile omeneşti. “Să se observe cum, inclusiv prin comparaţia cu acvila, este subliniată atitudinea Beatricei, de aşteptare a unor fapte noi şi miraculoase, pentru care trebuie să ne pregătim cu o concentrare adecvată. Îndată pe urmă, cei doi ţîşnesc în zbor spre ceruri. Privirea femeii este primul act al vieţii paradisiace, a cărei constantă e privirea soarelui, cu alte cuvinte contemplarea lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Că acvila se uită la soare şi îşi învaţă puii să facă la fel era o opinie comună; însă Dante o găsea consemnată şi astfel înnobilată în Farsalia lui Lucan, IX, 902 sqq.” (T. Di Salvo). “Chimenz, în legătură cu versul 51, a dat o altă interpretare: pellegrin ar fi şoimul peregrinus, care vrea să urce în tăria cerului, după ce şi-a înhăţat prada” (E.A. Panaitescu). “Această răsucire a lui Dante spre soare e, aşadar, consecinţa naturală a răsucirii Beatricei: nu e consecinţa unui gest voit. Voinţa a acţionat, şi încă cum!, în cele două ţinuturi de mai jos: dar de cînd poetul şi-a cucerit liberul arbitru, tinderea spre Dumnezeu este un act spontan al sufletului, pe care nimic nu-l poate opri. (…) Nu e nevoie ca poetul să fie îndemnat de femeia lui; nici o singură vorbă între cei doi, nici măcar o rugăciune comună. Dorinţa lui Dante se transmite de la unul la celălalt cu o forţă irezistibilă” (U. Bosco).

pd_i_9

«Multe-s îngăduite acolo, ce-aici nu-s pe virtuţile noastre, căci anume-i locul făcut pentru specia umană» (v. 55-57). În Paradisul Pămîntesc, creat dinadins pentru sufletele virtuoase – şi unde se află în acest moment Dante cu Beatrice – fiinţa umană are la dispoziţie mai multe posibilităţi decît pe pămînt; inclusiv aceea de-a privi intens soarele. “Aceleaşi posibilităţi le-a dobîndit acum poetul: în urma călătoriei şi a îmbăierii în cele două rîuri, şi-a recăpătat puritatea interioară pe care le-au avut Adam şi Eva înainte de căderea în păcat” (T. Di Salvo).

miniatura_fiorentina

Gata de-a urca la stele (7)

scuola_abruzzese2

pg_xxxiii_19

«cele şapte doamne, la marginea unei umbre palide, cum sub frunzele verzi şi ramurile negre, peste malurile-i reci, muntele se-ntinde. Din faţa lor, Eufratul şi Tigrul mi s-a părut a le vedea ieşind dintr-o fîntînă şi, ca prieteni, despărţindu-se alene» (v. 109-114). Procesiunea s-a oprit într-un mic loc umbros, asemeni celui întins de-un munte înalt peste apa de la poalele sale. În faţa grupului parcă se zărea izvorul de unde ţîşnesc Tigrul şi Eufratul, înainte de-a se despărţi încet, mergînd fiecare pe drumul său. “Dante ajunge la izvorul celor două rîuri din Paradisul Pămîntesc, Lete şi Eunoe, despre ale căror caracteristici a primit deja explicaţii de la Matelda (cîntul XXVIII, 121-133). Cele două ape curgătoare sînt acum comparate cu Tigrul şi Eufratul, ce izvorăsc în acelaşi punct, conform relatării biblice (Geneza II, 10 şi 14). Începînd cu terţina 103, cîntul cunoaşte o evoluţie ce pare să ne readucă la primele descrieri ale pădurii divine. (…) Inclusiv imaginea celor două rîuri ce se desfac şi se îndepărtează alene unul de celălalt, ca doi prieteni care, salutîndu-se pentru ultima oară, pornesc la drum, despărţindu-se cu mîhnire, pe căi diferite, este o altă «străfulgerare… a acelei poezii originale pe care Dante ştia s-o extragă din profunzimile umanităţii sale atente şi gînditoare» (Cian)” (E.A. Panaitescu). “Ca totdeauna, Dante le conferă o psihologie omenească fiinţelor neanimate, rîurilor ca şi astrelor sau copacilor” (Chiavacci Leonardi).

pg_xxxiii_20

«‘Oh, lumină, oh, glorie a seminţiei umane, ce apă e asta, care aici se desface de la izvor şi ea de ea se depărtează?’» (v. 115-117). Dante s-a interesat curios, pe lîngă Beatrice, de numele apei ce izvorăşte aici, pentru a se despărţi în două braţe. “Informaţia îi fusese dată deja de Matelda (XXVIII, 121-133). Dar Dante se preface că nu-şi aminteşte, probabil pentru ca din răspunsul primit de la Beatrice s-o reintroducă în scenă pe Matelda, a cărei prezenţă pare poetic necesară, în clipa cînd revenim la tonalitatea edenică, la formele şi motivele pădurii divine, căreia femeia, care se plimbă de una singură şi culege flori, îi sintetizează semnificaţia şi poezia” (T. Di Salvo).

pg_xxxiii_21

«La astă rugăminte mi s-a zis: ‘Roag-o pe Matelda să-ţi spună’. Şi-ndată a răspuns, ca acela care de vină se leapădă, frumoasa doamnă: ‘Asta şi altele i-au fost spuse de mine; şi sînt sigură că apa din Lete nu i le-a şters’» (v. 118-123). Beatrice l-a îndrumat spre Matelda pentru a primi răspuns, iar aceasta l-a asigurat iute, ca pentru a se dezvinovăţi, că i-a spus deja lucrurile respective. Rîul Lete probabil că încă nu i-a îndepărtat cu totul amintirile. “Matelda: aceasta e prima şi singura dată cînd se pronunţă numele frumoasei doamne care l-a însoţit prin Paradisul Pămîntesc. De ce doar acum şi nu mai devreme? Nu avem un răspuns sigur: putem presupune că e pronunţat de Beatrice atunci cînd, pentru a o îndemna să execute un înalt moment liturgic, o cheamă pe nume, ca pentru a-i spune: asta e datoria ta, este misiunea celei ce poartă numele de Matelda şi nu a altei femei” (T. Di Salvo). “Dante încheie, prin prezentarea rîurilor Lete şi Eunoe, complexa construcţie exterioară a Purgatoriului său, pentru care tradiţia nu-i putea oferi multe elemente de inspiraţie. De fapt în numeroasele «viziuni» de dincolo de mormînt, pe care literatura şi artele figurative din Evul Mediu le-au produs, descrierile Purgatoriului sînt rare, interesul concentrîndu-se pe imaginile oribile din Infern sau pe cele idilice din Paradis. Conceput mai întîi ca un rîu încins, ulterior Purgatoriul a apărut sub forma unui munte ori a unui rîu de smoală. Cu acest ultim aspect, lumea purificării este reprezentată în unica mărturie figurativă pe care Evul Mediu ne-a lăsat-o despre ea. În marea frescă a lui Loreto Aprutino, pe o punte lungă, sufletele celor drepţi traversează rîul de smoală pentru a ajunge într-un turn. Aici sînt îmbrăcate şi primesc dreptul de a intra în Paradis, pe cînd păcătoşii se prăbuşesc în rîu, pentru a li se aplica purificarea necesară” (E.A. Panaitescu).

scuola_abruzzese1