Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Beatrice

“Divina Comedie” ca sinteză (2)

Dante, condus de Virgiliu, pătrunde așadar în Infern, închipuit ca o peșteră imensă. După momentul genezei, cînd Dumnezeu a creat îngerii, universul și ființele omenești, Lucifer s-a răzvrătit împotriva bunului demiurg și a fost alungat din Paradis, împreună cu toți adepții săi. El s-a prăbușit pe Pămînt, a săpat în cădere o groapă uriașă, sub formă de pîlnie și a rămas înțepenit în centrul planetei noastre, agitîndu-și zadarnic aripile. Tot spațiul acesta mitologic, imaginar, dobîndește în paginile poetului italian reprezentarea cea mai concretă (în așa măsură încît unii savanți, printre care Galilei, au stat să calculeze suprafața Infernului dantesc și circumferința peșterii păcătoase[9]). Cei doi poeți au de înfruntat multe dificultăți și obstacole, se ciocnesc de cele mai monstruoase personaje, trec prin numeroase peripeții, pînă vor ajunge în străfundurile Infernului, în fața diavolului suprem. Pe o potecă ascunsă, ei urcă pe partea cealaltă a globului pămîntesc și ajung pe țărmul oceanului. Acolo se găsește muntele Purgatoriului, format din pămîntul ce s-a retras îngrozit, dinaintea trupului păcătos al lui Lucifer, și a ieșit dincolo, înălțîndu-se interminabil spre cer. Dante împreună cu Virgiliu încep ascensiunea, ei străbat mai întîi Antipurgatoriul (unde păcătoșii așteaptă vreme îndelungată să depășească poarta păzită de un înger cu spadă) și apoi se regăsesc pe cornișele care trasează coastele muntelui, pe șapte niveluri, corespondente celor șapte păcate capitale. În vîrful Purgatoriului se află Paradisul Pămîntesc, unde protagonistul trebuie să treacă printr-o serie de ceremonii de penitență, înainte de-a se despărți de Virgiliu, învățătorul și prietenul său, care nefiind mîntuit, din cauza necredinței sale, este obligat să meargă înapoi în Infern. Rolul de călăuză este acum preluat de Beatrice, femeia iubită și modelul de virtute al lui Dante, care a coborît să-l întîlnească și să-l conducă mai departe. Păcatele călătorului s-au șters, de-a lungul ascensiunii expiatoare, trupul său a devenit tot mai ușor, imponderabil și, atras de iubirea divină ca de un magnet uriaș, Dante începe să zboare, străbătînd cele nouă ceruri ale Paradisului. Aici este obligat să depășească un triplu examen (de credință, de speranță și de iubire creștină). După ce trece cu succes și de acestea, peregrinul ajunge în Empireu, ținutul misterios unde stau Sfînta Fecioară, oștile de îngeri și grupurile de duhuri mîntuite, dispuse într-o imensă roză albă, sub formă de amfiteatru. Toți aceștia îl admiră cu venerație pe Bunul Dumnezeu, a cărui taină sfîntă se străduiește călătorul s-o priceapă, cu un efort suprem al privirii și al gîndirii, înainte de ultimul vers al poemului.

S-a vorbit mult despre importanța celor două călăuze principale, care îl ajută pe Dante în călătoria sa existențială. Autorul italian îl respectă și îl iubește pe marele poet latin, a cărui figură o folosește ca pilon de bază în construcția poemului. “Acela care pe deplin îl înlocuieşte, în sufletul lui Dante, pe tatăl pierdut şi poate prea puţin iubit, este Virgiliu. Îl numeşte, în Divina Comedie şi nu doar acolo, în multe feluri, însă titlul care vine cu cea mai mare bucurie sub pana lui e acela de «tată». Şi nu-i spune doar «tată», ci trăirea intensă a afecţiunii îl determină să adauge alte cuvinte, care fac şi mai suav acel nume atît de frumos în pronunţare: «tată dulce» (dolce padre), «tată drag şi dulce» (dolce padre caro), «mai mult decît tată» (più che padre), «tată adevărat» (padre verace), «prea dulce tată» (dolcissimo padre). Le va atribui şi altora acest nume; dar nimănui cu atîta insistenţă şi gingăşie”[10]. Pe lîngă importanța afectivă de care se bucură, călăuza lui Dante prin Infern și Purgatoriu dobîndește incontestabile valențe alegorice. “Virgiliu a fost considerat de aproape toți vechii comentatori ca alegorie a rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce spre ordinea pămîntească dreaptă sau, conform ideilor lui Dante, spre monarhia universală. Vechii comentatori nu găseau nici o dificultate într-o interpretare strict alegorică, fiindcă ei nu simțeau, ca noi, un contrast între alegorie și adevărata poezie. Comentatorii moderni s-au opus adesea acestei interpretări și au pus în lumină aspectul poetic, omenesc, personal, al figurii lui Virgiliu, fără a-i putea nega totuși «semnificația» și a o plasa în perfectă concordanță cu aspectul său omenesc. (…) Dar aici nu e vreun aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt”[11].

Personajul Beatrice a fost citit nu doar ca o trimitere la tînăra florentină din viața reală, care a fost iubită platonic, cu mare emoție, de adolescentul Dante, ci totodată ca o alegorie a harului divin, care îl ajută pe om să se înalțe deasupra contingenței. În vederea mîntuirii, oamenii au nevoie de acțiunea conjugată a rațiunii (Virgiliu) și a credinței (Beatrice). Complexitatea simbolică a femeii iubite a fost subliniată de E. Auerbach: “După ce în sec. al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. (…) Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă”[12].

Faptul că Beatrice nu este o simplă interpretă, în acțiunea complexă a poemului, ci este efectiv înnobilată cu virtuți transcendente, a fost deja scos în evidență. “Ridicarea iubitei la rangul de înger paradisiac devenise, datorită lui Guido Guinizzelli (mort în 1276), un topos al liricii italiene. Alegerea iubitei astfel glorificate drept călăuză într-o viziune poetică a lumii de dincolo nu depășește domeniul gîndirii și credinței creștine. Însă Dante trece mult mai departe. El o introduce pe Beatrice în procesul obiectiv al mîntuirii. Funcția ei nu este concepută numai pentru el însuși, ci pentru totalitatea credincioșilor. El introduce deci cu de la sine putere în revelație un element care sparge sistemul doctrinal bisericesc. Aceasta este o erezie – ori un mit”[13].

bolta

O tematică atît de amplă și o varietate atît de extinsă a personajelor și situațiilor prezentate, pentru a nu se spulbera într-o infinitate de fragmente, avea nevoie de viziunea limpede a constructorului și de mîna fermă a artistului. “Unitatea poemului este convingătoare. Ea se bazează pe subiectul general, status animarum post mortem [starea sufletelor după moarte]; iar ca judecată definitivă a lui Dumnezeu trebuie să fie o unitate pe deplin ordonată, atît ca sistem teoretic, cît și ca realitate practică și deci și ca operă artistică; poemul trebuie să reprezinte unitatea orînduirii divine, chiar într-o formă mai pură și mai actuală decît lumea pămîntească și orice se petrece într-însa, deoarece lumea de dincolo, chiar dacă este încă nedesăvîrșită pînă la Judecata de Apoi, nu ne arată nici pe departe în aceeași măsură ca lumea pămîntească evoluția, potența și provizoratul, ci actul îndeplinit al planului divin”[14]. Dar firește că nu exista posibilitatea concretă de a trasa biografia amănunțită, în evoluția și modificările ei, pentru cele peste cinci sute de personaje despre care vine vorba în poemul dantesc. Prin urmare autorul se mulțumește să le menționeze pe cele mai multe, în contexte edificatoare, cu replici memorabile, pe spații restrînse (un vers, o terțină, un nume într-o înșiruire). Îi revine cititorului – dacă vrea să priceapă mai limpede gîndul artistului – să continue, pe cont propriu, lecturile și cercetarea, pe marginea vreunui personaj acolo abia evocat. Astfel se deschid, din versurile Divinei Comedii, o infinitate de poteci șerpuitoare, ce conduc spre extinderea ulterioară a cunoașterii fiecăruia dintre noi. “Faptul că a păstrat și a fixat definitiv unitatea figurii omenești în lumea de dincolo este ceea ce deosebește fundamental Comedia de toate celelalte viziuni precedente asupra tărîmului de după moarte. (…) Oamenii din ținutul său trebuiau să ofere, cu condiția și atitudinea lor, sinteza asupra lor înșile; erau obligați să arate, printr-un singur act, esența și destinul răstimpului scurt al vieții lor; entelehia lor pămîntească li se contopea cu ființa; iar pentru a da o formă acestui lucru, nici o imagine, oricît de aspră, nici o expresie, oricît de puternică, nu putea fi excesivă”[15].

Dificultatea pe care oricine ar putea s-o aibă în reprezentarea spațiului transcendent este atenuată de poet, prin intermediul unor strategii de natură retorică și structurală. Sînt celebre și au fost atent studiate comparațiile dantești din Divina Comedie. Una dintre cele mai extinse își propune, de pildă, să ne familiarizeze, în Malebolge, cu groapa încinsă unde fierb în noroi corupții (i barattieri) și, în acest scop, ne readuce sub ochi șantierele navale venețiene din Evul Mediu:

7. Quale nell’arzanà de’ Viniziani
bolle l’inverno la tenace pece
a rimpalmare i legni lor non sani,

10. ché navicar non ponno — in quella vece
chi fa suo legno novo e chi ristoppa
le coste a quel che più viaggi fece;

13. chi ribatte da proda e chi da poppa;
altri fa remi e altri volge sarte;
chi terzeruolo e artimon rintoppa — 

16. tal, non per foco ma per divin’ arte,
bollìa là giuso una pegola spessa,
che ‘nviscava la ripa d’ogni parte.
(Inf. XXI)

«Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga – încît unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii; unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare – astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei.» Sau iată groapa sfătuitorilor de înșelăciune, unde păcătoșii se frămîntă în interiorul flăcărilor care-i ascund și, totodată, îi torturează:

25. Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,
nel tempo che colui che ‘l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

28. come la mosca cede alla zanzara,
vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

31. di tante fiamme tutta risplendea
l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi
tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.
(Inf. XXVI)

«Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului: de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea.» Cititorul își poate închipui munca dezlănțuită dintr-un șantier naval, sau imaginea unei văi pline de licurici, la momentul asfințitului – astfel prin analogie va înțelege și decorul supranatural de dincolo.

Divina Comedie este expediția lui Dante pe lumea cealaltă, dar este și expediția cititorului, care trebuie să-i urmeze pașii. Cînd poetul îl bănuiește că nu pricepe, nu crede, se înspăimîntă, se descurajează sau obosește, i se adresează direct, într-un dialog neîntrerupt, care durează din Evul Mediu pînă azi[16]:

94. Pensa, lettor, se io mi sconfortai
nel suon delle parole maladette,
ché non credetti ritornarci mai.
(Inf. VIII)

«Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată».

19. Se Dio ti lasci, lettor, prender frutto
di tua lezione, or pensa per te stesso
com’ io potea tener lo viso asciutto,

22. quando la nostra imagine di presso
vidi sì torta, che ‘l pianto delli occhi
le natiche bagnava per lo fesso.
(Inf. XX)

«Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci».

46. Se tu se’ or, lettore, a creder lento
ciò ch’io dirò, non sarà maraviglia,
ché io che ‘l vidi, a pena il mi consento.
(Inf. XXV)

«Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred».

22. Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.

25. Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.
(Inf. XXXIV)

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta».

19. Aguzza qui, lettor, ben li occhi al vero,
ché ‘l velo è ora ben tanto sottile,
certo che ‘l trapassar dentro è leggero.
(Purg. VIII)

«Ascute bine aici, cititorule, ochii la adevăr, căci vălul e acum aşa subţire încît e uşor de trecut dincolo».

61. O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,
mirate la dottrina che s’asconde
sotto ‘l velame delli versi strani.
(Inf. IX)

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi învățătura ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate».

Dialogul scriitorului cu cititorul și comparațiile frecvente dintre lumea reală și cea imaginară sînt destinate să doboare barierele, să omogenizeze percepția. “Dante reafirmă unitatea substanțială a lumii atît fizice, cît și etico-religioase: și dacă uneori raportul dintre lumea fizică și lumea teologică era de contrast (Infern – Paradis), pe planul principiilor, în realitate, era de corespondențe, relații, antiteze ce implicau recunoașterea unei forțe care supunea totul în fața ei și în fața unei judecăți care avea pentru toți o singură tablă de valori identică”[17]. Lumea în care trăim acum își găsește, dincolo, proiecția în oglindă. “El nu vede numai evoluția terestră, ca sistem de fapte pe pămînt, ci conexiunea permanentă cu un plan divin, ținta spre care se îndreaptă pururi tot ce se petrece pe pămînt. Ceea ce nu trebuie înțeles doar în sensul că societatea omenească se îndreaptă în totalitatea ei și în mod progresiv spre sfîrșitul lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, toate evenimentele fiind orientate deci orizontal spre viitor, ci și în sensul unei legături neîntrerupte, independentă de orice progresie, a fiecărui fapt și a fiecărui fenomen de pe pămînt cu planul divin; așadar, fiecare fenomen de pe pămînt atîrnă nemijlocit, printr-o multitudine de legături verticale, de planul de mîntuire al providenței”[18].

Note:

[9] Laszlo Alexandru, Infernul văzut de un astronom: Galileo Galilei, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 2/februarie 2014.
[10] Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009, p. 75-76.
[11] Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 220, trad. rom. a citatului: L.A.
[12] Erich Auerbach, op. cit., p. 224-226, trad. rom. a citatului: L.A.
[13] E.R. Curtius, op. cit., p. 433.
[14] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 170.
[15] E. Auerbach, Dante e la rappresentazione del mondo terreno-storico, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 199-200, trad. rom. a citatului: L.A.
[16] Vezi E. Auerbach, Gli appelli di Dante al lettore, în Studi su Dante, ed. cit., p. 309-323.
[17] T. Di Salvo, L’Oltremondo dantesco, prefață la vol. Dante, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993, vol. 1, Inferno, p. XI, trad. rom. a citatului: L.A.
[18] E. Auerbach, Mimesis, ed. cit., p. 174.

Advertisements

Rugăciunea către Beatrice (6)

Pd_XXXI_16

«Astfel am grăit ruga; și ea, așa departe cum părea, a zîmbit și m-a privit; apoi a revenit în eterna fîntînă. Și sfîntul bătrîn ‘ca să-ți termini cu bine’ a zis ‘drumul, la care m-au trimis ruga și iubirea sfîntă, zboară cu ochii prin această grădină: căci vederea sa îți va învrednici privirea să urce pe raza divină» (v. 91-99). La rugăciunea lui Dante, Beatrice a răspuns din depărtare cu o privire și un zîmbet. Sfîntul Bernard l-a îndemnat apoi să străbată cu ochii măreția rozei din Empireu, pentru a-și pregăti ascensiunea spre Dumnezeu. “Ultimul zîmbet, pe care Beatrice i-l adresează lui Dante, și privirea ei ca răspuns tacit, nu mai sînt – datorită distanței – cele de odinioară. S-a stabilit o distanță – între cer și pămînt –, la fel cum măsoară ultimul sonet din Vita Nova. Al treilea vers (apoi a revenit…) încheie într-o respirație înaltă și definitivă, ca un cerc ce se închide, povestea Beatricei coborîte în cîntul XXX al Purgatoriului pentru a-i lua locul lui Virgiliu și a-l călăuzi pe Dante. Cu această revenire a ei spre a-l contempla pe Dumnezeu de pe tronul fericit pe care atunci l-a părăsit (Inf. II, 112), legătura pămîntească dintre ea și Dante, deschisă în primul capitol din Vita Nova, s-a încheiat. La fel cum însuși tonul rugăciunii precedente ne-a spus-o, această legătură continuă pe un alt plan, supranatural și divin” (Chiavacci Leonardi). “Ideea mistică, rămasă superficială și abstractă în lirica stilnovistă, aici se concretizează poetic și sînt cu adevărat exprimate elevația și trecerea iubirii sensibile în iubire intelectuală, de la pămîntesc la ceresc, una ca simplă prevestire a celeilalte și care e negată în cealaltă și, stingîndu-se în ea, mai trimite o ultimă rază” (B. Croce).

Pd_XXXI_17

«Și regina cerului, pentru care ard tot de iubire, ne va dărui harul, fiindcă eu sînt credinciosul ei Bernardo’. Cum e cel ce poate că din Croația vine s-o vadă pe Veronica noastră, care de străveche foame nu se satură, ci spune-n gînd, mereu cît i se-arată: ‘Doamne Isuse, Dumnezeule adevărat, așa ți-a fost înfățișarea?’» (v. 100-108). Sfîntul Bernard îi comunică lui Dante că va fi necesar ajutorul Sfintei Fecioare, pentru continuarea expediției. Omul care a venit dintr-un îndepărtat pelerinaj pînă la Roma privește sugrumat de uimire chipul lui Isus, imprimat pe pînza primită de la Veronica. “Remarcați: 1) la Dumnezeu se ajunge prin medierea Sfintei Fecioare care, solicitată prin rugăciunea Sfîntului Bernard, va obține pentru Dante, încă viu, harul viziunii divinității; 2) Sfîntul Bernard subliniază că el este credincios față de Maria, iar ea nu refuză ajutorul acordat credincioșilor săi: așadar creștinul trebuie să treacă prin cultul Mariei, dacă vrea să obțină harul lui Dumnezeu. Maria este de aceea ființa cea mai privilegiată dintre toate cele ce au urcat în Paradis și este, în ierarhia cerească, aceea care deschide porțile întîlnirii cu divinitatea. Cu alte cuvinte: se repetă în Paradis concepția ierarhică de pe pămînt, din viața curtenească: la putere, la papă, la împărat, la tată se ajunge nu în mod direct, ci prin intermediul celui care e destinat acestei misiuni, în cadrul structurilor. Pasajul dantesc este important și pentru a sublinia importanța tot mai mare pe care în Evul Mediu, inclusiv prin acțiunea misticilor (ca Sfîntul Bernard) a dobîndit-o, pe scara valorilor religioase, Fecioara Maria, în scopul definirii treptelor pe care credinciosul le urcă spre divinitate. Fiecare trăiește și se află pe o anumită treaptă, care i-a fost atribuită de către o autoritate, iar de la cel care-l precedă în ierarhie derivă importanța și existența sa” (T. Di Salvo). “La Roma, în bazilica San Pietro, se păstrează pînza pe care, prin tradiție, o femeie numită Veronica i-ar fi oferit-o lui Isus pentru a-și șterge chipul, de-a lungul ascensiunii pe Calvar și pe care Mîntuitorul și-a imprimat, în semn de recunoștință, trăsăturile. De-a lungul întregului Ev Mediu, imaginea a fost ținta numeroaselor pelerinaje, provenite din cele mai îndepărtate regiuni ale Europei (aici Croația indică generic un ținut îndepărtat)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXI_18

«astfel eram eu privind evlavia vie a celui ce pe lumea asta, contemplînd, a gustat din acea pace. ‘Fiu al harului, această ființare fericită’, a început el, ‘nu-ți va fi cunoscută dacă îți ții ochii tot mereu în jos» (v. 109-114). La fel de uimit și respectuos – ca pelerinul ajuns la Roma să vadă pînza oferită de Veronica lui Isus – contempla Dante înfățișarea strălucind de virtute creștină a Sfîntului Bernard. Noua călăuză îl îndeamnă să-și înalțe privirea spre înălțimile rozei divine, pentru a cunoaște alcătuirea Empireului. “Prin cele trei comparații, de o deosebită căldură expresivă, Dante încearcă să transcrie starea sufletească de uimire, de bucurie, de rătăcire în care se găsește, în fața întinderii vaste a albei roze. Putem observa totuși o rapidă creștere în intensitate și profunzime psihologică, de la prima la a treia imagine: mai întîi este uimirea barbarului, în fața măreției fără limite, apoi este emoția bucuroasă a pelerinului, care a ajuns în templul jurămintelor sale și observă, aproape cu ochii inimii, orice detaliu ca să i se imprime în suflet, în fine este tulburarea drumețului (cf. Vita Nova XL, 1-7) care, în timp ce își potolește îndelungata dorință, resimte vibrația sufletească în fața divinității (Doamne Isuse, Dumnezeule adevărat…). (…) Pelerinul din Croația e scufundat în contemplarea imaginii divine: nimic nu-l distrage, nici o amintire a oboselilor din trecut nu-i revine în minte, care continuă să repete unele cuvinte ce sînt o profesiune de credință, profundă și inocentă: așa ți-a fost înfățișarea?” (E.A. Panaitescu).

Simone_dei_Crocifissi

Rugăciunea către Beatrice (5)

Pd_XXXI_13

«De cerul care mai sus tună, nu-i vreun ochi muritor așa departe, fie și într-a mării mai adîncă genune, cît era acolo de Beatrice văzul meu; dar nu-mi păsa, căci efigia ei nu cobora la mine prin aer întretăiată» (v. 73-78). Distanța enormă care a apărut deodată între Dante și Beatrice nu-l împiedica totuși pe acesta s-o vadă limpede. “Este imensă distanța care desparte adîncul mării de regiunea tunetelor și i-ar fi imposibil ochiului omenesc să acopere acea distanță. Nu la fel se întîmplă în Paradis; jilțul pe care stă Beatrice este foarte departe de Dante, dar acesta își vede doamna cu absolută limpezime, fiindcă în Paradis totul este imaterial și nu există elemente ca apa sau aerul, care împiedică vederea” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_14

«‘Oh, doamnă, în care speranța mea veghează și care ai îndurat pentru salvarea mea să-ți lași prin Infern urmele trecerii, în toate lucrurile cîte am văzut, prin a ta putere și bunătate, recunosc harul și virtutea» (v. 79-84). Călătorul își îndreaptă rugăciunea spre Beatrice, doamna care îi întărește nădejdea. Ea a coborît după el în Infern pentru a-i veni în ajutor și cu sprijinul ei a dobîndit el forța morală de-a cunoaște realitățile din lumea de apoi. “Acesta este unul dintre momentele cele mai înalte ale călătoriei și în asta constă revelația semnificației sale creștine: o călătorie de la păcat la virtute, din robie în libertate, de la finit la infinit, de la lucrurile trecătoare la eternitate, de la Florența, adică de la societatea agresivă și opacă, la cetatea cerească, pașnică și luminoasă. Prin medierea iubitoare oferită de Beatrice, Dante a obținut intervenția eliberatoare a divinității, harul, puterea morală și religioasă care l-au pus în situația de-a trece teafăr prin Infern și de-a urca pînă la punctul final al călătoriei, ce în curînd se va încheia prin viziunea divinității, care este harul inițial, ce a permis, a urmărit și a ajutat expediția” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_15

«Tu, din rob, m-ai scos la libertate pe toate acele căi, prin toate acele moduri care-ți stăteau în puteri. Mila ta în mine păstreaz-o, încît sufletul meu, pe care l-ai înzdrăvenit, așa cum ție îți place, de trup să se desfacă’» (v. 85-90). Beatrice l-a scos pe Dante din robia păcatului la libertatea virtuții, recurgînd la toate puterile ei. Pelerinul îi imploră ajutorul pentru a-și păstra sufletul la fel de neprihănit, ca acum, și în clipa morții. “Poetul este acum liber și teafăr: dar trebuie să revină pe pămînt și ar putea să cadă înapoi în robia păcatului, să reintre în stăpînirea vechilor dușmănii, să fie legat de puterile corupătoare, de furia războiului. Împotriva pericolului unei noi prăbușiri, singura apărare este Beatrice: l-a călăuzit în tinerețe, l-a salvat în pădure, tot ea trebuie să-l protejeze, garantîndu-i prezența activă a acelor bunuri religioase pe care l-a ajutat să le cucerească în timpul călătoriei. Este soluția proprie creștinismului medieval: doar harul divin, obținut cu ajutorul rugăciunii, îl poate mîntui pe om din fața violenței istoriei” (T. Di Salvo). “Beatrice dispare din ochii lui Dante în mod neașteptat, așa cum dispăruse odinioară, în vîrful Purgatoriului, în Paradisul Pămîntesc, Virgiliu. Totuși, pe cînd dispariția poetului latin a fost precedată de emoționate cuvinte de despărțire și urmată de o dureroasă rătăcire a lui Dante, aici Poetul, în speranța unei apropiate întîlniri cu Dumnezeu, își ridică îndată ochii spre înălțimi (versul 70), iar mulțumirea adresată Beatricei dobîndește trăsăturile unui imn, în care forța emoțională este sprijinită abil și condusă cu mare măiestrie de construcție. Imnul se deschide pe o notă de umanism trepidant (Oh, doamnă, în care speranța mea veghează), unde amintirea greșelilor trecute se adaugă la conștiința fragilității omenești. Dar intervenția supranaturală, a cărei purtătoare fusese femeia, risipește orice primejdie, în timp ce Dante, cu un accent hotărît, declară că tot harul și toată virtutea experienței sale religioase prezente depind numai de puterea și bunătatea Beatricei. Prin meritul ei, el a fost scos din robie la libertate (pe toate acele căi, prin toate acele moduri: agitația și oboseala le trăiește Beatrice, nu Poetul pe care ea îl «tîrăște» după sine, cu puterea iubirii sale). După ce-a obținut mîntuirea, iată concluzia solemnă și triumfală a imnului (mila ta în mine păstreaz-o), unde experiența religioasă, care este printre cele mai complexe și se propune ca «exemplară» pentru toți oamenii, este rezumată în expresii concise și elocvente, ce mențin totuși vie nota afectuoasă: «expresia insistă pe tue (versul 81), tuo, tua (versul 83), Tu (versul 85), tua (versul 88), a te (versul 90) și însăși puritatea sufletească din clipa morții, ce-l va conduce din nou la Beatrice, se traduce într-o expresie afectuoasă: așa cum ție îți place» (Grabher). Deschisă printr-o amplă perspectivă spațială (versurile 73-78), rugăciunea se încheie cu o altă imagine în spațiu (și ea, așa departe), însă Beatrice, foarte îndepărtată cum este în imensitatea rozei, «îi zîmbește lui Dante cu un surîs foarte dulce și foarte viu, perfect individualizat prin distanța imensă: acest surîs… este cea mai înaltă și totodată cea mai umană glorificare, pe care Dante a închipuit-o în onoarea Beatricei» (Montanari). Prin gestul de rămas-bun, Poetul și-a îndeplinit acum promisiunea de-a spune despre Beatrice «ceea ce niciodată n-a fost spus despre nici una» (Vita Nova XLII, 3): iubirea pentru Beatrice este retrăită și contemplată, pe fundalul sărbătoresc al vieții eterne și al virtuții canonizatoare” (E.A. Panaitescu).

Maestro_Cappella_Rinuccini2

Rugăciunea către Beatrice (4)

Pd_XXXI_10

«și mă-ntorceam cu dorința reaprinsă pentru a o-ntreba pe doamna mea lucruri de care mintea-mi era îndoită. Una voiam și alta am primit: credeam că o văd pe Beatrice și-am văzut un bătrîn cu straie ca ale lumii slăvite» (v. 55-60). Îndrumătoarea de pînă acum dispare de lîngă peregrin. “În locul Beatricei apare, cu rolul de călăuză a lui Dante, Sfîntul Bernard de Chiaravalle: teologia rațională cedează locul teologiei contemplative (așa cum, în Paradisul Pămîntesc, rațiunea, Virgiliu, era înlocuită de adevărul revelat, Beatrice), pentru a-l conduce pe Dante spre viziunea intuitivă a lui Dumnezeu, viziune care este mai presus de orice raționament și orice posibilă învățătură. Bernard, născut la Fontaines (în Bourgogne) în 1091 și mort în 1153, a fost călugăr benedictin în ordinul cistercienilor. Întemeietor al abației de la Clairvaux (Chiaravalle), a fost un foarte productiv autor de opere ascetice și mistice (Dante citează, în Epistola XIII a sa, De consideratione, dar cu siguranță a cunoscut și altele) și a participat în mod activ la evenimentele religioase ale vremii, afirmîndu-se prin voința tenace de reformare a vieții mănăstirești. Poreclit Doctor mellifluus pentru elocința sa, poate fi considerat unul dintre cei mai importanți scriitori mistici din Evul Mediu și a fost în mod special devotat Sfintei Fecioare (versul 102)” (E.A. Panaitescu). “A fost o persoană cu o ferventă viață religioasă, a cunoscut singurătatea misticului, dar și implicarea aspră în societatea politică: unul dintre acei oameni care atît de mult i-au plăcut lui Dante, tocmai fiindcă stăpîneau căile ascezei contemplative și pe cele ale acțiunii practice. Poate în asta constă rațiunea alegerii făcute de poet: Bernard era un mistic și, prin urmare, era în măsură să indice punctul doctrinar care ne învață că, pentru contopirea cu Dumnezeu, este necesar, mai mult ca orice, momentul intuitiv; totodată, prin referirea la viața lui pămîntească, era sfîntul exemplar care, în apărarea valorilor creștine, coboară printre oameni, intervine să-i izgonească pe negustori din templu, se avîntă în construirea unei societăți efectiv întemeiate pe valorile creștinismului” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_11

«Avea răspîndită-n ochi și pe față blînda voioșie, în actul smerit ce unui tandru tată i se cuvine. Și ‘Unde-i ea?’ îndată am zis. Iar el: ‘Spre a-ți împlini dorința m-a chemat Beatrice din locul meu» (v. 61-66). Cu aspectul senin al spiritelor mîntuite, bătrînul apărut lîngă Dante îl liniștește, asigurîndu-l de ajutorul său. “Terțina cuprinde trei determinări succesive (blînda voioșie, actul smerit, tandru tată), care delinează, completîndu-se, întregul aspect al noului personaj, a cărui tandrețe paternă devine trăsătura cea mai importantă. Cine este el ni se va spune doar mai tîrziu, după ce Beatrice va părăsi definitiv scena” (Chiavacci Leonardi). “Și în roza duhurilor fericite, după cum se vede, reapare concepția ierarhică: sufletele, ca niște demnitari de la curtea imperială sau pontificală, sînt distribuite pe treptele amfiteatrului în funcție de meritele lor” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_12

«și dacă te uiți sus în al treilea cerc, de la treapta supremă, o vei revedea pe tronul ce meritele i l-au sortit’. Fără a răspunde, ochii mi i-am înălțat și am văzut-o pe ea că își făcea coroană, reflectînd din sine razele eterne» (v. 67-72). Beatrice și-a încheiat misiunea de călăuză pe lîngă Dante și și-a ocupat locul cuvenit, printre celelalte duhuri fericite din Empireu. “Motivul figurativ al aureolei rezultă din lumina divină, care se revarsă asupra duhurilor fericite și, din acestea, se proiectează în exterior, înfășurîndu-le capul într-un cerc de lumină, o aureolă, aceeași care apare în jurul duhurilor fericite reprezentate în biserici și care le-a fost specifică încă din timpurile artei protocreștine. Dante le vedea mai ales în lucrările pictorilor sienezi din vremea sa” (T. Di Salvo).

Maestro_Cappella_Rinuccini1

Cetatea rozei eterne (3)

Pd_XXX_7

«cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: ‘Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie» (v. 37-42). Beatrice îl informează că tocmai au părăsit cele nouă ceruri din jurul Pămîntului și au pătruns în Empireu, pe care îl descrie succint. “Din Primul Mobil, al nouălea și cel mai amplu dintre cerurile materiale (Paradis XXVIII, 64 sqq.), Dante și Beatrice urcă în Empireu, cerul fără materie sau spațiu, ci doar cu lumină, care se datorează faptului că este reședința lui Dumnezeu, iar această lumină nu este «foc sau ardoare materială, ci spirituală, fiindcă este iubire sfîntă sau caritate» (Epistola XIII, 67-68). Lumina din Empireu provine din mintea lui Dumnezeu, care domnește peste toate cele create (Paradis XXVII, 109-110); ea, departe de a fi de o răceală intelectuală, este în măsură să aprindă o iubire fierbinte (Paradis XXVII, 110-111). Această iubire nu se îndreaptă spre un bine limitat și relativ, ci spre Binele infinit și absolut, spre Dumnezeu, de la care provine, pentru o creatură, bucuria de-a se uni cu Creatorul său, bucurie ce depășește orice satisfacție omenească. Beatrice, cu ținuta și vocea de călăuză grăbită, după acea vibrantă precizare, noi am ieșit din trupul mai mare, ne deschide porțile spre o experiență infinită, iar Dante, printr-o singură terțină, «introdusă de un vers foarte citat și de sugestivă frumusețe, concentrează într-o serie de consecințe faptele și noțiunile care înconjoară ideea de Dumnezeu» (Mattalia). La această coerență tematică se adaugă un intensificat crescendo ritmic, o rigidă înlănțuire sintactică, ce-l obligă pe cititor «să includă într-o singură respirație întreaga terțină» (Guidubaldi). Același critic, comparînd aceste versuri cu pasajul citat adineaori din Epistola XIII, arată că Dante, în configurarea Empireului, apărea acolo ca «un enunțător rece de presupuneri științifice luate de la alții» și încredințate «unei coordonări adversative și relative lipsite de preocupări unitare», pe cînd acum viziunea lui este pătrunsă de o animație lirică lipsită de precedent. De la fragmentarismul teoretic al acelei pagini, «se trece la o viziune de ansamblu, atît de marcată de omogenitate intrinsecă, încît legătura terținei rimate nu mai este suficientă; e nevoie de o subliniere cu totul excepțională: invenția metrică, prin care cititorul este obligat să proiecteze» fiecare cuvînt final în cuvîntul inițial din versul următor, încît ele se află într-un ecou reciproc, «pentru a se revărsa prin ultimul vers în oceanul de duioșie, pentru care lumina și iubirea din primele două versuri sînt izvor nesecat»” (E.A. Panaitescu). “Lumină a minții, plină de iubire: pentru a se ajunge la acest vers răscolitor, ce parcă se aprinde în orizontul gol de la începutul cîntului și poartă cu sine marea terțină care definește Empireul, au fost necesare secole de gîndire și de limbaj omenesc. Noi găsim urmele acestei idei – ale unui cer de foc, care este chiar locul divinității, locul care conține universul – la cei mai vechi scriitori creștini, care o preiau din filosofia greacă. În cuvintele lui Dante – care deja descrie Empireul în Convivio și de mai multe ori face trimitere la el în Paradis –, el își dobîndește forma splendidă și perfectă, care anevoie se poate traduce în alți termeni. Este o lumină intelectuală (a minții), dar este umplută de iubire (plină de iubire); și această iubire pentru adevăratul bine este însoțită de cea mai mare bucurie, care depășește (întrece) orice duioșie omenească (dolzore este o formă provensală, răspîndită în poezia italiană din sec. al XIII-lea). Empireul coincide așadar cu lumina divină, prin care Dumnezeu devine inteligibil și permite să fie iubit, generînd fericirea perfectă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_8

«Aici vei vedea cele două armate ale Paradisului, iar una în aspectele cum le vei vedea la ultima judecată’» (v. 43-45). Îngerii și duhurile fericite se află aici, în Empireu. Sufletele mîntuite ocupă aceleași poziții pe care le vor avea și la Judecata de Apoi. “În clipa cînd Dante propune imaginea definitivă a Paradisului, acesta îi apare – în consonanță cu convingerile sale (viața este o implicare activă, o autentică luptă) și cu atmosfera civilizației cavalerești, de la idealul căreia se revendică (bărbații, care ies în evidență, sînt cavaleri ce acționează pentru apărarea și în onoarea curții) – ca o imensă curte, populată de o armată de cavaleri, văzuți în implicarea lor activă, iar după victorie ca niște duhuri ce sărbătoresc triumful, în jurul împăratului lor” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_9

«Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie; și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream» (v. 46-51). Dante și-a pierdut brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. “Imaginea viziunii divine, care apare pe neașteptate, în mod devastator și impetuos, ca un fulger, se găsea deja la mistici și indica, pe de o parte, apariția divinității, pe de altă parte, neputința și insuficiența omului: consecința era orbirea, o momentană pierdere a capacităților omenești, printre care vederea. Dar aceasta era o premisă pentru dobîndirea unei puteri, cu totul interioare, de a vedea cu limpezime și de-a se contopi cu divinitatea. Și trimiterea la lumina care îl învăluie pe cel vizat, creatura care cu ajutorul harului ajunge la viziunea fericirii, ține de literatură și, mai înainte, de concepția misticilor, ce insistau pe tema omului sărman și neputincios, care dobîndește siguranța și echilibrul doar în clipa cînd se desprinde complet de legăturile cu individualitatea sa și i se dăruiește lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Ca fulger brusc: îndată ce intră în Empireu, Dante este învăluit de o lumină care îl orbește. Orbirea este faza aproape obligatorie a itinerariului mistic (vezi peste puțin timp referința la Sfîntul Pavel), dar, ca de obicei la Dante, faptul se desfășoară de parcă ar fi în mod firesc necesar. Aici este semnul noii dimensiuni în care am intrat, care-l depășește pe om în mod absolut. Tot limbajul se transfigurează, în efortul de-a se adapta la această realitate supraomenească, exprimînd cele două aspecte ale sale: transcendența asupra omenescului și totodată deschiderea sa în fața omului. De aceea se înmulțesc cuvintele rare, latinismele, neologismele, cuprinse într-o expresie înflăcărată, dar niciodată ininteligibilă” (Chiavacci Leonardi). “Mi-a scăpărat în jur / Mi circunfulse: splendidul verb – care marchează centrul terținei – este un citat din Faptele Apostolilor (22, 6), unde e povestită viziunea Sfîntului Pavel: «subito de caelo circumfulsit me lux copiosa». În acest moment dificil, Dante caută ajutor pentru limbajul său, ca pentru a ne ajuta să credem lucruri incredibile și, la fel ca în alte părți, apelează la autoritatea Scripturii. Sfîntul Pavel a fost deja amintit de mai multe ori, sau citat, în Comedie, pentru analogia viziunii sale cu cea a lui Dante (I, 73-75; XXVI, 10-12; Inf. II, 28-30). Acum a sosit momentul în care analogia respectivă se realizează, iar acest verb ne-o declară și ne avertizează” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1

Cetatea rozei eterne (2)

Pd_XXX_4

«Frumusețea ce-am văzut-o transcende nu doar dincolo de noi, dar sînt sigur că numai creatorul său deplin o gustă. Aici mă dau învins, mai mult decît a fost vreodată întrecut de-un punct al temei sale autorul comic sau tragic» (v. 19-24). Minunăția Beatricei întrecea orice splendoare văzută de ochiul omenesc; doar Dumnezeu a mai putut contempla așa ceva. Poetul se află în imposibilitatea de-a o exprima. “Se reunesc, în această intensă laudă a frumuseții Beatricei, chiar în pragul despărțirii de ea, sentimentele care din tinerețe pînă la maturitate, din experiența care a produs Vita Nova la călătoria de eliberare și îmbogățire cu care se hrănește poemul, au fost resimțite de Dante: dar se întîlnește inclusiv sensul etic-alegoric, pe care Dante i l-a atribuit Beatricei, cel de adevăr revelat, care depășește gîndirea oamenilor și poate fi priceput doar de către divinitatea care-l dezvăluie, din care toate provin” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_5

«căci, așa cum soarele mai mult în ochi tremură, astfel amintirea dulcelui zîmbet mintea mea de mine însumi o retează. Din prima zi cînd i-am văzut chipul din această viață, pînă la astă viziune, n-am fost împiedicat s-o urmez cu cîntarea mea» (v. 25-30). Așa cum e de-ajuns o mică parte din strălucirea soarelui pentru a orbi pe un om, la fel amintirea surîsului Beatricei făcea să încremenească memoria poetului. Dante i-a putut urmări frumusețea, prin intermediul poeziei, din ziua cînd a văzut-o și pînă în acest moment al pătrunderii în Empireu. “Această mărturisire a eternei înfrîngeri, inevitabile în fața infinitului sau a ceea ce, ca Beatrice, este atins de infinit și privilegiat, face parte din arsenalul obișnuit al misticilor, care spuneau fie că nu ajung pînă la Dumnezeu, dintr-o slăbiciune permanentă, ce deriva din condiția lor omenească, fie că se apropie de el pe căi negative” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_6

«dar acum trebuie ca vorba mea să renunțe a se ține după frumusețea ei, poetizînd, ca un artist pe culme. Astfel rămasă pentru o mai mare sărbătoare decît a trîmbiței mele, care-și încheie materia anevoioasă» (v. 31-36). De-acum vorbele poetice sînt în imposibilitatea de-a mai descrie minunăția Beatricei. Frumusețea ei inexprimabilă a rămas să fie celebrată de vocile divine, acolo unde elogiul omenesc este obligat la tăcere. “În pragul Empireului, singuri în fața așteptării nesigure, scufundați în cea mai adîncă liniște și într-o lumină cu caracterul nedefinit al celei de pe cerul dinainte de zorii zilei, Dante și Beatrice se află alături pentru ultima dată. Călătoria se apropie de sfîrșit și se pregătește viziunea supremă, pentru care poemul a constituit o scară mistică, o închipuire, poate, nu altfel decît cea care, la finalul cărții Vita Nova, i-a trecut prin minte Poetului rătăcit. Apoteoza Beatricei începe în clima de apariție triumfală a zorilor, pe un fundal infinit, în care se destramă triumful celor nouă coruri de îngeri. După o declarație privind imposibilitatea sa de-a o descrie (versurile 16-18), care ne reamintește formulele obișnuite ale liricii nobile din Vita Nova, sărbătoarea se deschide printr-o hiperbolă (versurile 19-21), ce pare dictată de un entuziasm incontrolabil, fiindcă o proiectează pe Beatrice tocmai în culmea inefabilului (doar creatorul său deplin o gustă). Ea, de fapt, reprezintă concluzia unui proces de glorificare și dizolvare a figurii Beatricei în divinitate. În Vita Nova, încercarea de-a o configura pe Beatrice cu trăsăturile ei omenești se lovea de farmecul supranatural, ce se degaja dintr-o ființă care-i obliga pe trecători să exclame «aceasta nu e femeie, ci este unul din preafrumoșii îngeri din cer» (cap. XXVI). Deja de atunci, peste trăsăturile omenești triumfa «lucrul venit din cer pe pămînt ca să dezvăluie miracolul» (Vita Nova XXVI). La apariția ei în Paradisul Pămîntesc, Beatrice este deja așa de sublimată, încît se lasă cu tot firescul pe seama celebrării într-un nour de flori ce din mîini de îngeri urca și cobora (Purgatoriu XXX, 28-29). Al treilea pasaj esențial este marcat de cîntul XXVIII al Paradisului (versurile 4-21), unde Beatrice apare ca oglinda în care Dumnezeu își reflectă esența, pînă cînd Dumnezeu însuși devine unica măsură posibilă de înțelegere și delectare, în fața frumuseții ei. Consecința logică a acestui fapt va fi profunzimea revelației divine, a cărei depozitară se va dovedi Beatrice în versurile următoare (cu descrierea Empireului). Totuși, îndată ce privirea Poetului, după ce-a depășit prima rătăcire, izbutește să perceapă amintirea dulcelui zîmbet al femeii iubite, străbate, în acest moment de așa înaltă tensiune spirituală, o foarte delicată dimensiune omenească (din prima zi cînd i-am văzut chipul). Chiar și astfel divinizată, Beatrice – și acesta este miracolul iubirii și al poeziei – rămîne mereu femeia pe care Dante a iubit-o în Vita Nova și la care s-a întors după Convivio, dulce și scumpă călăuză (Paradis XXIII, 34), de la care a pornit ascensiunea sa spirituală” (E.A. Panaitescu).

Duccio_di_Boninsegna

Cetatea rozei eterne (1)

Scuola_bizantina

Empireul. Ascensiunea în rîul de lumină aurie. Sorbirea din undele apei vrăjite. Imaginea rozei eterne. Jilțul lui Henric al VII-lea.

 Pd_XXX_1

«Poate la șase mii de mile distanță arde ora a șasea, și această lume își apleacă umbra aproape orizontal, cînd miezul cerului, pentru noi adînc, începe să fie astfel, că unele stele își pierd imaginea în văgăuna asta» (v. 1-6). În timp ce pe pămînt este amiază, în lumea cealaltă se luminează de ziuă, iar stelele încep să pălească. “Cele nouă cercuri luminoase de coruri îngerești dispar din ochii lui Dante, stingîndu-se și îndepărtîndu-se încet, ca stelele la ivirea zorilor. Aceasta este semnificația doctei și complicatei perifraze astronomice, care ocupă primele nouă versuri ale cîntului. Prima terțină oferă o indicație spațială și temporală totodată: atunci cînd, la venirea dimineții, stelele încep să pălească, noi ne găsim cam la șase mii de mile distanță de punctul în care soarele este la amiază (ora a șasea: după obiceiul canonic, cele douăsprezece ore ale zilei se împărțeau în patru părți, de cîte trei ore fiecare: terza, sesta, nona, vespero). Întrucît astronomul arab Alfraganus, ale cărui teorii erau adeseori acceptate de Dante, a stabilit lungimea circumferinței pămîntești la 20.400 mile (cf. și Convivio III, V, 11; IV, VIII, 7), măsura de șase mii de mile echivalează cam cu un sfert din ea (sau un cadran), iar fiecare cadran, față de mersul soarelui, corespunde cu șase ore. (…) Miezul cerului, pentru noi adînc: de mai multe ori Dante s-a slujit de expresia miezul cerului pentru a indica spațiul care se află între ochi și obiectul pe care acesta îl privește (Purgatoriu I, 15; XXIX, 45; Paradis XXVII, 74). Printr-o precizare ulterioară, Dante arată că se referă la tot spațiul ceresc, pînă la cerul mai adînc (adică mai departe de cel aflat pe Pămînt), cel al stelelor fixe” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_2

«și cum înaintează strălucita slugă a soarelui, așa cerul își închide stea după stea pînă la cea mai frumoasă. Nu altfel triumful care dansează-n veci în jurul punctului ce m-a învins, părînd cuprins de cele ce le cuprinde» (v. 7-12). Așa cum stelele se sting, pe măsură ce dimineața devine mai luminoasă, la fel încep să pălească în ochii lui Dante imaginile îngerilor dansînd roată în jurul cercului luminos care l-a fascinat pe călător. “Strălucita slugă a soarelui: cei mai mulți înțeleg aici aurora. Totuși în altă parte Dante numește slujnice ale zilei orele (Purg. XII, 81; XXII, 118) și niciodată aurora, cum observă Mattalia. Strălucita indică probabil prima oră, cea care se ridică odată cu soarele, iar această expresie vagă parcă răspîndește lumina pe tot cerul” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_3

«încet încet în vederea mea s-a stins; la care să mă-ntorc cu ochii spre Beatrice lipsa vederii și iubirea m-au silit. Dacă tot ce pînă aici despre ea se spune s-ar cuprinde într-o laudă, ar fi puțin la ce-i acum» (v. 13-18). În absența imaginii îngerilor, pelerinul și-a întors ochii spre călăuza sa. Toate elogiile aduse pînă acum Beatricei ar fi insuficiente pentru ceea ce a văzut Dante. “Lipsa vederii: aceste două cuvinte, extraordinare pentru Dante, au o deosebită importanță. Dispariția tuturor lucrurilor vizibile este motivul central, de la începutul cîntului: aici este lăsată în urmă lumea perceptibilă prin simțuri, pentru a se intra în cealaltă, de substanță pur spirituală (lumină a minții, v. 40), unde va fi o nouă vedere (v. 58), supranaturală. Această desprindere, această despărțire este adevărata semnificație a marii comparații inițiale, ce pare să golească treptat, în fața privirii, tot orizontul” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_inglese

Despre natura îngerilor (5)

Pd_XXIX_13

«Voi jos nu mergeți pe o singură cale filosofînd; atîta vă distrage iubirea de aparențe și gîndirea ei! Și asta una, aici sus, e îndurată cu mai puțină durere decît ascunderea divinei scripturi, sau răstălmăcirea ei» (v. 85-90). Filosofii urmăresc diverse căi, în cercetările lor, care de multe ori se abat de la adevăr, în favoarea iluziilor și a vanității personale. Aceste păcate de gîndire sînt însă mai puțin grave, decît cele ce urmăresc deformarea sau falsificarea mesajului biblic. “Intelectualul medieval, cum rezultă din această critică, adesea este un vanitos, care caută cu orice preț originalitatea și popularitatea. Dante poate că se gîndea la unii dintre numeroșii pseudo-teologi care, chiar dispunînd de o bună cultură, erau prea sensibili la aplauze, la imaginea mulțimilor impunătoare, care la biserică mergeau ca la o sărbătoare mondenă, spre a-l asculta pe marele predicator, ce le gîdila superficialitatea: uneori predica devenea un eveniment social, de la care lumea cuviincioasă nu trebuia și nu putea să se sustragă. De aici atacul următor, așa de puternic timbrat, împotriva predicatorilor purtători de aparențe și vanități. Adevăratul intelectual este severul Sfînt Bernardo, pe care-l vom întîlni curînd, sau Sfîntul Petru Damian, absorbit de construirea unei credințe riguroase, trăite cu fermitate eroică înăuntrul mănăstirilor uneori îndepărtate de centrele locuite, sau locuind în singurătatea unei case umile în oraș și gata de-a dovedi acolo adevăruri invidiate, ca Siger din Brabant (Parad. X, 139)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_14

«Lumea nu se gîndește cît sînge costă s-o semeni pe pămînt și cît e îndrăgit cel ce smerit se-apropie de ea. Doar spre a părea, oricare se străduiește și născocește; și astea-s tratate de predicatori, iar Evanghelia e omisă. Unul zice că luna s-a întors, la patimile lui Cristos, și s-a pus în drum fiindcă lumina soarelui jos n-a ajuns» (v. 91-99). Răspîndirea învățăturii lui Isus a presupus mari sacrificii (inclusiv de vieți omenești), care au fost uitate de cei care o răstălmăcesc. De cuvîntul Bibliei trebuie să ne apropiem cu smerenie. Însă predicatorii își expun doar propria aroganță și ascund mesajul sfînt, prin lansarea unor teorii fanteziste. “Amintirea supărătoare a disputelor filosofice inutile în jurul naturii îngerilor a tulburat (versurile 70-75) contemplarea senină a adevărului obținut cu greu, amestecînd, în sfera speculativă, tonul reproșului sever. Atunci cînd cercetarea Beatricei se deplasează, de la teologi și exegeți biblici, la predicatorii cărora le-a fost încredințată datoria de-a răspîndi cuvîntul adevărat al lui Dumnezeu, dojana se transformă în invectivă, iar invectiva se colorează în sarcasm amar, cum se întîmplă mereu la Dante, cînd polemica, din cîmpul cultural și filosofic, se transferă în cel moral-religios” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_15

«și minte, căci lumina s-a ascuns de la sine; de aceea în Spania și-n India, ca printre iudei, această eclipsă s-a văzut. N-are Florența atîția Lapi și Bindi cîte asemenea basme-n tot anul de la amvon sînt strigate încoace și-ncolo; iar mielușeii, care nu știu, se-ntorc de la pășune umflați de vînt și nu-i iartă necunoașterea pagubei» (v. 100-108). O ipoteză fictivă pune miracolul cosmic, produs la moartea lui Isus, pe seama unui fenomen astronomic neverosimil. Sînt pline bisericile de predici fanteziste, care prostesc mulțimea de credincioși, iar aceștia n-au nici o scuză pentru devierea de la calea cea dreaptă. “Beatrice precizează motivele invectivei sale, printr-un exemplu din discuțiile complicate ale predicatorilor. Întunericul care s-a întins pe neașteptate peste Pămînt, în clipa morții lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44), ar fi fost provocat de Luna care, părăsindu-și traseul obișnuit, s-ar fi întors din drum, plasîndu-se între Pămînt și Soare. Dacă ar fi fost așa, o asemenea eclipsă ar fi fost doar parțială, însă mărturiile din Evanghelii afirmă la unison că întunericul s-a răspîndit nu doar peste Palestina, ci peste tot Apusul (Spania) și Răsăritul (India). Să observăm că opinia împotriva căreia Dante polemizează cu atîta asprime este a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, XLIX, 2)” (E.A. Panaitescu). “Lapi și Bindi: nume foarte răspîndite, în onomastica florentină de atunci, cum ar fi azi Rossi și Bianchi. Dar apropierea lui Lapi și Bindi de poveștile predicatorilor poate că vrea să indice că cele două nume, pe lîngă marea lor răspîndire, probabil că erau purtate de oameni nu tocmai respectabili, de plebei, oameni din popor, gata de-a se lăsa duși de nas și de-a da fuga plini de entuziasm la predicile unor bufoni urcați la amvon” (T. Di Salvo). “Sînt strigate: nu sînt pronunțate, ci sînt strigate. Verbul ne permite să zărim un predicator, care urlă și se agită, iar cu gesturile însoțește și subliniază bazaconiile pe care le zbiară, pentru a le face mai credibile” (T. Di Salvo).

Miniatura_romanica

Despre natura îngerilor (4)

Pd_XXIX_10

«Și nu vreau să te-ndoiești, ci să fii sigur că primirea harului este un merit, după cum iubirea ți-e deschisă. De-acuma roată-n acest sobor poți contempla destule, dacă vorbele mele au fost primite, fără vreun alt ajutor» (v. 64-69). Harul divin primit în Paradis depinde de intensitatea dorinței de a-l primi. După aceste explicații, Dante poate să înțeleagă prin contemplare cum stau lucrurile în Empireu. “Îndoiala, pe care Beatrice i-o atribuie lui Dante și de care vrea să-l scape, se referă la o dispută a teologilor, legată de prezența sau absența harului sfînt la îngeri, atunci cînd fidelitatea lor a fost pusă la încercare de către divinitate. Unii, ca Sfîntul Toma, îl acceptau; dar nu și Sfîntul Bonaventura (aici urmat de Dante). Care afirmă că dobîndirea harului, sau dăruirea harului, oferit de Dumnezeu în mod gratuit, este un merit, presupune una sau mai multe acțiuni meritorii, mereu în funcție de iubire, de dorința pe care o avem de a-l dobîndi” (T. Di Salvo). “Aici Beatrice ar putea să-și încheie discursul de angelologie. Continuă totuși, pentru a înfrunta subiectul memoriei îngerilor, iar sprijin i se oferă din unele interpretări neconvingătoare, pe care le dădeau anumiți teologi, care pe vremea lui Dante au stîrnit polemici. Se trece astfel la o altă parte a discursului despre îngeri și deja nu în tonuri de expunere, ci polemice, aproape ca un ecou al unei înfruntări, la care poetul se simțea obligat și care-l împingea să mediteze la erorile unor teologi, datorate interpretărilor greșite, informației și meditației insuficiente. Tema, care pare să aibă dimensiuni strict teologice, de data aceasta se apropie însă foarte mult de interesele omenești ale poetului și ale societății, inclusiv intelectuale, a vremii. Din om care observă și explică, Dante se face predicator sever, moralist afirmator de principii serioase și responsabilități intelectuale” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_11

«Dar cum pe pămînt în școlile voastre se citește că natura angelică pricepe și-și amintește și vrea, voi spune mai departe, ca să vezi adevăr curat ce-acolo jos se confundă, făcîndu-l echivoc în asemenea lectură» (v. 70-75). Totuși călăuza își continuă explicațiile: în școlile teologice și filosofice ale muritorilor se afirmă că îngerii sînt înzestrați cu inteligență, memorie și voință. Aceste lucruri trebuie lămurite. “Cu două expresii (în școlile voastre… făcîndu-l echivoc), unde este deja vizibil disprețul pentru disputele inutile sau înșelătoare (cf. invectiva din partea finală a cîntului), Beatrice se pregătește să demonteze cîteva poziții teologice ale vremii. Ele le atribuiau îngerilor toate însușirile sufletului omenesc, folosind în sens impropriu termenii de inteligență, memorie, voință” (E.A. Panaitescu). “Cu școlile voastre devine limpede trimiterea la școlile unde gustul subtilităților prevalează asupra esențialității: asemenea școli sînt departe de școala ideală, pe care și-o dorește Beatrice; de aici voastre, care presupune distanța, ironia și condamnarea, cum i se cuvine celui care, în loc să se întemeieze pe substanța religiei, se lasă pe seama afirmațiilor cu atît mai greșite, cu cît sînt pronunțate cu multă siguranță arogantă. Cuvîntul poetului parcă vrea să-i izbească și să-i stigmatizeze pe unii profesori încrezuți, pe care i-a cunoscut și i-a observat. Opoziția este acum între două tipuri de școli, sau două feluri de-a fi profesor; tema angelologică se îmbogățește pe cale polemică, printr-o aderență concretă la oameni care erau maeștri ai acestor subiecte teologice. «De aici tonul cîntului… devine mai colorat și viu: din rarefiat, corpolent; din sublim, pămîntesc; din calm și doctrinar, iritat și caricatural» (Chimenz)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_12

«Aceste substanțe, după ce s-au bucurat de chipul lui Dumnezeu, nu și-au întors fața de la el, de care nimic nu se-ascunde: de aceea n-au vederea împiedicată de alt obiect și de aceea nu trebuie să-și readucă în minte un concept uitat; acolo jos, fără a dormi, lumea visează, crezînd și necrezînd că spune adevărul; dar la una e mai multă vină și mai mare rușine» (v. 76-84). Îngerii, cunoscînd fericirea viziunii lui Dumnezeu, nu și-au mai desprins privirile de la el. Pe chipul lui Dumnezeu toate apar într-un prezent etern, ce poate fi contemplat de către îngeri. Așadar ei n-au nevoie de memorie, pentru a-și aminti lucruri ce le stau la îndemînă. Situația lor e diferită de a oamenilor, care vorbesc din amintiri (lumea visează). Unii învățători își expun cunoștințele cu bune intenții, însă alții o fac cu rea-credință (mai multă vină și mai mare rușine). “Dintre cele trei capacități atribuite în mod greșit îngerilor, Dante o analizează complet doar pe cea a memoriei: îngerii, contemplîndu-l pe Dumnezeu, în care se află și trecutul, nu au nevoie să-și amintească: vederea lor, ațintită în lumina eternă, este fixă, nu se poate schimba, e fără nevoia de-a trece de la un concept la altul (versurile 79-81), cum li se întîmplă în schimb oamenilor. Nardi amintește, în legătură cu asta, că Dante se îndepărtează aici nu doar de doctrina Sfîntului Albert cel Mare și a altor scolastici, dar și de a Sfîntului Toma” (E.A. Panaitescu). “Afirmația lui Dante că îngerii n-au memorie – întrucît pentru ei orice timp este simultan prezent și așadar ei nu resimt îndepărtarea în timp, care le este proprie oamenilor (aceștia pe bună dreptate vorbesc de trecut și istorie, de viitor și profeție) și nu pot deosebi trecutul de prezent și prezentul de viitor – pare să nu fi existat la nici un alt filosof sau teolog medieval. Dar tot pasajul parcă duce nu atît la ideea lipsei de memorie a îngerilor, aici prezentată ca un fapt evident, cît la polemica împotriva profesorilor superficiali, narcisiști, complăcuți cu ei înșiși, pe care nu-i interesează neapărat subiectul dezbaterii, ci etalarea propriei subtilități. «Ceea ce condamnă Dante este zădărnicia anumitor discuții și buna credință mai mare sau mai mică, pe care o dovedesc unii ‘crezînd și necrezînd a spune adevărul’; asemenea discuții și înverșunări, pe care le arată spiritele gregare din diverse școli, nu sînt stimulate de iubirea pentru adevăr, ci de ‘iubirea pentru aparențe și propria gîndire’» (B. Nardi)” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Despre natura îngerilor (3)

Pd_XXIX_7

«chiar și rațiunea o vede cumva, care n-ar accepta ca inteligențele mișcătoare fără perfecțiunea ei să stea atîta. Acuma știi unde și cînd aceste iubiri au fost create și cum; încît s-au stins deja trei flăcări din dorința ta» (v. 43-48). Eroarea Sfîntului Ieronim poate fi dovedită și cu ajutorul rațiunii: îngerii nu puteau rămîne atîta timp lipsiți de perfecțiune. “Fără perfecțiunea ei: cerurile constituie completarea obligatorie a perfecțiunii îngerilor, care își realizează virtutea imprimînd și reglementînd mișcarea sferelor cerești: în această datorie constă perfecțiunea ființei lor” (E.A. Panaitescu). “Unde și cînd… și cum: în afara spațiului, în afara timpului, din pură iubire, în mod instantaneu și simultan cu celelalte două specii de substanțe (materia primă și cerurile). Astfel s-a realizat deci crearea îngerilor. S-au stins, adică s-au împlinit cele trei dorințe ce ardeau ca flăcări în mintea lui Dante. Însă rămîne o mare problemă, legată de creaturile cerești: căderea unora și înălțarea altora la viziunea fericită. Cînd și cum s-au întîmplat? Acesta e subiectul celei de-a doua părți din discursul Beatricei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_8

«Nu s-ar ajunge, numărînd, la douăzeci așa de iute, cum o parte a îngerilor a tulburat orînduirea elementelor voastre. Cealaltă a rămas, și a-nceput această artă pe care o vezi, cu atîta drag, că-n veci de rotire nu se desparte» (v. 49-54). Pînă să numărăm la 20, o parte a îngerilor s-a răzvrătit împotriva Creatorului. Îngerii rămași fideli și-au început rotirea contemplativă, ca o artă, în jurul lui Dumnezeu. “Se trece acum la un alt moment din angelologie. Cît timp a trecut de la creația lor pînă la răzvrătirea lor, în ce răgaz au fost supuși de Dumnezeu la proba fidelității? Aceasta este întrebarea dantescă implicită, la care acum răspunde Beatrice. Subiectul fusese tratat de teologi și, în general, se considera că timpul respectiv nu era îndelungat. Dante îl face foarte scurt” (T. Di Salvo). “O perioadă scurtă s-a scurs între momentul creării îngerilor și răzvrătirea unei părți a lor (Convivio II, V, 12; Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 5; LXIII, 6). Simultan cu răzvrătirea și căderea îngerilor, a fost cataclismul ce-a zgîlțîit Pămîntul, străbătut de Lucifer, care s-a înfipt în centrul adîncimilor (cf. Infern XXXIV, 121 sqq.). Orînduirea elementelor voastre: Pămîntul, după principiile fizicii aristotelice și scolastice, ocupă, față de aer, foc și apă, locul cel mai de jos. Datoria încredințată corurilor de îngeri este de-a gravita în jurul lui Dumnezeu, răpiți în contemplarea sa (cîntul XXVIII, versurile 25-39) și de-a îndruma cerul încredințat fiecăruia dintre ei” (E.A. Panaitescu). “În versul 54 se lămurește fără posibilitate de-a greși că arta, activitatea principală desfășurată de îngeri și în care ei se realizează pe deplin nu este cea de a le imprima cerurilor mișcare și de a le transmite propriile lor înclinații, ci aceea de-a se roti în jurul lui Dumnezeu și de a-l contempla. Nu au cum să dorească încheierea sau încetinirea acestei misiuni” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_9

«Cauza căderii a fost blestemata trufie a celui ce l-ai văzut sub toată povara lumii apăsat. Cei pe care-i vezi aici au fost smeriți în a se recunoaște din bunătatea care i-a făcut gata de-a pricepe atîtea; drept care vederea le-a fost ascuțită, de harul care luminează și de meritul lor, așa că au fermă și deplină voință» (v. 55-63). Pierzania îngerilor rebeli a fost provocată de trufia lui Lucifer, care acum stă în străfundul Infernului. Îngerii rămași fideli au rost răsplătiți pentru smerenia lor, văzul li s-a intensificat, cu ajutorul harului divin, iar puterea virtuoasă li s-a întărit. “Pentru păcatul său de trufie (n-a vrut să recunoască suveranitatea divină), Lucifer a fost înfipt în centrul Pămîntului, care e totodată, după sistemul ptolomeic, centrul universului, punctul unde se atrag din toate părțile greutățile (Infern XXXIV, 110-111). Capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu a fost, printre îngerii credincioși, întărită pe baza harului ce luminează și a meritului lor (pe care și l-au dobîndit cînd s-au împărtășit din har), așadar se bucură acum de viziunea directă a lui Dumnezeu. De ea depinde ferma și deplina voință de bine a îngerilor, deoarece Dumnezeu fiind Binele suprem, ei nu pot decît să tindă inevitabil spre bine (Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 8)” (E.A. Panaitescu). “Procedura demonstrației e tipică pentru discursul silogistic: au fost smeriți și de aceea au fost răsplătiți; de aici sporirea capacităților și a voinței lor; dacă, prin urmare, vor doar binele, nu pot în consecință să-l iubească decît pe Dumnezeu. Și întrucît Dumnezeu este binele absolut, îngerii sînt complet și inevitabil dispuși să-l iubească pe Dumnezeu și numai pe Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Această terțină descrie trecerea îngerului de la starea naturală la cea supranaturală, cum este aceea a viziunii fericite. Intelectul și voința se transformă: primul devine capabil de a-l vedea pe Dumnezeu, cealaltă, în consecința acestei viziuni, nu mai poate păcătui. Același salt calitativ, de la o stare la alta, îl realizează omul cînd se ridică la Paradis. Vedeți ce i se întîmplă lui Dante însuși, în ultimul cînt (XXXIII, 100-105)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1