Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Biblie

“Divina Comedie” ca sinteză (4)

Prin complexitatea ei, Divina Comedie este o operă unică în istoria culturii şi, în consecință, ea trebuie savurată altfel decît oricare alta. În subiectul abordat și intențiile autorului, recunoaștem o lucrare cu înalte mize spirituale. Pentru a pricepe gîndirea lui Dante, cititorul ar trebui să fie înzestrat cu lecturi și cunoștințe din cele mai diverse domenii ale cunoașterii, dar el este de asemeni obligat să se înarmeze cu ambiție și tenacitate. Pregătirea filologică, informațiile de istorie medievală, cunoașterea politicii italiene din Trecento, buna stăpînire a datelor esențiale din biografia dantescă îi vor fi indispensabile. “Obscuritatea lui Dante este mai curînd o dificultate ce provine din caracterul foarte bogat al limbii pe care el a folosit-o, pe alocuri învechită, și din referințele istorice multiple și nu evidente, din terminologia filosofică aparținînd unei culturi depășite și familiare doar specialiștilor; de aceea respectiva obscuritate se limpezește cu un pic de informare corectă, fără să mai spunem că ține, de obicei, de unele pasaje specifice și secundare”[33].

Dante-Luca_Signorelli

Prezentînd o expediție de autocunoaștere și purificare spirituală, lectura poemului a fost gîndită, după toate evidențele, nu ca o agreabilă și dezabuzată petrecere a timpului liber. Cititorul este solicitat și, în repetate rînduri, încurajat să se mobilizeze într-un efort intelectual susținut. “Commedia este recomandată expres de către poet lecturii și studiului. Trebuie studiată ca o lezione (Inf. 20, 20), ca un text de învățătură, de către cititorul stînd «în banca sa» (Par. 10, 22), să-i ofere acestuia «fructe spirituale» (Inf. 20, 19) și «hrană spirituală» (Par. 10, 25)”[34]. Demersul studios al cititorului trebuie să meargă în paralel cu efortul de înălțare sufletească, pe care protagonistul poemului îl depune, sub privirile noastre. “«Eroul» din Divina Commedia este un învățăcel. Dascălii săi sînt Virgiliu și Beatrice: rațiunea și harul, știința și dragostea, Roma imperială și Roma creștină. Cele mai înalte funcții și experiențe ale spiritului sînt legate, pentru Dante, de învățătură, de lectură, de asimilarea livrescă a unui adevăr preexistent. Din această cauză, scrisul și cartea pot deveni la el agenții expresivi ai celor mai înalte momente poetice și umane”[35].

Strădania noastră de cunoaștere trebuie să pornească de la lucrurile cele mai banale, de la însuși felul cum citim Divina Comedie. Ne-am obișnuit să parcurgem o carte de la stînga la dreapta, un rînd după altul; cînd terminăm, întoarcem pagina; cînd terminăm paginile, am încheiat volumul. Ei bine, cu cartea lui Dante nu aşa trebuie să procedăm. Toată încrengătura de semnificații istorice, politice, teologice sau morale este greu de sesizat pe cont propriu, în singurătatea omului ce se scufundă între paginile cărţii. Să nu uităm că poemul e structurat pe terţine (grupuri de trei versuri). După ce citim o terţină, cînd trecem la a doua, ne cuprind ameţelile, din cauza limbajului încifrat, metaforic, a aluziilor cultural-istorice, a strategiilor poetice. La a treia terțină ne-am rătăcit. De la a patra ne chinuim degeaba, fiindcă nu mai înţelegem nimic. Dacă încercăm să citim Divina Comedie în mod tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte banală, nu avem nici o şansă. Ne descurajăm repede, ne pierdem răbdarea și renunţăm. Dar atunci cum trebuie să procedăm? Parcurgem primele trei versuri. Ne desprindem ochii de pe ele și mergem la subsolul ediţiei, pentru a vedea explicaţiile. Apoi ne întoarcem şi reluăm, prin prisma lămuririlor primite, terţina abia parcursă. La această a doua lectură, începem să pricepem liniile generale de semnificație.

Pentru detaliile suplimentare, reorganizăm topica din interiorul pasajului citit. O trăsătură a Divinei Comedii este că autorul se delectează cu un “joc” intelectual răspîndit pe vremea sa. Şi anume în lirica medievală se întîlnește structura de tip puzzle. Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica “firească”. Atît în limba română cît şi în italiană, construcţia sintactică este, de obicei, de tipul: Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De exemplu: “Copilul vine la şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă împreună cu fratele său”. Şi atunci am înţeles despre ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El ar zice: “Cu fratele fericit autobuzul copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare”. De ce? Pentru că una din mizele poeziei sale este nu să exprime realitatea ca atare, în mod tranzitiv, ci să se joace cu materia primă, cuvintele. Artistul trebuie să împace tensiunea dintre conţinutul pe care îl are de redat şi forma estetică a edificiului.

Iată de exemplu a doua terţină a Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul principal) e aşa de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte spaima în amintire. Cum se exprimă poetul?

4. Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Adică, respectînd topica de puzzle a originalului: “Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd reînnoieşte teama!”. O impresionantă exclamaţie de groază e descompusă într-o sintaxă întortocheată. Dacă urmărim toate meandrele frazei, fără să ridicăm privirea, fără să mergem cu mintea la nucleul sensului, riscăm să pierdem esenţialul. Prin urmare, dacă luăm terţina, o citim de la stînga la dreapta şi încercăm să ne descurcăm singuri, ne va fi aproape imposibil. Vom zice: nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o pricepem mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai încurcată. De la a treia ne apucă disperarea. De la a patra ne pierdem speranţele şi renunţăm la lectură. Ce avem așadar de făcut? Citim mai întîi, în ordinea sintactică propusă de Dante, mergem la subsolul ediției, acolo găsim decriptarea și explicația semnificațiilor, apoi revenim şi ne bucurăm privirea cu jocul de puzzle edificat de autor, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină.

Datorită specificului construcţiei sale sintactice, Divina Comedie nu permite o lectură lineară, ca în toate celelalte cărţi cu care ne-am obişnuit. Ea impune o lectură circulară: parcurgem terţina, ne oprim, coborîm cu privirea la explicaţii, recompunem sensurile principale, revenim asupra versurilor, regăsim ipoteza noastră în cuvintele poetului, îi admirăm piruetele stilistice.

Pentru a face asta, trebuie să luptăm cu un obicei deprins în zeci de ani. Cititorul e grăbit. El fotografiază pagina de-a curmezişul, răsfoieşte febril. Alte şi alte cărţi, reviste, site-uri, bloguri şi mesaje îi captivează atenţia. Trăieşte sub presiunea vitezei şi a acumulării cantitative. Însă lectura Divinei Comedii ne obligă la răbdarea oenologului şi la tenacitatea de-a degusta literatura cu încetinitorul.

Din acest motiv toate ediţiile rezonabile ale poemului sînt însoţite de explicaţii la subsolul paginii. Nimeni nu poate cuprinde cu mintea mesajul versurilor – nu în întregimea lor, dar nici măcar pe linia lor principală. A-l citi pe Dante este un exerciţiu de superbă umilinţă. Trebuie să ne recunoaştem la tot pasul ignoranţa, şovăirea, tatonările. Să ne ştim bucura de o nouă descoperire intelectuală. Însă, pentru a ajunge acolo, trebuie să ne modificăm o gamă largă de deprinderi: să ne ucidem graba de-a avansa în pagină, să cucerim răbdarea de-a reveni circular asupra aceloraşi terţine, după ce le-am priceput la nivel literal, pentru a le admira şi în aspectul lor estetic.

Iată o altă trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum obişnuit îl parcurgem o singură dată. Aflăm diverse lucruri, care ne plac sau nu. Îl terminăm. Poate îl mai recitim peste cinci ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că faptele ne sînt deja cunoscute. Peste şapte ani, cînd îl citim a treia oară, plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în descreştere, de obicei, în privinţa unei opere literare. În privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură nu ne place, e groaznic de greu, avem nevoie de-un specialist care să ne ajute, trebuie să ne oprim la fiecare terţină, să coborîm la subsol, să ne-ntoarcem, să reluăm aceeaşi terţină, să trecem la următoarea, apoi să revenim la primele două: tot timpul se produce această mişcare circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează linear. Şi nu putem avansa mai mult de cîteva pagini, datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară accesul nostru e ceva mai uşor. A treia oară nu mai trebuie să coborîm la subsol, multe sensuri ne sînt deja cunoscute. A patra şi a cincea oară depăşim problema sensurilor şi începem să gustăm latura lirică, frumuseţea efectivă de la suprafaţă. Fiindcă nu putem aprecia ceva în necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să înţelegem pentru ca, abia după aceea, să savurăm.

Dante-Verona

Din cauza numeroaselor dificultăți, inerente poemului, precum și datorită specificului cultural din perioada elaborării sale, a apărut un alt fenomen caracteristic: Divina Comedie trebuie citită, întîi de toate, în public. Spre deosebire de celelalte volume scrise în civilizaţia omenească, parcurse în intimitatea propriului intelect, care vine în contact cu gîndirea celui ce-a aşternut cuvintele pe hîrtie, Divina Comedie trebuie gustată în public, propusă de un cititor avizat, care le deschide ochii şi mintea celor care îl ascultă. Acest fenomen cultural a primit numele de Lectura Dantis. Se practică începînd cu Boccaccio, din Trecento, pînă în zilele noastre, peste tot unde sînt catedre de limba-literatura italiană, unde sînt oameni doritori să priceapă mai bine învățăturile acestei capodopere universale. Printr-o tradiţie deja consolidată, de-a lungul săptămînii, ziua de vineri e de obicei dedicată acestei lecturi cu voce tare, în faţa unui public oarecum avizat, care doreşte să cunoască în detaliu, să se bucure de textul literar. În ultima jumătate de veac s-au ilustrat nume de răsunet în acest domeniu, prin recitările sobre, elevate, propuse de actorul Vittorio Gassman, prin spectacolele comentate cu acribie filologică, timp de cîteva decenii, de Vittorio Sermonti, prin întrunirile pedagogic-moralizatoare coordonate de Franco Nembrini, prin recitările de pe străzi și din piețe, puse în scenă de regizorul Franco Palmieri și culminînd cu celebrele spectacole de satiră și bufonadă, propuse pe scene improvizate, în școli, săli sportive, închisori sau stadioane, de celebrul Roberto Benigni[36].

Prin acest ceremonial de răspîndire a textului literar în comunitatea vie, a spectatorilor implicați, Divina Comedie se transformă într-o replică a Bibliei. Tot aşa cum Evanghelia este citită cu voce tare, de preot, în biserică, iar apoi este însoţită de predica sa explicativă, poemul lui Dante e astăzi un fel de Biblie laică. Este acea scriere care, la şcoală, la Universitate, în baruri și biblioteci, în locuri neconvenționale, este citită, recitată, explicată, în faţa publicului, căruia i se deschid ochii asupra sensurilor ascunse, în funcţie de competenţele persoanei care conduce acest curs, această sărbătoare culturală.

*

Pentru a veni în întîmpinarea cititorului român și a-i pune la dispoziție, într-o formulă înlesnită, înțelegerea Divinei Comedii, propun aici o nouă abordare. Știu că filtrul explicațiilor științifice, contextuale, este absolut obligatoriu pentru priceperea poemului și înaintarea în lectură. Dar am decis să “rup” fluența versurilor originale, prin traducerea lor fidelă, în proză, și includerea unor grupaje cu rezumate și explicații (ale mele și ale altor cunoscători, reluate prin intermediul citatului). Lectorul nu va fi lăsat să bîjbîie de unul singur, pe potecile încurcate ale terținelor tenebroase; el va fi ajutat să încrucișeze cărarea poeziei cu luminișul explicațiilor critice, să împletească traseul artistic și cel pedagogic-explicativ. Mesajul literar se savurează în paralel cu descifrarea și înțelegerea lui.

Un asemenea demers nu urmărește furnizarea vreunei traduceri artistice, perfecte, ci încearcă readucerea cititorului spre poemul original. Reconstruirea contextelor slujește la înțelegerea semnificațiilor și perceperea mizelor estetice. Versurile medievale, transpuse într-o limbă română fluentă, dublate de perifraze lămuritoare și de explicațiile specializate, care au fost deja formulate de-a lungul secolelor, vor putea reconstrui – după toate probabilitățile – dialogul dintre Evul Mediu, aflat în căutarea mîntuirii, și Postmodernitatea computerizată, rătăcită adesea pe urmele falșilor idoli.

Note:

[33] Benedetto Croce, op. cit., p. 24-25, trad. rom. a citatului: L.A.
[34] E.R. Curtius, op. cit., p. 374.
[35] E.R. Curtius, ibid.
[36] Vezi Laszlo Alexandru, Roberto Benigni și trubadurii de azi ai lui Dante, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 12/decembrie 2013.

Dante-Domenico_di_Michelino

Advertisements

Petalele rozei (8)

Pd_XXXII_22

«În fața lui Petru o vezi șezînd pe Ana, așa bucuroasă de a-și privi fata că nu-și mișcă ochiul în timp ce cîntă Osana. Și-n fața celui mai mare tată de familie șade Lucia, ce-a trimis-o pe doamna ta, cînd ți-ai aplecat în prăbușire privirea» (v. 133-138). De partea cealaltă a rozei, la nivelul Sfîntului Petru, șade Sfînta Ana, mama Fecioarei Maria, și își admiră fiica, privind-o intens și cîntîndu-i un imn de slavă. În dreptul lui Adam stă Sfînta Lucia, căreia drumețul are toate motivele să-i fie recunoscător. “Lucia, sfînta martiră din Siracuza, căreia Dante i-a fost în mod special devotat, a fost cea care, la voința Sfintei Fecioare, a rugat-o pe Beatrice să-i vină în ajutor lui Dante, atunci cînd acesta și-a pierdut speranța spre înălțimi (Infern I, 54), după apariția celor trei fiare, și se prăbușea din nou spre pădurea întunecată (Infern I, 60). Pentru intervenția celor trei doamne binecuvîntate în ajutorul lui Dante, vezi Infern II, 52 sqq.” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_23

«Dar fiindcă fuge timpul ce te-adoarme, aici ne vom opri, ca bunul croitor care după cum are stofă croiește haina; și ne vom înălța ochii la prima iubire încît, privind spre ea, să pătrunzi cît e posibil în străfulgerarea sa» (v. 139-144). Timpul expediției se apropie de sfîrșit, alte explicații despre locuitorii din Empireu nu mai sînt cu putință. Artistul trebuie să respecte regulile cronologiei, la fel cum croitorul trebuie să țină seama de materialul cu care lucrează. Călăuza și călătorul urmează să privească în ochii Sfintei Fecioare, pentru ca prin intermediul ei Dante să-și continue ascensiunea spre Dumnezeu. “Interpretarea versului 139 e foarte controversată, fiindcă unii critici consideră că aici Dante se referă la condiția sa de ființă muritoare, care nu poate rezista la o lungă așteptare: ar fi așadar apropiată întoarcerea lui, din lumea eternă și infinită, pe pămînt. Barbi, în schimb, amintește o expresie a Sfîntului Augustin, care descrie astfel răpirea mistică a Sfîntului Pavel în al treilea cer: «quasi dormiens vigilaret» (de parcă, dormind, continua să rămînă treaz) și pasajul din Purgatoriu (cîntul XXIX, versul 144), unde Dante îl prezintă pe Sfîntul Ioan, autorul Apocalipsei, în timp ce înaintează dormind, cu fața strălucită, pentru a conchide, pe bună dreptate, că timpul ce te-adoarme este cel «destinat contemplării celor mai înalte taine divine, pentru care este necesară desprinderea totală de simțuri, iar omul rămîne așadar ca adormit»” (E.A. Panaitescu). “Tema principală a terținelor este un apel energic la întoarcerea spre Dumnezeu, punctul central și final al călătoriei: tot restul este o pregătire, ca pentru a le da ochilor puterea necesară, să-i pregătească de întîlnirea cu strălucirea divină. De aici nevoia de-a nu mai insista cu înșirarea fericiților din cadrul rozei și cealaltă, de-a îndepărta atenția de la orice ar tulbura concentrarea asupra divinității” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_24

«Cu adevărat, ca să nu aluneci îndărăt bătînd din aripi, crezînd că-naintezi, har se cade rugînd a cere; harul de la cea care te poate ajuta; și mă vei urma cu iubire, încît de vorbele mele inima să nu ți se îndepărteze’. Și a pornit această sfîntă rugăciune» (v. 145-151). Pentru a evita eșecul, din pricina trufiei de-a încerca să răzbească de unul singur, Dante trebuie să implore, cu smerenie, ajutorul Sfintei Fecioare. El va trebui să urmeze, plin de iubire, din tot sufletul, cuvintele rugăciunii rostite de Sfîntul Bernard. “Versul final stabilește o pauză solemnă și slujește totodată ca deschidere pentru cîntul următor, unde rugăciunea se va înălța, fără nici o explicație sau comentariu, pură și absolută” (Chiavacci Leonardi).

Jacobello_del_Fiore

Petalele rozei (7)

Pd_XXXII_19

«Dar vino deja cu ochii după cum voi umbla vorbindu-ți și vezi marii nobili ai acestui prea drept și cuvios imperiu. Cei doi ce șed acolo sus mai fericiți pentru a fi mai aproape de Augusta, sînt ca două rădăcini pentru această roză» (v. 115-120). E vremea ca Dante să urmeze din priviri explicațiile călăuzei, pentru a-i cunoaște pe demnitarii din Empireu. Cele două duhuri fericite ce șed pe tronuri deasupra celorlalți, în apropierea Sfintei Fecioare, au stat la temelia existenței Paradisului. “Marii nobili: Dante se slujește adeseori de terminologia feudală pentru a-i indica pe sfinții din Paradis (de exemplu: conți, baroni), dar și în acest moment expresiile nobili, imperiu și apoi Augusta se referă mai direct la lumea romană. Paradisul i se oferă lui Dante ca arhetipul perfect al Imperiului, care ar trebui să guverneze drept și pios (cf. Paradis XIX, 13) peste lumea întreagă” (E.A. Panaitescu). “Trebuie să subliniem caracterul acestui Paradis dantesc: nu un loc al duhurilor fericite, care stau într-o contemplare extatică, spirite cu totul îndepărtate de pămînt și pe deplin absorbite de divinitate. Paradisul este un imperiu care își are epicentrul în roza albă, o curte unde demnitarii, aleșii și privilegiații sînt incluși pe baza valorilor cu totul cavalerești (mîndria și voioșia) și se dispun ierarhic în jurul unui împărat, ale cărui calități sînt justiția și mila, care adică își exercită puterea cu o dreptate atenuată de înțelegerea afectuoasă și omenească a slăbiciunilor celorlalți, fără cruzime și sălbăticie” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_20

«cel ce din stînga îi stă alături e tatăl cu gust îndrăzneț, pentru care specia umană atîta amar degustă; în dreapta îl vezi pe acel părinte bătrîn al Sfintei Biserici, căruia Cristos i-a lăsat cheile acestei minunate flori» (v. 121-126). În stînga Mariei șade strămoșul oamenilor, care a îndrăznit să guste din fructul oprit. El a provocat astfel consecințe dureroase pentru toți urmașii săi. În dreapta Mariei se află strămoșul Bisericii, care a primit de la Isus responsabilitatea conducerii instituției. “Alături de Sfînta Fecioară stau cei ce au format poporul credincios în viitoarea venire a lui Cristos (Adam) și pe cel credincios în Cristos care a venit (Petru): de aceea sînt ca două rădăcini pentru această roză. Vandelli notează că Adam șade la stînga, partea mai puțin nobilă, pentru a simboliza că legea veche este mai puțin nobilă decît cea nouă, adusă de Cristos” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_21

«Și cel ce-a văzut toate vremurile cumplite, înainte de-a muri, ale frumoasei mirese dobîndite cu lancea și piroanele șade alături, iar lîngă celălalt se află conducătorul sub care a trăit cu mană lumea ingrată, schimbătoare și nărăvașă» (v. 127-132). Lîngă el stă cel ce-a avut viziunea persecuțiilor îngrozitoare, pe care le va avea de suferit instituția lui Isus. Alături șade călăuza poporului ales, care și-a purtat și îngrijit supușii îndărătnici prin deșert. “Sfîntul Ioan Evanghelistul a avut, încă din timpul vieții, viziunea profetică a dușmăniilor, a persecuțiilor, a greutăților care vor lovi, de-a lungul timpului, Biserica. Această viziune a fost descrisă de el în Apocalipsă. Moise i-a condus pe evrei din Egipt pe pămîntul făgăduinței, prin pustietate, unde poporul ales, adeseori nesupus și neascultător al poruncilor date de conducătorul său, s-a hrănit cu mana căzută miraculos din ceruri (Exodul 16, 13-35; Numeri 11, 7; Psalmul 78, 24; Ioan 6, 31-34)” (E.A. Panaitescu).

Pietro_Cavallini

Petalele rozei (6)

Pd_XXXII_16

«A răspuns la divina cantilenă din toate părțile Curtea fericită, încît toate chipurile de la ea s-au înseninat. ‘Oh, sfinte părinte, ce pentru mine înduri aici jos, lăsînd locul dulce unde șezi prin eterna soartă» (v. 97-102). La cîntecul de slavă al arhanghelului Gabriel au replicat cele două grupuri, de îngeri și duhuri fericite, care formau roza albă. Fericirea transmisă de melodie a luminat chipurile tuturor. “Termenul de Curte încă o dată ne dezvăluie termenul pămîntesc de referință și de proveniență a reprezentării: dacă Sfînta Fecioară este regina cerului, dacă șade pe un tron în înălțimi și asupra ei se concentrează atenția duhurilor fericite, dacă la regele universului se ajunge doar prin intermediul ei, apare coerentă viziunea duhurilor fericite și a îngerilor care compun o curte pămîntească, la fel ca acelea descrise de civilizația curtenească, unde toți participanții sînt preocupați de elogierea și slăvirea reginei” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_17

«cine-i acel înger ce cu atîta veselie se uită-n ochii reginei noastre, așa îndrăgostit că pare a fi de foc?’ Astfel am recurs din nou la învățătura celui ce se înfrumuseța de la Maria, cum din soare steaua dimineții» (v. 103-108). Dante, mulțumindu-i Sfîntului Bernard pentru sacrificiul de a-și fi părăsit, pe moment, locul mîntuirii, pentru a-l călăuzi pe el, se interesează cine este îngerul ce contemplă fericit chipul Sfintei Fecioare. “La fel ca în alte împrejurări, nici aici Dante nu pierde vremea în extaz; revine la modulul solicitării de explicații, al raționalizării, al interpretării scenei. Aici se urmărește precizarea poziției arhanghelului în cadrul cultului marian” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_18

«Și el mie: ‘mîndria și voioșia cîte se pot găsi în înger și-n duh toate-s în el; și așa vrem să fie, fiindcă el e cel ce-a dus frunza de palmier jos la Maria, cînd Fiul lui Dumnezeu a vrut să-și ia povara trupului nostru» (v. 109-114). Arhanghelul Gabriel adună în sine cele mai înalte virtuți ale spiritului, ce pot apărea la oameni sau îngeri. Toți ceilalți locuitori ai Paradisului se bucură de una ca asta, fiindcă arhanghelul Gabriel este cel care a dus pe pămînt Buna Vestire. “Mîndria și voioșia: sînt calități spirituale, care se traduc apoi în atitudini și moduri de-a fi pe care civilizația cavalerească le-a pus la temelia unui perfect om de curte și de arme. Aici sînt destinate să păstreze și să consolideze decorul curții mariane: Gabriel este cavalerul ideal de la această curte, cel în care procesul de rafinament a devenit așa desăvîrșit, încît el merită să stea alături sau în fața reginei, ca un vasal privilegiat” (T. Di Salvo). “A dus frunza de palmier jos la Maria: ca «semn de victorie, pentru că ea întrecea toate celelalte creaturi în plăcerea lui Dumnezeu» (Buti). Adeseori, în arta figurativă, arhanghelul din Buna Vestire poartă în mînă o frunză de palmier” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Petalele rozei (5)

Pd_XXXII_13

«După ce prima vîrstă s-a împlinit, a trebuit ca băieții să-și cîștige virtutea pentru zborul inocent prin circumcizie. Dar apoi, cînd a venit vremea harului, fără botezul desăvîrșit în Cristos, această inocență jos acolo a fost oprită» (v. 79-84). Într-o a doua etapă din civilizația omenirii, mîntuirea băieților se cîștiga prin circumcizie. După apariția creștinismului, copiii morți fără botez erau opriți în Limb, la marginea Infernului. “În primele două etape din istoria lumii (de la Adam la Avraam), pentru mîntuirea copiilor morți era necesară credința părinților acestora în venirea lui Cristos (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În etapa următoare (de la Avraam la venirea lui Cristos) s-a adăugat la cele două condiții amintite în versurile 77-78 și circumcizia: în perioada aceea «slăbise credința, fiindcă mulți s-au lăsat pe seama idolatriei; s-au întunecat și capacitățile raționale, prin răspîndirea păcatelor carnale… De aceea atunci, și nu mai devreme, a fost pe drept instituită circumcizia, pentru a întări credința și pentru a diminua păcatul carnal» (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În același pasaj Sfîntul Toma precizează că păcatul originar «împotriva căruia în special a fost instituită circumcizia, se transmite de la tată și nu de la mamă»” (E.A. Panaitescu). “Fără botezul desăvîrșit în Cristos: botezul, ca sacrament, a fost instituit chiar de Cristos, pe cînd circumcizia era doar prefigurarea sa imperfectă (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_14

«Privește-acum la chipul ce cu Cristos mai mult seamănă, că doar strălucirea sa te poate pregăti să-l vezi pe Cristos’. Am văzut cum peste ea atîta bucurie plouă, adusă de mințile sfinte, create să străbată-n zbor acele înălțimi» (v. 85-90). După aceste explicații, Dante este îndemnat să privească spre chipul Fecioarei Maria. Ea era venerată de mulțimea îngerilor ce-o înconjurau. “Subiectul a fost epuizat: nu mai e nimic de adăugat pe o temă care, deși misterioasă, trebuie acceptată prin credință. De aici îndemnul lui Bernard de a trece la alt moment al reprezentației, spre care se merge doar cu ajutorul Sfintei Fecioare. Astfel că revenim, după viziunea împărțirii duhurilor fericite în cadrul rozei, la importanța și rolul Fecioarei Maria în ascensiunea spre divinitate. Iar pe plan istoric-cultural, prezența Sfintei Fecioare, ca intermediar obligatoriu, ne face să ne întoarcem la poziția adoptată pe acest subiect de mistici și, printre ei, de Sfîntul Bernard. Faptul că este chiar el acela care îi atrage atenția lui Dante asupra rolului îndeplinit de Fecioara Maria este coerent, din punct de vedere istoric și cultural, cu figura sfîntului” (T. Di Salvo). “Contemplarea chipului Sfintei Fecioare, cea mai luminoasă limită omenească, poate, chiar trebuie să fie momentul obligatoriu pentru elevarea spre viziunea chipului divin. Să observăm din nou cum Cristos rimează doar cu sine însuși: este un omagiu adus divinității, care nu găsește termeni de referință sau de comparație decît cu sine însăși” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_15

«că oricîte am văzut mai înainte, de-atîta admirație nu m-au uluit, nici nu mi l-au arătat pe Dumnezeu așa de-asemuit; și iubirea ce mai întîi de-acolo a coborît, cîntînd ‘Ave, Maria, gratia plena’, în fața ei aripile și le-a despletit» (v. 91-96). Nici o altă frumusețe din Paradis, zărită pînă acum, nu l-a uimit în asemenea măsură pe Dante ca vederea chipului Mariei. Arhanghelul Gabriel, apărut anterior, cîntîndu-i un imn de slavă, și-a desfăcut aripile și a zburat în fața ei. “Revine aici, după amplul pasaj descriptiv și explicativ, tema viziunii extatice, care se concentrează asupra Mariei, văzută aproape indirect prin mulțimea de îngeri care o înconjoară și o slăvesc, și prin arhanghelul care îi conferă întregii scene sensul de reprezentare picturală. Întrucît Dante tinde să scoată în evidență chipurile, scena reamintește tablourile medievale, în care Madonna pe tron este înconjurată de multe capete de îngeri cu aureolă” (T. Di Salvo). “Mai întîi de-acolo a coborît: arhanghelul Gabriel coborîse pentru a o slăvi pe Maria, în timpul elogiilor adresate ei în Cerul Înstelat (cf. cîntul XXIII, 91-111)” (E.A. Panaitescu).

Simone_Martini

Petalele rozei (4)

Pd_XXXII_10

«Regele prin care acest regat se odihnește în atîta iubire și plăcere că nici o voință mai multe nu dorește, mințile toate după aspectul său voios creîndu-le, după placul său cu har divers le dăruiește; și-aici e de-ajuns efectul» (v. 61-66). Dumnezeu – căruia i se datorează iubirea și bucuria ce domnesc în Empireu și îndestulează toate dorințele – atunci cînd a creat sufletele, le-a dăruit harul în mod diferit, după bunul său plac. Motivațiile sale constituie deja o taină divină, ce nu poate fi argumentată, ci doar constatată în evidența efectelor produse. “Bernard își desfășoară ultima lecție teologică din Paradis. Ea, observați cu atenție, reia două teme esențiale pentru ultima cantică: a ordinii din Paradis (de care depinde ordinea din întregul univers) și a predestinării, legată de elogierea lui Dumnezeu ca taină de har, putere și dreptate, în fața căreia rațiunea se închină cu respect (și-aici e de-ajuns efectul). În aceste terține dogma divină este prezentată, încă o dată, ca esență tainică, maiestate transcendentă și inaccesibilă, o afirmare repetată a profunzimii de nepătruns, care le neagă fericiților orice posibilitate de înțelegere. Dar, alături de acest sentiment epic, al măreției divine, își face loc o teologie mai intimă, mai afectuoasă: Dumnezeu este regele dintr-un regat infinit și etern, iar acest regat se odihnește în El, răsplătit cu iubire și bucurie, în eternitate, restituindu-i Creatorului său iubirea, pe care a primit-o de la el în clipa creației, cînd chipul misterios al lui Dumnezeu a părut a fi acela al unui tată afectuos (mințile toate după aspectul său voios creîndu-le)” (E.A. Panaitescu). “Firește că rezultatul este pozitiv și drept: copiii sînt cu toții mîntuiți, chiar dacă sînt divers distribuiți. Dumnezeu n-a comis nici un act de nedreptate. Sîntem privați doar de cunoașterea modalității care îl conduce în luarea deciziilor. Aceasta este și o reafirmare, s-ar zice cam seacă, a imposibilității omului de a cunoaște hotărîrile divine: e totodată un avertisment implicit ca omul să-și accepte limitele. În această supunere se află o mare parte din fericirea sa” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_11

«Iar asta adins și clar se spune în Sfînta Scriptură prin acei gemeni ce-n mamă s-au zbătut cu mînie. De aceea, după culoarea părului, cu asemenea har, înalta lumină se cuvine demn să-i încununeze» (v. 67-72). Se regăsește în Biblie exemplul înzestrării diferite cu har, chiar înainte de naștere, a celor doi frați. Diversitatea gemenilor era semnalată inclusiv de culoarea diferită a părului lor. La fel de diferit îi încununează harul divin pe toți copiii, înainte de nașterea lor. “Pentru a demonstra că Dumnezeu le dăruiește harul în mod diferit creaturilor sale, Dante recurge, a doua oară (cf. Paradis VIII, 130-131) la exemplul cu Esau și Iacob, cei doi gemeni născuți din Isaac și Rebeca. Încă dinainte de a se naște (așadar înainte de-a dobîndi calități sau defecte), Dumnezeu a stabilit ca Iacob să fie întemeietorul poporului ales, iar lui Esau să-i revină un rol de mai mică importanță (cf. Geneza 25, 20 sqq.; Maleahi 1, 2-3; Epistola către Romani 9, 11-13): astfel cei doi gemeni au început să lupte între ei, încă de cînd erau în burta mamei lor (Geneza 25, 22). Expresia după culoarea părului face aluzie la harul diferit, pe care Dumnezeu l-a dăruit lui Esau și Iacob: «după cum Domnului i-a plăcut ca Esau să aibă părul roșcat, iar Iacob părul negru (cf. Geneza 25, 25), la fel i-a plăcut să-i dăruiască mai mult har lui Iacob decît lui Esau» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Că afirmația precedentă este adevărată, chiar dacă inaccesibilă rațional, ne asigură Biblia. Și dacă ne-am întreba de ce Biblia trebuie considerată adevărată, creștinul ar răspunde: fiindcă este cartea dictată de Dumnezeu. Așadar sîntem trimiși de la o taină la alta” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_12

«Deci nu după merite pentru faptele lor sînt plasați pe trepte diferite, doar diferind în prima vigoare. Era de-ajuns în primele veacuri, cu neprihănirea, spre a obține izbăvirea, doar credința părinților» (v. 73-78). Copiii sînt repartizați în locuri diferite, în lumea de apoi, nu după calitățile sau defectele din viață, ci după harul care le-a fost atribuit. În prima etapă din istoria omenirii, definitorie era credința în Cristos a părinților copilului. “Nardi, bazîndu-se și pe o pagină din Convivio (IV, XXI, 4-10), recunoaște că «Dante a înțeles mai bine ca teologii din vremea sa că fiecare copil posedă, fie și doar în stare latentă, o individualitate și o personalitate proprie». Dumnezeu, răspîndindu-și harul în sufletele copiilor, respectă «caracterul psihologic diferit al fiecărui copil și personalitatea diversă, care se ascunde în mod potențial în fiecare dintre ei». În viziunea copiilor, plasați pe trepte diferite în roza albă a fericiților, nu după merite pentru faptele lor virtuoase, se observă, în opinia lui Nardi, o intuiție mult mai profundă decît a teologilor contemporani cu el «despre caracterul individual, unic și original al personalității. Fiecare suflet de copil, care se deschide spre lumină, este o mică lume nouă, cu sentimente și înclinații, care începe să se rotească în cerul duhurilor». Chiar dacă – afirmă criticul în concluzie – nu este posibil să-i cerem lui Dante o explicație și o justificare completă a conceptului dificil de personalitate și de individualitate originală, pe care doar gîndirea ulterioară a izbutit s-o dobîndească, trebuie totuși «să recunoaștem că nimeni dintre cei vechi n-a avut, despre valoarea spirituală a personalității, o intuiție mai puternică și mai adîncă decît el»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

Despre natura îngerilor (7)

Pd_XXIX_19

«Din asta se-ngrașă porcul Sfîntului Anton și mulți alții care-s încă mai mari porci, plătind cu bani fără valoare. Dar fiindcă ne-am depărtat destul, întoarce-ți de-acum ochii la calea cea dreaptă, încît drumul cu timpul să-l scurtăm» (v. 124-129). Unii călugări și diverși escroci ai cuvîntului își măresc averile pămîntești, prin intermediul demagogiei. După această invectivă, Beatrice își întoarce privirile asupra situației în care cei doi se află, spre finalul drumului și al timpului de care dispun. “Sfîntul Anton (pustnicul egiptean mort în 356), care în Evul Mediu era de obicei reprezentat cu un porc la picioare, pentru a-l simboliza pe diavolul ispititor pe care el l-a înfrînt, a fost apoi considerat protectorul animalelor. Călugării antonieni aveau obiceiul de-a crește porci, care erau venerați ca sfinți de către popor (umblau pe străzile orașelor și intrau chiar prin case) și erau hrăniți cu daruri primite de la credincioși. (…) Limbajul, în terțina 124, se prăbușește în zona plebee și grotescă, iar versurile respiră un aer de păcat, care-l readuce pe cititor la paginile intense de batjocură și depravare din Infern. Beatrice este aici, ca atîtea personaje din Comedie, un purtător de cuvînt fidel al lui Dante, al spiritului mînios și polemic al Poetului, dar n-a greșit Tommaseo cînd a scris că «trimiterea la porci nu este un lucru demn de Beatrice și de Paradis»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_20

«Această natură astfel tot sporește-n număr, că n-a fost în veci o vorbă sau minte muritoare s-o urmărească» (v. 130-132). Mintea omenească nu este în măsură să priceapă numărul mare de îngeri din Paradis. “Adică omul nu doar că nu izbutește să exprime în cuvinte, dar nici măcar să gîndească un asemenea număr. Problema pe care o înfruntă acum Beatrice, legată de îngeri, se năștea din contradicția dintre cele afirmate de mai multe ori în Biblie, despre numărul lor uriaș, și opinia lui Aristotel, care considera că este egal cu al cerurilor, iar fiecăruia dintre ei îi era încredințată o inteligență mișcătoare. Dante se oprise deja la asta în Convivio (II, IV-V), demonstrînd mai întîi pe calea rațiunii, și apoi afirmînd prin autoritatea Scripturii, cantitatea «aproape nemăsurabilă» a creaturilor îngerești. Aici, în Paradis, este oferită opinia deja consolidată în doctrina creștină, de la Dionisie Pseudo-Areopagitul la Sfîntul Toma (cfr. XXVIII, 93)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_21

«și dacă te uiți la ce se arată prin Daniel, vei vedea că-n miile lui numărul precis se ascunde. Prima lumină, ce toată o-nconjoară, în atîtea feluri în ea se strînge, cîte-s splendorile cu care se unește» (v. 133-138). Mulțimea de îngeri i s-a revelat deja lui Daniel, în Biblie. Lumina lui Dumnezeu cuprinde mulțimile de îngeri și se răsfrînge diferit asupra fiecăruia în parte. “Profetul Daniel, într-un pasaj din cartea sa (7, 10) scrie: «Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui»” (E.A. Panaitescu). “Acest număr așadar nu este nedeterminat, adică infinit, ci precis, dar de neconceput pentru mintea omenească. (Ar fi de fapt absurd ca numărul îngerilor să fie infinit, întrucît toată creația este prin definiție finită)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_22

«La care, cum actul de concepere e urmat de iubire, gingășia iubirii divers în ea-i fierbinte ori potolită. Vezi acum mărimea și lărgimea valorii eterne, de vreme ce-a făcut atîtea oglinzi, în care se răsfrînge, ea una rămînînd în sine ca-nainte’» (v. 139-145). După conceperea creaturilor, gradul lor de iubire este diferit la adresa creatorului lor. Tot astfel posibilitatea vederii lui Dumnezeu este condiționată de gradul de iubire la adresa lui. Creatorul unic își continuă viața prin creaturile sale, ce devin independente, îl iubesc mai mult sau mai puțin, iar el se reflectă asupra lor mai mult sau mai puțin, în funcție de sentimentele acestora. “Ajungem de fapt la punctul esențial: așadar (la care), dacă lumina e primită (ea se strînge), adică e concepută de mintea îngerilor într-un mod diferit pentru fiecare dintre ei, fiindcă (după cum s-a zis la XXVIII, 109-111) după actul ce vede urmează cel ce iubește, al doilea în strînsă proporție cu primul, ei vor resimți în mod diferit și gingășia iubirii, fierbinte sau călduță, în funcție de aptitudinea sau dispoziția lor de a primi lumina divină. Acele nenumărate creaturi inteligente și în măsură să iubească, pe care iubirea eternă le-a proiectat în afara ei, pentru ca propria sa ființă să-și dobîndească o viață autonomă prin ele, cum s-a spus la începutul cîntului (v. 13-18), iată că la sfîrșit apar în multipla și diversa lor activitate de iubire, plină de infinită gingășie” (Chiavacci Leonardi). “După îndepărtarea (așa o definește chiar Poetul în terțina 127) de falșii predicatori ai adevărurilor creștine, vocea Beatricei redobîndește, în ultima parte a cîntului, limpezimea accentelor și puritatea emoțiilor din prima parte a sa. După contemplarea unui univers infinit, în multiplicitatea sa, gîndirea se liniștește în apelul la unitatea divină. O adiere de infinit agită versurile 130-145 și toate sînt o singură «briză de lumină și iubire» (Getto), iar «într-o undă de infinit se dilată închiderea cîntului»” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_tedesca

Despre natura îngerilor (6)

Pd_XXIX_16

«N-a zis Cristos în prima sa adunare: “Duceți-vă în lume și predicați palavre”, ci le-a dăruit temei adevărat. Și doar acela a răsunat de pe buzele lor, că-n lupta spre a aprinde credința, din Evanghelie au făcut scut și lance» (v. 109-114). Răspîndirea de bazaconii contravine îndemnurilor lui Isus. Primii învățători ai creștinismului s-au bazat pe textul Evangheliei, nu pe propriile lor idei fanteziste. “Cuvintele adresate de Isus învățăceilor («Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură», Marcu 16, 15) sînt reluate de Beatrice, cu o aparent blasfematoare schimbare: în locul «Evangheliei», termenul palavre, în care parcă se concentrează toată indignarea Poetului. Avîntul nu se pierde în formule oratorice, ci se comprimă și se șlefuiește în acest cuvînt, în tensiunea, în greutatea sa” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_17

«Acuma se merge cu glumițe și fleacuri la predică, și doar spre a face lumea să rîdă se umflă sutana și mai mult nu se cere» (v. 115-117). Ceremonialul creștin de acum s-a redus la un eveniment monden și distractiv. “Indignarea – comentează Grabher – «dictează una din cele mai dense și concise reprezentări. Avem predica-spectacol, unde la simțul plebeu al călugărului nedemn, ce tîrăște lucrurile cele mai sfinte printre glumițe și fleacuri, răspunde satisfacția servilă și vulgară a mulțimii, acel ‘rîs grosolan’… iar figura diformă a călugărului e toată comprimată într-un detaliu – umflă sutana – care, cu o bizară genialitate, transferă și comprimă în îmbrăcăminte o trăsătură a persoanei: creînd un grotesc așa de amar, așa de mustos figurativ și îmbibat de reflexe spirituale. Și sub formă de contrapunct, lîngă imaginea călugărului vanitos și vulgar se strecoară surdă, îngrozitoare, prezența invizibilă a acelui demon ghemuit și rînjitor, care se cuibărește chiar în gluga umflată: dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește… (versul 118)»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_18

«Dar asemenea pasăre-n glugă se cuibărește, că dacă poporul ar vedea-o, ar pricepe iertarea în care se-ncrede; din asta a crescut așa o neghiobie pe pămînt că, fără nici o dovadă, toți ar da fuga după orice promisiune» (v. 118-123). Demonul pîndește din spatele predicatorului frivol și arogant, care prostește mulțimile de oameni. “Pasăre: diavolul este numit pasăre fiindcă are aripi, care i-au rămas din natura lui îngerească (cfr. Inf. XXII, 96 și XXXIV, 46-47)” (Chiavacci Leonardi). “Aici ne zboară gîndul la unele personaje din nuvelele de după Dante: Fra Cipolla al lui Boccaccio, neobosit distribuitor de indulgențe și relicve sfinte, sau figurile lui Sacchetti. Dante, denunțînd excesele anumitor manifestări, care totuși se nasc în interiorul manifestărilor religioase, în loc să vadă geneza fenomenului, se oprește să le combată, să le condamne cu putere și seriozitate, dar nu merge dincolo de asta: pare să considere că este un fenomen născut din două fapte negative, care se cumulează: pe de o parte credulitatea poporului, lipsit de capacitatea de-a descoperi cuibul diabolic și, pe de altă parte, neobrăzarea anumitor călugări, care se apropie de popor reluîndu-i și încurajîndu-i gustul grosolan, dar numai pentru a obține aplauze și avantaje inclusiv materiale” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo3

Despre natura îngerilor (5)

Pd_XXIX_13

«Voi jos nu mergeți pe o singură cale filosofînd; atîta vă distrage iubirea de aparențe și gîndirea ei! Și asta una, aici sus, e îndurată cu mai puțină durere decît ascunderea divinei scripturi, sau răstălmăcirea ei» (v. 85-90). Filosofii urmăresc diverse căi, în cercetările lor, care de multe ori se abat de la adevăr, în favoarea iluziilor și a vanității personale. Aceste păcate de gîndire sînt însă mai puțin grave, decît cele ce urmăresc deformarea sau falsificarea mesajului biblic. “Intelectualul medieval, cum rezultă din această critică, adesea este un vanitos, care caută cu orice preț originalitatea și popularitatea. Dante poate că se gîndea la unii dintre numeroșii pseudo-teologi care, chiar dispunînd de o bună cultură, erau prea sensibili la aplauze, la imaginea mulțimilor impunătoare, care la biserică mergeau ca la o sărbătoare mondenă, spre a-l asculta pe marele predicator, ce le gîdila superficialitatea: uneori predica devenea un eveniment social, de la care lumea cuviincioasă nu trebuia și nu putea să se sustragă. De aici atacul următor, așa de puternic timbrat, împotriva predicatorilor purtători de aparențe și vanități. Adevăratul intelectual este severul Sfînt Bernardo, pe care-l vom întîlni curînd, sau Sfîntul Petru Damian, absorbit de construirea unei credințe riguroase, trăite cu fermitate eroică înăuntrul mănăstirilor uneori îndepărtate de centrele locuite, sau locuind în singurătatea unei case umile în oraș și gata de-a dovedi acolo adevăruri invidiate, ca Siger din Brabant (Parad. X, 139)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_14

«Lumea nu se gîndește cît sînge costă s-o semeni pe pămînt și cît e îndrăgit cel ce smerit se-apropie de ea. Doar spre a părea, oricare se străduiește și născocește; și astea-s tratate de predicatori, iar Evanghelia e omisă. Unul zice că luna s-a întors, la patimile lui Cristos, și s-a pus în drum fiindcă lumina soarelui jos n-a ajuns» (v. 91-99). Răspîndirea învățăturii lui Isus a presupus mari sacrificii (inclusiv de vieți omenești), care au fost uitate de cei care o răstălmăcesc. De cuvîntul Bibliei trebuie să ne apropiem cu smerenie. Însă predicatorii își expun doar propria aroganță și ascund mesajul sfînt, prin lansarea unor teorii fanteziste. “Amintirea supărătoare a disputelor filosofice inutile în jurul naturii îngerilor a tulburat (versurile 70-75) contemplarea senină a adevărului obținut cu greu, amestecînd, în sfera speculativă, tonul reproșului sever. Atunci cînd cercetarea Beatricei se deplasează, de la teologi și exegeți biblici, la predicatorii cărora le-a fost încredințată datoria de-a răspîndi cuvîntul adevărat al lui Dumnezeu, dojana se transformă în invectivă, iar invectiva se colorează în sarcasm amar, cum se întîmplă mereu la Dante, cînd polemica, din cîmpul cultural și filosofic, se transferă în cel moral-religios” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_15

«și minte, căci lumina s-a ascuns de la sine; de aceea în Spania și-n India, ca printre iudei, această eclipsă s-a văzut. N-are Florența atîția Lapi și Bindi cîte asemenea basme-n tot anul de la amvon sînt strigate încoace și-ncolo; iar mielușeii, care nu știu, se-ntorc de la pășune umflați de vînt și nu-i iartă necunoașterea pagubei» (v. 100-108). O ipoteză fictivă pune miracolul cosmic, produs la moartea lui Isus, pe seama unui fenomen astronomic neverosimil. Sînt pline bisericile de predici fanteziste, care prostesc mulțimea de credincioși, iar aceștia n-au nici o scuză pentru devierea de la calea cea dreaptă. “Beatrice precizează motivele invectivei sale, printr-un exemplu din discuțiile complicate ale predicatorilor. Întunericul care s-a întins pe neașteptate peste Pămînt, în clipa morții lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44), ar fi fost provocat de Luna care, părăsindu-și traseul obișnuit, s-ar fi întors din drum, plasîndu-se între Pămînt și Soare. Dacă ar fi fost așa, o asemenea eclipsă ar fi fost doar parțială, însă mărturiile din Evanghelii afirmă la unison că întunericul s-a răspîndit nu doar peste Palestina, ci peste tot Apusul (Spania) și Răsăritul (India). Să observăm că opinia împotriva căreia Dante polemizează cu atîta asprime este a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, XLIX, 2)” (E.A. Panaitescu). “Lapi și Bindi: nume foarte răspîndite, în onomastica florentină de atunci, cum ar fi azi Rossi și Bianchi. Dar apropierea lui Lapi și Bindi de poveștile predicatorilor poate că vrea să indice că cele două nume, pe lîngă marea lor răspîndire, probabil că erau purtate de oameni nu tocmai respectabili, de plebei, oameni din popor, gata de-a se lăsa duși de nas și de-a da fuga plini de entuziasm la predicile unor bufoni urcați la amvon” (T. Di Salvo). “Sînt strigate: nu sînt pronunțate, ci sînt strigate. Verbul ne permite să zărim un predicator, care urlă și se agită, iar cu gesturile însoțește și subliniază bazaconiile pe care le zbiară, pentru a le face mai credibile” (T. Di Salvo).

Miniatura_romanica

Despre natura îngerilor (3)

Pd_XXIX_7

«chiar și rațiunea o vede cumva, care n-ar accepta ca inteligențele mișcătoare fără perfecțiunea ei să stea atîta. Acuma știi unde și cînd aceste iubiri au fost create și cum; încît s-au stins deja trei flăcări din dorința ta» (v. 43-48). Eroarea Sfîntului Ieronim poate fi dovedită și cu ajutorul rațiunii: îngerii nu puteau rămîne atîta timp lipsiți de perfecțiune. “Fără perfecțiunea ei: cerurile constituie completarea obligatorie a perfecțiunii îngerilor, care își realizează virtutea imprimînd și reglementînd mișcarea sferelor cerești: în această datorie constă perfecțiunea ființei lor” (E.A. Panaitescu). “Unde și cînd… și cum: în afara spațiului, în afara timpului, din pură iubire, în mod instantaneu și simultan cu celelalte două specii de substanțe (materia primă și cerurile). Astfel s-a realizat deci crearea îngerilor. S-au stins, adică s-au împlinit cele trei dorințe ce ardeau ca flăcări în mintea lui Dante. Însă rămîne o mare problemă, legată de creaturile cerești: căderea unora și înălțarea altora la viziunea fericită. Cînd și cum s-au întîmplat? Acesta e subiectul celei de-a doua părți din discursul Beatricei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_8

«Nu s-ar ajunge, numărînd, la douăzeci așa de iute, cum o parte a îngerilor a tulburat orînduirea elementelor voastre. Cealaltă a rămas, și a-nceput această artă pe care o vezi, cu atîta drag, că-n veci de rotire nu se desparte» (v. 49-54). Pînă să numărăm la 20, o parte a îngerilor s-a răzvrătit împotriva Creatorului. Îngerii rămași fideli și-au început rotirea contemplativă, ca o artă, în jurul lui Dumnezeu. “Se trece acum la un alt moment din angelologie. Cît timp a trecut de la creația lor pînă la răzvrătirea lor, în ce răgaz au fost supuși de Dumnezeu la proba fidelității? Aceasta este întrebarea dantescă implicită, la care acum răspunde Beatrice. Subiectul fusese tratat de teologi și, în general, se considera că timpul respectiv nu era îndelungat. Dante îl face foarte scurt” (T. Di Salvo). “O perioadă scurtă s-a scurs între momentul creării îngerilor și răzvrătirea unei părți a lor (Convivio II, V, 12; Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 5; LXIII, 6). Simultan cu răzvrătirea și căderea îngerilor, a fost cataclismul ce-a zgîlțîit Pămîntul, străbătut de Lucifer, care s-a înfipt în centrul adîncimilor (cf. Infern XXXIV, 121 sqq.). Orînduirea elementelor voastre: Pămîntul, după principiile fizicii aristotelice și scolastice, ocupă, față de aer, foc și apă, locul cel mai de jos. Datoria încredințată corurilor de îngeri este de-a gravita în jurul lui Dumnezeu, răpiți în contemplarea sa (cîntul XXVIII, versurile 25-39) și de-a îndruma cerul încredințat fiecăruia dintre ei” (E.A. Panaitescu). “În versul 54 se lămurește fără posibilitate de-a greși că arta, activitatea principală desfășurată de îngeri și în care ei se realizează pe deplin nu este cea de a le imprima cerurilor mișcare și de a le transmite propriile lor înclinații, ci aceea de-a se roti în jurul lui Dumnezeu și de a-l contempla. Nu au cum să dorească încheierea sau încetinirea acestei misiuni” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_9

«Cauza căderii a fost blestemata trufie a celui ce l-ai văzut sub toată povara lumii apăsat. Cei pe care-i vezi aici au fost smeriți în a se recunoaște din bunătatea care i-a făcut gata de-a pricepe atîtea; drept care vederea le-a fost ascuțită, de harul care luminează și de meritul lor, așa că au fermă și deplină voință» (v. 55-63). Pierzania îngerilor rebeli a fost provocată de trufia lui Lucifer, care acum stă în străfundul Infernului. Îngerii rămași fideli au rost răsplătiți pentru smerenia lor, văzul li s-a intensificat, cu ajutorul harului divin, iar puterea virtuoasă li s-a întărit. “Pentru păcatul său de trufie (n-a vrut să recunoască suveranitatea divină), Lucifer a fost înfipt în centrul Pămîntului, care e totodată, după sistemul ptolomeic, centrul universului, punctul unde se atrag din toate părțile greutățile (Infern XXXIV, 110-111). Capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu a fost, printre îngerii credincioși, întărită pe baza harului ce luminează și a meritului lor (pe care și l-au dobîndit cînd s-au împărtășit din har), așadar se bucură acum de viziunea directă a lui Dumnezeu. De ea depinde ferma și deplina voință de bine a îngerilor, deoarece Dumnezeu fiind Binele suprem, ei nu pot decît să tindă inevitabil spre bine (Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXII, 8)” (E.A. Panaitescu). “Procedura demonstrației e tipică pentru discursul silogistic: au fost smeriți și de aceea au fost răsplătiți; de aici sporirea capacităților și a voinței lor; dacă, prin urmare, vor doar binele, nu pot în consecință să-l iubească decît pe Dumnezeu. Și întrucît Dumnezeu este binele absolut, îngerii sînt complet și inevitabil dispuși să-l iubească pe Dumnezeu și numai pe Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Această terțină descrie trecerea îngerului de la starea naturală la cea supranaturală, cum este aceea a viziunii fericite. Intelectul și voința se transformă: primul devine capabil de a-l vedea pe Dumnezeu, cealaltă, în consecința acestei viziuni, nu mai poate păcătui. Același salt calitativ, de la o stare la alta, îl realizează omul cînd se ridică la Paradis. Vedeți ce i se întîmplă lui Dante însuși, în ultimul cînt (XXXIII, 100-105)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1