Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: calatorie

Mînia Sfîntului Petru (5)

Pd_XXVII_13

«Așa cum cu aburi înghețați fulguiește-n jos prin văzduhul nostru, cînd cornul caprei de pe cer cu soarele se-atinge, în sus am văzut eu astfel eterul împodobit și fulguind cu aburi triumfători, ce se opriseră cu noi aici» (v. 67-72). Luminile duhurilor se înalță plutind spre Empireu, la fel cum fulgii plutesc spre pămînt, atunci cînd constelația Capricornului intră în conjuncție cu soarele (între 21 decembrie și 21 ianuarie). “Duhurile fericite, după ce și-au îndeplinit misiunea, urcă împreună cu Sfîntul Petru în Empireu; cerul este punctat, pe măsura ascensiunii, de luminile lor; poetului spectacolul i se pare asemănător ninsorii. Între cele două fenomene Dante instituie, mai mult decît o comparație, un raport de afinitate. El «se uită nu la direcția, ci la calitatea mișcării, lente și solemne» (D’Ancona)” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_14

«Văzul meu le urmărea înfățișarea și-a urmărit pînă ce distanța mare l-a oprit de-a trece mai departe. La care doamna, ce m-a văzut liber de grija de-a privi în sus, mi-a zis: ‘Coboară-ți privirea și te uită cum te-ai întors’» (v. 73-78). Peregrinul a însoțit din ochi luminile ce se înălțau la Empireu, pînă la limita vederii sale. Însă Beatrice l-a îndemnat să privească pămîntul rămas jos, în depărtare. “Această invitație rostită de Beatrice, ca Dante să-și întoarcă ochii pentru a revedea drumul străbătut, nu are rolul de a sublinia distanța față de lucrurile pămîntești, ci e pregătirea finală pentru întîlnirea cu Dumnezeu: aproape o potențare a capacităților morale și religioase, care derivă din conștiința că, după toate cîte s-au realizat, se poate face pasul suprem” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_15

«Din ceasul cînd am privit întîi, m-am văzut mișcîndu-mă prin tot arcul ce merge de la jumătate la capătul primei clime» (v. 79-81). Față de precedenta examinare a pămîntului (cf. Par. XXII, 127-154), Dante a străbătut o mare porțiune de drum. “Cosmografia din Evul Mediu, urmînd teoria lui Alfraganus, împărțea emisfera nordică, pornind de la Ecuator, în șapte zone sau fîșii paralele, în funcție de perioada diferită în care fiecare rămînea expusă la soare. Prima zonă, care își avea centrul la Ierusalim, se întindea pe 180 de grade, de la Gange la Cadix. Atunci cînd Dante, intrat în constelația Gemenilor, privise prima dată, din înălțimea cerului, pămîntul (cf. cîntul XXII, versurile 133-153), se afla deasupra meridianului de la Ierusalim. Întrucît în versurile 80-81 afirmă că a ajuns din centru (Ierusalim) la capătul primei zone (Cadix), el a străbătut așadar un arc de 90 de grade într-un interval de șase ore” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_carolingia1

Advertisements

Florenţa de ieri – Florenţa de azi (3)

Pd_XV_7

«Apoi, duhul ce încînta văzîndu-l şi-auzindu-l a adăugat la cele începute lucruri ce nu le-am priceput, aşa de-adînc a grăit; nu dinadins mi s-a ascuns, ci de nevoie, căci gîndul lui dincolo de priceperea muritorilor a trecut» (v. 37-42). Noul venit, care provoca încîntare prin prezenţa sa, a rostit apoi şi alte vorbe, pe care pelerinul n-a reuşit să le priceapă, fiindcă erau inaccesibile pentru priceperea muritorilor de rînd. “Ceea ce i-a spus duhul şi poetul n-a înţeles nu ştim şi toate ipotezele sînt destinate a fi fanteziste. Dante vrea doar să sublinieze că limbajul ermetic, misterios al strămoşului nu era rodul unei opţiuni înşelătoare, ca aceea a ghicitorilor, a falşilor profeţi păgîni, ci se datora nevoii de-a marca distanţa dintre lumea pămîntească şi cea din Paradis, între limitele omului şi nelimitata inteligenţă a divinităţii. (…) Că un duh este neînţeles de Dante este un fapt care se repetă în Paradis şi e una din cele mai semnificative mărturii ale experienţei mistice, care alături şi nu în contrast cu cea raţionalistă marchează toată cantica. Îi aparţine misticismului insistenţa pe caracterul irepetabil al experienţei viziunii divinităţii, oferite cu ajutorul harului, şi aşadar mărturisirea neputinţei transcrierii verbale. Cel care e răpit, adică desprins cu violenţă de legăturile sale pămînteşti şi de capacităţile de înţelegere şi exprimare tipic umane, cel care în contrast cu legile naturii e dus pînă la Dumnezeu şi se bucură să-i vadă chipul, trăieşte o experienţă despre care poate avea o imagine intensă, dar de nereprodus, o amintire fragmentară, desprinsă, în parte renăscută doar prin intermediul impresiilor care i-au umplut şi i-au exaltat viaţa emoţională” (T. Di Salvo).

Pd_XV_8

«Şi cînd arcul iubirii-nflăcărate s-a eliberat încît vorbirea i-a coborît spre semnul priceperii noastre, primul lucru de mine-nţeles ‘Binecuvîntat fii tu’, a fost, ‘trei şi unu, ce cu sămînţa mea eşti aşa de bun!’» (v. 43-48). Atunci cînd iubirea încordată ce-l îndemna şi-a diminuat intensitatea, Dante a putut pricepe că duhul fericit îi mulţumea Domnului pentru generozitatea dovedită faţă de urmaşul său, care călătorea viu prin lumea de apoi. “Imaginea arcului care se întinde la maximum şi apoi se destinde ţine de experienţa medievală cotidiană. Remarcaţi apoi verbul a coborît: vorbele lui Cacciaguida coboară, în ultimă instanţă, de la Dumnezeu şi ajung la nivelul de pricepere al poetului, care e semnul concret al omenirii, pentru a spune că orice valoare pozitivă coboară de la Dumnezeu şi ajunge la oameni. Cei care îi dau ascultare se fac demni de El. Se închide astfel toată întîmplarea istorică a omului: pleacă de la Dumnezeu şi tinde să revină la Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XV_9

«Şi-a urmat: ‘Scumpă şi lungă aşteptare, izvorîtă citind din marea carte, unde nu se schimbă-n veci albul şi negrul mi-ai împlinit, fiule, în această lumină de unde-ţi vorbesc, mulţumită celei ce la zborul înalt ţi-a dat pene» (v. 49-54). Vorbitorul se bucură pentru întîlnirea cu Dante. A aşteptat-o de mult timp, încă de cînd a urcat la ceruri şi a prevăzut-o scrisă în cartea universului, aflată în mintea lui Dumnezeu, unde lucrurile nu pot fi modificate. Această întîlnire e posibilă cu ajutor de la Beatrice, care i-a dat lui Dante puterea credinţei pentru a-şi începe zborul. “Cacciaguida ştia, de cînd urcase la cer, fiindcă a citit-o în mintea lui Dumnezeu, că într-o zi un urmaş al său, viu, urma să vină în Paradis; de atunci i s-a născut dorinţa de a-l vedea şi îl aştepta; acum îi mulţumeşte Domnului pentru că şi-a putut îndeplini dorinţa” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti7

Înţelepciunea virtuoasă (1)

Andrea_di_Bonaiuto5

Al patrulea cer, al Soarelui. Dante îşi încurajează cititorul. Drumeţul îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul care i-a permis să ajungă pînă aici. Coroana luminoasă a duhurilor înţelepte. Sfîntul Toma din Aquino îşi prezintă tovarăşii de fericire.

Pd_X_1 

«Privind la Fiul său cu Iubirea pe care unul şi altul veşnic o insuflă, prima şi inefabila Valoare toate cîte prin gînd şi spaţiu se-nvîrt cu atîta ordine le-a făcut, că nu poate să n-o guste cel ce-o contemplă. Înalţă aşadar, cititorule, spre roţile înalte cu mine văzul, ţintă spre locul unde o mişcare cu cealaltă se-ntîlneşte» (v. 1-9). Dumnezeu Tatăl, contemplîndu-şi Fiul, împreună cu Sfîntul Duh (Iubirea), care-i leagă pe amîndoi, a creat întregul univers, care se mişcă într-o ordine eternă şi netulburată. Cititorul este îndemnt să-şi ridice ochii pentru a contempla această armonie, în punctul unde mişcarea de rotaţie a zilei se întîlneşte cu mişcarea de revoluţie a anului. “Pe neaşteptate Poetul ne duce departe de mizeriile pămînteşti, de care s-a plîns Folco da Marsiglia la sfîrşitul cîntului IX, contemplînd deasupra lumii viaţa fericită a Treimii, în timp ce creează şi imprimă acea ordine prin care seamănă universul cu Dumnezeu (Paradis I, 105). După ce-a recunoscut lucrarea Puterii, care acţionează prin intermediul Înţelepciunii şi se deschide în Iubire (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, XLV, 6), privirea Poetului îmbrăţişează, de la o înălţime suverană, ansamblul creaţiei, se scufundă în contemplarea sa, se bucură de perfecţiunea acestui univers, pe care răutatea oamenilor nu va putea niciodată să-l păteze. De aceea versurile de început din cîntul X constituie o demnă introducere, nu doar la cînturile Soarelui (X-XIV), ci la toată partea a doua din Paradis, unde apar duhurile celor care, fără a se lăsa tîrîţi în păcat de înclinaţiile negative (nestatornicie, ambiţie, iubire), au ştiut să facă binele prin intermediul înţelepciunii, al curajului, al justiţiei şi al iubirii contemplative. «În cele trei ceruri atinse de umbra pămîntului, Luna, Mercur şi Venus, era doar un preludiu la triumful fericirii: care începe din acest cînt X, din ţinutul Soarelui, sediu aluziv al înţelepciunii sfinte. La fel s-a întîmplat, din cîntul X al Infernului, cu cetatea Dite; la fel a fost, din cîntul X al Purgatoriului, cu treapta păcatelor. Pînă acum duhurile dădeau fuga fără nici o ordine, alta decît a mişcării (…); dar de acum înainte, dintr-un cer în altul, se adună în simbolismul liturgic al unui semn» (Apollonio)” (E.A. Panaitescu). “Poetul îl invită pe cititor să caute în imensitatea roţilor înalte punctul în care mişcarea diurnă ecuatorială a corpurilor cereşti de la răsărit la apus se întîlneşte cu mişcarea anuală sau zodiacală a planetelor de la apus la răsărit. Acesta este punctul de întîlnire al ecuatorului şi al zodiacului şi corespunde echinocţiilor de toamnă şi de primăvară. Dante se referă la acesta din urmă, precum apare în versurile 28-33” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_2

«şi-acolo porneşte să admiri arta acelui maestru care-n sinea lui o iubeşte că-n veci de la ea ochiul nu şi-l ia. Vezi cum de-acolo se desprinde cercul pieziş ce poartă planetele, pentru a mulţumi lumea care le cheamă» (v. 10-15). Frumuseţea universului dovedeşte iubirea Creatorului pentru propria sa creaţie. Faţă de linia ecuatorului, zodiacul se desface pieziş, pentru a le răspunde dorinţelor pămînteşti care aşteaptă influenţa astrelor. “Cercul zodiacal, în care se mişcă orbitele soarelui şi ale planetelor, apare înclinat faţă de planul ecuatorial. Respectiva înclinare (de circa 23,5 grade) este obligatorie pentru a permite schimbarea de anotimpuri, fiindcă astfel soarele şi planetele nu se află mereu în zona ecuatorială, ci se deplasează la nord şi la sud de ea” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_3

«Şi de nu le-ar fi calea piezişă, multe virtuţi din cer ar fi-n zadar şi mai toată puterea aici jos ar fi moartă; şi dacă drumul i s-ar abate mai mult ori mai puţin, smintită ar fi ordinea lumească jos şi sus» (v. 16-21). Detaliile ordinii cosmice sînt gîndite pentru funcţionarea armonioasă a ansamblului. “Dacă zodiacul ar fi paralel cu ecuatorul, am avea veri, primăveri şi ierni eterne, în regiunile ecuatoriale, temperate şi polare. Astfel influenţele cereşti nu s-ar putea realiza decît parţial, iar germenii de viaţă potenţială pe pămînt ar rămîne nedezvoltaţi. Ordinea cosmică ar fi grav alterată (în răspîndirea climei, a orelor diurne şi nocturne, a fenomenelor meteorologice) şi în cazul în care înclinarea ar fi mai mare sau mai mică decît cea normală” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo

Despre valoarea prudenţei (6)

pd_v_16

«Aşa Beatrice către mine cum o scriu; apoi s-a întors fremătătoare în partea unde lumea e mai vie. Tăcerea ei şi transfigurarea i-au impus linişte minţii mele hulpave, ce-avea deja noi întrebări pe dinainte» (v. 85-90). Poetul a transcris aici cu precizie cuvintele pe care i le-a rostit Beatrice. Apoi călăuza s-a răsucit către lumina divină, ceea ce i-a impus tăcere călătorului, care era frămîntat şi de alte curiozităţi. “Beatrice, după ce a apărut ca salvatoarea lui Dante în primul cînt din Infern, iar în Purgatoriu ca judecătoarea lui (cîntul XXXI), cea care admonestează omenirea rătăcită şi e profetul viitorului (cîntul XXXIII), în primele cînturi din Paradis prezintă două aspecte ale personalităţii sale poliedrice. Figura ei este luminoasă ca a unui duh fericit, la care amintirea iubirii pămînteşti s-a transferat pe un plan transcendent, iar frumuseţea ei (expresie a splendorii adevărului pe care de-acum o răspîndeşte) provoacă la Dante rătăciri neîncetate, ce păstrează puternica vibraţie sentimentală de odinioară. Totuşi, de asemeni prin intermediul Beatricei, Poetul discută în aceste prime cînturi, slujindu-se limpede de metoda scolastică, cele mai complicate probleme teologice şi ştiinţifice: o Beatrice uneori profesoară, alteori subtil analistă, uneori greoi explicativă, dar mereu susţinută de pasiunea celui ce vede, în sentimentul şi în prezenţa divinităţii, motivul cel mai înalt al poeziei. Acum însă «rigoarea intelectuală pare depăşită de elanul ascetic şi parenetic, care se coace în discursul lui Dante şi explodează apoi în versul 64» (Montanari), deschizînd astfel prima dintre numeroasele invective pe care le vom găsi în Paradis împotriva decadenţei morale a omenirii (mărturie clară că realitatea pămîntească nu păleşte în luminozitatea cerurilor ci, dimpotrivă, din acest contrast dobîndeşte contururi mai viguroase). Aici personalitatea Beatricei apare complet depăşită de cea a Poetului, care îşi strigă indignarea în faţa oilor nebune a căror voinţă tare e de tot rară (Paradis IV, 87) şi constatarea amară a slăbiciunii oamenilor care, tocmai de aceea, nu trebuie să facă jurăminte în zadar” (E.A. Panaitescu).

pd_v_17

«şi ca săgeata care-n semn izbeşte înainte de potolirea corzii, am fugit în a doua împărăţie. Aici pe doamna mea am văzut-o aşa voioasă, cînd în lumina acelui cer s-a aşezat, că de la ea mai sclipitoare s-a făcut planeta» (v. 91-96). Cei doi au urcat foarte repede în următorul cer. Fericirea Beatricei, care a sporit odată cu apropierea de Dumnezeu, a umplut de lumină şi noua planetă întîlnită. “Aceste treceri dintr-un cer în altul se realizează în afara timpului, într-un mod extrem de rapid. Asta îl obligă pe Dante să caute comparaţii cu experienţele cele mai iuţi pe care le cunoaşte omul: aici, repeziciunea săgeţii azvîrlite spre ţintă. În ansamblu lumina, strălucirea sporită, luminozitatea crescută, capacitatea mai acută a poetului de-a percepe ce anume îi stă pe dinainte sînt indiciile trecerii de la un cer la altul. Dintre toate simţurile, cel care îl apropie mai mult de întîmplarea cu totul spirituală a Paradisului, cel ce resimte mai puţin ponderea şi limitele pămînteşti, văzul este cel mai potrivit pentru exigenţele poeziei din Paradis: de aici importanţa sa în a treia cantică, ce pare uneori o reprezentaţie sacrală, recitată într-o biserică, printre mari ferestre gotice” (T. Di Salvo).

giovanni_di_paolo

Despre petele din Lună (1)

miniatura_francese

Avertisment către cititori: ei trebuie să urmărească atent sensul vorbelor poetului. Ascensiunea alături de Beatrice în cerul Lunii. Dialog despre motivul petelor din Lună:  ele se datorează nu densităţii variabile a corpurilor, ci virtuţilor diferite cu care acestea au fost înzestrate.

pd_ii_1

«Oh, voi, ce-n barcă mică, dornici de-a asculta, veniţi după nava mea care cîntînd înaintează, întoarceţi-vă pe ţărmurile voastre: nu ieşiţi pe marea largă, fiindcă poate, pierzîndu-vă de mine, v-aţi rătăci» (v. 1-6). Poetul li se adresează direct cititorilor săi. Aceia care l-au urmat pînă aici, prin Infern şi Purgatoriu, trebuie să-i asculte cu multă atenţie mai departe cuvintele şi ideile. “Subiectul a devenit dificil şi impune concentrare: Paradisul este ţinutul Domnului şi cine doreşte să se apropie de El pe deplin şi cu profunzime, cum au făcut alţi scriitori, trebuie să fie înzestrat cu o cultură adecvată: mai ales cu ştiinţa despre Dumnezeu, cu teologia spre care converg, ca părţi ale unităţii religioase şi culturale, toate ştiinţele, atît cele despre om, cît şi cele despre natură. De aici apelul către cititori, cu care se deschide cîntul: nu este uşoară această ultimă parte a călătoriei; nu toţi pot s-o înfrunte şi s-o urmeze, din cauza nepotrivirii culturale. Iar această excludere a celor nepotriviţi nu e dată de selectivitatea aristocrată, ci i se datorează dificultăţii obiective a temei. (…) Dincolo de metaforă, sensul prozastic al primelor două versuri este următorul: pînă acum, călătoria mea s-a bazat, cum o spune limpede faptul că mi-a fost călăuză Virgiliu, simbol al raţiunii umane, pe elemente, forţe, idei care le sînt accesibile tuturor oamenilor şi care se rezolvă prin folosirea limpede a gîndirii (sau a filosofiei şi a eticii). De-acum subiectul meu pretinde o nouă călăuză, Beatrice, adică teologia şi aşadar pregătirea culturală legată de aceasta. Cei care în călătorie m-au urmat pe o barcă mică, adică avînd o slabă pregătire doctrinară şi, împinşi de dorinţa de-a cunoaşte, ar vrea acum să mă urmeze în această parte a călătoriei, foarte complexă, să nu pornească pe un drum în care este necesară înzestrarea culturală. Iar prin aceasta Dante nu-i exclude de la mîntuire pe oamenii mai puţin educaţi decît el sau care nu sînt la nivelul său. Îi exclude de la lectura canticei. Aşadar pe de o parte confirmă că Paradisul – Paradisul său – este poezie făcută din cultură şi ştiinţă, prin urmare e dificilă şi complexă, pe de altă parte îi rămîne credincios poeticii stilnoviste, care li se adresa cititorilor înzestraţi cu fineţe, nobleţe şi cultură superioară. Repetăm: nu e vorba despre o izolare religioasă, ci de revendicarea unei aristocraţii retorico-literare, sprijinite pe o aristocraţie filosofico-teologică” (T. Di Salvo).

pd_ii_2

«Apa ce-o încerc e neumblată: Minerva îmi suflă şi mă conduce Apolo, şi nouă Muze îmi arată Ursa. Dar voi, cei puţini, care v-aţi îndreptat spinarea din timp la pîinea îngerilor, din care trăieşti aici, dar fără a te sătura» (v. 7-12). Marea pe care poetul vrea să pornească n-a mai fost străbătută de alţii. Zeiţa înţelepciunii, Minerva, îi este favorabilă şi îi suflă în pînzele corabiei. Zeul poeziei, Apolo, îl îndrumă. Muzele care-i inspiră pe artişti îi arată traseul, indicîndu-i stelele de pe cer. “După invocaţia către Apolo şi Muze din primul cînt (v. 13-18) – în care mîndria pentru complexitatea materiei tratate se însoţea cu trepidaţie şi umilinţă pentru conştiinţa propriilor puteri limitate – avertismentul către cititori, la începutul celui de-al doilea cînt, pune cu hotărîre accentul pe caracterul transcendent al subiectului (o mare largă) şi al inspiraţiei (ea cîntînd înaintează pe o apă care e neumblată), precum şi pe sublima singurătate în care se află Poetul, care deschide brazda pe marea întinsă (iar latinismul expresiei alto sale subliniază caracterul aristocrat al poeziei din a treia cantică). Este vorba desigur de «mîndria propriei ‘iscusinţe’ de poet, dar şi de exaltarea credinciosului, ce are convingerea mesianică de-a fi profetul desemnat de Dumnezeu să-i lumineze pe muritorii de rînd. Călătoria dificilă în care porneşte el acum reaminteşte imaginea navigaţiei care, deja apărută la începutul Purgatoriului (I, 1-3), aici dobîndeşte cea mai înaltă forţă expresivă, conferind o consistenţă dramatică îndrăznelii ideale, cu care Poetul se lansează cu fantezia acolo unde se simte îngrozitor de singur între oameni…» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Spunînd că niciodată alţi poeţi înainte de el n-au înfruntat reprezentarea poetică a Paradisului, Dante ştia că, deja cu cîteva decenii mai devreme, atît Giacomino da Verona, cît şi Bonvesin de la Riva scriseseră poeme despre Paradis. Ceea ce revendica el ca element nou, original, nu era tema ca atare, ci tema recompusă în cadrul culturii teologice şi filosofice. Aşa cum o confirmă în următoarele două versuri: în compoziţie a fost călăuzit de Minerva, adică de înţelepciune, care se determină ca filosofie şi teologie, ajutată de Apolo, de inspiraţia poetică însoţită de Muze, adică ansamblul intervenţiilor retorice, de tehnică literară, cu figurile de stil, metaforele etc. care sînt elemente specifice ale activităţii poetice şi care ne fac să vorbim de o artă distinctă, dar nu opusă faţă de teologie sau filosofie” (T. Di Salvo).

pd_ii_3

«cu adevărat puteţi porni nava pe marea largă, urmînd brazda mea de apă ce-apoi se reaşază. Eroii ce-au trecut spre Colchida nu s-au mirat cum voi veţi face, cînd l-au văzut pe Iason bouar. Setea înnăscută şi eternă după ţinutul zeiesc în formă ne purta cu iuţeală, aproape cum cerul îl vedeţi» (v. 13-21). Puţinii cititori care, încă din tinereţe, s-au dedicat lecturilor pentru a cerceta ştiinţa divină (pîinea îngerilor), cu care ne hrănim pe pămînt, fără a ne sătura vreodată, vor putea veni pe urmele poetului, în a treia parte a poemului său. Navigatorii porniţi în căutarea Lînei de Aur, care au străbătut ţinuturi necunoscute şi l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, apucîndu-se de muncile cîmpului, au avut parte de surprize mai mici decît cele care îi aşteaptă pe cititorii Paradisului. Dorinţa fierbinte, înnăscută, de-a ajunge în Empireu, ţinutul care-şi primeşte forma de la Dumnezeu, îi împingea pe cei doi călători cu viteza cu care şi cerurile se rotesc. “Pentru a încheia această nouă introducere, pe care nu întîmplător Sanesi o defineşte «triumfală», «i se prezintă lui Dante, spontan, nu ca o rece reminiscenţă erudită, ci ca o amintire aproape necesară a unei fapte eroice retrăite de Poet cu intimă fervoare şi aprinsă pasiune» (Sanesi) faimosul mit al Argonauţilor. Ei, pentru a obţine Lîna de Aur, s-au îndreptat din Grecia spre Colchida. Ajunşi aici, l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, transformîndu-se, pentru a duce la bun sfîrşit încercarea, în ţăran, arînd cîmpul cu boii care azvîrleau flăcări pe nări şi semănînd acolo dinţi de şarpe, din care se iveau oameni înarmaţi (Ovidiu, Metamorfoze VII, 100 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Aici se încheie aşa-numita a doua introducere la Paradis, desigur mai vibrantă decît prima, de parcă doar acum ar fi înţeles poetul dificultatea exaltantă a drumului de străbătut” (T. Di Salvo).

miniatura_italiana

Despărţirea de Virgiliu (8)

martino_bartolommeo2

pg_xxvii_22

«Cînd toată scara sub noi a rămas şi-am fost pe treapta supremă, în mine şi-a ţintit Virgiliu ochii şi a zis: ‘Focul trecător şi cel etern le-ai văzut, fiule; şi-ai ajuns la locul unde eu prin mine mai departe nu întrezăresc» (v. 124-129). Atunci cînd Dante pune piciorul pe ultima treaptă din Purgatoriu, Virgiliu, care l-a călăuzit în primele două tărîmuri de dincolo, îl părăseşte. Raţiunea singură, fără sprijinul harului, nu mai distinge calea în continuare. Misiunea sa a luat sfîrşit. “Tocmai în clipa cînd Dante simte aceeaşi sprinteneală şi agilitate ca şi cele două călăuze ale lui, înaintează repede şi ajunge pe ultima treaptă, la marginea Paradisului Pămîntesc (ultima treaptă, ultimul sfat de la Virgiliu; cînd se încheie ascensiunea, se încheie şi funcţia poetului latin), maestrul se opreşte, fixează cu intensitate, ca în momentele înalte şi solemne, ochii discipolului şi îşi pregăteşte despărţirea. Cele două fapte sînt simultane: funcţia lui Virgiliu poate fi complet încheiată, tocmai fiindcă Dante şi-a obţinut autonomia deciziilor. Nu doar de raţionalitate are nevoie, pentru partea care i-a rămas din călătorie. Dar acel Virgiliu care îl fixează pe învăţăcel este şi maestrul care se poate bucura de rezultatul pozitiv al activităţii sale: în discipolul maturizat moral şi liber, autonom, el îşi poate vedea concretizate eforturile. Nu există amărăciune în cuvintele sale: mai curînd mulţumire pentru munca dusă la bun sfîrşit. Nu fără motiv se simte el acum tată, mai mult decît în orice altă împrejurare a călătoriei şi-l numeşte pe Dante fiule, creatură făcută de el şi dusă pînă în pragul mîntuirii şi al deplinei maturităţi intelectuale şi morale” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_23

«Te-am condus aici cu iscusinţă şi dibăcie; să-ţi fie de-acum plăcerea călăuză: ieşit-ai de pe potecile abrupte, înguste. Vezi soarele ce-n frunte-ţi străluceşte; vezi firul ierbii, florile şi copăceii, pe care aici pămîntul de la sine-i produce» (v. 130-135). Liberul arbitru trebuie să-i îndrume lui Dante în continuare paşii: discipolul şi-a cîştigat maturitatea morală şi autonomia de acţiune. În jurul său natura proaspătă îşi dezvăluie frumuseţile. “De l’erte… de l’arte: puternică aliteraţie: în afara cărărilor strîmte şi abrupte (…), semne ale dificultăţii morale, pe care omul o are de înfruntat pentru a ajunge la bine, în luptă continuă cu propriile sale instincte. Acum toate acestea s-au terminat, şi Dante se bucură de libertatea pură a celui ce s-a învins pe sine însuşi, o libertate zugrăvită de peisajul dulce, arătat împrejur de Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). “Soarele este simbolul limpede al Harului divin: Dante va fi de-acum călăuzit de Har şi nu doar de raţiune. De aceea călăuzei Virgiliu îi ia locul Beatrice, graţia divină, adevărul revelat” (T. Di Salvo).

pg_xxvii_24

«Pînă ce vor veni frumoşii ochi veseli ce, lăcrimînd, m-au trimis la tine, poţi şedea ori poţi merge între acestea. Nu-mi mai aştepta vorba şi semnul: liber, drept şi sănătos ţi-e gîndul, greşit ar fi să nu-l urmezi: deci eu pe tine peste tine te-ncoronez şi te-nmitriu’» (v. 136-142). În curînd va apărea Beatrice, care odinioară l-a implorat pe Virgiliu să-i vină lui Dante în ajutor. Ea va prelua mai departe rolul de călăuză. Pînă atunci Dante este liber să facă tot ceea ce crede că e bine: judecata lui a devenit matură şi corectă. Ar fi o eroare să nu-i dea ascultare. Învăţătorul îşi înnobilează discipolul, la despărţire, cu însemnele supremaţiei lumeşti şi spirituale: aşază pe el coroana şi mitra. “Poţi… ori poţi: verbul repetat subliniază libertatea absolută, care a fost cîştigată: nu mai există spaima şi datoria de-a merge înainte, de-a nu pierde vremea: să şezi, să mergi, de-acum totul e lăsat la bunul plac al omului, liber în originara sa demnitate divină” (Chiavacci Leonardi). “Greşit ar fi…: Ar fi o greşeală să nu acţioneze după bunul său plac (la fel cum înainte era o greşeală să-şi urmeze bunul plac fără a-l cenzura). Observaţi, şi aici, puternica aliteraţie (fallo – fora – fare), trăsătură stilistică dominantă a cîntului (cf. Contini)” (Chiavacci Leonardi). “Coroana era semnul autorităţii imperiale, mitra al celei spirituale. Asta nu înseamnă că Dante e investit cu cele două puteri, inclusiv pentru că Virgiliu nu are autoritatea unei investituri spirituale. Aşadar expresia trebuie înţeleasă ca o formulă, un sinonim; sau poate fi valabilă explicaţia lui Steiner: «te încing mistic cu coroana imperială, întrucît eşti stăpînul tău absolut, atît în lucrurile din viaţa activă (coroana), cît şi în lucrurile din viaţa contemplativă (mitra)»” (T. Di Salvo). “Acestea sînt ultimele cuvinte ale lui Virgiliu: după ce a renunţat la rolul său de maestru şi călăuză, ar putea să dispară imediat; îl va mai însoţi pe Dante, nu pentru că funcţia sa alegorică i-o impune obligatoriu, ci pentru ca dispariţia lui să se producă într-un moment cînd devine mai clară alegoria situaţiei şi mai dramatică despărţirea: adică dintr-un motiv poetic” (Chimenz).

miniatura_ferrarese2

Despre Dolce Stil Novo (8)

Pg_XXIV_23

«Aşa, lipiţi de una din cele două margini, am trecut, auzind păcatele de lăcomie, urmate de mizerabile cîştiguri. Apoi, în larg pe drumul pustiu, peste o mie de paşi ne-au purtat înainte, fiecare contemplînd pe tăcute» (v. 127-132). Cei trei poeţi înaintau înghesuiţi pe cornişă, ascultînd pildele de lăcomie şi măruntele avantaje pe care le-au oferit acestea. După depăşirea zonei ocupate de copacul păcătos, au mers mai departe în linişte, meditînd la situaţiile întîlnite. “Efortul eliberării de păcat operează după un model, cu totul mistic, destinat să sublinieze singurătatea şi concentrarea: duhurile înaintează, departe de peretele muntelui, de care stătuseră lipite înainte, pentru a arăta distanţa legăturilor faţă de pămînt; drumul pustiu subliniază singurătatea interioară necesară pentru meditaţie: nu se vorbeşte pentru a se permite convorbirea cu Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_24

«‘La ce umblaţi gînditori voi singuri trei?’, o voce neaşteptată ne-a zis; la care eu am tresărit ca animalele tinere şi speriate. Mi-am înălţat capul să văd cine era; şi-n veci nu s-au văzut în cuptor sticle sau metale aşa lucioase şi-nroşite» (v. 133-138). O altă voce i-a abordat, iar Dante a tresărit speriat. “Ca în toate cercurile, şi aici la capătul cercului stă un înger care îi îndreaptă pe pelerini spre nivelul următor: cel pe care-l vedem acum este îngerul cumpătării. Observaţi că pe măsură ce ne apropiem de vîrful muntelui, care indică perfecţiunea, îngerii devin tot mai luminoşi: lumina este un semn de perfecţiune oferit de mîntuire, un limbaj vizual care subliniază asceza şi ierarhia valorilor” (T. Di Salvo).

Pg_XXIV_25

«cum am văzut pe unul ce zicea: ‘De vreţi să urcaţi la deal, pe-aici trebuie să daţi ocol; pe-aici umblă cine vrea să meargă spre pace’. Aspectul lui mi-a luat văzul; aşa că m-am întors spre înţelepţii mei, ca omul ce umblă din auzite» (v. 139-144). Gardianul divin care i-a abordat era strălucitor şi incandescent, ca sticlele sau metalele din cuptor. Le-a indicat drumul către următorul cerc. Era atît de luminos, încît Dante nu l-a putut privi şi s-a lipit de ceilalţi doi poeţi, mergînd împreună cu ei pe bîjbîite. “S-a întors cum a spus îngerul, urmîndu-i pe Virgiliu şi Staţiu fără a-i vedea, dar ghicindu-le locul cu urechea: cum merge acela care, fără a vedea, înaintează călăuzit de sunete. Fie îi vorbesc cei doi poeţi, dar nu se spune aşa ceva, fie, cum pare mai probabil, Dante urmează sunetul vocii îngerului” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_ferrarese_2

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (7)

Pg_XXII_21

«cînd călăuza mea: ‘Cred că spre gol trebuie să ne-ntoarcem coasta dreaptă, ocolind muntele cum obişnuiam’. Astfel deprinderea ne-a fost acolo-nvăţătură şi-am pornit la drum cu mai puţină teamă, prin învoirea celuilalt suflet vrednic» (v. 121-126). Virgiliu, bizuindu-se pe experienţa sa anterioară, le-a propus celorlalţi să înainteze tot spre dreapta, pe noua cornişă. Avînd şi acordul lui Staţiu, cei trei îşi reiau drumul. “Trebuie să ne bazăm pe experienţa noastră precedentă şi, în mod intuitiv, să urmăm direcţia alteori acceptată, prin urmare să mergem la dreapta. Dar Virgiliu nu ştie cu precizie: misiunea lui de călăuză continuă să arate linii de nesiguranţă şi uimire” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_22

«Ei mergeau înainte, iar eu singur în urmă şi le ascultam vorbele, care mă învăţau tainele poeziei» (v. 127-129). Poeţii antici umblau în faţă şi, vorbind între ei despre tainele artei, îi ofereau astfel ucenicului Dante învăţături importante. “Mergea singur şi în urmă, ca semn de respect: dar între timp se străduia să înregistreze, să memoreze ceea ce i se explica în mod indirect de către doi maeştri atît de mari, într-o ocazie care nu se va mai repeta niciodată” (T. Di Salvo).

Pg_XXII_23

«Dar îndată ne-a curmat vorbele dulci un copac, ce l-am găsit în mijlocul potecii, cu fructe la miros suave şi bune; şi cum bradul se strînge-n sus din creangă-n creangă, aşa acela-n jos, cred eu, pentru ca nimeni să nu se suie. Pe partea unde drumul ne era închis, cădea de pe stînca înaltă şuvoi de apă limpede şi se răspîndea pe frunzele de sus» (v. 130-138). În scurtă vreme s-au pomenit cu un copac în mijlocul drumului. Semăna cu un brad răsturnat, fiindcă avea crengile mai scurte jos, iar cele lungi tot mai sus. Copacul era încărcat de fructe aromate şi gustoase, iar un izvor cristalin îi stropea frunzele la vîrf. “La ieşirea din cerc, Dante va observa mai apoi un alt copac (cf. cîntul XXIV, 103-104; 116-117), răsărit din cel al cunoaşterii binelui şi răului, aşezat de Dumnezeu în Paradisul Pămîntesc (cf. Geneza 2, 9). S-a discutat despre semnificaţia alegorică a copacului care apare aici, dar se pare că ambii copaci, plasaţi de Dante pe cornişa lacomilor, au simplul rost de-a stîrni foamea şi setea fizică în suflete, ca tortură şi îndreptare (cf. cîntul XXIII, 61-69)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese_2

Blestemele zgîrceniei (8)

Pg_XX_23

«Noi plecaserăm deja de lîngă el şi ne grăbeam să străbatem drumul, cît ne ţineau puterile; cînd am simţit, ca o prăbuşire, muntele tremurînd; la care m-a prins un ger cum simte cel ce merge la moarte: sigur nu s-a zdruncinat aşa de tare Delos, înainte ca Latona acolo să se culcuşească pentru a-i naşte pe cei doi ochi ai cerului» (v. 124-132). Dante şi Virgiliu s-au îndepărtat de Hugo Capet, pe poteca plină de păcătoşi, cînd au fost surprinşi de un cutremur îngrozitor. “Insula Delos, potrivit mitului, plutea pe ape, dusă de valuri, şi i-a slujit ca refugiu Latonei, care era urmărită de mînia geloasei Iunona, spre a da viaţă celor doi copii, Apolo şi Diana, personificarea soarelui şi a lunii. Insula plutitoare din Marea Egee a fost apoi făcută stabilă de Apolo, în semn de recunoştinţă pentru că a adăpostit-o pe mama lui (cf. Virgiliu, Eneida III, 69-77; Ovidiu, Metamorfoze VI, 189 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “După întîlnirea cu Hugo Capet, Dante îşi reia drumul, dar în lumea de dincolo, aşa bogată de surprize, tema călătoriei coincide cu tema lucrurilor noi pe care le vede şi cu care se confruntă. Aici faptul nou, surprinzător, înfricoşător, este cutremurul pentru care poetul pare să nu aibă alt termen de referinţă decît cel mitologic, sugerat de Ovidiu” (T. Di Salvo).

Pg_XX_24

«Apoi s-a pornit din toate părţile asemenea vuiet, că maestrul s-a lipit de mine spunînd: ‘Să nu şovăi, cîtă vreme te conduc’. ‘Gloria in excelsis’ toţi ‘Deo’ ziceau, din cîte am priceput de-aproape, unde strigătul se distingea» (v. 133-138). S-a auzit de peste tot un strigăt asurzitor, iar Virgiliu s-a apropiat de Dante pentru a-l linişti. Toate duhurile clamau un pasaj biblic de glorificare a Atotputernicului. “«Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte»; sînt vorbele cîntate de îngeri deasupra cîmpiei din Betleem (Luca 2, 14), imnul de laudă a Domnului pentru evenimentul plin de har ce se împlineşte pe pămînt. Toţi şi ziceau sînt aproape ascunse printre versuri, lăsîndu-le cuvintelor latine întreaga frumuseţe grandioasă” (Chiavacci Leonardi). “Este evident sensul alegoric al acestor vorbe afectuoase; omul condus de raţiune nu va avea niciodată motive de uimire şi teamă; raţiunea este o adevărată platoşă de apărare” (T. Di Salvo).

Pg_XX_25

«Noi stam nemişcaţi şi nesiguri, ca păstorii ce-ntîi au auzit acel cîntec, pînă ce cutremurul şi cîntarea au încetat. Apoi ne-am reluat calea sfîntă, privind la umbrele ce zăceau pe jos, întoarse deja la plînsul lor obişnuit» (v. 139-144). Cei doi poeţi au încremenit de teamă, ca păstorii din Biblie care l-au auzit pe înger pronunţînd acele vorbe. Apoi şi-au reluat drumul printre duhuri. “Vom afla curînd că acel cutremur şi cîntecul de bucurie însoţesc împlinirea purificării unui duh, ce renaşte eliberîndu-se din păcat, îşi recucereşte puritatea şi simplitatea originară; evenimentul este foarte asemănător cu naşterea lui Isus şi de aceea este celebrat cu aceleaşi cuvinte prin care îngerii au cîntat în faţa peşterii din Betleem; şi aceeaşi uimire care i-a înţepenit şi i-a ţinut în loc pe păstori, în faţa tainei lui Dumnezeu care se năştea în peşteră, îl învăluie pe Dante, care asistă la taina renaşterii unui suflet” (T. Di Salvo).

Pg_XX_26

«Nici o neştiinţă vreodată cu atîta frămîntare nu m-a făcut mai dornic de-a şti, dacă memoria nu mă-nşală, pe cît mi s-a părut atunci, gîndindu-mă, că am; nici din grabă nu cutezam să-ntreb, nici singur nu puteam vedea: aşa umblam sfios şi-ngîndurat» (v. 145-151). Dante a rămas tulburat de curiozitate, vrînd să afle – dar fără a îndrăzni să întrebe – natura cutremurului şi rostul strigătului biblic de glorificare. “Sfios şi-ngîndurat: sfios de a întreba, îngîndurat fără a pricepe; versul final – care aproape răspunde prin ecou versului 139 – exprimă, prin acea umblare meditativă, sensul întregii secvenţe ce închide cîntul: taina evenimentului supranatural care lasă nesigure sufletele” (Chiavacci Leonardi).

San_Dionigi-Miniatura_parigina

Blestemele zgîrceniei (1)

Al cincilea cerc: zgîrcenia şi risipa. Pilde de sărăcie virtuoasă. Întîlnirea cu Hugo Capet. Incursiune în istoria Franţei, roasă de blestemul zgîrceniei. Pilde biblice şi literare de zgîrcenie monstruoasă. Muntele Purgatoriului se cutremură.

Pg_XX_1

«Împotriva mai bunei voinţe, voinţa greu luptă; deci împotriva plăcerii mele, pentru plăcerea lui, mi-am scos din apă buretele nesăturat. Am pornit; şi călăuza mea a pornit prin locul liber de-a lungul stîncii, cum mergi pe zid lipit de metereze» (v. 1-6). Dante era sfîşiat între dorinţa de-a mai povesti cu Adrian al V-lea şi cea de a-şi continua călătoria. Dar s-a văzut obligat să-i facă plăcere acestuia, care voia să-şi reia rugăciunile de penitenţă. Cei doi poeţi merg mai departe, lipiţi de stîncă, datorită numărului mare de duhuri păcătoase ce zăceau pe cornişă. “La dorinţa poetului de a-şi continua dialogul cu Adrian al V-lea se opune altă dorinţă, de a-şi continua opera de ispăşire fără întreruperi sau ispite care distrag atenţia; această a doua dorinţă fiind mai puternică şi convingătoare, prevalează asupra celei dintîi. (…) Terţina începe cu un proverb foarte apreciat la şcoală, care apoi îl includea în textele de morală măruntă; continuă cu figuri retorice printre care repetiţia aceluiaşi cuvînt (plăcere) şi metafora finală a buretelui; dar întreaga terţină este rezultatul căutărilor retorice care au o parte esenţială în cadrul poemului. Acestea apar în momente cînd povestirea se desfăşoară încet sau cu o mai mică luciditate: cînd poetul încearcă să completeze dificultatea expunerii printr-o serie de intervenţii retorice” (T. Di Salvo).

Pg_XX_2

«căci sufletele ce varsă strop cu strop pe ochi răutatea ce lumea o copleşeşte, pe cealaltă parte, de margine prea mult se-apropie. Blestemată să fii tu, bătrînă lupoaică, mai prădătoare ca toate bestiile, prin neagra ta foame nesfîrşită!» (v. 7-12). Poetul îşi ridică vocea în invectivă împotriva zgîrceniei provocatoare de lăcomie, meteahna supremă a societăţii omeneşti. “Din aceste două terţine, versul predominant nu este al şaptelea, cu resimţirea lacrimilor, expresie a căinţei eliberatoare (şi în acele lacrimi care, ca stropi, se desprind din ochi şi cad încet pe obraji parcă se concentrează mai mult decît suferinţa, puterea care eliberează şi purifică şi reconciliază cu divinitatea), ci al optulea, cu acel verb puternic, lăsat la final din motive de rimă, dar tot accentul este deplasat, astfel încît la impresia unei forţe, cea a zgîrceniei, care ocupă un teritoriu şi-l supune stăpînirii sale, se adaugă cea a tenebrelor, a întunecimii păcatului. Revine şi se dezvoltă cu o putere nestăpînită, în versurile următoare, vechea polemică împotriva puterii de corupţie a zgîrceniei, aproape o sinteză a tuturor păcatelor, rădăcină a procesului de degradare a societăţii” (T. Di Salvo). “Terţina evocă direct figura lupoaicei din primul cînt al Infernului (v. 49-60; 88-111): a treia fiară, apărută în faţa lui Dante la marginea pădurii întunecate, simboliza zgîrcenia sau dorinţa de putere, veche de cînd lumea” (E.A. Panaitescu).

Pg_XX_3

«Vai, cerule, a cărui învîrtire pare a fi condiţia schimbării pe pămînt, cînd va veni cel ce-o va izgoni? Noi mergeam cu paşi lenţi şi mici, iar eu atent la umbre, pe care le-auzeam sfîşietor plîngînd şi jelind» (v. 13-18). Mişcarea cerului, ce pare a prevesti viitorul, este interpelată pentru a se găsi izbăvirea în faţa lupoaicei. Între timp Dante şi Virgiliu înaintează cu grijă printre penitenţii îndureraţi. “Zgîrceniei, ca dorinţă de putere economică şi politică, Dante îi atribuie responsabilitatea întregii dezordini care a răvăşit oamenii şi a contaminat şi a dezagregat marile instituţii. Remarcaţi faptul că, dacă teologii atribuie cea mai mare răspundere pentru viaţa păcătoasă trufiei, Dante care se mişcă mai concret şi se raportează la situaţia social-politică a societăţii în care trăieşte, şi pe care o vede străbătută de accese de violenţă şi izbită de puternice contraste, crede că recunoaşte motivul dezordinii în forţa care îi pune la încercare pe oamenii din vremea sa, din cetatea sa, în negustorie, în căutarea banului, ca putere sau ca instrument de putere. Polemica sa este nu împotriva zgîrceniei abstracte, ci împotriva zgîrciţilor, adică împotriva noii clase sociale a afaceriştilor, a bancherilor, a cămătarilor etc., care aveau ca principiu fundamental cucerirea bogăţiei cu orice chip” (T. Di Salvo). “Dante face aluzie la Ogarul care, după prezicerea lui Virgiliu (cf. Infern I, 101-111) trebuie să vină pentru a o alunga pe lupoaică din toate cetăţile, pînă cînd o va arunca la loc în Infern” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti1