Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: credinta

Iubirea mișcă soarele și stelele (7)

D4

(Ilustrație din “Liber figurarum”,
atribuită lui Gioachino da Fiore)

 

Pd_XXXIII_19

«Nu fiindcă era mai mult de-o singură vedenie în lumina vie unde mă uitam, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte; ci pentru vederea ce-n mine creștea privind, o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica» (v. 109-114). Dante privea cu mare atenție, fiindcă imaginea se modifica în fața lui. Nu pentru că Dumnezeu devenea altfel – întrucît El este mereu identic –, ci fiindcă peregrinul își ascuțea vederea. “După patru terține (versurile 97-108), în care Poetul pare să caute cuvintele potrivite pentru a exprima tensiunea supraomenească a activităților sale spirituale, începe, cu terțina 109, reprezentarea celui de-al doilea episod, bazat pe o acțiune exterioară, care se rezolvă într-un proces interior. Dumnezeu este unul și neschimbat, dar omul îl poate contempla doar pătrunzînd încet încet spre el, distingîndu-i, într-o succesiune temporală, diversele aspecte. În această transpunere a vederii omenești, în fața esenței neschimbate a lui Dumnezeu, se putea insinua pericolul creării unei clime de metamorfoze magice, dar puterea și severitatea reprezentării dramatice, la același nivel cu măreția și complexitatea conceptului, creează un moment poetic de solemnă religiozitate, ce pregătește pentru contemplarea misterului trinitar” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu nu se schimbă: se schimbă vederea lui Dante care, întărindu-se tot mai mult, pătrunde treptat în lumina divină și descoperă ceea ce mai înainte n-a perceput. Este grandios și solemn, în descărnarea lui, versul care celebrează perpetua identitate a lui Dumnezeu, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte. Dar motivul dramatic constă în aparenta schimbare a neschimbării lui Dumnezeu care este, însă, schimbarea vederii lui Dante: acțiunea exterioară devine un proces interior. Acest dublu aspect trebuia redat pe un înalt ton religios, evitîndu-se insinuarea unor metamorfoze de magie; și Dante l-a redat cu forța și asprimea reprezentării dramatice, egale cu înălțimea și complexitatea conceptului: o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica. Sugestia complexă a expresiei de mine se modifica derivă tocmai din dubla valoare pe care o dobîndește, de a exprima totodată modificarea obiectului și oboseala, efortul minții lui Dante de-a urmări revelarea progresivă a tainei Sfintei Treimi” (Chimenz).

D2

(Diagrama Sfintei Treimi dintr-un manuscris
francez din secolul al XIII-lea)

Pd_XXXIII_20

«În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră» (v. 115-120). În profunzimea limpede a luminii divine s-au văzut trei cercuri, în trei culori diferite și cu aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. “Cele trei cercuri reprezintă cele trei persoane ale Sfintei Treimi, egale între ele (cele trei cercuri au o singură măsură) și cu atribuții diferite (cercurile au trei culori). Primul cerc este al Tatălui, al doilea, reflectat din primul, al Fiului, zămislit de Tată, al treilea este Sfîntul Duh, care este iubire și se inspiră din Tată și Fiu. Dacă vrem să oferim o reprezentare grafică și să dăm o singură măsură de semnificație suprafeței, am putea gîndi cele trei cercuri ca suprafețe concentrice, dintre care două pe margini și al treilea (în centru) cu discul plin, sau ca trei cercuri înscrise, ca trei meridiane, în aceeași sferă. În ambele cazuri, viziunea este greu de înțeles, în termeni omenești, fiindcă cele trei cercuri sînt absolut egale, ocupă același spațiu, și totuși sînt deosebite în mod limpede. În imaginea redusă la esențial, limbajul este cel abstract din matematică, dar emoția sufletească este provocată nu de proiecția respectivă, ci de sentimentul de uluire, în fața acelei revelații de neînțeles, a acelei admirabile taine de lumini irizate și înflăcărate” (E.A. Panaitescu).

D3

Pd_XXXIII_21

«Vai, ce scurtă e zisa și ce slabă pentru gîndul meu! și acesta, din toate cîte le-am văzut, e atîta că n-ajunge a spune ‘puțin’» (v. 121-123). Vorba omenească e șubredă și neputincioasă, pentru tainele văzute atunci de călător. “În această ultimă viziune, și înainte de noua taină ce stă să apară, iată înălțîndu-se din nou – a treia oară – suspinul poetului, care măsoară nepotrivirea limbajului său (scurtă e zisa) pentru a exprima ceea ce i-a apărut sub ochi, și astfel vrea să le dea de înțeles cititorilor săi imensitatea și strălucirea” (Chiavacci Leonardi).

D1

(Ilustrații preluate din Arielle Saiber, Aba Mbirika,
“The Three Giri of Paradiso 33”)

Advertisements

Despre natura îngerilor (5)

Pd_XXIX_13

«Voi jos nu mergeți pe o singură cale filosofînd; atîta vă distrage iubirea de aparențe și gîndirea ei! Și asta una, aici sus, e îndurată cu mai puțină durere decît ascunderea divinei scripturi, sau răstălmăcirea ei» (v. 85-90). Filosofii urmăresc diverse căi, în cercetările lor, care de multe ori se abat de la adevăr, în favoarea iluziilor și a vanității personale. Aceste păcate de gîndire sînt însă mai puțin grave, decît cele ce urmăresc deformarea sau falsificarea mesajului biblic. “Intelectualul medieval, cum rezultă din această critică, adesea este un vanitos, care caută cu orice preț originalitatea și popularitatea. Dante poate că se gîndea la unii dintre numeroșii pseudo-teologi care, chiar dispunînd de o bună cultură, erau prea sensibili la aplauze, la imaginea mulțimilor impunătoare, care la biserică mergeau ca la o sărbătoare mondenă, spre a-l asculta pe marele predicator, ce le gîdila superficialitatea: uneori predica devenea un eveniment social, de la care lumea cuviincioasă nu trebuia și nu putea să se sustragă. De aici atacul următor, așa de puternic timbrat, împotriva predicatorilor purtători de aparențe și vanități. Adevăratul intelectual este severul Sfînt Bernardo, pe care-l vom întîlni curînd, sau Sfîntul Petru Damian, absorbit de construirea unei credințe riguroase, trăite cu fermitate eroică înăuntrul mănăstirilor uneori îndepărtate de centrele locuite, sau locuind în singurătatea unei case umile în oraș și gata de-a dovedi acolo adevăruri invidiate, ca Siger din Brabant (Parad. X, 139)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_14

«Lumea nu se gîndește cît sînge costă s-o semeni pe pămînt și cît e îndrăgit cel ce smerit se-apropie de ea. Doar spre a părea, oricare se străduiește și născocește; și astea-s tratate de predicatori, iar Evanghelia e omisă. Unul zice că luna s-a întors, la patimile lui Cristos, și s-a pus în drum fiindcă lumina soarelui jos n-a ajuns» (v. 91-99). Răspîndirea învățăturii lui Isus a presupus mari sacrificii (inclusiv de vieți omenești), care au fost uitate de cei care o răstălmăcesc. De cuvîntul Bibliei trebuie să ne apropiem cu smerenie. Însă predicatorii își expun doar propria aroganță și ascund mesajul sfînt, prin lansarea unor teorii fanteziste. “Amintirea supărătoare a disputelor filosofice inutile în jurul naturii îngerilor a tulburat (versurile 70-75) contemplarea senină a adevărului obținut cu greu, amestecînd, în sfera speculativă, tonul reproșului sever. Atunci cînd cercetarea Beatricei se deplasează, de la teologi și exegeți biblici, la predicatorii cărora le-a fost încredințată datoria de-a răspîndi cuvîntul adevărat al lui Dumnezeu, dojana se transformă în invectivă, iar invectiva se colorează în sarcasm amar, cum se întîmplă mereu la Dante, cînd polemica, din cîmpul cultural și filosofic, se transferă în cel moral-religios” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_15

«și minte, căci lumina s-a ascuns de la sine; de aceea în Spania și-n India, ca printre iudei, această eclipsă s-a văzut. N-are Florența atîția Lapi și Bindi cîte asemenea basme-n tot anul de la amvon sînt strigate încoace și-ncolo; iar mielușeii, care nu știu, se-ntorc de la pășune umflați de vînt și nu-i iartă necunoașterea pagubei» (v. 100-108). O ipoteză fictivă pune miracolul cosmic, produs la moartea lui Isus, pe seama unui fenomen astronomic neverosimil. Sînt pline bisericile de predici fanteziste, care prostesc mulțimea de credincioși, iar aceștia n-au nici o scuză pentru devierea de la calea cea dreaptă. “Beatrice precizează motivele invectivei sale, printr-un exemplu din discuțiile complicate ale predicatorilor. Întunericul care s-a întins pe neașteptate peste Pămînt, în clipa morții lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44), ar fi fost provocat de Luna care, părăsindu-și traseul obișnuit, s-ar fi întors din drum, plasîndu-se între Pămînt și Soare. Dacă ar fi fost așa, o asemenea eclipsă ar fi fost doar parțială, însă mărturiile din Evanghelii afirmă la unison că întunericul s-a răspîndit nu doar peste Palestina, ci peste tot Apusul (Spania) și Răsăritul (India). Să observăm că opinia împotriva căreia Dante polemizează cu atîta asprime este a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, XLIX, 2)” (E.A. Panaitescu). “Lapi și Bindi: nume foarte răspîndite, în onomastica florentină de atunci, cum ar fi azi Rossi și Bianchi. Dar apropierea lui Lapi și Bindi de poveștile predicatorilor poate că vrea să indice că cele două nume, pe lîngă marea lor răspîndire, probabil că erau purtate de oameni nu tocmai respectabili, de plebei, oameni din popor, gata de-a se lăsa duși de nas și de-a da fuga plini de entuziasm la predicile unor bufoni urcați la amvon” (T. Di Salvo). “Sînt strigate: nu sînt pronunțate, ci sînt strigate. Verbul ne permite să zărim un predicator, care urlă și se agită, iar cu gesturile însoțește și subliniază bazaconiile pe care le zbiară, pentru a le face mai credibile” (T. Di Salvo).

Miniatura_romanica

Examenul de credință (9)

Ravenna3

Pd_XXIV_25

«Adînca stare divină la care mă refer acum, în minte mi-o imprimă de mai multe ori învățătura evanghelică» (v. 142-144). Evanghelia consolidează prin numeroase argumente credința lui Dante. “Taina Sfintei Treimi este afirmată în numeroase pasaje evanghelice (Matei 28, 19; Ioan 14, 16 și 26; A doua epistolă către Corinteni 13, 13; Întîia epistolă sobornicească a lui Petru 1, 2; Întîia epistolă sobornicească a lui Ioan 5, 7)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_26

«Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește’. Ca boierul care-aude ce-i place și-apoi pe slujnic îl îmbrățișează, lăudîndu-l de vestea bună, îndată ce acela tace» (v. 145-150). Credința sporește treptat, pe măsura confirmării temeiniciei sale, din diverse surse. Sfîntul Petru s-a bucurat auzindu-i răspunsul. “Terțina care încheie tot dialogul, și mai ales proclamația făcută în ultima secvență solemnă, umple de strălucirea unui foc dintr-un incendiu (de la scînteie la flacără) și cu stabilitatea nezdruncinată a astrelor acea credință, care trăiește în sufletul autorului protagonist. Nu întîmplător al treilea vers va fi reluat, aproape ca o autocitare, la distanță de patru cînturi, pentru a exprima splendoarea adevărului, contemplat cu absolută siguranță (XXVIII, 87)” (Chiavacci Leonardi). “Steaua fixă se referă la temeinicia egală și liniștită; scînteia care se extinde în flacără este forța expansivă a credinței” (N. Sapegno).

Pd_XXIV_27

«așa m-a binecuvîntat cîntînd, de trei ori m-a încins, cum am tăcut, apostolica lumină la a cărei poruncă am grăit; astfel i-am plăcut în cele spuse!» (v. 151-154). Lumina înaltului slujitor divin l-a încercuit de trei ori cîntînd pe Dante, în semn de binecuvîntare. “Nu este un autoelogiu, ci semnul unei bucurii interioare, care ajunge la apostol și la călător din apartenența la aceeași credință, ce dăruiește exaltare și bucurie” (T. Di Salvo). “Raportul nu mai este acela, rece și doctrinar, de la maestru la învățăcel, plasat în comparația din deschidere (v. 46-51), ci acela mai familiar dintre boier și slujitor, care duce apoi la îmbrățișare. Desfășurarea pătimașă a dialogului a dezvăluit că nu este vorba despre o problemă de doctrină, ci despre viață. (…) Duhul Sfîntului Petru, care-l încununează pe Dante binecuvîntîndu-l, este cea mai înaltă mărturie posibilă despre credința lui, și ea va fi citată la începutul cîntului următor (v. 11-12), ca o coroană dată creștinului, așa cum se va da (se speră că se va da) cununa poetului (v. 7-9)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Examenul de credință (8)

Pd_XXIV_21

«‘Oh, sfinte părinte, duh ce vezi ce-ai crezut, încît ai întrecut în goana spre mormînt mai tinere picioare’» (v. 124-126). Dante își începe răspunsul, reamintind chiar puterea credinței manifestate de interlocutorul său. “La vestea că mormîntul lui Cristos e gol, Petru și Ioan s-au pornit în fugă într-acolo, iar apostolul Ioan, mai tînăr decît colegul său, a ajuns primul. Totuși nefiind sigur de învierea petrecută, a rămas ezitînd pe prag, în timp ce Petru, mai sigur de credința sa, a intrat imediat, întrecîndu-l (Ioan 20, 3-9; cf. și Monarhia III, IX, 16)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_22

«am început eu, ‘tu vrei să-mi arăt aici forma credinței, dar și de cauza ei m-ai întrebat. Și răspund: Eu cred în unul Dumnezeu, singur și etern, ce toate cerurile le mișcă, nemișcat, cu iubire și dorință» (v. 127-132). Răspunsul călătorului răsună ferm: el crede în Dumnezeul unic, etern și neclintit, care a pus întregul univers în mișcare, sub impulsul iubirii. “Primul articol din Crezul catolic este interpretat cu unele afirmații din scolastică, după procedura deja adoptată în parafraza la Tatăl Nostru (Purgatoriu XI, 1 sqq.): Dumnezeu, unic și etern, este Motorul nemișcat, care mișcă tot universul, imprimîndu-i iubire și dorință (cf. Paradis I, 76-78; XXXIII, 143-145)” (E.A. Panaitescu). “Înalta proclamație pe care Dante o face aici despre credința lui, în tăcerea cerului înstelat – tăcere creată de cuvintele lui, se înțelege – are o scandare de absolută, neștirbită siguranță. Cuvintele sînt tocmai cele din Crez, dar ritmul endecasilabului și al terținei le conferă o autoritate pe care nici un alt context n-o poate oferi. Recunoaștem aici aceeași ardoare fermă a celui care, în legătură cu nemurirea sufletului, scria astfel în Convivio: «eu așa cred, așa afirm și așa sînt sigur de cealaltă viață mai bună, după ce trece aceasta, acolo unde trăiește acea doamnă slăvită, de care a fost sufletul meu îndrăgostit…» (II, VIII, 16)” (Chiavacci Leonardi). “Un Dumnezeu unic, etern, creator al universului; sînt cele trei caracteristici ale Dumnezeului ebraic-creștin, proclamate în Crez, iar ultimul include formula aristotelică (le mișcă / nemișcat), preluată de teologie. Dar la aceste caracteristici se adaugă, în al treilea vers, calitatea care din acel prim motor face o persoană: el dă viață universului din iubire, iar universul la rîndul său este mișcat doar de dorința – care este și ea plină de iubire – de a se întoarce la el (cf. I, 76-77). Cele două cuvinte – iubirea (lui Dumnezeu), dorința (creaturilor) –, care marchează tot Paradisul dantesc, se includ în formularea primului articol al credinței, transformîndu-i caracterul filosofic într-o realitate vie” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_23

«Și la această credință n-am eu doar dovezi fizice și metafizice, ci mi-o dă și adevărul ce-aici plouă» (v. 133-135). Pentru consolidarea credinței acționează nu numai argumentele de natură fizică și metafizică din univers, ci și adevărul revelat în scripturi. “Mărturia de credință redusă la termenii săi esențiali este cuprinsă într-o propoziție: cred în Dumnezeu unul și trinitar, motorul nemișcat al universului. Nu există completări care să ne împingă să ne gîndim la o atitudine revoluționară. Conservatoare sînt argumentele care, după el, conduc la credință și o păstrează: dovezile sînt fizice și metafizice și ultime, dar nu mai slabe decît cele oferite de adevărul revelat. Tonul mărturiei este solemn, cum se cuvine în momentele de maximă concentrare, determinat și de alegerea cuvintelor și de ritmul emoționat, dar savant controlat. Nu este o pagină de mare poezie, ci o pagină construită cu rigoare și chiar răspunzînd funcției sale de sinteză, în puține cuvinte, pentru un vast conținut de gînduri și sentimente” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_24

«prin Moise, prin profeți și prin psalmi, prin Evanghelie și prin voi ce-ați scris, după ce Duhul încins v-a făcut roditori. Și cred în trei persoane eterne, și pe-acestea le cred o esență ce-i una și-ntreită, încît primește laolaltă “sînt” și “este”» (v. 136-141). Revelațiile divine sînt cuprinse în cărțile biblice. Ele confirmă credința călătorului în Dumnezeul unic în cele trei ființe ale sale.  “Dovezile existenței lui Dumnezeu, în domeniul științific și speculativ, sînt oferite de teologi (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, II, 3; Contra Gentiles I, 12), dar ele trebuie să le însoțească pe cele din Biblie, fiindcă hagiografii au scris sub inspirația directă a Sfîntului Duh. În versul 136, Dante prezintă Vechiul Testament în diviziunea sa tradițională: cărțile din Pentateuh (prin Moise), cărțile istorice și profetice (prin profeți) și cărțile didactice (prin psalmi). Noul Testament este amintit prin cele patru evanghelii și apostolii care au fost autorii altor cărți (Faptele, Epistolele, Apocalipsa)” (E.A. Panaitescu). “După ce Duhul încins: după ce Duhul divin v-a făcut roditori, adică sfinți: de Rusalii, Sfîntul Duh, coborînd asupra apostolilor adunați laolaltă, le-a luminat mințile și inimile, făcîndu-i în stare de a vorbi cu înțelepciune divină (Faptele Apostolilor 2, 1 sqq.). Toată Scriptura așadar, cea veche și cea nouă, dă mărturie despre cel dintîi articol al credinței” (Chiavacci Leonardi). “În trei persoane eterne: după Dumnezeul unic și etern, afirmat și de filosofie, Dante proclamă acum adevărul care este specific doar credinței creștine, adică taina Sfintei Treimi: în Dumnezeu sînt trei persoane, care sînt totodată unul și trei, astfel că despre ele se poate vorbi cu verbul la persoana a III-a plural (sînt) sau singular (este)” (Chiavacci Leonardi).

Ambrogio_Lorenzetti2

Examenul de credință (7)

Pd_XXIV_18

«‘De lumea s-a întors spre creștinism’, am spus eu, ‘fără miracole, acesta singur e atîta, că celelalte nu-s a suta parte; căci ai intrat calic și flămînd pe cîmpie să semeni planta bună, ce-a fost vie și-acum e spin’» (v. 106-111). Dacă oamenii au aderat masiv la creștinism, încă dinainte de minunile făptuite de Isus, acest fapt constituie deja în sine un miracol mai important decît toate celelalte. Primii preoți și-au început apostolatul în sărăcie, lipsiți de mijloace, pentru a răspîndi credința care ulterior a înflorit, iar în vremea medievală s-a sălbăticit. “Argumentul pe care Dante îl prezintă în acest moment, pentru a ieși din cercul vicios în care l-au închis obiecțiile celui mai de seamă apostol, a fost propus de Sfîntul Augustin (De Civitate Dei XXII, 5) și reluat de Sfîntul Toma (Contra Gentiles I, 6). Să admitem că miracolele, care dovedesc inspirația divină asupra Bibliei, nu au avut loc și creștinismul s-a afirmat fără ajutorul lor, bazîndu-se doar pe predici și pe dogmele imposibil de demonstrat: răspîndirea rapidă a cuvîntului creștin, care le impunea oamenilor să creadă în taine și să adopte legi morale noi și severe constituie, în sine, un miracol suficient pentru a demonstra că noua credință era rodul Harului și nu avea o proveniență omenească sau naturală. O exemplificare practică dezvoltă conceptul din terțina 106, fiindcă miracolul răspîndirii creștinismului se naște tocmai din «incredibila disproporție dintre mijloacele și scopul urmărit, dintre punctul de plecare și punctul de destinație» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_19

«Acestea zise, înalta curte sfîntă a răsunat prin sfere ‘Pe Domnul lăudăm!’, cu melodia ce-acolo sus se cîntă. Și-acel baron ce din creangă-n creangă m-a dus deja cercetîndu-mă, că de ultimele frunze ne-apropiam» (v. 112-117). Duhurile fericite, care asistau la examinarea lui Dante, și-au exprimat bucuria pentru răspunsurile sale pline de miez. Sfîntul Petru, care l-a condus cu întrebările sale prin copacul doctrinei, de pe o creangă pe alta, și-a reluat vorba. “Pentru a sărbători triumful credinței pe pămînt și în semn de bucurie pentru rezultatul fericit al examinării lui Dante și pentru mărturia sa de credință, toate duhurile intonează Te Deum laudamus, imnul liturgic de laudă și mulțumire” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_20

«a reînceput: ‘Harul, ce-ți îndrăgește mintea, gura ți-a deschis-o pînă aici așa cum trebuia, încît eu aprob ce-a rostit: dar acum trebuie să exprimi ce crezi și cum i s-a oferit credinței tale’» (v. 118-123). Harul divin a îndrumat foarte bine cuvintele de pînă acum ale călătorului. Dar în continuare el va trebui să precizeze conținutul obiectiv al credinței sale și cum anume și-a dobîndit această substanță a credinței. “Din mentalitatea medievală deriva la Dante imaginea unui Paradis dispus după caracterul ierarhic și ritualic al curții imperiale; Paradisul, uneori, la Dante este văzut ca o lume în care el își proiectează și regăsește o mare parte din realitatea socială, unde trăiește, și mai ales cea nobiliară a curților, care încă mai supraviețuiau în afara Comunelor. Și astfel, dacă Dumnezeu este împăratul care domnește, guvernează în Paradis, nu e lipsit de sens ca în jurul lui să se dispună autoritățile ierarhic organizate: Sfîntul Petru, demnitarul cel mai înalt, apare cu autoritatea și prestigiul unui baron, iar cerul devine curte, sală tainică (Paradis XXV, 40). Metafora ierarhiei ascendente sau descendente se leagă de cealaltă, a discursului, a logicii raționamentelor, care crește ca ramurile unui copac, la vîrful căruia ajungi adunînd argumentele și definindu-le într-o concluzie, în timp ce treci din creangă în creangă, pînă la coroană” (T. Di Salvo).

Giotto

Examenul de credință (6)

Pd_XXIV_15

«Apoi a ieșit din lumina adîncă ce strălucea acolo: ‘Acest scump odor, pe care se întemeiază orice virtute, de unde ți-a venit?’. Și eu: ‘Ploaia îmbelșugată a Sfîntului Duh, ce s-a răspîndit pe scripturile vechi și noi» (v. 88-93). Examinatorul se interesează de unde a primit elevul răsplata credinței. Dante îi răspunde că a descoperit-o în mod logic, studiind cărțile Bibliei (ploaia îmbelșugată a Sfîntului Duh). “Credința este de fapt temelia solidă a celorlalte virtuți teologale – speranța și iubirea (Sfîntul Toma, Summa Theologica II, II, V, 7; Sfîntul Pavel, Epistola către Romani 14, 23; Epistola către Evrei 11, 6) – și, prin intermediul ei, virtuțile naturale dobîndesc o valoare supranaturală” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_16

«e silogismul care direct acolo m-a condus, încît orice altă demonstrație opusă îmi pare obtuză’. Am auzit apoi: ‘Vechea și Noua propunere ce-astfel te hotărăsc, de ce le ții tu de vorbire divină?’» (v. 94-99). Următoarea întrebare își așteaptă răspunsul: de ce consideră călătorul că textele scripturilor sînt de origine divină? “Temelia credinței este autoritatea Sfintei Scripturi, direct inspirată de Sfîntul Duh, așadar în ceea ce se afirmă acolo (adică în principalele taine: existența lui Dumnezeu, Întruparea și Patimile lui Cristos etc.) omul crede fără nici o demonstrație” (E.A. Panaitescu). “Silogismul, în metodologia scolastică, e schema de bază a oricărui procedeu rațional și se constituie din două premise sau «propoziții» și concluzia, evident condiționată de valabilitatea premiselor. În metafora dantescă, cele două premise sînt Vechiul și Noul Testament, iar concluzia este credința” (E.A. Panaitescu). “Chiar dacă subiectul este pe deplin medieval și în lumina unei viziuni raționaliste nu rezistă, chiar dacă discursul se desfășoară după liniile scolastice îngroșate de limbajul școlar (scripturile = cărțile, silogism, demonstrație), ritmul discursului și al expunerii nu este acela rece, al maestrului care predă o lecție, ci al credinciosului care cucerește adevărul și voios îl comunică unui interlocutor ideal, pe care poezia lui Dante îl presupune mereu” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_17

«Și eu: ‘Dovada ce adevărul mi-l descuie sînt faptele urmate, după care natura nu-ncălzește fierul și nu bate nicovala’. Mi s-a răspuns: ‘Zi, cine te asigură că faptele acelea au fost? Chiar cel ce vrea să se arate, nu altul, ți-o jură’» (v. 100-105). Dovada aproape concretă a inspirației divine a Bibliei stă în miracolele întîmplate (faptele urmate), iar natura, de una singură, nu poate face nimic, după cum e nevoie de un meșter pentru a modela fierul, instrumentele nu sînt de ajuns. Dar cine dovedește realitatea miracolelor petrecute, dacă nu însuși textul biblic? “Dacă Sfintele Scripturi sînt temelia pentru credință, fiindcă sînt inspirate de Dumnezeu, ce-l asigură pe om că ele sînt cu adevărat de origine divină? La obiecția Sfîntului Petru, Dante răspunde că prezența faptelor miraculoase și supranaturale mărturisește intervenția unui principiu transcendent în realitatea naturală (cf. Convivio III, VII, 16)” (E.A. Panaitescu). “Maestrul îi pune în vedere învățăcelului ineficiența demonstrației sale: mai întîi a afirmat că crede în Scripturi, datorită miracolelor despre care ele oferă o amplă mărturie, acum afirmă că crede în valabilitatea acelor miracole, fiindcă sînt prezentate în Scripturi” (E.A. Panaitescu).

Ravenna2

Examenul de credință (5)

Pd_XXIV_13

«Și de această credință trebuie să ne-mpletim gîndirea, fără a avea altă vedere; de-aceea capătă ea numele de dovadă’. Atunci am auzit: ‘Dacă toate cele jos dobîndite prin învățătură s-ar pricepe așa, n-ar mai fi loc de viclenii sofiste’» (v. 76-81). Rațiunea omenească trebuie să fie călăuzită de credința creștină, fiindcă nu are alte mijloace de a pătrunde spre taina divină. Sfîntul Petru îl aprobă: dacă oamenii ar accepta această axiomă, gîndirea lor ar ocoli greșeli răspîndite. “În această terțină, Dante prezintă proprietatea esențială a teologiei, care este aceea de-a lua Revelația ca punct de plecare și de-a demonstra orice adevăr bazîndu-se pe credință” (E.A. Panaitescu). “Raționamentul e tipic teologic: noi avem credința și nu ajungem la credință prin argumentări științifice de ordin inductiv, bazînd afirmațiile și concluziile noastre pe datele organelor senzoriale sau ale inteligenței, care pleacă de la lucrurile observate; iar din credință deducem, ca dintr-o certitudine indiscutabilă, independentă de orice dovadă, adevărul. De aceea credința dobîndește aspectul de dovadă, probă a adevărurilor ce provin din credință și ne duc înapoi la credință. De fapt credința este dovada pentru credință, pentru adevăr, pentru afirmațiile care pe plan rațional ne apar nedemonstrabile, cum spunea Sfîntul Toma: «dovada, proba adevărului credinței este puternica adeziune a inteligenței la adevărul misterios al credinței»” (T. Di Salvo). “Prin «subiect sofist» sau «sofism» se înțelegea ceea ce, în aparență impecabil, pleca totuși de la premise neîntemeiate și era de aceea fals. În sensul de subiect dinadins înșelător, Dante folosește sofismi în XI, 6; și cf. Convivio II, XIV, 19, unde se afirmă că «știința divină… nu suferă nici o ceartă de opinii sau de argumente sofiste»” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_14

«Astfel a adiat dinspre acea iubire aprinsă; apoi a adăugat: ‘Bine ai cîntărit moneda asta-n amestec și greutate: dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’» (v. 82-87). După ce a fost corect definită credința, examinatorul vrea să verifice dacă ea este autentic resimțită și trăită de elev. Dante îi confirmă că “moneda” credinței este curată și încrustată limpede în sufletul său. “Este foarte abilă această suprapunere metaforică credință-monedă, realizată cu grijă și precizie. S-ar putea eventual discuta despre cît e de potrivită și să ne gîndim la o mentalitate de meșteșugari, care și atunci cînd vorbesc de teologie, duc vorba către monedă și bani. Dar de fapt metafora monedei se află și în textele scripturale, iar Cristos în Evanghelii o folosește. Tonul pasajului, mai ales în a doua parte, este de veselă vitalitate pentru actul de credință, pe care Dante îl recită cu esențială directețe (da, am: lipsește pronumele: o am; dar nu e un caz neobișnuit, ci chiar frecvent în italiana din Duecento), precum și confirmarea caracterului concret al mentalității dantești, cu atît mai evident, cu cît subiectul se referă la problematica teologică” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti1

Examenul de credință (4)

Pd_XXIV_10

«‘Harul ce-mi îngăduie să mă spovedesc’, am început eu, ‘în fața înaltului stegar să-mi facă limpezi gîndurile expuse’. Și-am urmat: ‘Cum a scris-o pana adevărată, părinte, a scumpului tău frate, ce-a pus cu tine alături Roma pe calea cea dreaptă» (v. 58-63). După ce invocă sprijinul harului divin, care l-a ajutat să urce pînă la primul stegar al credinței, călătorul își începe răspunsul. Credința a fost deja definită în scrierile Sfîntului Pavel, care a contribuit alături de Sfîntul Petru la evanghelizarea Romei. “Primopilo (primipilus în latină) era, în armata romană, centurionul din prima linie a soldaților din trupele de rezervă. Însă Dante, probabil, se gîndește la explicația oferită de Isidor din Sevilia, în ale sale Ethymologiae, unde primipilus este purtătorul de drapel care lansează primul asalt în bătălie” (E.A. Panaitescu). “Sfîntul Petru este un războinic, la fel ca Sfîntul Benedict, ca Sfîntul Dominic, care se năpustește furios împotriva buruienilor eretice, sau ca Sfîntul Francisc, care pornește război împotriva tatălui său și-l înfruntă pe sultanul Egiptului. Și acesta este un semn nu atît sau doar al unui temperament, ci și al conștiinței din care se naște poemul, că societatea dantescă trăiește în cadrul războiului și doar printr-o altă formă de război se poate restaura ordinea. Tonul cel mai înalt și continuu al poemului este cel epic, al pasului ferm și al sufletului puternic, cu care omul se aruncă într-o luptă crîncenă împotriva forțelor ostile, răspîndite peste tot și mereu pregătite să se răscoale și să dărîme zidurile de apărare” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_11

«credința e temelia lucrurilor sperate și dovada celor nevăzute; și asta-mi pare esența ei’. Atunci am auzit: ‘Adevărat simți, dacă pricepi de ce-a plasat-o ca temelie și-apoi ca dovadă’» (v. 64-69). Sfîntul Pavel a considerat credința ca temelie a speranței și ca dovadă a transcendentului. Elevul este îndemnat să explice îndreptățirea folosirii acestor concepte. “Dante traduce fidel definiția Sfîntului Pavel din Epistola către Evrei (11, 1): «Est autem fides sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium» («Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile cari nu se văd»). Afirmația Sfîntului Pavel a fost apoi amplu dezvoltată de Sfîntul Toma (Summa Theologica II, II, IV, 1)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_12

«Și eu apoi: ‘Lucrurile adînci, ce-mi lărgesc aici a lor înfățișare, acolo jos le sînt ochilor așa de-ascunse că ființa lor stă numai în credință, pe care se înalță marea speranță; și de-aceea capătă ea numele de temelie» (v. 70-75). Tainele revelate călătorului Dante în ceruri le sînt cu totul inaccesibile oamenilor pe pămînt. Ei le pot intui, cu ajutorul credinței, care deschide calea speranței. “Omul doar prin credință poate afla principalele adevăruri ale creștinismului, iar aceste adevăruri îi vor deschide apoi accesul spre viața eternă, unde cunoașterea tainelor îi va fi, în limitele permise de Dumnezeu, revelată” (E.A. Panaitescu). “Așadar numai credința, nu rațiunea, ne poate revela lucrurile adînci, pe care mintea omenească le întrezărește și după a căror cunoaștere suspină, neavînd însă puterile necesare” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_lombarda

Examenul de credință (3)

Pd_XXIV_7

«Dacă el iubește drept și speră drept și crede, nu ți-e ascuns, căci ai fața acolo unde orice lucru se vede limpede; dar fiindcă acest ținut și-a făcut locuitori prin dreaptă credință, ca s-o slăvească și s-o vorbească, e bine ca acestuia să i se ofere’» (v. 40-45). Sfîntul Petru cunoaște prea bine tăria credinței lui Dante, pe care o citește pe chipul lui Dumnezeu, ce pe toate le cuprinde și la care el are acces. Însă duhurile din Paradis și-au cîștigat mîntuirea prin credință, iar ea trebuie mereu reafirmată deschis. “La gloria Empireului și la viziunea lui Dumnezeu, Poetul va accede doar după verificarea riguroasă a temeiniciei și lealității învățăturii sale teologice, a intensității și profunzimii sentimentului său religios. Pentru aceasta, pe cînd în al optulea cer se mai aude ecoul de slavă al lui Cristos și al Sfintei Fecioare, Dante, în prezența tuturor duhurilor fericite, va fi examinat în legătură cu cele trei virtuți teologale – credință, speranță, iubire – și relația lor de interdependență, de către apostolii Petru, Iacob și Ioan. Ei, conform gîndirii medievale, s-au distins în practicarea acelor virtuți care, doar ele, îi permit omului intrarea în împărăția cerurilor. Cînturile XXIV, XXV și XXVI, fiecare dedicat tratării unei virtuți, înțeleasă ca o «vie caritate a înțelepciunii» (Montanari), care îi garantează omenirii că viața pămîntească are un scop transcendent, acela de-a ajunge la Dumnezeu, sînt cînturile de triumf al «adevărului suprem care există, absolut și total, chiar și atunci cînd omul trebuie să se încline în fața tainei» (Montanari). Dar ele sînt și cînturile triumfului lui Dante, nu doar fiindcă, după consacrarea de către Cacciaguida în misiunea sa de poet, primește acum consacrarea doctrinei sale morale și religioase – temelia și conținutul acelei misiuni –, dar și pentru că toată puterea sa este implicată într-o măreață operă de sinteză teologică. «Pentru cititorul modern, o asemenea examinare poate părea un lucru inadecvat, prea superficial pentru a ne ajuta să înțelegem sentimentul pelerinului, care se apropie de Dumnezeu. Totodată aici poezia parcă se reduce cumva la transcrierea unei dispute scolastice, lipsite de trăsături emoționale. Dar și în acest caz trebuie să ținem seama de o altă mentalitate și să ne transpunem cu sensibilitatea noastră istorică în lumea sentimentelor din vremea lui Dante. Ne putem da seama atunci că în ochii Poetului și în cei ai cititorului medieval, scena credinciosului aflat în fața Sfîntului Petru și care trebuie să răspundă despre esența credinței este o scenă extrem de emoționantă… o mare încercare plină de emoții. Aceste cînturi, în care se vorbește despre examinarea pe care pelerinul trebuie s-o depășească, pentru a pătrunde în lumina adevărului celui mai măreț și a iubirii, erau pentru Dante printre cele mai bogate în emoții și mai dramatice din povestea sa… Călătorul trebuie să-și declare temeliile credinței, motivul ultim pentru care crede în Dumnezeu. El este personal implicat: trebuie să spună nu care este în general temelia credinței, dar pe ce anume ‘el’ însuși și-a întemeiat speranța. Răspunsul are o enormă importanță: este răspunsul lui Dante, omul acceptat printr-un har extraordinar la viziunea directă a lui Dumnezeu» (Montanaro)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_8

«Cum elevul se-narmează și tace pînă ce maestrul îi pune întrebarea, pentru a aproba, nu pentru a termina, așa mă înarmam eu cu toate argumentele, pe cînd ea vorbea, spre a fi gata de așa examinator și-așa examen» (v. 46-51). În timp ce Beatrice îl propune atenției Sfîntului Petru, care să-l evalueze, Dante se pregătește emoționat de noua probă. “Elevul (baccelliere) era primul grad academic în școlile teologice și absolvirea sa permitea accesul la studiile propriu-zise (dottorato) și participarea la discuții. Schema obișnuită a examenului era următoarea: maestrul îi propunea o chestiune elevului, care o dezvolta adăugînd dovezi în susținerea argumentului și apărînd-o de obiecțiile celor care interveneau în discuție. Faza de concluzii îi revenea doar maestrului, care recapitula argumentele în favoarea și împotriva chestiunii, oferind o ordine definitivă asupra temei. Așadar elevul «aprobă» (adică prezintă probele în favoarea argumentului), dar maestrul este cel care «termină» discuția” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_9

«‘Zi, bun creștin, arată-te: credința ce-i?’ La care-am ridicat fruntea în lumina de unde adiau acestea; apoi m-am întors la Beatrice, și ea mi-a făcut semne iuți să revărs apa-n afara fîntînii mele sufletești» (v. 52-57). Dante trebuie să definească limpede conceptul de credință. Ridicîndu-și privirile înainte de răspuns, el observă semnele de încurajare venite de la Beatrice. “Ultima metaforă a izvorului nu e nouă la Dante: fîntîna sau izvorul indică pregătirea culturală, care constituie o mare parte din personalitatea sa, pe cînd apa este expresia orală a ceea ce ieșind se revarsă, se distribuie și se comunică celorlalți. Ca referință culturală, gîndiți-vă la textul înrudit al Sfîntului Ioan din Evanghelie 4, 14: «Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țîșni în viața vecinică»” (T. Di Salvo).

Ravenna1

Examenul de credință (2)

Pd_XXIV_4

«și de trei ori în jurul Beatricei s-a rotit cu un cîntec așa divin, că fantezia nu mi-o mai spune. De aceea-mi sare pana și n-o scriu; că imaginea noastră la atîtea cute, la fel ca vorba, are multă culoare prea vie» (v. 22-27). Lumina sclipitoare a înconjurat-o de trei ori pe Beatrice, cîntînd atît de minunat încît imaginația poetică n-o poate reda. Poemul evită de aceea amănuntul respectiv, pentru a se concentra pe lucrurile esențiale. “Imaginea e complexă și derivă din arta picturală. Pictorii, atunci cînd vor să reprezinte cutele unei haine, trebuie să recurgă la culori mai întunecate, mai palide față de cele cu care pictează restul hainei. În același fel Dante, pentru a reprezenta lumea paradisiacă în toate nuanțele ei, în cutele extrem de sensibile ale frumuseții ei, ar trebui să stăpînească înzestrări și tehnici de care nu dispune: și de aceea se declară inadecvat pentru datoria de a descrie nuanțele subtile din cîntarea duhurilor fericite. El, cum scrie Tommaseo, «nu are nuanțe coloristice pentru a reda asemenea gingășie subtilă»” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_5

«‘Vai, sfînta mea surioară ce-așa ne rogi pioasă, cu iubirea ta înflăcărată de-acea frumoasă sferă mă dezlegi’. Apoi, oprit, focul slăvit spre doamna mea și-a îndreptat suspinul, ce-a grăit așa cum am spus» (v. 28-33). Duhul coborît din Empireu a salutat-o pe Beatrice și și-a mărturisit regretul că s-a desprins pentru scurtă vreme de la Curtea lui Dumnezeu. “Și-a îndreptat suspinul: și-a spus vorba; spirare, care indică efuziunea mai mult spirituală decît sensibilă, se spune despre vorbirea duhurilor fericite și în XIX, 25. Didascalia este pusă după vorbirea directă, care dobîndește astfel mai mult relief și vivacitate” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_6

«Și ea: ‘Vai, eternă lumină a marelui bărbat, căruia Domnul Nostru i-a lăsat cheile de la ăst loc miraculos, pe care le-a dus jos, încearcă-l pe acesta de lucruri ușoare și grele, cum îți place, în jurul credinței, prin care tu pe mare umblai» (v. 34-39). Beatrice l-a rugat pe Sfîntul Petru, noul venit, să examineze cît de puternică e credința călătorului Dante. “În clipa cînd Poetul îl prezintă direct, Sfîntul Petru, marele apostol al credinței creștine, este din nou indicat (cf. cîntul XXIII, v. 139) prin atribuția sa fundamentală, de custode al cheilor pentru împărăția cerurilor, deschisă de Cristos prin Întruparea și Patimile sale (v. 35-36). În terțina 37, Dante face aluzie la un episod evanghelic (Matei 14, 25 sqq.). Cristos a apărut umblînd pe apă în fața învățăceilor săi, care pescuiau în mare la Galileea. Petru, ca să fie sigur că e vorba cu adevărat de Isus, a cerut să-i poată veni în întîmpinare, mergînd și el pe apă. «‘Vino!’, i-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie și a început să umble pe ape ca să meargă la Isus». Dar pornindu-se vîntul și temîndu-se că se îneacă, a strigat după ajutor și Isus l-a certat pentru credința sa puțină. Totuși, «aici, spre a-l lăuda, Beatrice amintește doar primul și adevăratul impuls de credință» (Torraca)” (E.A. Panaitescu). “Versul lui Dante readuce pe neașteptate, în înălțimea Paradisului, scena din acea zi îndepărtată din Palestina; în marele bărbat reapare cel care era odinioară, pescarul de pe mare, omul istoric, așa cum e omul care stă în fața lui. Pentru gestul lui de atunci – nu pentru gloria lui de acum – el are dreptul să-l examineze. Marea intuiție poetică și teologică a lui Dante creează această uimitoare alăturare a eternității și a istoriei – îndepărtarea și totodată apropierea dintre cei doi oameni – pe care se bazează toată forța și dramatismul scenei” (Chiavacci Leonardi).

Ravenna5