Două explicaţii pentru Dante (3)

«De asta coboară Scriptura la priceperea voastră şi mîini şi picioare îi atribuie Domnului, dar altceva înţelege; iar Sfînta Biserică prin chip uman pe Gavril şi Mihail îi arată, şi pe celălalt, care pe Tobit l-a vindecat» (v. 43-48). Pentru a ajuta mintea omenească să pătrundă în taina divină, Sfînta Scriptură recurge la imagini concrete, încărcate însă de o semnificaţie ascunsă, transcendentă. Iar Biserica permite reprezentarea cu înfăţişare omenească a arhanghelilor Gavril, Mihail precum şi a lui Rafael, ce-a vindecat orbirea lui Tobit. “Din nevoia de-a le da oamenilor reprezentări concrete, au fost obligate Biblia şi textele sfinte să dea o înfăţişare fizică divinităţii şi arhanghelilor. Aceasta justifică lectura pe diverse planuri a unui text religios: pe de o parte ceea ce se vede, se citeşte, se oferă simţurilor noastre, pe de altă parte sensul ascuns şi adevărat, alegoric, sau anagogic şi moral. Doar cine are mentalitatea sufocată de simţuri se limitează la sensul literal” (T. Di Salvo). “Dante face aluzie, în versul 48, la arhanghelul Rafael, care l-a însoţit pe tînărul Tobie într-o călătorie lungă, l-a apărat şi la întoarcere l-a vindecat de orbire pe bătrînul Tobit (cf. Cartea lui Tobit 3, 16-17; 5, 4 sqq.; 6, 1 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

«Cele spuse de Timaios despre suflete nu-s aşa cum aici se vede, căci, după cum zice, pare să creadă» (v. 49-51). Cuvintele lui Platon nu corespund cu cele ce se văd în cerul Lunii. “Spunînd că la Platon nu trebuie să ne gîndim că, în spatele cuvintelor, în spatele literei, există un alt sens, Dante subliniază din nou caracterul limitat al culturii păgîne: lumea clasică nu ştia să meargă dincolo de sensul literal, să perceapă semnificaţia simbolică, tocmai fiindcă se afla înainte de revelaţia care i-a învăţat pe oameni să dea un sens lucrurilor, sensul pe care religia li-l dădea şi căruia doar creştinismul îi cunoaşte cheia de interpretare” (T. Di Salvo).

«Zice că duhul la steaua lui se-ntoarce, crezîndu-l smuls din ea, cînd natura i-a dat o formă; şi poate vorbele lui spun altceva decît graiul ce răsună şi poate că susţine un lucru serios» (v. 52-57). Afirmaţiile lui Platon probabil că trebuie pricepute nu în sens literal (după cum zice), ci în sens alegoric. “În patru terţine concentrate, în care forţa didactică a discursului Beatricei dobîndeşte un ton convingător, mai mult decît polemic, Dante respinge doctrina platonică a prezenţei sufletului în propriul său cer: de fapt ceea ce apare în sfera Lunii este ficţiune, pe cînd afirmaţiile incluse în dialogul platonic Timaios se pare că erau înţelese literal. Totuşi, şi aici, ca deja în Convivio (IV, XXI, 2-3), Poetul are o tentativă de reconciliere cu gîndirea lui Platon, avansînd ipoteza că expresiile din Timaios nu se referă la o întoarcere efectivă a sufletului la cerul din care a coborît, ci la influenţele, benefice sau malefice, exercitate de corpurile cereşti asupra sufletelor. Legat de această doctrină, Dante (cf. Purgatoriu XVI, 73-78) recunoaşte, ca de altfel tot Evul Mediu, că influenţele astrale determină la om predispoziţiile naturale” (E.A. Panaitescu).

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (5)

«Mi s-au descoperit apoi aşa de sfinţi că atunci cînd Domiţian i-a năpăstuit, lacrimile mele s-au unit cu plînsul lor; şi cît am mai stat dincolo, i-am ajutat, iar purtările lor curate m-au împins la dispreţ către orice altă sectă» (v. 82-87). Evlavia creştinilor l-a determinat pe Staţiu să-i compătimească sincer, în timpul persecuţiilor suferite sub împăratul Domiţian. De-a lungul vieţii sale, a rămas fidel noii credinţe şi n-a aderat la nici o altă grupare. “Domiţian a fost împărat între 81 şi 96 d.C. Primii scriitori creştini îi atribuie o persecuţie sălbatică (a doua după a lui Nero), despre care însă nu vorbesc deloc sursele istorice păgîne” (E.A. Panaitescu). “Sectă avea şi un sens pozitiv: şcoală, curent ideologic, grup filosofic, constituit din oameni care urmau un maestru” (T. Di Salvo).

«Şi înainte de a-i duce pe greci la apele Tebei cu poezia mea, m-am botezat; însă de frică am fost creştin ascuns, multă vreme arătîndu-mă păgîn; şi pentru această şovăire al patrulea cerc l-am înconjurat peste patru veacuri» (v. 88-93). Înainte de compunerea Tebaidei, poetul s-a creştinat. Dar pentru a evita persecuţiile, şi-a ţinut ascunsă convertirea. Laşitatea aceea i-a atras pedeapsa din Purgatoriu pentru lîncezeală, pentru amînarea profesării binelui. “Staţiu face aluzie la cartea a IX-a din Tebaida, unde descrie sosirea armatei greceşti, conduse de Adrastus, pe malul rîurilor Ismenos şi Asopos, care curg lîngă Teba” (E.A. Panaitescu). “Nu avem nici o informaţie despre convertirea efectivă a lui Staţiu. În schimb este atestată istoric existenţa, la începuturile creştinismului, a creştinilor «ascunşi», care erau acceptaţi de comunitate, dar cărora li se permitea din diverse motive să-şi tăinuiască adeziunea la credinţă. Uneori ei erau astfel mai utili comunităţii” (T. Di Salvo).

«Tu, aşadar, care mi-ai ridicat vălul ce-mi ascundea tot binele de care-ţi zic, pînă mai avem timp de urcat, spune-mi unde-s bătrînul nostru Terenţiu, Cecil şi Plaut şi Varius, dacă ştii: spune-mi de-s damnaţi şi-n care loc’» (v. 94-99). Virgiliu a provocat revelaţia din sufletul lui Staţiu şi nu numai că i-a influenţat calea poetică, ci l-a determinat să adere la calea creştină. În continuare învăţăcelul din Purgatoriu îi cere veşti maestrului său despre alţi colegi în ale artei poetice. “Staţiu îi solicită informaţii lui Virgiliu despre cîţiva poeţi latini: Publius Terentius Afer (195-159 î.C.), bătrîn faţă de Staţiu, este alături de Titus Macius Plautus (254-184 î.C.) autorul a douăzeci de comedii, unul dintre cei mai mari poeţi comici latini din perioada arhaică; împreună cu Terenţiu şi Plaut mai sînt numiţi Cecilius Statius, un alt poet comic latin, de la care nu ne-a rămas nimic, mort în 168 î.C., şi un Varius, care aproape sigur este poetul epic şi tragic Lucius Varius Rufus, contemporan şi prieten al lui Horaţiu şi Virgiliu, a cărui ediţie postumă şi neîncheiată a Eneidei a îngrijit-o. Despre el vorbeşte Horaţiu în Ars poetica (v. 53-54), într-un pasaj cunoscut lui Dante, unde lui Cecil şi Plaut le sînt opuşi poeţii contemporani Virgiliu şi Varius” (E.A. Panaitescu). “Este vorba de scriitori şi poeţi ce constituie biblioteca ideală a unui intelectual din secolul al XIII-lea: apar acolo şi greci, cu toate că operele lor erau citite în traduceri, adesea mai cunoscute prin comentariile scriitorilor latini decît originalele. Dar unii şi ceilalţi compun tabloul medieval al clasicismului, care trebuie plasat alături de lista de nume citate în Limb şi ca o completare a lor: unele dintre ele, în ziua de azi, şi-au confirmat prestigiul” (T. Di Salvo). “În ce priveşte motivaţiile psihologice ale acestei întrebări adresate de Staţiu «autorului său» şi autorului convertirii sale (…), observaţii foarte valide şi pătrunzătoare au fost făcute de Porena: «Prin dezvăluirea lui Staţiu privind originea virgiliană a creştinismului său, apoteoza lui Virgiliu s-a realizat. Virgiliu nu s-a mîntuit, dar a fost autorul mîntuirii, nu se află în Paradis, dar a deschis calea spre Paradis, nu l-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dar l-a făcut cunoscut altora. Pe măsură ce se împlineşte apoteoza, se împlineşte şi tragedia. Este desigur o foarte nobilă mîngîiere să fi dus torţa care le-a luminat altor suflete calea Adevărului; dar, pe de altă parte, este o teribilă amărăciune să fi avut în mîini acea torţă, şi printr-o ciudată orbire să n-o fi văzut!… Simte oare Dante întreaga poezie profundă şi, aş spune, îngrozitoare a acelei situaţii»?” (E.A. Panaitescu).

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (4)

«Şi-acela către el: ‘Tu m-ai trimis întîi spre Parnas, să beau din peşterile sale, şi tu întîi spre Domnul m-ai luminat» (v. 64-66). Staţiu a descoperit mesajul creştin, fiind călăuzit de poezia lui Virgiliu. “Parnasul era un munte din Focida, celebru ca reşedinţă a lui Apolo şi a muzelor: de pe stîncile sale ţîşnea izvorul Castalia şi a bea din undele acelea însemna a fi inspirat” (E.A. Panaitescu). “Acest pasaj, în care e stabilită influenţa exercitată asupra lui Staţiu de poezia virgiliană atrage atenţia cititorului nu doar prin clara importanţă inclusiv morală, pe lîngă cea estetică, atribuită poeziei, ci şi prin implicaţiile religioase (poate să fie convertit Staţiu de un poet, în plus păgîn, fără a trece prin filtrul indispensabil al harului?)” (T. Di Salvo).

«Ai făcut ca omul ce umblă noaptea, de poartă lumina în urmă şi pentru sine n-o foloseşte, dar în spate face lumea ştiutoare, cînd ai spus: “Veacul se-nnoieşte; se-ntorc dreptatea şi prima eră umană, o nouă stirpe coboară din ceruri”» (v. 67-72). Virgiliu a avut rolul unui lampadofor, ce deschide pentru ceilalţi căi noi, pe care doar le intuieşte, dar încă nu le cunoaşte, atunci cînd a atras atenţia, în poezia sa, că începe o nouă eră în istoria omenirii. “Comparaţia din terţina 67-69 avea, pe vremea Poetului, o lungă, solemnă tradiţie de aluzii simbolice, toate derivînd din imaginea biblică a «mersului prin întuneric», care este limpezit de lumina Domnului. Aici culminează sensul de înaintare impetuoasă prin metafore care, din versul 130 al cîntului XX, mai întîi a anticipat, apoi a comentat şi a interpretat întoarcerea dramatică a lui Staţiu către valorile supreme ale spiritului: culturale mai întîi, apoi morale (învăţătura desprinsă de el din lectura episodului cu Polidor), în fine religioase. Această imagine e strîns legată – prin amploarea rezonanţelor, care devin interprete ale unei deveniri istorice (sensul apariţiei creştinismului în lumea antică) – de cea a lui Cristos reînviat (cîntul XXI, v. 7-9). Porena este de părere că metafora luminii dezvoltată în versurile 67-69 «este cu siguranţă cea mai înaltă şi mai precisă pentru a exprima legătura misterioasă, profundă, dintre lumea clasică şi lumea creştină… De fapt apariţia creştinismului este un fapt nou şi miraculos; dar este şi o continuare. Pe de o parte există evoluţia naturală a unei istorii în cealaltă, iar pe de altă parte există un fapt nou, negarea efectivă a trecutului. Dante a marcat poate cu mai multă profunzime decît oricine punctele de ruptură, limitele înţelepciunii antice, dar şi confluenţa şi necesarele conexiuni»” (E.A. Panaitescu). “Pasajul care l-a luminat pe Staţiu şi pe care Dante îl rezumă şi-l traduce este cel faimos din a patra Eglogă virgiliană (Bucolice IV, 5-7): «magnus ab integro saeclorum nascitur ordo. Iam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna; iam nova progenies caelo demittitur alto» («o serie măreaţă de secole începe. Revine şi Fecioara, revine domnia lui Saturn; iar din înaltul cerurilor e trimis un nou vlăstar»). Versurile lui Virgiliu prevestesc şi celebrează întoarcerea erei de aur, sub regimul lui Augustus, şi probabil fac aluzie la naşterea lui Saloninus, fiul lui Gaius Asinius Pollio, consul în anul 40 î.C.; dar începînd cu secolul al IV-lea au fost interpretate ca o profeţie, mai mult sau mai puţin conştientă, a naşterii Mîntuitorului din Fecioara Maria (acea Virgo din textul virgilian e Astraea, zeiţa justiţiei) şi de noua eră începută de El. În plus mitul clasic al unei vîrste fericite şi simple (prima eră umană) îi corespunde naraţiunii biblice despre viaţa fericită şi neprihănită a lui Adam şi Eva înainte de păcatul originar. Aceste interpretări au stat la temelia legendei medievale despre un Virgiliu precreştin, acceptată de Dante (Monarhia I, 11; Epistola VII, 6) şi aici dusă pînă la cea mai înaltă semnificaţie poetică şi morală” (E.A. Panaitescu).

«Prin tine am fost poet, prin tine creştin: dar ca să vezi mai bine ce schiţez, pentru a colora voi întinde mîna. Deja era lumea toată îmbibată de adevărata credinţă, semănată de trimişii regatului etern; iar vorba ta, mai sus amintită, suna ca a noilor predicatori; încît am deprins obiceiul de a-i vizita» (v. 73-81). Staţiu a devenit poet şi creştin sub influenţa lui Virgiliu. Personajul îi dă alte detalii modelului său, în legătură cu convertirea trăită. Creştinismul se răspîndise deja, iar cuvintele poetice ale lui Virgiliu erau în mare consonanţă cu noul mesaj. Atunci Staţiu a început să-i frecventeze pe creştini. “Versul 73, aşa puternic accentuat, este sinteza întregului episod. Totuşi se simte aici o tonalitate retorică, subliniată şi mai mult de imaginea luată din tehnica picturală (mai întîi se făcea pe perete un desen, o schiţă, şi apoi se colora) a poetului acţionînd ca pictorul, care treptat desenează şi completează opera gîndită. Este confirmată concepţia poeziei, care este egală în substanţa ei cu o activitate tehnică, cu atît mai valoroasă cu cît e mai rafinată” (T. Di Salvo). “Faptul că creştinismul, în primul secol, era profund şi amplu răspîndit, cum susţine aici Staţiu, este doar o afirmaţie emfatică. Creştinismul trăia pe atunci ca religie a unor grupări reduse şi răsfirate, adeseori amestecate cu grupări ebraice sau avînd religii orientale asemănătoare” (T. Di Salvo).

Poezia care deschide calea spre Dumnezeu (3)

«Şi află că vina ce se opune direct unui păcat, cu el împreună îşi veştejeşte vigoarea; de aceea, de-am fost printre oamenii care deplîng zgîrcenia, pentru a mă spăla de contrariul ei mi-a fost dat’» (v. 49-54). Păcatele opuse sînt pedepsite laolaltă. Din acest motiv Staţiu, vinovat de risipire, stătea în Purgatoriu laolaltă cu zgîrciţii. “Acum devine evident că Staţiu se afla în al cincilea cerc nu ca zgîrcit (şi astfel este corectată eroarea făcută de Virgiliu), ci ca risipitor” (T. Di Salvo).

«‘Însă cînd ai cîntat armele crunte pentru dubla jale a Iocastei’, a zis bucolicul poet» (v. 55-57). Mirarea lui Virgiliu – legat de faptul că Staţiu, un poet aparent necreştin, se află totuşi în Purgatoriu – continuă. “Dante face aluzie la subiectul Tebaidei. Cei doi fraţi în luptă pentru domnia asupra Tebei sînt Eteocle şi Polinice (cf. Infern XXVI, 53-54), născuţi, la fel ca Antigona şi Ismena (cîntul XXII, 110-111), după faimosul mit, din legătura incestuoasă dintre Iocasta şi fiul ei Oedip. Eteocle şi Polinice, care au sfîrşit prin a se ucide reciproc, au fost pentru mama lor o dublă cauză de durere, la naşterea şi la moartea lor” (E.A. Panaitescu).

«‘prin felul cum Clio cu tine cîntă, încă nu pare că te-a făcut creştin credinţa, fără de care fapta bună nu-i de-ajuns. Dacă este aşa, ce soare ori ce torţe te-au scos din întuneric, de-ai înălţat apoi vela pe urmele pescarului?’» (v. 58-63). Muza istoriei, Clio, l-a inspirat pe Staţiu, fără ca acesta să pară însufleţit de creştinism. Cum se explică atunci faptul că el a ajuns în Purgatoriu, nu în Infern? “O altă îndoială se iveşte în atenţia lui Virgiliu. Din operele lui nu rezultă că Staţiu era creştin. Cine sau ce anume l-a iluminat, prin urmare, şi l-a călăuzit spre descoperirea credinţei, căci fără a adera la ea nu putem urca în Purgatoriu şi de aici în Paradis” (T. Di Salvo). “Clio era muza istoriei, invocată de Staţiu în Tebaida (I, 41 şi X, 630), ca inspiratoare a poemului său” (E.A. Panaitescu). “Doar credinţa ne mîntuieşte: faptele bune ajută, contribuie, sînt o premisă, dar nu sînt de ajuns. Morala fără teologie este, cum se va spune mai apoi, o lumină înconjurată de întuneric” (T. Di Salvo). “Aluzia la Sfîntul Petru, pescarul, trimite la metafora vieţii asimilate unei călătorii cu barca peste care se înalţă vela. Este o imagine ce aparţine memoriei biblice, atît de prezente la Dante, dar şi în iconografia medievală” (T. Di Salvo).

Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (5)

«Şi-nţeleapta călăuză: ‘Acum văd mreaja care aici vă leagă şi cum se desface, de ce se cutremură locul aici şi de ce laolaltă vă bucuraţi. Acuma fii bun, să aflu cine-ai fost şi de ce-ai zăcut aici atîtea secole, cu vorbele tale să-mi spui’» (v. 76-81). După ce Virgiliu recunoaşte că a priceput ce piedică îi reţine pe păcătoşi în Purgatoriu şi felul în care acţiunea sa încetează, îl roagă pe celălalt să se prezinte. “Mreaja: este metaforic spus ansamblul firelor interioare subţiri şi numeroase care, ca nişte obstacole, se dispun în jurul sufletelor penitente şi le blochează în punctul unde se află, dar fără a le ascunde viziunea cerului, care le ajută să accepte în mod pozitiv pedeapsa atribuită” (T. Di Salvo).

«‘Pe vremea cînd bunul Titus, cu ajutorul regelui suprem, a răzbunat rănile pe unde a ieşit sîngele vîndut de Iuda» (v. 82-84). Interlocutorul celor doi poeţi a trăit pe vremea cînd războinicul Titus i-a învins pe evrei. “Titus, fiul împăratului Vespasian şi apoi urmaşul său (79 d.C.), a condus o expediţie de pedeapsă împotriva evreilor rebeli, care s-a încheiat în anul 70 d.C. cu distrugerea Ierusalimului, distrugere care, după Dante, s-a întîmplat prin voinţă divină, pentru a fi răzbunată moartea lui Isus” (E.A. Panaitescu).

«cu numele ce mai mult durează şi mai mult onorează eram eu dincolo’, a răspuns acel duh, ‘cu mare faimă, dar încă fără credinţă» (v. 85-87). Vorbitorul a fost poet, în timpul vieţii. Era faimos, dar încă nu era credincios. “Pentru a pricepe în mod coerent episodul, să notăm raportul instituit de Staţiu între calitatea sa de poet şi faptul că a trăit pe vremea cînd Titus executa voinţa divină şi devenea pedepsitorul evreilor care l-au ucis pe Isus. (…) Există prin urmare un raport între istoria mare şi cea a indivizilor: prima îi solicită celeilalte să iasă din greşeală, din limitele unei credinţe greşite, în zeii falşi şi mincinoşi şi călăuzeşte către adevărata credinţă” (T. Di Salvo).

Staţiu se înclină în faţa lui Virgiliu (1)

A cincea cornișă. Întîlnirea cu Staţiu. Explicaţii pentru cutremurul de pe munte. Elogierea poeziei lui Virgiliu. Dilema lui Dante. Umilinţa respectuoasă a lui Staţiu.

«Setea naturală, ce-n veci nu se ostoieşte, decît prin apa cu care femeia samariteancă a cerut harul, mă chinuia şi graba mă-mpingea pe cărarea grea, în urma călăuzei mele, şi mă mîhnea dreapta răzbunare. Şi iată, cum scrie Luca de Cristos că le-a apărut la doi călători, abia înviat din groapa mormîntului» (v. 1-9). Dante a rămas chinuit de setea de cunoaştere: voia să ştie motivul cutremurului din Purgatoriu şi al cîntecului de glorie intonat de penitenţi. Dorinţa de-a şti este înnăscută în sufletul omului şi poate fi potolită numai de harul divin, pe care i l-a solicitat odinioară samariteanca lui Isus. Nevoia de cunoaştere îl îndemna pe Dante să se oprească, iar nevoia de penitenţă îl împingea să-şi continue drumul cu repeziciune. Pe cînd era sfîşiat între aceste două tendinţe, a apărut din spatele său o umbră, la fel cum li s-a arătat Isus celor doi ucenici, după moartea sa pe cruce. “Începutul cîntului ne readuce la situaţia cu care s-a încheiat precedentul: cutremurul cu violenţa sa înfricoşătoare şi cîntul vesel de Glorie al penitenţilor stimulează şi intensifică dorinţa poetului de a le cunoaşte motivul. Dar alături de acest sentiment se manifestă cel de participare la suferinţa penitenţilor şi celălalt, al nevoii de-a înainta cu repeziciune” (T. Di Salvo). “Episodul cu samariteanca se citeşte în Evanghelia după Ioan (4, 5-15): Isus, aflîndu-se lîngă cetatea Sihar, lîngă fîntîna lui Iacov, i-a cerut de băut unei femei din Samaria care luase apă; întrucît ea s-a mirat că un iudeu vorbeşte cu o samariteancă, Cristos i-a răspuns cu celebrele vorbe: «Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică». Samariteanca atunci l-a rugat pe Isus: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete». Conform exegeţilor, apa din episodul evanghelic este harul divin; pentru Dante, mai precis, este adevărul revelat de Cristos” (E.A. Panaitescu). “În Evanghelia după Luca (24, 13-35) se povesteşte cum Cristos, la puţină vreme după înviere, pe cînd doi ucenici ai săi mergeau pe drum spre Emaus şi discutau, «s-a apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei», fără a fi recunoscut” (E.A. Panaitescu). “Auerbach (în Mimesis) aminteşte că expresia stilistică et ecce = şi iată, aşa frecventă în textul biblic, fireşte că nu Dante a introdus-o «în stilul ilustru», dar că «ar trebui să fie limpede că el a folosit-o într-un mod mai radical decît oricine altcineva, în Evul Mediu»” (T. Di Salvo).

«ne-a apărut o umbră şi-n urma noastră venea, care ne feream picioarele de mulţimea zăcîndă; n-am văzut-o pînă ce n-a grăit, zicînd: ‘Fraţii mei, Domnul vă dea pacea’. Noi ne-am întors pe dată, iar Virgiliu i-a răspuns cu semnul potrivit» (v. 10-15). Cei doi pelerini se fereau de mulţimea penitenţilor răsfiraţi pe jos şi nu l-au văzut pe noul venit. Acesta i-a salutat cu blîndeţe, iar Virgiliu i-a răspuns. “Cele două imagini – cea profană (naşterea soarelui şi a lunii în insula Delos) şi cea sacră (renaşterea mîntuitorului spre bucuria celor umili) sînt concepute ca fiind complementare una faţă de cealaltă şi totodată în raport de subordonare a celei dintîi faţă de a doua (…). Şi, în timp ce introduc solemn evenimentul miraculos al eliberării unui suflet din lanţurile penitenţei, la sfîrşitul cîntului XX, conduc într-un crescendo simfonic la evocarea lui Cristos înviat şi apărut miraculos, pe baza mărturiei lui Luca (…) în faţa a doi învăţăcei care, nu altfel decît Dante şi Virgiliu, erau călători” (E.A. Panaitescu). “Precizia analogiei este ca de obicei extraordinară. Şi Isus i-a ajuns din urmă pe învăţăcei, şi ei erau doi, dar mai ales la fel de mare este aureola de surpriză şi miracol ce înconjoară figura celui ce apare” (Chiavacci Leonardi). “Domnul vă dea pacea: este salutul lui Isus înviat, către învăţăcei (pax vobis), în pasajul citat şi în altele (cf. Ioan 20, 19 şi 26)” (Chiavacci Leonardi).

«Apoi a început: ‘În fericitul sfat să te-aşeze împăcat acea dreaptă curte, care pe mine mă respinge în veşnicul surghiun’. ‘Cum!’ a spus el, pe cînd noi mergeam de zor: ‘dacă voi sînteţi umbre pe care Domnul nu vă socoate demne să urcaţi, cine v-a adus aşa departe pe treptele sale?’» (v. 16-21). Virgiliu, ca răspuns la salut, îi urează duhului împăcarea de care el însuşi nu poate avea parte, fiind exilat în Infern. Celălalt se miră că umbrele păcătoase şi-au putut deschide drumul prin Purgatoriu. “Blînde, melancolice, resemnate ca niciodată pînă atunci, decît în vreo sugestie adresată lui Dante, aceste cuvinte ale lui Virgiliu, îndreptate spre un suflet deja pornit pe calea mîntuirii eterne, scot în mod deosebit la lumină sentimentul personajului Virgiliu şi măreţia lui umană, generozitatea, înalta sa melancolie de exclus de la fericirea cerească. Şi în faptul că a închipuit personajul Staţiu, de a fi făcut din Staţiu, admiratorul lui Virgiliu, căruia recunoaşte că îi datorează totul, un poet inferior lui Virgiliu, care l-a condus pe calea artei şi pe cea a mîntuirii, pe cel care într-un fel trebuie să-i urmeze lui Virgiliu, Dante arată nu doar devotament, omagiu, recunoştinţă, ci afecţiune şi iubire cum poate că nici un umanist n-a avut faţă de poetul latin. Virgiliu apare ca om, în ce priveşte virtuţile sale, ca într-adevăr cel mai mare” (Gallardo). “Staţiu este un suflet liber, hărăzit cerului; dar felul său de-a vorbi este încă foarte omenesc; chiar acesta este la el momentul cel mai adevărat şi liber uman, desprins deja din păcat, dar încă nu «fericit». Este rîndul lui Staţiu să rămînă uimit” (Gallardo). “Gallardo surprinde foarte bine nota constantă care va însoţi toate manifestările acestui suflet aflat deja în pragul fericirii eterne: o recucerită naivitate şi simplitate a sentimentelor, o fericită predispoziţie către entuziasm, ca şi către uimire, împreună cu o uitare aparent crudă – faţă de Virgiliu – a ceea ce poate reprezenta pentru alţii imaginea păcatului, un destin nefericit (ca acela al autorului Eneidei, care nu pentru fapte care să-i poată fi imputate ajunge lipsit pentru totdeauna de fericirea cerească), durerea, drept care s-a putut vorbi de o «amabilitate egoistă» (Galleti), care s-ar degaja din vorbirea acestui duh. Faţă de această ultimă interpretare se poate obiecta că deja Staţiu se găseşte în condiţia la care se referă Beatrice în cîntul II al Infernului (v. 91-93): Eu sînt făcută de Dumnezeu, semnul milei sale, în aşa măsură că mizeria voastră nu mă atinge, nici flacăra acestui incendiu nu mă arde. Cu alte cuvinte Staţiu, limitîndu-se la starea unei perfecte inocenţe, nu poate decît de la distanţă, din condiţia celui care se trezeşte din vis, să aibă percepţia reală a păcatului şi a durerii. Vom vedea că starea sa sufletească faţă de Virgiliu va fi de adeziune entuziastă; ba chiar, în izbucnirea de recunoştinţă, care se va manifesta necontrolat faţă de autorul Eneidei – izbucnire ce va coincide la el, în dobîndirea inocenţei, cu bucuria pentru eliberarea sa din păcat –, Staţiu ne va apărea ca orbit de prea multă lumină, renăscut naiv şi pur, fără bănuieli faţă de umbrele pe care păcatul le răspîndeşte pe pămînt” (E.A. Panaitescu).

Furtuna pasiunii (4)

«Cealaltă s-a ucis îndrăgostită şi-a rupt jurămîntul făcut la cenuşa lui Sicheu; apoi e Cleopatra cea desfrînată. Pe Elena vezi-o, pentru care atîta vreme cumplită s-a petrecut, şi vezi-l pe marele Ahile, care cu iubirea la sfîrşit s-a luptat» (v. 61-66). Seria de personaje antice care au pus pasiunea mai presus de raţiune continuă, sub înşirarea lui Virgiliu. Omogenitatea listei e construită cu verbul imperativ “vedi”. Didona i-a jurat credinţă veşnică soţului Sicheu, la moartea acestuia; pe urmă s-a îndrăgostit de Enea şi, părăsită de eroul troian, s-a sinucis. Virgiliu nu-i pomeneşte numele direct, poate şi din modestie, fiindcă e unul dintre personajele sale. Moravurile uşoare ale Cleopatrei, amanta lui Cezar şi a lui Antoniu, erau foarte cunoscute în Antichitate şi preluate ca atare în Evul Mediu. Elena, soţia regelui Menelau, a fost răpită de Paris şi adusă la Troia, motiv care a declanşat celebrul război de zece ani. Ahile, după ce s-a luptat cu troienii, la sfîrşit a avut iubirea ca adversar: s-a îndrăgostit de Polixena, fiica lui Priam şi a Hecubei, şi, vrînd să treacă de partea inamicului, a fost ucis de Paris.

“Sufletele incluse în acest şir deosebit au murit toate din cauza iubirii (despre Elena se povestea că a fost ucisă de o grecoaică, pentru a-şi răzbuna soţul mort în războiul din Troia; despre Semiramida, că a fost omorîtă chiar de fiul ei, de care era îndrăgostită). Se introduce astfel, după tema etică predominantă, motivul central al morţii, care e strîns legat de aceasta; pasiunea iubirii, dacă îngenunchează raţiunea, ne tîrăşte în mod fatal spre moarte. Acum se înţelege funcţia acestei înşiruiri de nume emblematice, care toate răsunau profund în sufletul cititorului de atunci. Condamnarea morală care le însoţeşte (a vizio di lussuria… ruppe fede… lussuriosa… reo tempo), condiţia lor socială înaltă (toţi sînt principi sau regine) şi tragicul lor sfîrşit exprimă caracterul implacabil al acestei pasiuni umane, care îi doboară pe toţi şi totodată responsabilitatea precisă a omului înzestrat cu raţiune şi libertate, care poate să-i facă faţă” (Chiavacci Leonardi).

«Vezi-i pe Paris, pe Tristan’; şi mi-a arătat cu degetul şi mi-a numit peste o mie de umbre, pe care iubirea din viaţa noastră le-a smuls. După ce l-am auzit pe învăţatul meu numind doamnele antice şi pe cavaleri, mila m-a cuprins şi-am fost aproape rătăcit» (v. 67-72). Paris a fost cel care a răpit-o pe Elena. Tristan a fost cunoscutul cavaler al Mesei Rotunde, mort din iubire pentru Isolda. Înşiruirea păcătoşilor pasionali continuă, dar poemul nu ni-i mai detaliază. La finalul pomelnicului călătorul e sugrumat de milă pentru soarta lor. “Despre valoarea care trebuie atribuită milei (pietà) – unul dintre cuvintele tematice ale episodului care începe; celălalt este amore – au scris îndelungat criticii. Pentru Foscolo şi De Sanctis termenul ar fi folosit aici în accepţiunea sa cea mai răspîndită. El ar desemna ‘compasiunea’ lui Dante faţă de păcătoşi şi deci totodată, implicit, ‘înţelegerea’ lui pentru motivele care i-au împins să păcătuiască. Sapegno, mai atent la inspiraţia etico-religioasă a poemului, interpretează mila lui Dante ca o ‘tulburare născută din considerarea teribilelor consecinţe ale păcatului’; ea ‘în orice caz nu implică niciodată din partea lui Dante o atitudine de adeziune sau de complicitate şi nu atenuează în nici un fel hotărîta condamnare morală’. Deja un comentator vechi, Buti, dăduse o interpretare asemănătoare. Pentru Buti durerea lui Dante se naşte mai curînd din considerarea situaţiei în care au ajuns păcătoşii, dintr-o neliniştită interogaţie a Poetului în legătură cu slăbiciunea umană: ‘Benché si dolesse della dannazione di coloro, non si dolse che non volesse che fossero dannati, ma dolsesi che avrebbe voluto che non avessero peccato’ (Deşi îl durea damnarea acelora, nu l-a durut pentru că nu voia ca ei să fie damnaţi, ci l-a durut fiindcă ar fi vrut ca ei să nu fi păcătuit)” (E.A. Panaitescu).

 

«Am început: ‘Poetule, cu plăcere le-aş vorbi acelor doi care merg împreună şi par aşa de mlădioşi în bătaia vîntului’. Iar el mie: ‘Vei vedea cînd vor fi mai aproape de noi; şi atunci tu roagă-i, în numele acelei iubiri care îi poartă, iar ei vor veni» (v. 73-78). Dante îi cere lui Virgiliu să poată vorbi cu două spirite care, spre deosebire de ceilalţi, zboară împreună în furtună. Călăuza îl îndeamnă să li se adreseze invocîndu-le iubirea, cînd se vor apropia. “Care merg împreună: este un fapt excepțional, în acest șir de duhuri singuratice; de aceea e Dante atras de ele; iubirea aceea, cum se va spune mai tîrziu (v. 78) era atît de puternică, încît îi mai ține uniți în pedeapsă, așa cum împreună i-a dus la moarte (v. 106). Dar nu e vorba aici de o ușurare a pedepsei, cum s-a spus uneori; în faptul de-a sta împreună este fixată și perpetuată opțiunea tragică pe care ei au făcut-o și care i-a dus la pierzanie. Ca în tot Infernul dantesc, omul este surprins în actul – fizic și moral – care i-a decis soarta eternă, iar în asta se află condamnarea sa cea mai profundă (cf. XIV, 63-66)” (Chiavacci Leonardi).