Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Dante

“Divina Comedie” ca sinteză (1)

Cititorul, cînd deschide o carte, vrea să afle mai întîi ce conține. Despre poemul lui Dante Alighieri lumea știe, probabil, că este o capodoperă, fără să aibă prea multe detalii. Așa că e bine să pornim în călătoria noastră de la cea mai cuprinzătoare definire: “Comedia este, printre altele, un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică și istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale realității: trecutul și prezentul, măreția sublimă și josnicia vrednică de dispreț, istoria și legenda, tragicul și comicul, omul și peisajul; ea este, în sfîrșit, istoria devenirii și mîntuirii unui singur om, a lui Dante, și ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere”[1].

Vorbim despre un poem uriaș, cu 14.230 de versuri, care se împart pe trei volume, în funcție de cele trei teritorii unde, conform credinței, ajunge sufletul omenesc după moarte: Infern, Purgatoriu și Paradis. Fiecare volum se compune din 33 de cînturi și, împreună cu cel introductiv, dau 100 în total. Un cînt (un capitol) are cam 130-160 de versuri, dispuse în terține, adică în grupuri de cîte trei. Versurile conțin 11 silabe. Iată-le, spre exemplu, pe primele două, celebre: Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta. 11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra. 11 silabe. Orice vers, din orice pagină a cărții, se cuprinde în limita endecasilabului.

Pe lîngă ritmul constant, poemul se remarcă prin structura originală a rimei, care parcă ne oferă o împletire a poeziei la infinit. Să o examinăm împreună. În pasajul de la început, am scos în evidenţă finalul de vers, ca să urmărim mai uşor ce înseamnă “terza rima”:

 Nel mezzo del cammin di nostra vita  (1)
mi ritrovai per una selva
oscura,   (2)
ché la diritta via era
smarrita. (3)

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura  (4)
esta selva selvaggia e aspra e
forte  (5)
che nel pensier rinova la
paura! (6)

Tant’è amara che poco è più morte  (7)
ma per trattar del ben ch’i’ vi
trovai(8)
dirò dell’altre cose ch’i’ v’ho
scorte. (9)

Io non so ben ridir com’i’ v’entrai, (10)
tant’era pien di sonno a quel
punto (11)
che la verace via
abbandonai  (12)

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto(13)
là dove terminava quella
valle  (14)
che m’avea di paura il cor
compunto(15)

guardai in alto e vidi le sue spalle  (16)
vestite già de’ raggi del
pianeta  (17)
che mena dritto altrui per ogni
calle(18)

Allor fu la paura un poco queta, (19)
che nel lago del cor m’era
durata  (20)
la notte ch’i’ passai con tanta
pieta(21)

Cîntul debutează cu rima din versurile 1 și 3: vita smarrita. Luăm din versul precedent rima pentru 2, 4, 6: oscura – dura – paura. Luăm din versul precedent rima pentru 5, 7, 9: forte – morte – scorte. Luăm din versul precedent rima pentru 8, 10, 12: trovai – entrai – abbandonai. Luăm din versul precedent rima pentru 11, 13, 15: punto – giunto – compunto. Luăm din versul precedent rima pentru 14, 16, 18: valle – spalle – calle. Luăm din versul precedent rima pentru 17, 19, 21: pianeta – queta – pieta. Şi tot aşa mai departe, de-a lungul tuturor versurilor, pînă la finalul Divinei Comedii

Povestea principală este aparent simplă. La jumătatea drumului “vieții noastre” (adică la 35 de ani), Dante se rătăcește de la drumul drept și se pomenește într-o pădure îngrozitoare. Pe cînd se străduiește să iasă de-acolo, e atacat de trei fiare oribile: un leopard, un leu și o lupoaică. Acestea îi opresc ascensiunea spre lumina soarelui. Dar îi vine în ajutor cineva, care se dovedește a fi duhul poetului latin Virgiliu, model artistic și autor de căpătîi al lui Dante. Condus de Virgiliu – care îi propune să străbată ținuturile de după moarte, pentru a le cunoaște pe ele și pentru a se cunoaște pe sine, în vederea cîștigării vieții virtuoase și a mîntuirii – protagonistul pătrunde în Infern. Încă de la început, planul concret al acțiunii se împletește cu cele simbolice, alegorice. “E lucru neobișnuit ca acela care face experiența pe lumea cealaltă să fie însuși autorul poemului, care vorbește la persoana întîi, ca eroii «viziunilor» medievale. Nu există precedente în poemele antice. Derivă de aici că toate aspectele atinse de autorii din trecut dobîndesc, prin această participare directă la acțiune, un mai mare dramatism. Observația este valabilă aproape totdeauna și pentru Virgiliu: episoadele coborîrii lui Enea în Infern sînt mai descriptive în detalii și narate, cele paralele ale lui Dante sînt mai esențializate și mai suferite, fiindcă sînt văzute din perspectiva interioară a celui ce povestește. Sigur că trebuie să ținem seama și de temperamentul și stilul celor doi mari poeți, precum și de modul diferit în care civilizația romană și cea creștină percepeau lumea de dincolo. Este clar că realismul «trăit» al lui Dante are o trăsătură nouă, față de care nu există precedente, iar stilul său este mai expresiv decît oricare altul, pînă la a invoca și a căuta «rime aspre și răgușite», atunci cînd trebuie să descrie ultimul cerc al Infernului (XXXII, 1-3), pînă la a cuceri tonuri foarte delicate, mai ales în Purgatoriu, adaptat la starea de nostalgie a sufletelor penitente și pînă la a exprima cu o solemnitate luminoasă gloria din Paradis”[2].

Nimic nu este întîmplător la Dante, cel mai important poet al Evului Mediu, într-o perioadă cînd simbolistica era relevantă. “Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existența nu e făcută din elemente, energii și legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele înseși, dar mai ales indică altceva, mai înalt, și pînă la urmă însăși înălțimea, pe Dumnezeu și lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol și îndreaptă privirile spre ceea ce o depășește. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo”[3]. Universul întreg era plasat sub îmbrățișarea lui Dumnezeu, cu cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. “Simbolismul ontic al numerelor s-a contopit cu cel creștin. Datorită vîrstei lui Isus, numărul 33 a dobîndit o semnificație mistică. Cu ajutorul interpretării alegorice au fost aprofundate numerele «mistice» ale Bibliei. Augustin a meditat mult asupra lor. Petru a prins 153 de pești (Ioan 21, 11). Ce înseamnă acest număr? El rezultă din adunarea numerelor de la 1 pînă la 17. Numărul 17 = 10 (cele zece porunci) + 7 (Sfîntul Duh). Cei 153 de pești sînt deci credincioșii care îndeplinesc poruncile din dragoste și nu din frică. Numărul 153 poate fi considerat însă și ca 3 ori 50, la care se adună 3 ca multiplicator. Și ce e 50? Răspuns: 40 + 10. 10 este plenitudo sapientiae, întrucît 7 înseamnă Creațiunea și 3 Sfînta Treime. 4 este numărul lucrurilor trecătoare (anotimpurile, vînturile, părțile lumii). 40 reprezintă deci biserica temporală, iar 10 numărul răsplătirii. Ca atare, 50 înseamnă biserica viitoare… etc.”[4].

Constituția imaginară a lumilor dantești sintetizează această simbolistică sacră. Infernul se compune dintr-o zonă preliminară, Antiinfernul, și cele nouă cercuri succesive, unde se coboară spre cele mai diverse păcate. Purgatoriul cuprinde Plaja (pe care debarcă duhurile după moarte), Antipurgatoriul (un spațiu de așteptare, în vederea admiterii către expiere), cele șapte cornișe ale muntelui (unde se urcă printre personaje care ilustrează cele șapte păcate capitale) și Edenul. Paradisul include nouă ceruri (în care se zboară printre duhuri fericite) și Empireul, unde se află Dumnezeu. Numărul perfect, al Sfintei Treimi, este repetat de trei ori și i se adaugă numărul unu, efigie a divinității, pentru a se obține cifra rotundă, simbol al perfecțiunii (1 + 3 + 3 + 3 = 10). Numerologia se regăsește de asemeni în structura formală a capodoperei: există trei lumi de dincolo, descrise în trei cărți diferite, fiecare cu cîte 33 de cînturi (vîrsta lui Cristos), la care se adaugă cel introductiv, încît se ajunge la o sută, care este 10 înmulțit cu sine însuși (1 + 33 + 33 + 33 = 100). Versurile sînt dispuse în terține, care se configurează în terza rima.

Dorința globalizatoare a lui Dante, de cuprindere a totalității, se reflectă și în strategia sa artistică. Operele literare, pentru a fi mai ușor pricepute, se împart pe genuri. Ne uităm dacă o scriere este epică, sau lirică, sau dramatică. Să ne amintim, foarte succint, accepţia acestor categorii. Opera epică are personaje şi acţiune (un roman, de pildă). Într-o operă lirică sentimentele se transmit direct, prin figuri de stil, iar în poezie avem de obicei versuri, strofe, rimă (sau ea poate lipsi în lirica modernă). Opera dramatică are personaje pe scenă, într-un spectacol public, schimb de replici, dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, consacrate. Capodopera lui Dante nu ţine seama însă de asemenea tipare! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni. Autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei și al Europei centrale, precum şi la nenumărate întîmplări şi aventuri, la eroi, nobili, oameni simpli, militari, autori, filosofi, episcopi, papi și regi, care au trăit cu adevărat în Antichitate sau Evul Mediu, dar şi la personaje imaginare, din operele artistice sau din mitologie. “Sînt mai bine de cinci sute de personaje. Nici o altă operă medievală nu cunoaște, măcar de departe, o bogăție asemănătoare”[5]. Statutul ontologic încăpător al ficțiunii permite întîlnirea, în lumea de apoi, a unui poet celebru din Antichitate sau a unui scriitor ucenic din Evul Mediu cu vreun personaj literar inventat, vreun rege glorios sau vreun papă penitent, iar dialogurile născute între ei sînt destinate să ofere explicații despre trecuta lor existență, ori despre orînduirea social-politică mai bună a lumii de toate zilele. O crede și Benedetto Croce: “Am putea în mod potrivit să numim această lucrare a lui Dante un «roman teologic», sau «etico-politico-teologic», prin analogie cu romanele «științifice» sau «sociale», care s-au scris în vremuri mai apropiate de noi și se mai scriu încă”[6].

Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri. Ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, în celebra terza rima, după modelul tocmai examinat. Terținele sînt incluse în 100 de cînturi, care constituie cel mai extins poem al culturii europene. Găsim foarte numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care autorul își exprimă sensibilitatea și intră în dialog cu cele mai variate sentimente pe care i le stîrnește cititorului. Bijuteriile stilistice se întind de la aliterații și simetrii, la nivelul cuvîntului și al versului (“Non vide me’ di me chi vide il vero” – n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul), la metafore și comparații, la nivelul terținei, sau spectaculoase recitaluri de iscusință, întinse pe suprafața cîtorva zeci de terține[7].

Divina Comedie este dramatică: pe scena improvizată a poemului asistăm la confruntări violente între personaje, sîntem spectatorii unor dialoguri extrem de virulente. De pildă, în cîntul XXIII din Infern, Dante și Virgiliu abia scapă de urmărirea amenințătoare a dracilor, alergînd din răsputeri și aruncîndu-se pe jgheabul prăpastiei, pînă în cercul următor. În cînturile III și V din Infern, personajul Dante leşină, fiindcă nu mai suportă formidabila tensiune dramatică. În cîntul XXVII din Paradis, toți sfinții și duhurile fericite se înroșesc de rușine, auzind invectivele grele cu care Sfîntul Petru pedepsește corupția și nelegiuirea Papalității medievale. Iată, așadar, că poemul dantesc este epic, liric și dramatic – e totul.

Complexitatea semnificativă a Divinei Comedii nu e deloc întîmplătoare. Dante ne atrage atenția asupra ei deja într-o lucrare de estetică, intitulată Convivio (Ospăţul). Pe urmele Sfîntului Toma din Aquino, poetul ne arată cum putem citi în mod literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, textul ne va dezvălui aspecte deosebite. “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt”[8].

După ce Dante a stabilit, în mod teoretic, supraetajarea de semnificații, a aplicat-o practic în versurile Divinei Comedii. Să-i examinăm prima terțină:

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

“La jumătatea drumului vieţii noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul drept era rătăcit.” Despre ce vorbește aici poetul? Cum adică la jumătatea drumului vieţii noastre? Să observăm că Dante nu zice la jumătatea vieţii “mele”, ci a vieţii “noastre”. Am putea regăsi în Biblie pasajul după care “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani” (Psalmi, 89, 10). Dacă autorul italian se referă la viaţa generică a unui om, iar jumătatea lui 70 este 35, știind că Dante s-a născut în 1265, înseamnă că ni se indică, printr-o aluzie biblică, anul 1300 ca dată pentru rătăcirea sa în pădure și expediția fabuloasă. Însă, ca să pricepem lucrurile, trebuie să trecem dincolo de vorbele de la suprafață: să mergem la Biblie, să decriptăm analogia, să ne documentăm în probleme de biografie dantescă etc. Dar trebuie să cunoaștem și elemente de natură istorică: în 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate pentru toţi cei ce vor merge la Roma, spre a se căi și a regăsi dreapta credinţă. Unii au pornit la drum către Roma geografică, alţii, ca Dante, au plecat în pelerinaj căre Roma simbolică, a tărîmului de dincolo. Călătoria spre descoperirea Paradisului echivalează cu fuga de păcat și redescoperirea virtuții (lectură morală), o regăsire a harului dăruit de Dumnezeu (lectură anagogică). Expediţia debutează “la jumătatea drumului vieţii”, adică la punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică). În versul al doilea – “m-am pomenit într-o pădure întunecată” – se face deja trecerea de la persoana I plural (viaţa noastră) la persoana I singular (m-am pomenit). Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratorul? Autorul? Ambiguitate. Ce înseamnă “m-am pomenit”? Protagonistul se află cu adevărat într-o pădure (nivel literal)? Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel imaginar)? Protagonistul visează că se află într-o pădure (nivel oniric)? Nu ştim. Dar ce este “pădurea întunecată”? Un teren întins, acoperit de copaci? Citim totul în mod literal, adică vedem cu ochii minții un om care umblă printr-un codru? Sau este vorba de pădurea nelegiuirilor? Autorul ne comunică oare şovăielile sale etice? Sau ne gîndim la pădurea păcatelor? Şi atunci Dante ne spune că, la treizeci și cinci de ani, a fost copleșit de groază, fiindcă a rătăcit calea virtuții (“la diritta via era smarrita”)? Se referă cumva la pierderea temporară a credinţei religioase? Toate aceste lecturi paralele, fără depășirea coordonatelor textuale obiective, sînt posibile – în limitele perspicacității, inteligenței și culturii cititorului. Semnificațiile diferite ale Divinei Comedii se completează și se îmbogățesc una pe cealaltă, nu se concurează și nu se elimină reciproc.

Note:

[1] Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 169.
[2] Italo Borzi, Introduzione, în Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993, p. 28, trad. rom. a citatului: L.A.
[3] R. Guardini, Sentimento dell’esistenza e rappresentazione del mondo nel medioevo, în Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965, p. 59, trad. rom. a citatului: L.A.
[4] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 578.
[5] E.R. Curtius, op. cit., p. 424.
[6] Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921, p. 60, trad. rom. a citatului: L.A.
[7] Vezi Laszlo Alexandru, Un exemplu de simetrie la Dante, în vol. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013, p. 151-154; id., Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore, în vol. cit., p. 155-160; id., Un joc de cuvinte la Dante, în vol. cit., p. 45-48; id., Măiestrie artistică la Dante: hipotipoză cu hendiade, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 11/noiembrie 2013 etc.
[8] Ospăţul, trad. Oana Busuioceanu, în vol. Dante, Opere minore, ed. Virgil Cîndea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, p. 243-245.

 

Advertisements

Examenul de credință (9)

Ravenna3

Pd_XXIV_25

«Adînca stare divină la care mă refer acum, în minte mi-o imprimă de mai multe ori învățătura evanghelică» (v. 142-144). Evanghelia consolidează prin numeroase argumente credința lui Dante. “Taina Sfintei Treimi este afirmată în numeroase pasaje evanghelice (Matei 28, 19; Ioan 14, 16 și 26; A doua epistolă către Corinteni 13, 13; Întîia epistolă sobornicească a lui Petru 1, 2; Întîia epistolă sobornicească a lui Ioan 5, 7)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_26

«Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește’. Ca boierul care-aude ce-i place și-apoi pe slujnic îl îmbrățișează, lăudîndu-l de vestea bună, îndată ce acela tace» (v. 145-150). Credința sporește treptat, pe măsura confirmării temeiniciei sale, din diverse surse. Sfîntul Petru s-a bucurat auzindu-i răspunsul. “Terțina care încheie tot dialogul, și mai ales proclamația făcută în ultima secvență solemnă, umple de strălucirea unui foc dintr-un incendiu (de la scînteie la flacără) și cu stabilitatea nezdruncinată a astrelor acea credință, care trăiește în sufletul autorului protagonist. Nu întîmplător al treilea vers va fi reluat, aproape ca o autocitare, la distanță de patru cînturi, pentru a exprima splendoarea adevărului, contemplat cu absolută siguranță (XXVIII, 87)” (Chiavacci Leonardi). “Steaua fixă se referă la temeinicia egală și liniștită; scînteia care se extinde în flacără este forța expansivă a credinței” (N. Sapegno).

Pd_XXIV_27

«așa m-a binecuvîntat cîntînd, de trei ori m-a încins, cum am tăcut, apostolica lumină la a cărei poruncă am grăit; astfel i-am plăcut în cele spuse!» (v. 151-154). Lumina înaltului slujitor divin l-a încercuit de trei ori cîntînd pe Dante, în semn de binecuvîntare. “Nu este un autoelogiu, ci semnul unei bucurii interioare, care ajunge la apostol și la călător din apartenența la aceeași credință, ce dăruiește exaltare și bucurie” (T. Di Salvo). “Raportul nu mai este acela, rece și doctrinar, de la maestru la învățăcel, plasat în comparația din deschidere (v. 46-51), ci acela mai familiar dintre boier și slujitor, care duce apoi la îmbrățișare. Desfășurarea pătimașă a dialogului a dezvăluit că nu este vorba despre o problemă de doctrină, ci despre viață. (…) Duhul Sfîntului Petru, care-l încununează pe Dante binecuvîntîndu-l, este cea mai înaltă mărturie posibilă despre credința lui, și ea va fi citată la începutul cîntului următor (v. 11-12), ca o coroană dată creștinului, așa cum se va da (se speră că se va da) cununa poetului (v. 7-9)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Examenul de credință (8)

Pd_XXIV_21

«‘Oh, sfinte părinte, duh ce vezi ce-ai crezut, încît ai întrecut în goana spre mormînt mai tinere picioare’» (v. 124-126). Dante își începe răspunsul, reamintind chiar puterea credinței manifestate de interlocutorul său. “La vestea că mormîntul lui Cristos e gol, Petru și Ioan s-au pornit în fugă într-acolo, iar apostolul Ioan, mai tînăr decît colegul său, a ajuns primul. Totuși nefiind sigur de învierea petrecută, a rămas ezitînd pe prag, în timp ce Petru, mai sigur de credința sa, a intrat imediat, întrecîndu-l (Ioan 20, 3-9; cf. și Monarhia III, IX, 16)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_22

«am început eu, ‘tu vrei să-mi arăt aici forma credinței, dar și de cauza ei m-ai întrebat. Și răspund: Eu cred în unul Dumnezeu, singur și etern, ce toate cerurile le mișcă, nemișcat, cu iubire și dorință» (v. 127-132). Răspunsul călătorului răsună ferm: el crede în Dumnezeul unic, etern și neclintit, care a pus întregul univers în mișcare, sub impulsul iubirii. “Primul articol din Crezul catolic este interpretat cu unele afirmații din scolastică, după procedura deja adoptată în parafraza la Tatăl Nostru (Purgatoriu XI, 1 sqq.): Dumnezeu, unic și etern, este Motorul nemișcat, care mișcă tot universul, imprimîndu-i iubire și dorință (cf. Paradis I, 76-78; XXXIII, 143-145)” (E.A. Panaitescu). “Înalta proclamație pe care Dante o face aici despre credința lui, în tăcerea cerului înstelat – tăcere creată de cuvintele lui, se înțelege – are o scandare de absolută, neștirbită siguranță. Cuvintele sînt tocmai cele din Crez, dar ritmul endecasilabului și al terținei le conferă o autoritate pe care nici un alt context n-o poate oferi. Recunoaștem aici aceeași ardoare fermă a celui care, în legătură cu nemurirea sufletului, scria astfel în Convivio: «eu așa cred, așa afirm și așa sînt sigur de cealaltă viață mai bună, după ce trece aceasta, acolo unde trăiește acea doamnă slăvită, de care a fost sufletul meu îndrăgostit…» (II, VIII, 16)” (Chiavacci Leonardi). “Un Dumnezeu unic, etern, creator al universului; sînt cele trei caracteristici ale Dumnezeului ebraic-creștin, proclamate în Crez, iar ultimul include formula aristotelică (le mișcă / nemișcat), preluată de teologie. Dar la aceste caracteristici se adaugă, în al treilea vers, calitatea care din acel prim motor face o persoană: el dă viață universului din iubire, iar universul la rîndul său este mișcat doar de dorința – care este și ea plină de iubire – de a se întoarce la el (cf. I, 76-77). Cele două cuvinte – iubirea (lui Dumnezeu), dorința (creaturilor) –, care marchează tot Paradisul dantesc, se includ în formularea primului articol al credinței, transformîndu-i caracterul filosofic într-o realitate vie” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_23

«Și la această credință n-am eu doar dovezi fizice și metafizice, ci mi-o dă și adevărul ce-aici plouă» (v. 133-135). Pentru consolidarea credinței acționează nu numai argumentele de natură fizică și metafizică din univers, ci și adevărul revelat în scripturi. “Mărturia de credință redusă la termenii săi esențiali este cuprinsă într-o propoziție: cred în Dumnezeu unul și trinitar, motorul nemișcat al universului. Nu există completări care să ne împingă să ne gîndim la o atitudine revoluționară. Conservatoare sînt argumentele care, după el, conduc la credință și o păstrează: dovezile sînt fizice și metafizice și ultime, dar nu mai slabe decît cele oferite de adevărul revelat. Tonul mărturiei este solemn, cum se cuvine în momentele de maximă concentrare, determinat și de alegerea cuvintelor și de ritmul emoționat, dar savant controlat. Nu este o pagină de mare poezie, ci o pagină construită cu rigoare și chiar răspunzînd funcției sale de sinteză, în puține cuvinte, pentru un vast conținut de gînduri și sentimente” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_24

«prin Moise, prin profeți și prin psalmi, prin Evanghelie și prin voi ce-ați scris, după ce Duhul încins v-a făcut roditori. Și cred în trei persoane eterne, și pe-acestea le cred o esență ce-i una și-ntreită, încît primește laolaltă “sînt” și “este”» (v. 136-141). Revelațiile divine sînt cuprinse în cărțile biblice. Ele confirmă credința călătorului în Dumnezeul unic în cele trei ființe ale sale.  “Dovezile existenței lui Dumnezeu, în domeniul științific și speculativ, sînt oferite de teologi (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, II, 3; Contra Gentiles I, 12), dar ele trebuie să le însoțească pe cele din Biblie, fiindcă hagiografii au scris sub inspirația directă a Sfîntului Duh. În versul 136, Dante prezintă Vechiul Testament în diviziunea sa tradițională: cărțile din Pentateuh (prin Moise), cărțile istorice și profetice (prin profeți) și cărțile didactice (prin psalmi). Noul Testament este amintit prin cele patru evanghelii și apostolii care au fost autorii altor cărți (Faptele, Epistolele, Apocalipsa)” (E.A. Panaitescu). “După ce Duhul încins: după ce Duhul divin v-a făcut roditori, adică sfinți: de Rusalii, Sfîntul Duh, coborînd asupra apostolilor adunați laolaltă, le-a luminat mințile și inimile, făcîndu-i în stare de a vorbi cu înțelepciune divină (Faptele Apostolilor 2, 1 sqq.). Toată Scriptura așadar, cea veche și cea nouă, dă mărturie despre cel dintîi articol al credinței” (Chiavacci Leonardi). “În trei persoane eterne: după Dumnezeul unic și etern, afirmat și de filosofie, Dante proclamă acum adevărul care este specific doar credinței creștine, adică taina Sfintei Treimi: în Dumnezeu sînt trei persoane, care sînt totodată unul și trei, astfel că despre ele se poate vorbi cu verbul la persoana a III-a plural (sînt) sau singular (este)” (Chiavacci Leonardi).

Ambrogio_Lorenzetti2

Profeția exilului (10)

miniatura1

Pd_XVII_28

«Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste» (v. 133-135). Reproșurile directe ale poetului îi vor viza pe oamenii cei mai puternici ai vremii. Un asemenea curaj este motiv de onoare. “Strigătul era adesea în limbajul medieval strigătul de acuzație, proclamarea publică a unei acuzații făcute de judecător; cu un judecător al adevărului afirmat curajos, fără rezerve, Dante se asimilează pe sine ca poet și se angajează într-o proclamare publică și infamantă a delictelor care se comit împotriva societății și împotriva moralei” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_29

«De aceea ţi se-arată în aste cercuri, pe munte şi-n valea dureroasă doar duhuri cunoscute prin faimă, căci sufletul celui ce-ascultă nu se potoleşte şi nu se-ncrede în pilde cu rădăcini neştiute şi-ascunse, nici în argumente neclare’» (v. 136-142). În timpul călătoriei sale din Infern, Purgatoriu și Paradis, poetul a întîlnit doar personaje faimoase, ca să priceapă mai ușor și să transmită mai limpede învățăturile aici dobîndite. Situațiile ambigue și exemplele nerelevante nu au putere de convingere. “În ultima parte a cîntului, dialogul dintre Dante și Cacciaguida devine, în mod evident, un monolog prelungit pe care Poetul și-l recită lui însuși. O adversitate dureroasă, de atîtea ori resimțită în peregrinările sale din exil, frînează în el ardoarea mesianică, pe care Cacciaguida vrea să i-o comunice. Exilatul are nevoie de ajutor, trebuie să depindă de alții, mai ales de cei puternici, tocmai cei împotriva cărora strigătul lui s-a ridicat cu mai mare violență: conștiința sa va trebui să cadă de acord cu adevărul; totuși, doar adevărul îi asigură omului faima printre cei ce-acest timp îl vor numi vechi. Metafore scurte, violente, descoperă tensiunea interioară, care s-a acumulat în lumea nesfîrșit de-amară. (…) Dante astfel proclamă cele două principii fundamentale ale Divinei Comedii și ale artei adevărate: profund înrădăcinată în adevăr și mesageră solemnă a lui, poezia, fără a coborî vreodată la o pură valoare practică, trebuie să le ofere hrană vitală oamenilor doritori de adevăr, în afară de frumusețe, iar acest strigăt va fi ca vîntul ce izbește mai tare vîrfurile mai înalte. (…) Dar pentru a fi hrană vitală, poezia trebuie să se sprijine pe concret (v. 136-142), trebuie să aducă la viață creațiile fanteziei din cea mai vie realitate” (E.A. Panaitescu).

miniatura2

Profeția exilului (8)

Pd_XVII_22

«Şi-a adăugat: ‘Fiule, astea-s lămuririle pentru ce ţi s-a spus; iată uneltirile, care după cîteva ocoluri ţi-s ascunse. Însă nu vreau să le porţi pică semenilor, fiindcă ţi se lungeşte viaţa-n viitor, mult dincolo de pedeapsa perfidiilor lor’» (v. 94-99). În ciuda soartei vitrege care i se pregătește, Dante nu va trebui să-și urască adversarii: persecuțiile lor nedrepte vor fi sămînța gloriei sale viitoare. “În esență discursul lui Cacciaguida confirmă, cu referințe precise, că poetul va fi condamnat la exil: este întîi de toate o confirmare dureroasă, dar și o celebrare a privilegiului că, drept consecință a suferinței, nepotului i se va permite să devină purtătorul unui mesaj de salvare pentru omenire. Dante va fi exilat, va cunoaște căile durerii și ale sărăciei, dar exilul lui va coincide cu o radicală desprindere de o lume, cu care orice discurs despre valorile creștine este imposibil: adevăratul exilat nu este poetul, ci societatea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spre care trebuie să fie reîndrumată. Aceasta este misiunea apostolică, încredințată din înălțimea cerurilor lui Dante, ca restaurator al legii evanghelice. Suferința devine așadar condiția esențială pentru ca poetul să fie demn de misiunea apostolică și să cîștige capacitatea de-a se întîlni cu divinitatea, de a-i asculta vocea și de a le-o transmite oamenilor vii” (T. Di Salvo). “Însă nu vreau: cu alte cuvinte: vei cunoaște amărăciunea exilului, iar pentru asta răspunderea le va reveni concetățenilor tăi, dar la urmă tu vei fi învingătorul, fiindcă vei cunoaște calea mîntuirii și a fericirii. Iar adversarii tăi vor rămîne cu bucuria meschină a victoriei invalidată pe plan moral și cu certitudinea că vor fi pedepsiți în eternitate. În cuvîntul infuturarsi (inventat de Dante), ţi se lungeşte viaţa-n viitor, să nu vedem o aluzie la faima de care va beneficia poetul prin intermediul operei sale: ci la certitudinea că, pe calea pe care a pornit, va ajunge la acea fericire ce va dura în eternitate: adică va fi primit în Paradis” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_23

«După ce, tăcînd, a arătat că-i gata duhul pios din ţesut pînza pe care i-am întins-o pe urzeală, am început, ca omul ce rîvneşte, şovăind, un sfat de la persoana ce vede şi vrea drept şi iubeşte» (v. 100-105). Cacciaguida a tăcut, terminîndu-și răspunsul. Dante s-a pregătit, ezitînd, să-l întrebe altceva. “Pentru a înțelege trimiterea la pînză și la urzeală, să ne amintim că la războaiele de țesut cu mîna, acum aproape complet dispărute, urzeala era ansamblul firelor dispuse și întinse pe ramă: cînd se începea munca, firele erau țesute și aduse la rezultatul dorit. Aici îndoielile poetului sînt urzeala, iar țesătura este răspunsul lui Cacciaguida. Raportul dintre Cacciaguida, care lămurește și rezolvă îndoielile și nesiguranțele, respectiv Dante, care întreabă, nu este doar acela dintre școlar și omul matur, înzestrat cu înțelepciune și virtute. E sentimentul acela mult mai intens și liniștitor al omului care întreabă și știe că cel ce-i va răspunde simte pentru el afecțiune și de aceea răspunsul va fi lipsit de rezerve mentale, sincer și corect în toate detaliile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_24

«‘Văd bine, părintele meu, cum năvăleşte vremea către mine spre a izbi mai rău cînd nu te-aștepți; încît cu prudenţă e bine să mă înarmez ca, de mi-e smuls locul cel mai drag, să nu le pierd celelalte prin stihurile mele» (v. 106-111). Poetul a devenit conștient că va urma pentru el o etapă dificilă, care îl va obliga să acționeze și să vorbească foarte prudent. “Problema este cea a intelectualului izgonit: alungat de oamenii la putere, constrîns să ceară găzduire, în imposibilitatea de a-și exercita activitatea obișnuită, totuși doritor să își urmeze conștiința, care-i impune să spună adevărul cu orice preț, intelectualul dacă nu vrea să se trădeze pe sine însuși trebuie să înfrunte riscul de-a fi exclus, persecutat, poate chiar ucis. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să aleagă între compromis și idealuri, între obligația de a nu vorbi și a nu lovi și nevoia de a obține mijloacele de subzistență, între libertate și aservire. Problema lui Dante este cea a intelectualilor care în toate timpurile s-au pomenit acționînd în societăți violente, exclusiviste, incapabile să le dea spațiu de manifestare oamenilor cu păreri diferite” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Profeția exilului (7)

Pd_XVII_19

«dar înainte să-l înşele gasconul pe înaltul Henric, vor apărea scîntei ale virtuţii sale, în nepăsarea pentru arginţi şi greutăţi» (v. 82-84). Dezinteresul material și implicarea energică a lui Cangrande în faptele virtuoase vor fi cunoscute chiar înainte ca papa să-l  inducă în eroare pe împărat. “Papa Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 83), în 1310 l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia pentru a restabili aici autoritatea imperială. Într-o a doua etapă a devenit reprezentantul intereselor casei regale franceze De Anjou, care urmărea să-și extindă dominația în Italia și l-a împiedicat pe împărat în încercările sale” (E.A. Panaitescu). “Papa Clement al V-lea, un francez din Gasconia, întîi l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și apoi l-a boicotat: idealului universal al lui Henric și al lui Cangrande i se opunea politica filofranceză a papei. Tînărul Cangrande apără așadar idelurile imperiale, se include în proiectul omenirii eroice și dezinteresate, este un om virtuos și liberal, tocmai fiindcă li se opune prin dezinteresul său economic negustorilor din perioada comunală și prin noblețea sa de războinic celor care, în cadrul Comunelor, ignorau valoarea spadei” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_20

«Măreţia lui va fi încă mai cunoscută, iar duşmanii săi n-o vor putea ascunde. De la el te-aşteaptă şi de la binefacerile lui; prin el va fi schimbată multă lume, mutîndu-şi condiţia bogaţii şi calicii» (v. 85-90). Faptele lui remarcabile vor trebui admise chiar și de dușmanii săi. Dante va putea să-și pună liniștit speranțele în personalitatea strălucită a lui Cangrande. “Măreţia lui va fi încă mai cunoscută: toți cronicarii și scriitorii vremii sînt de acord în elogierea calităților militare și diplomatice ale lui Cangrande della Scala, precum și a liberalismului său (Villani, Cronica X, 140; Petrarca, Rerum memorandarum liber II, 83-84; Boccaccio, Decameron I, VII, 5). Dante, care i-a fost oaspete din 1315 pînă aproximativ în 1320, a văzut în el un posibil restaurator al autorității ghibeline și imperiale în Italia, lăudîndu-l și în Epistola XIII, 2-3” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Cangrande depășește cronica și chiar elogiul, pe care poetul i-l înalță din recunoștință, și se încarcă de semnificații simbolice: el e cel ce merge în lume ca restaurator al dreptății, îi strivește pe cei puternici și nedrepți, îi răsplătește pe săraci, trezește speranța unor noi raporturi sociale. Aici transfigurarea se concretizează în prevestirea principelui care va conduce omenirea pe care Dante o visează și o pregătește” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_21

«Şi le vei purta scrise-n minte despre el, dar nu le vei spune’; şi-a zis lucruri de necrezut chiar pentru cei ce-or fi de faţă» (v. 91-93). Cacciaguida și-a continuat prevestirile în legătură cu alte fapte ale lui Cangrande della Scala, așa de glorioase încît îi vor uimi chiar și pe cei ce le vor vedea. Însă poemul nu le mai consemnează. “După ce iubirea, ura și durerea exilului s-au adunat și s-au decantat în acel cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate («unde – comentează Grabher – se află orgoliul și drama unei singurătăți, la care ajung cercetătorii sublimi ai piscurilor inaccesibile, ce transmit astfel amețeala de-a se simți deasupra tuturor, dar și tristețea indignată de a vedea că nimeni nu-i urmează»), sufletul Poetului se odihnește senin în oaza de ospitalitate a unor boieri generoși și «curtenitori». Sub însemnul care include sfînta pasăre, ei îl lasă pe Dante să spere la ceva mai mult decît un ajutor pentru nevoile lui materiale, fiindcă în familia Scaligeri, și mai ales în Cangrande, Poetul se încredea pentru realizarea unuia dintre cele mai înalte idealuri ale sale: restaurarea Imperiului. Înainte de a proclama valoarea propriei poezii și misiunea artei sale, Dante a descris astfel idealurile pe care ea își propune să le realizeze pe pămînt: cetatea ideală (Florența), cetățeanul ideal (Cacciaguida), suveranul ideal (Cangrande). Și, deasupra tuturor, vocea, strigătul poeziei sale” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina3

Profeția exilului (5)

Pd_XVII_13

«Vina va fi strigată în urma părţii urgisite, după obicei; dar pedeapsa va fi mărturie pentru dreptatea care o împarte. Vei părăsi orice lucru scump şi drag; asta e prima săgeată cu care străpunge arcul exilului» (v. 52-57). Vina pentru confruntarea civilă din Florența va fi pusă oficial pe seama celor învinși, cum se întîmplă mereu. Însă justiția divină îi va pedepsi aspru pe adevărații răspunzători. Dante va trebui să se despartă pentru totdeauna de persoanele și locurile iubite. Aceasta este prima mare suferință pe care o provoacă mereu exilul. “Profeția, căreia Poetul îi conferă un ton voit nedeterminat, face trimitere la evenimentele triste care au îndoliat Florența și facțiunea negrilor, după alungarea albilor și, în special, la sfîrșitul mizerabil al celor doi dușmani implacabili ai săi, Corso Donati (cf. Purgatoriu XXIV, 82-90) și Bonifaciu al VIII-lea (cf. Purgatoriu XX, 86-90)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_14

«Vei simţi ce amară e pîinea altuia şi ce greu e drumul la urcat şi coborît pe treptele altuia» (v. 58-60). Dante va trebui să suporte sărăcia și jignirile. “A doua umilință dureroasă provocată de exil, după cea a părăsirii lucrurilor celor mai dragi, este de-a trebui să-ți cerșești pîinea, să-ți cauți un adăpost, un acoperiș deasupra capului. Nu există însă nimic josnic și demn de dispreț în aceste cuvinte; descrierea condiției de exilat scoate în evidență două momente de severă suferință: amărăciunea și greutatea acestei vieți. (…) Prin asemenea pasaje, suferința sa personală devine universală, iar poetul este simbolul tuturor celor ce suferă pe nedrept din cauza abuzurilor” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_15

«Şi încă mai tare îţi va apăsa umerii turma ticăloasă şi neghioabă, cu care vei cădea în astă vale; că toată ingrată, smintită şi vrăjmaşă se va năpusti asupra ta; dar, ceva mai tîrziu, ea, nu tu, va rămîne cu tîmpla înroşită» (v. 61-66). Un nou pericol va apărea din partea tovarășilor de exil, care îl vor agresa pe Dante. Dar și aceștia vor fi învinși de mersul evenimentelor. “Exilații guelfi albi și ghibelini, după ce s-au unit între ei, au încercat de mai multe ori să revină la Florența pe calea armelor. În documentele dintr-o întîlnire pregătitoare, la San Godenzo nel Mugello (8 iunie 1302), apare și numele lui Dante. Dar, îndată după aceea, Poetul și-a luat distanță de tovarășii din exil și n-a participat la tentativa lor, care s-a încheiat cu înfrîngerea sîngeroasă de la Lastra (20 iulie 1304), la care probabil că se referă cu expresia va rămîne cu tîmpla înroșită. Nu cunoaștem cu precizie motivele care l-au împins pe Dante la ruptura de ceilalți exilați, asupra cărora Poetul exprimă aici o judecată foarte aspră, și nici nu știm ce i-au reproșat ei pentru a-l urî la fel de înverșunat ca și guelfii negri (cf. Infern XV, 70-72). Del Lungo a avansat următoarea ipoteză: «caracterul inconfortabil al atitudinii sale rezervate, neîncrederea lui în inițiativele lor, neînțelegerile legate de oportunitățile de a acționa sau de a mai aștepta, au fost interpretate ca defetism și aproape ca o trădare, de către tovarășii nemernici»” (E.A. Panaitescu).

Ignoto_fiorentino

Profeția exilului (4)

Pd_XVII_10

«‘Contingenţa, care din caietul materiei voastre nu se întinde, e toată pictată în imaginea eternă: necesitate însă nu devine, decît ca oglindire în ochii privitorului a navei ce coboară pe rîu» (v. 37-42). Oamenii vii nu pot prevedea întîmplările din viața reală. Dar acestea sînt bine cunoscute în lumea de apoi. Totuși cunoașterea lor nu face ca ele să devină și obligatorii. Diferența stă în producerea faptelor și contemplarea lor. “Aici găsim nedezbătută, ci doar enunțată tema atotștiinței divine, însoțită de cea a libertății omului: Dumnezeu vede dinainte, dar nu predetermină, nu impune acțiunile omului; dacă ar face astfel, i-ar răpi libertatea și omul ar fi o creatură automată. Aceasta este o problemă mai ușor de enunțat, decît de rezolvat. Evul Mediu, de fapt, a încercat doar să facă acceptabilă dogma, care prezintă și atotștiința divină, și libertatea omului” (T. Di Salvo). “Necesitate: este propus din nou, dar în mod concis și cu un exemplu care, prin analogie, ar trebui să ne ajute să-l înțelegem, subiectul esențial, motivul – așa de amplu dezbătut în Evul Mediu – al raportului dintre libertate și necesitate, sau condiționare, sau determinare față de forțele subordonatoare. Dacă adevărata libertate îi aparține doar Creatorului, avînd în vedere că omul, ca urmare a păcatului originar, este mereu sclavul păcatului, și dacă nu i se pot impune Creatorului limite de acțiune, fiindcă voința sa (iar libertatea pentru un creștin este un fapt de voință, nu intelectual) este atotputernică și nu poate fi nicidecum condiționată, tot ce vrea el pentru om și care-i marchează acestuia destinul ar trebui să fie obligatoriu. Și atunci unde ar fi responsabilitatea omului? Și pe ce baze s-ar putea vorbi de răsplată sau pedeapsă? Aici Dante a încercat să scape de ezitarea concepției creștine, prin analogia cu ochiul care urmărește cursul unei nave ce coboară pe apă. Ochiul care vede nu determină firește mersul acesteia. Aceeași explicație prin analogie era și la Sfîntul Toma (Summa I, XIV, 13): «omul care observă drumul, de pe un deal… îi vede, prin urmare, totodată pe cei care trec pe drum». Dar exemplul nu rezolvă tema raportului dintre libertate și necesitate: există o dificultate de nedepășit, care n-a fost înfruntată de medievali. Apare o deosebire de fond între cel ce vede și observă ceea ce se întîmplă, și respectiv Dumnezeu, care vede lucrurile ce trebuie să existe și le cunoaște înainte să existe; întrucît le cunoaște dinainte (atotștiința), ar putea să le modifice sau să le condiționeze cum vrea, fiindcă cel care le creează nu doar este omniscient, ci și omnipotent” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_11

«De acolo, cum vine-n auz dulce armonie de orgă, îmi vine-n văz timpul ce ţi se pregăteşte» (v. 43-45). De pe chipul lui Dumnezeu, viitorul este văzut de duhul fericit în mod la fel de armonios cum pot fi auzite sunetele de orgă. “Cu alte cuvinte, Cacciaguida spune că el cunoaște viitorul strănepotului; nu fiindcă este înzestrat cu deosebite puteri de profeție, ci doar pentru că, la fel ca toate duhurile fericite, din imaginea lui Dumnezeu care se reflectă asupra lui dobîndește cunoașterea celor ce se desfășoară în timp, în istorie. Acest dar, de care se bucură ca ființă din Paradis, îl umple de fericire, la fel ca pe acela care ascultă muzica interpretată de o orgă. Evident însă că strămoșul vorbește din condiția sa de duh fericit, care se bucură de cunoașterea viitorului; poetul, în schimb, care umblă ca om viu, nu poate să nu resimtă amărăciune, aflîndu-și viitorul ce prevede exilul” (T. Di Salvo). “Orga, instrumentul muzical, care a rămas de-a lungul secolelor ca fiind cel mai reprezentativ instrument liturgic, le era cunoscută grecilor și a fost foarte mult folosită de bizantini. Se pare că prima orgă din Constantinopol a ajuns în Occident în anul 757, un dar pentru Pépin, regele Franței, de la împăratul bizantin. Orga medievală era mult mai simplă decît cea pe care o cunoaștem noi; avea rolul de a înlocui sau de a acompania vocea omului” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_12

«Cum a plecat Hipolit din Atena, pentru apriga şi perfida maşteră, aşa din Florenţa va trebui să pleci. Asta se vrea şi asta deja se-ncearcă şi-ndată se va face de către cine la asta se gîndeşte, acolo unde Cristos în fiecare zi se neguţează» (v. 46-51). La fel ca personajul antic, izgonit pe nedrept de acasă, Dante va fi exilat abuziv din Florența. Nedreptatea este pregătită și va fi aplicată de conducătorii Bisericii, unde valorile sfinte sînt zilnic folosite pentru îmbogățire materială. “Hipolit, fiul lui Teseu, după ce a respins avansurile amoroase ale mamei vitrege Fedra, a fost acuzat de aceasta că a încercat s-o seducă. Tatăl său l-a blestemat și l-a alungat din Atena (cf. Ovidiu, Metamorfoze XV, 497 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Bonifaciu al VIII-lea de mult timp intervenise în viața politică florentină, ajutînd strădaniile guelfilor negri împotriva celor albi, partid de care ținea Dante. Poetul, atît ca prim-prior, cît și ca membru în diferite Consilii ale cetății, se împotrivise cu hotărîre la proiectele Pontifului, care amenințau pacea internă a Comunei. După cum o dovedesc limpede cuvintele rostite de Cacciaguida (observația îi aparține lui Chimenz), Dante este convins că a fost victima unei ostilități personale a Papei împotriva sa. Îndată se va face: Dante a părăsit Florența la sfîrșitul lunii octombrie 1301, trimis ca ambasador în cetatea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a cere garanții cu ocazia venirii în Italia a lui Charles de Valois. După intrarea prințului francez în Florența (1 noiembrie 1301), Dante probabil că nu s-a mai întors niciodată în orașul său. Sentința din 27 ianuarie 1302 îl condamna la plata a cinci mii de florini, la doi ani de exil, la eliminarea eternă din orice funcție publică. Ea a fost confirmată la 10 martie 1302, printr-un decret care îl condamna pe Dante inclusiv la moarte” (E.A. Panaitescu). “Începe aici episodul consacrat exilului poetului, care îmbrățișează întregul cînt și poate fi divizat în diverse părți: de la v. 46 la v. 51 alungarea, expulzarea din cetate, de la v. 52 la 69, durerea și suferința, de la v. 70 la 93, consolarea din partea celor care l-au adăpostit, de la v. 94 pînă la sfîrșit căutarea unui sens și, în consecință, propunerea exilului ca moment exemplar: aici Dante se întîlnește cu situația lui Hipolit, devine și el un personaj cu o mitică forță morală care vrea să ofere, prin desfășurarea faptelor, exemple credincioșilor, cu dubla misiune de a descuraja de la eroare și de a încuraja la bine” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Profeția exilului (2)

Pd_XVII_4

«‘Vai, scumpă rădăcină a mea, care te-nalţi că, după cum văd minţile pămînteşti că nu-ncap în triunghi două obtuze, la fel vezi lucrurile contingente înainte de-a fi ca atare, privind punctul unde toate timpurile-s prezente» (v. 13-18). Călătorul îl elogiază pe strămoșul său care, fiind deja în Paradis, vede toate evenimentele trecute, prezente și viitoare din viața oamenilor, la fel de limpede cum aceștia văd că două unghiuri obtuze nu încap într-un triunghi (deoarece suma unghiurilor din triunghi nu poate depăși 180 de grade). Cunoaștere limpede a tuturor faptelor pămîntești este posibilă prin reflectarea lor pe chipul lui Dumnezeu. “Și în cîntul XXVIII Dumnezeu va apărea ca un punct, pentru a indica lipsa dilatării sale în spațiu, caracterul său imaterial și spiritual precum și absența dimensiunii sale istorice. El e în afara spațiului și a timpului, iar istoria tuturor timpurilor îi este mereu prezentă, întrucît El este mereu prezentul. Astfel sînt, cu ajutorul harului, inclusiv duhurile fericite” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_5

«pe cînd eram împreună cu Virgiliu, pe muntele ce vindecă sufletele şi coborînd în lumea defunctă» (v. 19-21). De-a lungul călătoriei prin Infern și Purgatoriu, Dante a fost deja avertizat sau amenințat, în legătură cu soarta aspră care-l așteaptă. “Purgatoriul vindecă și eliberează nu atît de păcate, care nu mai au puterea de a fi reafirmate, ci de slăbiciunea de care voința a fost copleșită în urma păcatului; acum trebuie redată voinței forța necesară pentru saltul divin” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_6

«mi s-au spus despre viaţa-mi viitoare vorbe grele, deşi mă simt ca un cub în loviturile soartei» (v. 22-24). În ciuda acestor sumbre auspicii, poetul rămîne foarte ferm în decizia de-a nu ceda în fața adversităților. “Pe fundalul marcat de pasiunea morală (imaginea vechii Florențe, prezentate în lume ca model al reînnoirii dorite) și de notele intime sufletești (meditația dureroasă despre soarta sa zbuciumată), se profilează acum figura însăși a Poetului, a cărui poveste are un început precis (vei părăsi orice lucru scump şi drag), cu împrejurări clar indicate (regretul plecării: aşa din Florenţa va trebui să pleci; amărăciunea sărăciei: vei simţi ce amară e pîinea altuia; greutatea neînțelegerii și a neîncrederii: și încă mai tare îţi va apăsa umerii turma ticăloasă şi neghioabă; proba crucială a singurătății: cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate), pentru a se sublima apoi în certitudinea unei misiuni morale (v. 124-135) și a unui viitor glorios (v. 98). Contrastul dintre Florența de odinioară și Florența prezentă, trasat în cele două cînturi precedente, este «motivul subînțeles al dramei vieții sale cetățenești și al catastrofei prin care deocamdată s-a încheiat: exilul. Iar exilul, cu neliniștea dată de depărtare, cu sărăcia, cu turma ticăloasă și neghioabă, cu umilințele și totodată cu alinarea oferită de bunii aliați, este înfățișat în trăsături ample de un suflet foarte sensibil, care suferă din cauza tuturor loviturilor… dar pe toate le susține și le depășește: ca un cub în loviturile soartei. Le susține prin acea demnitate de sine, de care este mereu stăpînit, prin acea speranță care e chiar mai mare decît cealaltă, cîtuși de puțin privată și contingentă, a revenirii în cetatea lui, speranța de nemurire și glorie, de aprobare și laudă în zilele viitoare. El, ca toți oamenii mari, trăiește nu în prezent, ci în viitor» (Croce)” (E.A. Panaitescu). “Ca un cub în loviturile soartei: Figura omului care luptă cu demnitate împotriva sorții, îmbărbătat de curajul moral și de conștiința curată, este cea pe care Dante o oferă despre sine însuși în poem (vezi mai ales cuvintele spuse lui Brunetto în Inf. XV, 91-96) și a rămas despre el în imaginația populară. Și chiar așa a fost, înfruntînd în viața sa nenorociri multe și grave, fără a-și pierde acea supremă forță spirituală, care l-a ajutat să-și ducă la bun sfîrșit opera” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo

Profeția exilului (1)

Miniatura_francese

Al cincilea cer, al lui Marte. Frămîntarea lui Dante în legătură cu viitorul care-l așteaptă. Cacciaguida îi prevestește, cu vorbe limpezi, exilul sărăcăcios și umilitor. Avertismente în legătură cu ostilitatea periculoasă a tovarășilor exilați. Elogierea lui Cangrande della Scala. Poezia, ca răscumpărare a suferințelor, dacă este onestă și curajoasă, asigură gloria lui Dante în fața posterității.

Pd_XVII_1

«Cum a venit la Climene, pentru a se convinge de ce-a auzit împotriva sa, cel ce încă mînie taţi pe fiii lor; aşa eram eu şi aşa mă simţeau Beatrice şi sfînta sclipire, care mai-nainte pentru mine şi-a schimbat locul» (v. 1-6). În mitologia antică, Faeton s-a dus agitat și curios s-o întrebe pe mama sa dacă era sau nu cu adevărat fiul lui Apolo. La fel de curios a devenit și Dante să-și afle soarta viitoare, din gura strămoșului Cacciaguida, care venise în Paradis să stea de vorbă cu el. “Faeton, auzind de la Epafos (amicul lui și fiul lui Jupiter) că el nu era fiul lui Apolo, zeul soarelui, a vrut să afle de la mama sa Climene adevărul. Atunci Apolo, pentru a-l potoli, i-a dat voie să conducă de-a lungul unei zile carul soarelui, iar asta a provocat apoi moartea lui Faeton (cf. Infern XVII, 106-108; Ovidiu, Metamorfoze I, 747 sqq.). La fel și Dante așteaptă cu neliniște să afle explicația celor auzite împotriva sa de la Farinata (Infern X, 79-81), Brunetto Latini (Infern XV, 61-72), Vanni Fucci (Infern XXIV, 140-151), Oderisi da Gubbio (Purgatoriu XI, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_2

«La care doamna mea ‘Azvîrle flacăra dorinţei’, mi-a spus, ‘să iasă bine modelată din pecetea interioară» (v. 7-9). Beatrice l-a îndemnat să dea glas curiozității sale intense. “Dorința fierbinte țîșnește din inimă prin cuvinte, ca o flacără care se proiectează afară din cuptor. Puternica metaforă ne spune deja cît de mult apasă această ultimă întrebare sufletul lui Dante, cu o forță care nu mai poate fi reținută” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVII_3

«nu pentru a ne spori nouă cunoaşterea prin vorbele tale, ci să te deprinzi a-ţi zice setea, ca omul să-ţi toarne’» (v. 10-12). Dante trebuie să-și formuleze cu voce tare curiozitățile nu pentru a le aduce la cunoștința duhurilor fericite, ci pentru a se obișnui el însuși cu exprimarea limpede a gîndurilor sale. “Beatrice îl îndeamnă pe poet să vorbească limpede și fără teamă; ca orice duh fericit, știe dinainte ce anume va spune Dante: din cuvintele lui duhurile nu vor avea un plus de cunoaștere. Dar e bine pentru Dante să vorbească, să nu-și uite condiția de om destinat să trăiască printre ceilalți oameni. Solicitarea Beatricei este un avertisment implicit pentru ceea ce se va spune mai tîrziu: el va pleca în exil și trebuie de aceea să învețe să-și exprime dorințele, fiindcă oamenii nu vor putea să i le ghicească” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina