Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: dialog

Examenul de iubire creștină (6)

Pd_XXVI_16

«Și am început: ‘Oh, rod ce singur ai fost gata copt, oh, părinte străvechi căruia orice soață îți este fiică și noră, te implor cu toată smerenia să-mi vorbești: îmi vezi dorința și pentru a te auzi n-o mai exprim’» (v. 91-96). Dante i se adresează primului om de pe pămînt, care s-a născut matur și față de care toate femeile au fost descendente. “Adam a fost creat direct și deja adult de către Dumnezeu (Paradis VII, 26; De Vulgari Eloquentia I, VI, 1); în plus, fiind strămoșul speciei omenești, orice femeie este fiica lui (întrucît descinde din el) și nora lui (întrucît este măritată cu un urmaș al lui)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_17

«Uneori un animal acoperit se agită, că dorința i se vădește după mișcările pe care le face sub învelitoarea sa» (v. 97-99). Intențiile unui animal acoperit cu o învelitoare se ghicesc din energia cu care se zbate. “Această comparație a fost înțeleasă în moduri diferite. Comentatorii vechi credeau că învelitoarea e chiar pielea animalului, dar este o explicație de exclus, atît pentru Uneori, cît și pentru imaginea însăși cu mișcările pe care le face. Despre ce animal e vorba? Unii se gîndesc la șoim, sub scufia sa, alții la calul de luptă, sub harnașamentul lucios, alții la un animal domestic (o pisică, un cîine), acoperit întîmplător. Dar dacă Dante se gîndea la un animal anume, ar fi spus-o desigur. Comparația e, în opinia noastră, dinadins neprecizată și fiecare dintre exemplele citate poate corespunde ideii: așa cum un animal acoperit nu are altă modalitate de-a se exprima decît agitîndu-se sub învelitoare, la fel duhurile fericite nu au altă posibilitate sensibilă (în afara limbajului) de a-și comunica sentimentele. Iar învelișul luminos se mișcă în sclipiri diferite, pentru a urmări schimbările afective ale duhului, ca învelitoarea care se agită împreună cu animalul (cf. V, 124-126 și VIII, 52-54). Nu e vorba așadar de o «comparație ciudată» (Sapegno), ci de una cît se poate de precisă, cum observă Poletto” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_18

«și la fel primul duh mă făcea să pricep prin înveliș cît se bucura să-mi facă pe plac. Apoi a grăit: ‘Fără a-mi fi rostită de tine, îți pricep dorința mai bine decît tine orice lucru ce ți-e sigur» (v. 100-105). Adam a înțeles foarte bine întrebările pe care Dante ar fi vrut să i le adreseze. “Fără a-mi fi rostită: deși tu n-ai pronunțat-o, dorința ta mi-e cunoscută, mai bine decît cunoști tu orice adevăr, chiar și pe cel mai evident și sigur; fiindcă eu o citesc în oglinda minții divine, care reflectă în sine toate lucrurile, însă nimic n-o poate reflecta pe aceasta în totalitate” (N. Sapegno).

Scuola_bizantina2

Advertisements

Examenul de iubire creștină (5)

Pd_XXVI_13

«și cel trezit nu suferă ce vede, așa neștiută e deșteptarea bruscă, pînă ce cugetul nu-l ajută; așa din ochii mei orice necurăție a gonit-o Beatrice cu raza din ai săi, ce sclipeau și de la o mie de mile» (v. 73-78). Omul care se trezește pe neașteptate, sub sclipirea unei lumini orbitoare, nu vede nimic la început, pînă cînd nu-i vine rațiunea în ajutor. Tot astfel Beatrice a alungat toate umbrele din ochii șovăielnici ai lui Dante, cu strălucirea ei care se vedea din depărtare. “Descrierea procesului vederii este preluată din Convivio (II, IX, 4-5; III, IX, 7-9). Cugetul (stimativa) este capacitatea internă, cu ajutorul căreia omul cunoaște ceea ce îi poate fi util sau dăunător” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_14

«încît mai bine ca-nainte am văzut apoi; și ca năuc am întrebat de-a patra lumină ce-am văzut-o cu noi. Și doamna mea: ‘În sînul acelor raze își adoră creatorul duhul prim, pe care prima virtute l-a creat vreodată’» (v. 79-84). După ce și-a recăpătat văzul, călătorul observă încă o lumină alături de cei trei apostoli care l-au examinat. Călăuza îl lămurește că acolo se află duhul primului om creat de Dumnezeu și care își contemplă cu toată iubirea creatorul. “Adam, protagonistul celei de-a doua părți a cîntului, simbolizează lumea Vechiului Testament, confruntată cu cea din Noul Testament, reprezentată de Petru, Iacob, Ioan, pentru «a exprima unitatea creștină în istoria omenirii» (Del Lungo)” (E.A. Panaitescu). “Critica dantescă a dezbătut îndelung motivele prezenței lui Adam în acest cer, alături de cei trei înalți întemeietori ai bisericii creștine. Dar toți patru sînt deschizători de drumuri: Adam, al unității omenirii, apostolii, ai unității creștine, care i-a dăruit omenirii o singură credință și un singur și clar destin religios” (T. Di Salvo).

Pd_XXVI_15

«Ca frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță, am făcut eu, în timp ce ea vorbea, uimind, și m-a refăcut sigur dorința să-i vorbesc, de care ardeam» (v. 85-90). Înclinîndu-se respectuos în fața strămoșului Adam, Dante se înalță apoi, purtat de dorința de a-i vorbi. “Imaginea copacului își îndeplinește, cu mare evidență, funcția de ilustrare a atitudinii lui Dante. Dar ea își păstrează și o valoare autonomă și se încarcă de propria frumusețe constructivă a lumii cerești, a sugestiei peisagistice și simbolice a Paradisului. Acea frunză, împinsă de o forță irezistibilă spre înălțime, înzestrată cu o spontană tensiune sublimantă, este o realitate a naturii, care dobîndește o semnificație supranaturală” (G. Getto).

Lorenzo_Monaco2

Examenul de iubire creștină (3)

Lorenzo_Monaco1

Pd_XXVI_7

«Acest adevăr gîndirii mele i-l dezvăluie cel ce-mi arată prima iubire a tuturor substanțelor eterne. Mi-l dezvăluie glasul autorului adevărat, ce-i spune lui Moise, despre sine grăind: ‘Te voi face să vezi orice valoare’» (v. 37-42). Filosofia contribuie la cunoașterea binelui suprem. Apoi, a doua cale către iubirea lui Dumnezeu e dată de revelație, cu ajutorul textelor sfinte. În Biblie, Domnul se arată în fața lui Moise cu deplina sa bunătate. “Acest adevăr: de unde își ia așadar Dante cunoașterea adevărului, care-l duce în mod necesar pe om, cum s-a spus adineaori, să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate? El a vorbit de două izvoare concordante, filosofia și Scriptura. Și, în trei terține, prezintă acum mai întîi izvorul filosofic, iar apoi pe cel scriptural, în cele două ramuri, cum a făcut și în cazul celorlalte două virtuți, din Vechiul și Noul Testament” (Chiavacci Leonardi). “Pentru toți vechii comentatori și pentru majoritatea celor moderni, filosoful la care face aluzie Dante în versul 38 este Aristotel. Marele gînditor grec declară că Dumnezeu nu este doar prima origine a tuturor lucrurilor, ci e și finalitatea spre care tinde lumea. Această doctrină a stat la temelia lucrării Liber de causis, pe care Evul Mediu i-a atribuit-o greșit lui Aristotel, pe cînd în realitate este o scriere influențată de filosofia platonică, în care fundamental e conceptul de Dumnezeu ca primă iubire. Ideile sînt apoi amplu dezvoltate de Sfîntul Toma (Summa Theologica I, VI, 1-3; Contra Gentiles I, 37-38). Dante le-a enunțat și în Convivio (III, II, 4-7; III, VII, 2-5)” (E.A. Panaitescu). “Mi-l dezvăluie…: mi-o arată apoi chiar vocea lui Dumnezeu, autorul infailibil al Scripturii, cînd, referindu-se la sine însuși, îi spune lui Moise, care îi cerea să-i vadă gloria: Ego ostendam omne bonum tibi (Exod 33, 19). Dante traduce bonum prin valoare, în sensul extensiv de bine (ceea ce are valoare), termen pe care-l folosește pentru a-l indica pe Dumnezeu și în altă parte (cf. X, 3: prima și inefabila Valoare; vezi I, 107)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_8

«Mi-l dezvălui și tu, pornind înalta vestire ce strigă taina de-aici, acolo jos, mai tare ca orice strigare’. Și eu am auzit: ‘Prin gîndirea omenească și autoritatea cu el potrivită, dintre iubirile tale spre Dumnezeu privește cea supremă» (v. 43-48). Scrierile Sfîntului Ioan proclamă de asemeni, cu mai multă putere decît altele, taina divină. Apostolul vine acum să confirme cuvintele rostite de Dante: cugetarea omenească și scrierile divine merg în aceeași direcție, ele consfințesc faptul că cea mai înaltă iubire se îndreaptă spre Dumnezeu. “Înalta vestire a Sfîntului Ioan ar putea fi Evanghelia sa, ori Apocalipsa. În primul caz (după opinia lui Ottimo, Benvenuto da Imola, Buti), Dante s-ar referi la partea inițială (1, 1-18), unde evanghelistul expune principalele taine ale creștinismului. Dacă însă acceptăm interpretarea lui Pietro di Dante și a lui Lana (urmați de mulți comentatori moderni), înalta vestire ce strigă taina de-aici ar fi versetul din Apocalipsă (22, 13; cf. și 1, 8): «Eu sînt Alfa și Omega…, Începutul și Sfîrșitul». Sapegno consideră că latinismele preconio și bando se adaptează «mai curînd la evanghelii, decît la scrierile sacre în general; de asemeni, comparația schițată în versurile 44-45 dobîndește o semnificație mai clară, dacă ne gîndim că prin ea Dante a vrut să exprime valoarea teologică preeminentă a textului lui Ioan, față de celelalte evanghelii, care au un caracter mai degrabă narativ»” (E.A. Panaitescu). “Prin gîndirea omenească: apostolul recapitulează, spre a merge mai departe, cele spuse de Dante: pentru motivele prin care gîndirea ta ajunge, prin capacitățile ei naturale (omenească) și prin autoritatea Scripturii, care este în acord cu aceea, cea mai mare (supremă) dintre iubirile tale se îndreaptă (privește) spre Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_9

«Dar mai spune-mi de simți alte corzi ce te trag spre el, încît să răsuni cu cîți dinți această iubire te mușcă’. Nu mi-a fost ascunsă sfînta intenție a acvilei lui Cristos, ci chiar am priceput unde voia să-mi poarte mărturia» (v. 49-54). Apostolul se interesează dacă iubirea lui Dante pentru Dumnezeu mai are, pe lîngă argumentele strict conceptuale, și alte componente, din sfera sentimentelor. Călătorul a priceput îndată sensul întrebării, formulate cu multă discreție. “Cu a treia sa întrebare – întemeiată pe imagini aprinse, ce apar în vizibil contrast față de calma desfășurare a celei de-a doua întrebări (versurile 22-24) și de recapitularea răspunsului dat de Dante (versurile 46-48) – apostolul vrea să știe ce alte stimulente îl împing pe om spre iubirea lui Dumnezeu: fiindcă, alături de cele provenite din gîndire, acționează și cele provenite din inimă și manifestate prin «mușcăturile» sentimentului. Dante pînă acum «și-a exprimat gîndirea, nu sentimentul; iar apostolul vrea să afle ce are în inimă. Vrea să știe ce impulsuri de recunoștință îl îndeamnă pe acel creștin spre Dumnezeu; și continuă cu metaforele sale viguroase» (Donadoni)” (E.A. Panaitescu). “În iconografia simbolistă a creștinismului, acvila este simbolul Sfîntului Ioan și ca acvilă pentru înălțimea viziunilor sale a fost el indicat în patristică, mai ales de către Sfîntul Augustin” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Examenul de speranță (2)

Pd_XXV_4

«Iar după ce salutul și l-au isprăvit, tăcut fiecare în fața mea s-a oprit, așa de-aprins că văzul mi-l orbea. Atunci rîzînd Beatrice a spus: ‘Viață înaltă, prin care dărnicia bisericii noastre s-a scris, fă să răsune speranța pe aceste înălțimi: tu știi, care de-atîtea ori o zugrăvești, de cîte ori Isus i-a alinat pe cei trei’» (v. 25-33). După momentul de întîlnire afectuoasă, cei doi apostoli s-au apropiat de călător, învăluiți într-o lumină orbitoare. Beatrice i s-a adresat bine dispusă noului venit, rugîndu-l să examineze tăria speranței creștine, care se află în sufletul ucenicului Dante. El are acest drept, întrucît s-a aflat în cercul apropiat al discipolilor lui Isus, a descris respectivul dar divin și el însuși reprezintă simbolul speranței. “Cîteva versete din Epistola Sfîntului Iacob (I, 5-17) celebrează bunătatea și mila divină: «Dacă vreunul dintre voi este lipsit de speranță, să o ceară de la Dumnezeu, care tuturor le dăruiește cu generozitate și fără mustrări, și i se va da… orice har deosebit, orice dar perfect vin de sus»” (E.A. Panaitescu). “Cristos, în episodul cînd a înviat-o pe fata lui Iair (Luca 8, 40-56), în cel al schimbării la față pe Muntele Tabor (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36) și în timpul rugăciunii din grădina Ghetsimani (Matei 26, 36-46) i-a avut lîngă el pe apostolii Petru, Iacob și Ioan. După o tradiție exegetică foarte răspîndită în Evul Mediu, dar respinsă de Sfîntul Toma (Summa Theologica III, 45, 3), cei trei apostoli ar reprezenta credința, speranța și iubirea. Este propusă din nou situația de examen, deja apărută în cîntul precedent, dar atent modificată în tonalități, pasaje narative, moduluri scolastice, comparații introductive. Dacă adeseori în Comedie și, mai ales, în a treia cantică, Poetul revine asupra unor situații și probleme deja prezentate și tratate, este fără îndoială că de fiecare dată el implică – fie și cu rezultate nu mereu la fel de fericite – orice resursă spirituală, inventivă și tehnică pentru a elimina pericolul latent al repetițiilor și al digresiunilor monotone. E suficientă o analiză rapidă: examenul de credință, care îl pune în legătură directă pe credincios cu adevărurile supranaturale, era precedat de o alocuțiune solemnă a duhurilor fericite, pe cînd cel de speranță, sentiment mai omenesc, mai ezitant și totodată mai bărbătesc, e deschis de nostalgii pămîntești, însoțite de o fermă conștiință a propriei valori; acolo descrierea duhurilor fericite era încredințată unei comparații atente și corecte, dar prea rigid închise în termenii săi științifici și destinată să sublinieze o atitudine exterioară, nu o măsură interioară; acum, în schimb, imaginea lentă, vrăjită, a hulubilor ne introduce într-o atmosferă plină de iubire; în locul caracterului hieratic al gesturilor Sfîntului Petru care, cîntînd, se rotește de trei ori în jurul Beatricei, avem străfulgerarea mai intensă a luminilor celor doi apostoli, nemișcați și tăcuți în fața lui Dante, el însuși nemișcat și tăcut («în această pauză luminoasă – scrie Momigliano – duhurile celor doi sfinți și al pelerinului comunică în mod inexprimabil»). În cîntul XXIV, atitudinea Beatricei, care primise lauda Sfîntului Petru, avea ceva sacerdotal sau, mai bine zis, Beatrice în acel moment acționa doar ca simbol al teologiei și, cu un limbaj explicativ rigid, îl invita pe principele apostolilor să-l examineze pe învățăcelul ei pe temele credinței; acum, după ce Dante și-a exprimat speranța, dezvăluind o clipă, din înaltul cerurilor, frumosul țarc al Florenței, figura Beatricei se colorează într-o blîndețe plină de voioșie (versul 16) și «rîzînd» (versul 28), iar cuvintele ei prezintă imaginea lui Isus, care își alină discipolii mai îndrăgiți (versul 33). Dante, în fața Sfîntului Iacob, nu mai este în situația elevului (baccellier) care așteaptă, cu justificată emoție, începerea examenului (cîntul XXIV, v. 46-48), fiindcă Beatrice este aceea care, cu o amabilitate grăbită, răspunde pentru el la prima întrebare. Prezența unui ton mai destins și mai puțin dramatic, față de cel ce caracteriza cîntul despre credință (vezi mai ales obiecțiile permanente, presante, formulate de Sfîntul Petru, care amenințau să-l blocheze pe Dante în afirmații categorice, fără soluție) nu trebuie, totuși, să ne facă să vedem o atenuare a interesului pentru adevărul enunțat sau o diminuare a aspirației spre înălțimi. În cînturile dedicate celor trei virtuți teologale, Poetul supune unei analize critice a rațiunii principiile de bază ale creștinismului: știe că de acest epicentru teologic depinde valabilitatea poemului său, care vrea să fie – și este – o apologie a doctrinei catolice. Dar Dante s-a simțit greu implicat, cu toate resursele inteligenței și ale cunoașterii sale și frămîntat de neliniștea incertitudinii și a cuceririi adevărurilor, mai ales în tratarea problemelor legate de prima dintre virtuțile teologale, fiindcă din credință derivă, în mod logic, speranța și iubirea (cf. cîntul XXIV, versurile 88-90). După ce a depășit cea mai gravă dificultate, după ce și-a limpezit față de sine însuși motivele propriei credințe, după ce și-a mărturisit convingerea, pronunțînd solemn Crezul, Poetul respiră mai liber, înaintează mai curajos, iar «ritualul aleargă înainte mai relaxat: mărturisirea credinței, odată pentru totdeauna, a învins încercările» (Apollonio): răspunde iute și cu drag… ca știința să și-o arate (versurile 65-66). Dar firește că nu o cîntare elegiacă a speranței se pregătește Dante să înalțe: pentru el speranța nu înseamnă o abandonare pasivă, pe seama iluziilor și a așteptărilor dintr-un viitor îndepărtat, ci o luptă grea, pentru a se realiza aspirațiile unei asemenea speranțe: viața este o luptă (versul 57), iar moartea este o ieșire de pe cîmpul de bătălie, unde omul a luptat pînă la jertfă (versul 84)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXV_5

«‘Înalță fruntea și te liniștește; fiindcă cel ce urcă aici din lumea muritoare trebuie la razele noastre să se-ntărească’. Această încurajare de la al doilea foc am primit-o; așa că am ridicat ochii spre munții care îi aplecaseră cu povara lor prea mare» (v. 34-39). Sfîntul Iacob l-a îndemnat pe Dante să nu se îngrijoreze: cei ce vin în Paradis își întăresc virtutea, la vederea duhurilor fericite. Atunci călătorul și-a înălțat privirile spre luminile încinse ale celor doi măreți apostoli, care s-au aplecat spre el. “Aici situația – orientată pe dubla tematică a verticalei sublime a sfinților și a neputinței omului de-a rezista în fața unei asemenea puteri – nu este îmbogățită cu elemente noi: se sprijină toată pe metafora cu munții, cărora le sînt asimilați sfinții, ce creează astfel o ierarhie de vîrfuri mai mult sau mai puțin înalte, un peisaj diversificat. Imaginea provine din Scripturi: se găsește în Psalmi (121, 1): «Îmi ridic ochii spre munți… De unde-mi va veni ajutorul?». «Adeseori în Biblie muntele este o eminență simbolică» (Tommaseo)” (T. Di Salvo).

Pd_XXV_6

«‘Întrucît prin voia harului vei sta în fața împăratului nostru, înainte de moarte, în sala mai tainică printre conții săi, încît văzînd adevărul de la această curte, speranța, care acolo jos binele îl îndrăgește, pe tine și pe alții astfel îi mîngîie, spune ce este ea și cum înflorește în mintea ta și spune de unde ai primit-o’. Astfel a urmat a doua lumină apoi» (v. 40-48). Voia Domnului este să-l primească pe Dante, încă viu, în apropierea tronului său, pentru a le transmite muritorilor de rînd adevărurile văzute, ca să le reaprindă speranța de mîntuire. Prin urmare poetul trebuie să descrie limpede noțiunea de speranță, cu care va opera. “Trei sînt întrebările Sfîntului Iacob, cum trei au fost întrebările Sfîntului Petru (XXIV, 53, 85, 91): prima are rostul de-a defini conceptul de speranță, care teologic nu poate coincide cu dorințele noastre generice, ci cu așteptarea noastră supremă și definitivă de-a ajunge după moarte în Paradis. Pe această cale, lumea de apoi este legată de existența oamenilor, implică toată evoluția lor istorică și se plasează ca sentiment ce propune scopuri suprapămîntești, care au forța și deplinătatea valorilor ce nu dezamăgesc, nu păcălesc și se împlinesc. A doua tinde să definească măsura ce înfrumusețează sufletul pelerinului, a treia se referă la căutarea resurselor adevărate ale speranței, care îi conferă caracterul de virtute teologală și o scot din rîndul nădejdilor sau al iluziilor cu caracter psihologic pămîntesc” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo1

Examenul de credință (5)

Pd_XXIV_13

«Și de această credință trebuie să ne-mpletim gîndirea, fără a avea altă vedere; de-aceea capătă ea numele de dovadă’. Atunci am auzit: ‘Dacă toate cele jos dobîndite prin învățătură s-ar pricepe așa, n-ar mai fi loc de viclenii sofiste’» (v. 76-81). Rațiunea omenească trebuie să fie călăuzită de credința creștină, fiindcă nu are alte mijloace de a pătrunde spre taina divină. Sfîntul Petru îl aprobă: dacă oamenii ar accepta această axiomă, gîndirea lor ar ocoli greșeli răspîndite. “În această terțină, Dante prezintă proprietatea esențială a teologiei, care este aceea de-a lua Revelația ca punct de plecare și de-a demonstra orice adevăr bazîndu-se pe credință” (E.A. Panaitescu). “Raționamentul e tipic teologic: noi avem credința și nu ajungem la credință prin argumentări științifice de ordin inductiv, bazînd afirmațiile și concluziile noastre pe datele organelor senzoriale sau ale inteligenței, care pleacă de la lucrurile observate; iar din credință deducem, ca dintr-o certitudine indiscutabilă, independentă de orice dovadă, adevărul. De aceea credința dobîndește aspectul de dovadă, probă a adevărurilor ce provin din credință și ne duc înapoi la credință. De fapt credința este dovada pentru credință, pentru adevăr, pentru afirmațiile care pe plan rațional ne apar nedemonstrabile, cum spunea Sfîntul Toma: «dovada, proba adevărului credinței este puternica adeziune a inteligenței la adevărul misterios al credinței»” (T. Di Salvo). “Prin «subiect sofist» sau «sofism» se înțelegea ceea ce, în aparență impecabil, pleca totuși de la premise neîntemeiate și era de aceea fals. În sensul de subiect dinadins înșelător, Dante folosește sofismi în XI, 6; și cf. Convivio II, XIV, 19, unde se afirmă că «știința divină… nu suferă nici o ceartă de opinii sau de argumente sofiste»” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_14

«Astfel a adiat dinspre acea iubire aprinsă; apoi a adăugat: ‘Bine ai cîntărit moneda asta-n amestec și greutate: dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’» (v. 82-87). După ce a fost corect definită credința, examinatorul vrea să verifice dacă ea este autentic resimțită și trăită de elev. Dante îi confirmă că “moneda” credinței este curată și încrustată limpede în sufletul său. “Este foarte abilă această suprapunere metaforică credință-monedă, realizată cu grijă și precizie. S-ar putea eventual discuta despre cît e de potrivită și să ne gîndim la o mentalitate de meșteșugari, care și atunci cînd vorbesc de teologie, duc vorba către monedă și bani. Dar de fapt metafora monedei se află și în textele scripturale, iar Cristos în Evanghelii o folosește. Tonul pasajului, mai ales în a doua parte, este de veselă vitalitate pentru actul de credință, pe care Dante îl recită cu esențială directețe (da, am: lipsește pronumele: o am; dar nu e un caz neobișnuit, ci chiar frecvent în italiana din Duecento), precum și confirmarea caracterului concret al mentalității dantești, cu atît mai evident, cu cît subiectul se referă la problematica teologică” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti1

Examenul de credință (2)

Pd_XXIV_4

«și de trei ori în jurul Beatricei s-a rotit cu un cîntec așa divin, că fantezia nu mi-o mai spune. De aceea-mi sare pana și n-o scriu; că imaginea noastră la atîtea cute, la fel ca vorba, are multă culoare prea vie» (v. 22-27). Lumina sclipitoare a înconjurat-o de trei ori pe Beatrice, cîntînd atît de minunat încît imaginația poetică n-o poate reda. Poemul evită de aceea amănuntul respectiv, pentru a se concentra pe lucrurile esențiale. “Imaginea e complexă și derivă din arta picturală. Pictorii, atunci cînd vor să reprezinte cutele unei haine, trebuie să recurgă la culori mai întunecate, mai palide față de cele cu care pictează restul hainei. În același fel Dante, pentru a reprezenta lumea paradisiacă în toate nuanțele ei, în cutele extrem de sensibile ale frumuseții ei, ar trebui să stăpînească înzestrări și tehnici de care nu dispune: și de aceea se declară inadecvat pentru datoria de a descrie nuanțele subtile din cîntarea duhurilor fericite. El, cum scrie Tommaseo, «nu are nuanțe coloristice pentru a reda asemenea gingășie subtilă»” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_5

«‘Vai, sfînta mea surioară ce-așa ne rogi pioasă, cu iubirea ta înflăcărată de-acea frumoasă sferă mă dezlegi’. Apoi, oprit, focul slăvit spre doamna mea și-a îndreptat suspinul, ce-a grăit așa cum am spus» (v. 28-33). Duhul coborît din Empireu a salutat-o pe Beatrice și și-a mărturisit regretul că s-a desprins pentru scurtă vreme de la Curtea lui Dumnezeu. “Și-a îndreptat suspinul: și-a spus vorba; spirare, care indică efuziunea mai mult spirituală decît sensibilă, se spune despre vorbirea duhurilor fericite și în XIX, 25. Didascalia este pusă după vorbirea directă, care dobîndește astfel mai mult relief și vivacitate” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIV_6

«Și ea: ‘Vai, eternă lumină a marelui bărbat, căruia Domnul Nostru i-a lăsat cheile de la ăst loc miraculos, pe care le-a dus jos, încearcă-l pe acesta de lucruri ușoare și grele, cum îți place, în jurul credinței, prin care tu pe mare umblai» (v. 34-39). Beatrice l-a rugat pe Sfîntul Petru, noul venit, să examineze cît de puternică e credința călătorului Dante. “În clipa cînd Poetul îl prezintă direct, Sfîntul Petru, marele apostol al credinței creștine, este din nou indicat (cf. cîntul XXIII, v. 139) prin atribuția sa fundamentală, de custode al cheilor pentru împărăția cerurilor, deschisă de Cristos prin Întruparea și Patimile sale (v. 35-36). În terțina 37, Dante face aluzie la un episod evanghelic (Matei 14, 25 sqq.). Cristos a apărut umblînd pe apă în fața învățăceilor săi, care pescuiau în mare la Galileea. Petru, ca să fie sigur că e vorba cu adevărat de Isus, a cerut să-i poată veni în întîmpinare, mergînd și el pe apă. «‘Vino!’, i-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie și a început să umble pe ape ca să meargă la Isus». Dar pornindu-se vîntul și temîndu-se că se îneacă, a strigat după ajutor și Isus l-a certat pentru credința sa puțină. Totuși, «aici, spre a-l lăuda, Beatrice amintește doar primul și adevăratul impuls de credință» (Torraca)” (E.A. Panaitescu). “Versul lui Dante readuce pe neașteptate, în înălțimea Paradisului, scena din acea zi îndepărtată din Palestina; în marele bărbat reapare cel care era odinioară, pescarul de pe mare, omul istoric, așa cum e omul care stă în fața lui. Pentru gestul lui de atunci – nu pentru gloria lui de acum – el are dreptul să-l examineze. Marea intuiție poetică și teologică a lui Dante creează această uimitoare alăturare a eternității și a istoriei – îndepărtarea și totodată apropierea dintre cei doi oameni – pe care se bazează toată forța și dramatismul scenei” (Chiavacci Leonardi).

Ravenna5

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (2)

Sano_di_Piero2

Pd_XXII_4

«Dar de-acum întoarce-te spre altele; că multe duhuri ilustre vei vedea, dacă așa cum zic privirea ți-o îndrepți’. Cum ei i-a plăcut, ochii i-am întors și-am văzut o sută de sfere mărunte ce laolaltă se-nfrumusețau cu razele-ntre ele schimbate» (v. 19-24). Beatrice îl invită să-și întoarcă privirile de la ea, spre alte personaje celebre. Dante a văzut nenumărate mici sfere sclipitoare, care își trimiteau luminile de la una la alta. “Sperule: diminutiv de la spere, are totodată valoare diminutivă și afectivă, cum a fost deja cu rubinetto (XIX, 4), fiammelle (XXI, 136) etc.” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_5

«Stăteam ca acela care-n sine sugrumă vîrful dorinței și nu-ndrăznește să-ntrebe, fiindcă se teme că-i prea mult; dar cea mai mare și mai lucitoare dintre nestemate a ieșit în față spre a-mi domoli dorul» (v. 25-30). Călătorul nu avea curajul de-a întreba nimic, însă duhul cel mai sclipitor s-a apropiat pentru a-i oferi lămuririle așteptate. “Nu e prima dată cînd Dante descrie o asemenea stare sufletească, în care se întîlnesc, fără a se potoli, dorința de-a ști și discreția, uimirea și ezitarea. Implicit, este un indiciu revelator al anumitor moduri de comportament, care s-au răspîndit în civilizația medievală și deveniseră deja o normă. Dar aici să observăm felul cum, pe plan retoric, reprezentarea se realizează prin jocul subtil de verbe, cu totala absență de adjective și cu prezența doar a cîtorva substantive: pentru a indica, tocmai prin hegemonia verbelor, caracterul esențial al procedurii dantești, în care mișcările psihologice sînt determinate prin fapte, acțiuni, gesturi concrete” (T. Di Salvo). “Al doilea duh din cerul lui Saturn este al Sfîntului Benedict. Născut la Norcia (Umbria), în 480, și-a început studiile la Roma, dar la paisprezece ani s-a retras ca pustnic, mai întîi la Enfide (azi Affile), apoi într-o peșteră lîngă Subiaco. Faima sfințeniei sale s-a răspîndit foarte repede, iar călugării de la mănăstirea apropiată de la Vicovaro l-au vrut în anul 510 ca abate. Totuși, din cauza disciplinei severe pe care le-a impus-o, confrații au încercat mai apoi să-l otrăvească. Revenit la viața de pustnic, a adunat în scurtă vreme un mare număr de învățăcei, pentru care a construit la Subiaco douăsprezece mănăstiri. În Campania, la Montecassino, după ce-a distrus un templu dedicat lui Apolo, care era la fața locului, și după ce-a convertit populația păgînă, a întemeiat în 528 celebra mănăstire. Aici a murit în 543. Redactată la Montecassino, Regula lui trasează viața monahală între rugăciune și muncă (ora et labora), înălțînd studiul și munca la demnitatea rugăciunii, astfel încît, tocmai în perioada invaziilor barbare, călugării benedictini au desfășurat un foarte important rol în plan cultural (păstrînd și copiind codexuri, au salvat mare parte din patrimoniul antic) și în plan economic (lucrînd pămîntul și secînd zone mlăștinoase, au protejat agricultura)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_6

«Apoi dinăuntrul ei am auzit: ‘De-ai vedea ca mine mila ce-ntre noi arde, ți-ai rosti deja gîndurile. Dar pentru ca tu, zăbovind, să nu-ți amîni ținta, îți voi da răspuns doar la gîndul de care atîta te ferești» (v. 31-36). Sfîntul Benedict îl asigură că spiritul de milostivenie, care stimulează duhurile mîntuite, înclină mereu să-i vină în ajutor călătorului. “În fața discreției pelerinului, sfîntul răspunde pe un ton prevenitor și plin de bunăvoință: Dante nu trebuie să simtă nici o dificultate de a se exprima, să-și aducă aminte că se află în fața unor duhuri mînate de spiritul de caritate și el se realizează doar făcîndu-i binele celui care li se adresează. Răspunsul este delicat și plin de politețe, ca între oameni educați și care respectă regulile de comportament stabilite de o societate, condusă aici de milostivenie, în alte părți (la curțile nobiliare) de amabilitate. Paradisul dantesc, inclusiv prin aceste mici detalii, se confirmă ca o curte ideală, care preia multe din trăsăturile curților nobiliare pămîntești” (T. Di Salvo).

Spinello_Aretino5

Scara spre cer (4)

Pd_XXI_10

«Și eu am început: ‘Meritul nu mă face vrednic de răspunsul tău; dar pentru cea care să-ntreb îmi îngăduie, viață fericită ce stai ascunsă-n bucuria ta, fă-mi cunoscut motivul ce te-a adus așa aproape de mine» (v. 52-57). Dante, încurajat de Beatrice, își recunoaște nevrednicia. Totuși îl întreabă pe duhul fericit, ascuns în lumina care-l înfășoară, de ce s-a apropiat de ei. “Dacă eu nu sînt demn, prin meritele mele, de un răspuns al tău, te rog în numele celei ce-mi permite să te întreb – și așadar îmi face legitimă întrebarea” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_11

«și spune de ce tace în astă roată dulcea simfonie din Paradis, ce jos în altele răsună așa pioasă’» (v. 58-60). De asemeni vrea să știe de ce aici nu răsună cîntările de slavă, obișnuite în Paradis. “Două sînt așadar întrebările: de ce doar tu te-ai apropiat de mine și de ce aici nu aud cîntecul duhurilor fericite, care totuși se deslușea în cerurile precedente? Iar tonul destul de normal cu care sînt formulate nu pare să justifice intensitatea irezistibilă a poetului, dorința sa caldă de-a ști. De fapt Dante nu vrea neapărat să afle ce va spune duhul la ultima întrebare, ci prin prezentarea lui să profite de ocazie pentru a face o confruntare polemică între condiția duhurilor fericite și situația morală a Bisericii. Spre acest subiect tinde întîlnirea poetului cu spiritul contemplativ, care o clipă este extras din fericirea sa extaziată, pentru a fi dus înapoi pe pămînt, printre cardinali și prelați degenerați. Și acest episod, pregătit cu mare putere scenografică și cu trimitere la o dorință de nestăpînit, ține de grupul numeroaselor episoade în care Dante, ca un extraordinar mediator, stabilește un raport între ideal și realitate și poate aprecia degradarea acesteia din urmă, prin confruntarea cu lumea ideală, populată cu duhuri care sînt exemplificarea concretă a fidelității față de valorile înalte, pe care se sprijină toată istoria, care e mereu istoria lui Dumnezeu prin intermediul oamenilor” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_12

«‘Tu ai auz de muritor, ca și vederea’, mi-a răspuns; ‘de asta nu se cîntă aici, la fel cum Beatrice n-a zîmbit. Pe treptele scării sfinte atît am coborît doar pentru a te delecta cu vorba și lumina ce mă-nvăluie» (v. 61-66). Duhul strălucitor îl lămurește că simțurile omenești ale lui Dante sînt inadecvate pentru acest cer. El însuși s-a apropiat doar pentru a-i răspunde la întrebări. “Este o confirmare a limitelor care îl blochează mereu pe om: unele dintre aceste limite sînt depășite prin cuceriri succesive” (T. Di Salvo). “Nu există așadar motive personale (cum s-a întîmplat în cerul lui Marte), ci doar acela – valabil pentru toate duhurile fericite – de a veni în întîmpinarea dorințelor excepționalului pelerin, sărbătorindu-i venirea. Cu atît mai justificată va apărea prin urmare întrebarea lui Dante (de ce tocmai tu, dintre toți?), care introduce subiectul la care poetul vrea să ajungă” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo

Taina predestinării (9)

Giovanni_di_Paolo

Pd_XX_25

«Iar voi, muritorilor, țineți-vă strînsă judecata; că noi, ce-l vedem pe Dumnezeu, nu-i cunoaștem încă pe toți cei aleși; și ni-i tare dulce știința retezată, căci binele nostru-n acest bine sporește, iar ce vrea Domnul, și noi vrem’» (v. 133-138). Oamenii muritori să nu-și permită judecăți despre mîntuirea cuiva. Aceasta este o taină pe care doar Dumnezeu o cunoaște, nici măcar duhurile fericite, cu toate că ele văd reflectată justiția divină. Însă necunoașterea tainei predestinării este o fericire pentru duhurile din Paradis, care își frîng și își contopesc voința proprie, în oceanul universal al voinței lui Dumnezeu. “Acvila, după ce-a prezentat principalele duhuri ale celor drepți, își închide ciclul reprezentării diversificate, rapide și totuși unitare, revenind la taina justiției divine, de unde pornise discursul său. Simbol al justiției pămîntești și al celei divine, «ea include sărbătorirea justiției omenești în contemplarea mistică a justiției divine, care își are rădăcinile în abisul de nedeslușit al înțelepciunii infinite» (V. Rossi), în timp ce Dante, după analiza scolastică din versurile precedente, regăsește o climă de adevărată poezie. Tema teologică se rezolvă într-o temă poetică, din nou mulțumită credinței, entuziasmului pentru adevărul dobîndit, efuziunii de bucurie ce derivă din ambele. Dar cea care alimentează acest entuziasm este mai cu seamă siguranța cîștigată că perfecțiunea justiției divine e totodată perfecțiune de milostivenie și iubire” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_26

«Astfel din acea icoană divină, spre a-mi limpezi vederea scurtă, mi-a fost dată suavă medicină. Și cum pe bunul cîntăreț, bunul chitarist îl însoțește cu sunetul corzii, încît mai multă plăcere cîntul dăruiește» (v. 139-144). Cu aceste explicații acvila i-a potolit călătorului marea curiozitate. “Astfel, din simbolul justiției divine, pentru a-mi fi lămurit modul limitat al vederii mele intelectuale, mi s-a oferit un dulce remediu, întrucît mi s-au demonstrat două lucruri, că predestinarea este de necercetat și că este nevoie să avem încredere în acțiunile justiției divine” (T. Di Salvo). “Și cum pe bunul cîntăreț: așa cum vocea unui bun cîntăreț bunul chitarist o însoțește cu vibrarea corzilor instrumentului său, iar prin acel acompaniament tot cîntecul devine mai plăcut… Revine la final motivul instrumentului muzical, care la început a slujit de comparație pentru vorbirea acvilei (v. 22-24). Muzica pare să acompanieze aceste două cînturi, ca un semn al tainicei armonii ce guvernează soarta oamenilor, în judecata divină de necercetat” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_27

«astfel, pe cînd a vorbit, îmi amintesc că am văzut cele două lumini sfinte, precum clipeala din cei doi ochi se potrivește, cu vorbele clătinîndu-și lucirile» (v. 145-148). Așa cum cîntatul din voce este acompaniat de interpretarea la chitară, pentru a se obține o muzică armonioasă, la fel cele două duhuri fericite despre care era vorba, al lui Traian și al lui Rifeu, acompaniau prin sclipirea lor conținutul cuvintelor spuse de acvilă. Iar pîlpîirea lor era simultană, ca a celor doi ochi cînd clipesc. “Pe cînd a vorbit: mișcarea, adică oscilația luminilor, ține aici locul acompaniamentului muzical, prin aceeași trecere de la văz la auz, care marchează și deschiderea cîntului (v. 1-12)” (Chiavacci Leonardi). “Precum clipeala: ultima imagine, o comparație în cadrul unei comparații, vrea să însemne, pe lîngă acordul dintre mișcarea luminilor și cuvintele acvilei, chiar acordul dintre cele două lumini, în perfectă sintonie între ele, așa cum ne este dat să vedem pe pămînt mișcarea sincronizată. Armonie în armonie, pe care Dante o surprinde în macrocosm și în microcosm, după cum îi este obiceiul” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese4

Despre justiția divină (3)

Pd_XIX_7

«Știți ce atent stau gata s-ascult; știți ce-ndoială îmi stîrnește o foame așa veche’» (v. 31-33). Marea curiozitate a lui Dante nu mai trebuie formulată în cuvinte: duhurile fericite au capacitatea de a i-o citi direct în suflet. “După Chimenz, lăsînd neprecizat obiectul îndoielii sale, Dante «obține un triplu rezultat pozitiv, din punct de vedere poetic: cel de-a ne face să simțim caracterul presant al sentimentului, care-l împinge să nu mai amîne și să-și expună îndoiala; cel de-a ne stîrni curiozitatea și atenția; și cel de-a nu ne lăsa să observăm trecerea sa arbitrară într-o altă sferă de gînduri și sentimente (teologice, și nu de justiție, legate de societate)»” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_8

«Ca șoimul ce, ieșit din scufie, capul și-l mișcă și din aripi bate, plin de dorință arătîndu-se și-mpodobindu-se, am văzut eu făcîndu-se acel semn, care din lauda harului divin era format, cu cînturi ce le știe cine acolo sus se bucură» (v. 34-39). Acvila și-a manifestat bucuria de a-i veni în ajutor călătorului, la fel cum șoimul se pregătește încîntat de vînătoare. “Poetul descrie șoimul în clipa cînd, înainte de-a fi lansat la vînătoare, este eliberat din scufia de piele, cu care i se acopereau ochii pentru a sta liniștit (un obicei introdus de Frederic al II-lea, care îl descrie în De arte venandi cum avibus). În această comparație, Mattalia remarcă «mișcarea capului, pentru a observa și totodată pentru a se elibera de impresia captivității, sau de apăsarea provocată de scufie; ‘bătaia’ din aripi, ca o dovadă și o mișcare de orgoliu încîntat; dorința este freamătul instinctului, care îl împinge în zbor după pradă; împodobirea, ca o afirmare a liniei sale elegante, de creatură născută să zboare și vibrînd de forță avidă». Dar, dincolo de aceste prețioase detalii, trebuie să remarcăm raportul dintre comparație și obiectul sau persoana reprezentată. Caracterul concret și realismul aspru al imaginii șoimului, apropiat pe moment de imaginea duhurilor fericite, prin aceeași manifestare impetuoasă de bucurie, se dizolvă în a doua terțină, unde inspirația merge către planul paradisiac al ușurinței acelui semn (nu mai apare maiestatea aripilor desfăcute), către efuziunea harului divin, către blîndețea cînturilor. Guzzo a observat pe bună dreptate că, în Paradis, comparațiile dau impresia de-a fi volatile, drept care fenomenele pămîntești evocate de Poet reprezintă punctul de plecare al unui proces de spiritualizare și purificare, ce se înalță de la imaginea pămîntească spre cea paradisiacă. Pentru criticul respectiv este greșit să vorbim, cum a făcut De Sanctis, despre «pămîntul care împrumută imagini, pentru a face inteligibil cerul; fiindcă pămîntul însuși s-a preschimbat, încet încet, sub șlefuiri repetate, în natură celestă și acum e cer el însuși». Teza lui Guzzo este exactă, în ce privește rezultatul «impresiei», dar nu sînt acceptabile motivele pe care se întemeiază critica sa, la care L. Russo a obiectat că transfigurarea ideală, pe care o consideră definitorie pentru comparațiile din Paradis, este de fapt mereu originală și necesară poeziei ca atare. În comparațiile din Paradis (concluzia este a lui Getto) nu se realizează doar o spiritualizare artistică, ci un proces efectiv de transformare, prin care «imaginea aproape că se dizolvă în conținutul teologic»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_9

«Apoi a început: ‘Cel ce-a rotit compasul la capătul lumii și-năuntrul ei a distins atîtea văzute și nevăzute, nu și-a putut astfel imprima valoarea în tot universul, încît cuvîntul să nu-i rămînă mai presus, în infinit» (v. 40-45). Acvila i-a explicat lui Dante că Atotputernicul, după ce-a creat universul, nu i-a acordat și infinitatea de care doar el, Creatorul, beneficiază. “Dumnezeu (imaginea Creatorului care trasează marginile lumii este de origine biblică; cf. Proverbele 8, 27-29 și Iov 38, 5-6) a creat și i-a impus lumii o ordine geometrică, după o lege de perfecțiune absolută, dar creatul nu posedă în act toată perfecțiunea, fiindcă ar deveni infinit (și două infinități se exclud reciproc). Ideea divină, de la care ia formă universul (cf. Paradis 13, 52-57), nu și-a atins punctul extrem al puterii: adică Dumnezeu, fiind infinit, nu se realizează complet pe sine însuși în universul finit” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: Dumnezeu, creatorul universului, este infinit, dar rezultatul creației sale, universul delimitat la marginile sale își are limitarea: există așadar o disproporție eternă între creator și lumea finită. Acesta e sensul; dar tonul, respirația celor două terține sînt de înaltă forță poetică: aici călătorim în zone de foarte înaltă abstracție, începînd de la cea inițială, cu adevărat minunată, a lui Dumnezeu arhitect, continuînd cu cea a divinității, care operează o distincție între văzut și nevăzut, și încheind cu viziunea infinitului aflat mai presus” (T. Di Salvo).

Beato_Angelico