Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Dumnezeu

Iubirea mișcă soarele și stelele (7)

D4

(Ilustrație din “Liber figurarum”,
atribuită lui Gioachino da Fiore)

 

Pd_XXXIII_19

«Nu fiindcă era mai mult de-o singură vedenie în lumina vie unde mă uitam, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte; ci pentru vederea ce-n mine creștea privind, o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica» (v. 109-114). Dante privea cu mare atenție, fiindcă imaginea se modifica în fața lui. Nu pentru că Dumnezeu devenea altfel – întrucît El este mereu identic –, ci fiindcă peregrinul își ascuțea vederea. “După patru terține (versurile 97-108), în care Poetul pare să caute cuvintele potrivite pentru a exprima tensiunea supraomenească a activităților sale spirituale, începe, cu terțina 109, reprezentarea celui de-al doilea episod, bazat pe o acțiune exterioară, care se rezolvă într-un proces interior. Dumnezeu este unul și neschimbat, dar omul îl poate contempla doar pătrunzînd încet încet spre el, distingîndu-i, într-o succesiune temporală, diversele aspecte. În această transpunere a vederii omenești, în fața esenței neschimbate a lui Dumnezeu, se putea insinua pericolul creării unei clime de metamorfoze magice, dar puterea și severitatea reprezentării dramatice, la același nivel cu măreția și complexitatea conceptului, creează un moment poetic de solemnă religiozitate, ce pregătește pentru contemplarea misterului trinitar” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu nu se schimbă: se schimbă vederea lui Dante care, întărindu-se tot mai mult, pătrunde treptat în lumina divină și descoperă ceea ce mai înainte n-a perceput. Este grandios și solemn, în descărnarea lui, versul care celebrează perpetua identitate a lui Dumnezeu, căci astfel e mereu cum îmi stătea-nainte. Dar motivul dramatic constă în aparenta schimbare a neschimbării lui Dumnezeu care este, însă, schimbarea vederii lui Dante: acțiunea exterioară devine un proces interior. Acest dublu aspect trebuia redat pe un înalt ton religios, evitîndu-se insinuarea unor metamorfoze de magie; și Dante l-a redat cu forța și asprimea reprezentării dramatice, egale cu înălțimea și complexitatea conceptului: o singură apariție, schimbîndu-mă eu, de mine se modifica. Sugestia complexă a expresiei de mine se modifica derivă tocmai din dubla valoare pe care o dobîndește, de a exprima totodată modificarea obiectului și oboseala, efortul minții lui Dante de-a urmări revelarea progresivă a tainei Sfintei Treimi” (Chimenz).

D2

(Diagrama Sfintei Treimi dintr-un manuscris
francez din secolul al XIII-lea)

Pd_XXXIII_20

«În adînca și clara esență a luminii înalte mi-au apărut trei cercuri în trei culori și-o singură măsură; și unul din altul părea reflectat, cum e un curcubeu din altul, iar al treilea părea foc ce dincoace și dincolo la fel se inspiră» (v. 115-120). În profunzimea limpede a luminii divine s-au văzut trei cercuri, în trei culori diferite și cu aceeași dimensiune. Unul (Fiul) părea că se reflectă din celălalt (Tatăl), ca un curcubeu din altul. Al treilea cerc (Sfîntul Duh) parcă era din flăcări provenite din celelalte două. “Cele trei cercuri reprezintă cele trei persoane ale Sfintei Treimi, egale între ele (cele trei cercuri au o singură măsură) și cu atribuții diferite (cercurile au trei culori). Primul cerc este al Tatălui, al doilea, reflectat din primul, al Fiului, zămislit de Tată, al treilea este Sfîntul Duh, care este iubire și se inspiră din Tată și Fiu. Dacă vrem să oferim o reprezentare grafică și să dăm o singură măsură de semnificație suprafeței, am putea gîndi cele trei cercuri ca suprafețe concentrice, dintre care două pe margini și al treilea (în centru) cu discul plin, sau ca trei cercuri înscrise, ca trei meridiane, în aceeași sferă. În ambele cazuri, viziunea este greu de înțeles, în termeni omenești, fiindcă cele trei cercuri sînt absolut egale, ocupă același spațiu, și totuși sînt deosebite în mod limpede. În imaginea redusă la esențial, limbajul este cel abstract din matematică, dar emoția sufletească este provocată nu de proiecția respectivă, ci de sentimentul de uluire, în fața acelei revelații de neînțeles, a acelei admirabile taine de lumini irizate și înflăcărate” (E.A. Panaitescu).

D3

Pd_XXXIII_21

«Vai, ce scurtă e zisa și ce slabă pentru gîndul meu! și acesta, din toate cîte le-am văzut, e atîta că n-ajunge a spune ‘puțin’» (v. 121-123). Vorba omenească e șubredă și neputincioasă, pentru tainele văzute atunci de călător. “În această ultimă viziune, și înainte de noua taină ce stă să apară, iată înălțîndu-se din nou – a treia oară – suspinul poetului, care măsoară nepotrivirea limbajului său (scurtă e zisa) pentru a exprima ceea ce i-a apărut sub ochi, și astfel vrea să le dea de înțeles cititorilor săi imensitatea și strălucirea” (Chiavacci Leonardi).

D1

(Ilustrații preluate din Arielle Saiber, Aba Mbirika,
“The Three Giri of Paradiso 33”)

Advertisements

Iubirea mișcă soarele și stelele (6)

Pd_XXXIII_16

«Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur. Doar o clipă mi-e de mai mare uitare decît douăzeci și cinci de veacuri de la isprava care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo» (v. 91-96). Dante crede că a zărit principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, fiindcă spunînd asta, îl cuprinde o bucurie mai mare. Clipa cînd l-a văzut pe Dumnezeu i-a stîrnit călătorului o mai mare uimire decît prima corabie zărită de zeul Neptun pe mare, cu două milenii și jumătate în urmă. “În această terțină, Poetul aplică cele deja afirmate în versurile 58-61: chiar dacă memoria nu-și amintește tot, siguranța viziunii se naște din sentimentul de bucurie care i s-a imprimat în suflet. În versurile 85-93, Dante încearcă, slujindu-se de terminologia scolastică, să exprime conceptul metafizic-teologic de unitate, în Dumnezeu, a infinitelor forme ale universului. Ceea ce este răspîndit în spațiu și în timp prin lume, ceea ce este diferit și limitat, este cu totul reunit în Dumnezeu. Lanțul, care leagă lucrurile de Dumnezeu și lucrurile între ele, este un lanț de iubire, bazat pe iubirea creativă a lui Dumnezeu, care a scos din nimic toate obiectele, pentru ca fiecare, tinzînd spre El, să-și găsească perfecțiunea. În esența divină, substanțele, întîmplările, proprietățile lor și legăturile dintre ele coexistă, fără să fie posibilă distingerea lor” (E.A. Panaitescu). “Care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo: Argo, care îi transporta pe Iason și tovarășii săi din Grecia spre Colchida, pentru a dobîndi Lîna de Aur, a fost prima navă care a traversat marea (în 1223 î.Cr., după cronologia medievală), stîrnind cu umbra sa uimirea lui Neptun, zeul mării. Viziunea lui Dumnezeu a durat o clipă, dar mintea Poetului s-a prăbușit în sine însăși, încît nu-și mai amintește nimic, de parcă s-ar fi scufundat în abisul vremii. Expediția lui Argo, la originile omenirii, mai ajunge încă la noi, după douăzeci și cinci de secole (observați cum Dante o evocă eficient, descriind nu nava, ci uimirea lui Neptun), pe cînd din viziunea sa nu-și amintește decît blîndețea emoției. Această fabuloasă evocare nu contravine, cum i s-a părut lui Casella, «limpezimii conceptului și clarității sentimentului», ci transpune povestirea sfintei viziuni în atmosfera miturilor foarte vechi, «da, poate cu o ușoară deviere de la sentimentul strict religios, dar cu o sugestivă potențare a sensului legendar al viziunii înseși» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_17

«Astfel mintea mea, toată oprită, privea fixă, nemișcată și atentă, și mereu de-a vedea era aprinsă. La acea lumină astfel devii, că nemaiprivirea ei de dragul altei vedenii e imposibil să fie primită» (v. 97-102). Mintea uimită a peregrinului examina cu încordare esența divină. Desprinderea privirii omenești de la strălucirea ei devine cu neputință. “Așa cum marea a admirat umbra navei care pentru prima dată a străbătut-o și pînă azi continuă s-o admire, după atîtea secole, la fel mintea mea rămînea înțepenită și hotărîtă să admire taina esenței divine” (N. Sapegno). “Fixă, nemișcată și atentă: cele trei adjective, deși se referă gramatical la cuvîntul mintea, de fapt îl zugrăvesc pe Dante: fix cu ochii, nemișcat cu trupul, atent cu mintea” (Porena).

Pd_XXXIII_18

«căci binele, care e ținta voinței, e tot cuprins în ea; și-n afara ei e incomplet ceea ce acolo-i perfect. De-acum îmi va fi mai scurtă vorba, din cîte-mi amintesc, decît a unui prunc ce-și udă încă limba de țîță» (v. 103-108). Voința omenească tinde spre binele care este pe deplin cuprins în esența divină. În afara divinității, orice perfecțiune se știrbește. Ultimele amintiri ale peregrinului vor fi de-acum redate mai succint decît gînguritul unui copilaș. “Dacă voința noastră tinde spre bine, și dacă binele absolut este Dumnezeu, nu putem să nu ne uităm spre El; care este perfecțiunea absolută și are în sine modelul perfect al tuturor lucrurilor. Tot ceea ce devine obiectul dorinței noastre, avînd în vedere imperfecțiunea lui mai mare sau mai mică, este o copie imperfectă și limitată a modelului cuprins în Dumnezeu. Dacă, așadar, fericirea sau beatitudinea stă în viziunea lui Dumnezeu (…), în afara acestei viziuni nu există o satisfacție deplină și mulțumitoare” (T. Di Salvo). “Îmi va fi mai scurtă vorba: după cel dintîi moment al viziunii, vine acum al doilea, de asemeni introdus de o declarație despre neputința de-a o exprima; la fel se va întîmpla în a treia repriză (v. 121-123), trecînd, ca în cadrul unui concurs, una în fața celeilalte, desăvîrșirea celor văzute și neputința limbii omenești de-a o exprima” (Chiavacci Leonardi).

isus_in_lume

Iubirea mișcă soarele și stelele (5)

Pd_XXXIII_13

«căci, întoarsă cumva în memoria mea și răsunînd puțin în aceste versuri, mai bine se va pricepe izbînda ta. Eu cred, de ascuțimea razei vii ce-am îndurat, că m-aș fi rătăcit, dacă ochii mei de pe ea s-ar fi dezlipit» (v. 73-78). Slava divină, readusă în amintirea poetului și exprimată în versuri, își va sublinia mai bine măreția asupra tuturor creaturilor. Lumina lui Dumnezeu era atît de intensă încît probabil că peregrinul ar fi orbit, dacă și-ar fi desprins de acolo privirile. “Fenomenul are doar puține asemănări cu ceea ce se produce cînd ochiul omului întîlnește lumina soarelui: ea îl orbește, însă cea divină, după ce credinciosul depășește primul moment de rătăcire, provocată de impactul dintre o putere finită și o forță infinită, face privirea mai puternică și mai pătrunzătoare. Crește, nu se atenuează și nu dispare, puterea vederii unui duh fericit (sau a celui care, ca Dante, trăiește aceeași condiție), dacă este străpunsă de lumina întăritoare a divinității. Sigur că Dante n-ar fi văzut nimic, și-ar fi pierdut vederea adevărată, aceea etică și religioasă, dacă și-ar fi smuls privirile de la Dumnezeu: în afara lui Dumnezeu se află orbirea, pe cînd în el simțurile, inclusiv acela al vederii, cel mai nobil dintre toate, se îmbogățesc, se întăresc și se ascut” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_14

«Și-mi amintesc c-am fost mai îndrăzneț de aceea s-o susțin, încît mi-am unit văzul cu valoarea infinită. Oh, har abundent prin care am cutezat să-mi înfig privirea în lumina eternă, încît vederea mi-am vlăguit-o!» (v. 79-84). Din acest motiv, a sporit îndrăzneala călătorului de a-și fixa ochii în lumina sclipitoare, pînă la identificarea totală cu puterea infinită a lui Dumnezeu, chiar cu riscul de a-și șubrezi vederea. “Toată ultima parte a cîntului se desfășoară în episoade dramatice, constituite din etape succesive ale viziunii și urmate de un acompaniament liric, care este chiar comentariul acelor episoade, unde, alături de înălțarea mulțumirii față de Dumnezeu, se exprimă sentimentul Poetului, «neliniștea de a spune și spaima de a nu putea și totuși îndrăzneala de a spune» (Del Lungo). Începutul dramatic este constituit de invazia luminii divine care, spre deosebire de lumina solară ce orbește, fortifică ochiul și-l face capabil de o mai bună contemplare (versurile 76-81). «Aici stă miza dramei: urmarea nu va fi decît dezvoltarea acestui moment. Simțiți suferința provocată de raza care pătrunde, perforează pupilele muritoare ale lui Dante; dar, în fața acestei invazii, Dante nu cedează, nu se îngrozește, nu se aneantizează (atitudinea lui este, așadar, opusă celei a misticului, care se abandonează pe seama tainei divine); printr-o fulgerătoare hotărîre de voință, el reacționează, îndrăznind să susțină, cu ochii deschiși, lumina orbitoare. Și la această îndrăzneală răspunde imediat răsplata: ochii săi, străbătînd prin lumină, văd esența divină» (Chimenz). După acest prolog al dramei sacre, vine comentariul liric din versurile 82-84 unde, la curajoasa și bucuroasa conștiință a primei victorii se adaugă sentimentul de recunoștință” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_15

«În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină» (v. 85-90). În adîncimea strălucirii divine se regăsește sinteza universului, legată prin intermediul iubirii: toate conținuturile și toate elementele întîmplătoare, precum și raporturile dintre ele, cu felul lor de a acționa, sînt atît de armonios împletite în esența lui Dumnezeu, încît cuvintele poetice redau doar în mod palid un asemenea miracol. “De parcă ar spune: universul poate fi pe deplin înțeles numai în unitatea sa, unde ceea ce este substanțial și ceea ce este doar accidental, contingent, esențele lucrurilor și modalitățile lor de comportare se întrepătrund, devin un singur lucru” (U. Bosco). “Cu alte cuvinte: doar Dumnezeu este unitate și doar Dumnezeu este garanția de unitate pentru toate ființele care compun universul” (T. Di Salvo).

Battistero_Padova

Iubirea mișcă soarele și stelele (4)

Pd_XXXIII_10

«De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine» (v. 55-60). Puterea privirii lui Dante a crescut mai mult decît poate să exprime prin cuvinte și nici memoria lui nu rezistă la o asemenea abundență. A avut sentimentul omului trezit din vis, care mai păstrează doar zbuciumul emoției, în lipsa faptelor. “După rugăciunea adresată Sfintei Fecioare, figura Sfîntului Bernard – la fel ca aceea cu care Poetul s-a pomenit alături, în clipa cînd Beatrice a dispărut, surîzătoare ca atunci cu un zîmbet patern, gata de-a înlătura din sufletul discipolului orice șovăială, orice rătăcire – rămîne doar o clipă alături de Dante, de-acum pregătit pentru contemplarea lui Dumnezeu. După ce și-a îndeplinit datoria, sfîntul dispare, iar dispariția lui marchează, totodată, momentul desprinderii lui Dante de tot ce nu este viziune a lui Dumnezeu. Începe aici partea a doua a cîntului, dominată de două motive: caracterul sublim al viziunii, care atrage asupra sa tot sufletul lui Dante, și neliniștea sufletului, care în clipa aceea se străduiește – zadarnic – să regăsească viziunea ce i-a fost oferită, neizbutind decît să fixeze sentimentul acelui exces, al acelei mărimi mai presus de orice capacitate omenească. Faptul că vorba și memoria au fost învinse de intensitatea viziunii Paradisului s-a exprimat încă de la începutul celei de-a treia cantice (senzația de inefabil fiind însăși temelia poeziei din Paradis), dar, uneori, a fost prezentă conștiința depășirii încă posibile, amintirea unei trăsături încă pămîntești: dorințe, patimi, polemică, doctrină etc. Aici ajungem deja la caracterul absolut al inefabilului. Sapegno, sintetizînd judecata multor critici, în legătură cu partea a doua a cîntului XXXIII, scrie astfel: «Tensiunea dramatică din aceste pagini finale ale poemului… se determină în contrastul dintre mîndra maiestate a temei și conștiința puterii insuficiente de-a o exprima prin cuvinte omenești. În această conștiință, care se reafirmă punctual, voința încordată de a vedea își resimte ultima limită, dar totodată regăsește îndemnul spre încă un efort, spre un elan mai mare. Poezia aici nu se află, și nu s-ar putea afla, în reprezentarea materială a unei realități, care se află dincolo de orice zugrăvire sensibilă și pe care Dante însuși nu încetează s-o declare inefabilă (…). Este limpede că imaginile sau definițiile de care Dante se slujește, pentru a da o idee despre obiectul viziunii sale, nu sînt mai mult decît sugestii și stimuli ai ilustrării acestei drame a inteligenței, valabile doar prin resturile emoționale, astfel că ea reușește să supraviețuiască, sub forma unei experiențe exaltante (versurile 58-66). Dar accentul poetic insistă, firește, nu pe aluziile vagi și provizorii privind reprezentarea, ci pe prezența îndîrjită a protagonistului, pe versurile care exprimă tema eroică a luptei sale și a triumfului său parțial (v. 52-54, 67-75, 79-84, 97-99, 133-138), într-un ritm de epopee solemnă, unde chiar și notele melancolice răsună măreț și inclusiv declarațiile de neputință artistică și de umilă renunțare se colorează într-o lumină mîndră de poveste antică (v. 94-96)»” (E.A. Panaitescu). “Poezia din ultima parte a cîntului se află în această dramatică voință de-a relata și a reprezenta, de-a da expresie pentru ceea ce, conform învățăturii religioase, este inexprimabil, de-a coborî infinitul divin în finitudinea cuvîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_11

«așa sînt eu, căci aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută. Astfel neaua la soare se topește; astfel în vînt, pe frunzele ușoare, se pierdea sentința de la Sibila» (v. 61-66). Conținutul viziunii i-a dispărut între timp, iar Dante a rămas cu fericirea infinită, care încă i se prelinge în suflet. La fel se destramă zăpada în razele soarelui, la fel se risipesc frunzele cu vorbele scrise de Sibila, în bătaia vîntului. “Pentru acea dispariție a viziunii sale din memorie, Dante formulează două comparații, una din lumea fizică și una din cea mitologică: natura și mintea omului oferă astfel imaginea acelui misterios eveniment” (Chiavacci Leonardi). “Sentința de la Sibila: Sibila își scria răspunsurile enigmatice pe frunze, risipite îndată de vîntul ce pătrundea în peștera ei (Virgiliu, Eneida III, 441-452), încît nu rămîneau decît cuvinte răzlețe, confuze, cu semnificații ascunse. Versurile 58-66 pot fi considerate nodul central al cîntului XXXIII, fiindcă Poetul încearcă să-și definească viziunea: nu conținutul ei, ci ceea ce a rămas din ea foarte viu, actual, etern, în inima sa: amintirea impresiei sau, cum spune el, a patimii, cu un latinism avînd o adîncime de semnificație și o valoare sentimentală pe care n-o redă nici un cuvînt modern. Această încercare își găsește justificarea într-un pasaj din Sfîntul Toma, pe cînd vorbea despre Sfîntul Pavel care, răpit fiind în al treilea cer, a văzut esența lui Dumnezeu. Toma afirmă că «după ce a încetat s-o vadă, și-a amintit acele lucruri, pe care în viziunea lui le-a găsit… rămase, după împlinirea faptei, în straiele gîndirii sale», deși «nu putea nici gîndi tot ce-a cunoscut, nici exprima cu vorbe» (Summa Theologica II, II, CLXXV, 4). La această uimitoare experiență psihologică – un extaz ce-a lăsat în urmă o candoare nedefinită, o uimire bucuroasă – se adaptează perfect stilul. Precizia observării unei fapte omenești (cum e acela care visînd vede) este imediat transfigurată în rarefierea cuvintelor (altceva în minte nu-i revine), caracterul concret al referințelor precise (așa sînt eu) se destramă și se pierde în încîntarea muzicală a unor expresii (încă-mi picură… dulceața din ea născută)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_12

«Oh, supremă lumină ce-așa te înalți peste gîndurile muritoare, minții mele redă-i o fărîmă din felul cum apăreai și fă-mi graiul așa viguros, ca măcar o scînteie din slava ta să pot lăsa pentru lumea viitoare» (v. 67-72). Lumina lui Dumnezeu, mai presus de toate mințile omenești, este implorată să restituie un fragment din aspectul în care i s-a înfățișat peregrinului și să dăruiască vorba înzestrată pentru a o exprima, în folosul posterității. “Nu din vanitate de poet care, primul și unicul, s-ar fi putut făli cu exprimarea inexprimabilului, cere Dante harul unui cuvînt excepțional de convingător și reprezentativ, ci pentru a face mai ușoară opera de reconstruire a conștiinței oamenilor, prin intermediul versurilor din care ar trebui să reiasă mai eficient puterea infinită și măreția lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Să pot lăsa pentru lumea viitoare: expresia aici folosită îl dezvăluie pe omul care știe că a ajuns la capătul vieții, conștient că aceste ultime versuri ale sale vor fi citite după moartea lui, timp de mai multe secole. Verbul respectiv – să pot lăsa – face din acest cînt aproape un testament, darul lui cel mai prețios, lăsat de Dante oamenilor” (Chiavacci Leonardi).

Maestro_spagnolo

Iubirea mișcă soarele și stelele (3)

Pd_XXXIII_7

«Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!’» (v. 37-39). Sfînta Fecioară este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți și Beatrice o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. “Harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului” (Chimenz). “Empireul, care fusese zărit, în timpul rugăminții preocupate, adresate Sfintei Fecioare, într-o imagine abia sugerată (versul 9), acum reapare într-o zugrăvire precisă, pe care un nume (și este, încă o dată, numele Beatricei) și un gest tăcut și unanim sînt suficiente pentru a ne-o fixa în priviri. În acest tablou atît de simplu și puternic (o «scenă de frescă a lui Giotto», ca să folosim expresia lui Croce), afecțiunea, inclusă și stăpînită în cadrul rugăciunii, se poate manifesta în deplinătatea ardorii ei. În acest moment «tăcerea este mai elocventă decît cîntarea; iar imensele cercuri de mîini, întinse și înălțate în rugăciune, readuc încă o dată în pagină, cu două versuri foarte simple, subliniate pe amplul fundal muzical al rugăciunii, întinderea acelei păci eterne» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_8

«Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite; apoi spre eterna lumină s-au îndreptat, în care să nu credem că e mînat ochiul vreunei creaturi așa de limpede. Și eu, care mă apropiam de sfîrșitul tuturor dorințelor, cum se cuvenea, flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi» (v. 40-48). Privirea Mariei s-a oprit asupra fericiților aflați în rugăciune, dîndu-le de înțeles că dorința le-a fost primită. Apoi ochii ei s-au înălțat spre Dumnezeu. Dante, care simțea că se apropie împlinirea aspirației sale supreme, și-a intensificat la culme dorința de întîlnire cu Atotputernicul. “Orice reprezentare, orice denumire, chiar cea mai înaltă și sfîntă, nu sînt potrivite pentru Sfînta Fecioară, căreia Poetul îi amintește doar privirea, ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, care dezvăluie taina ei mai bine decît orice cuvînt de slavă, orice reprezentare poetică de pînă acum. Nici o vorbă, nici un zîmbet, nici un semn de aprobare: «doar o privire supraomenească, prin care se împlinește dorința lui Dante. Dumnezeu a rămas și va rămîne ascuns… de-a lungul întregului cînt: nici nu avea Poetul nostru posibilitatea de-a reprezenta consimțămîntul divin printr-o imagine, dar acel consimțămînt l-a exprimat indirect prin această privire, care ne dă impresia că ne aflăm în fața tainei divinității» (Fubini). Nimic nu se poate potrivi cu «maiestatea elocventă a acelor ochi îndepărtați și milostivi… Beatrice, de pe jilțul ei prea înalt, zîmbește – și n-ar putea să nu zîmbească – la apelul credincios al lui Dante: este ultimul răspuns venit de la femeia iubită către bărbatul iubit. Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul» (Chimenz) și a readuce privirile peregrinului și ale tuturor duhurilor fericite spre lumina lui Dumnezeu, strălucind în nemișcarea sa eternă, în adîncimea sa inaccesibilă” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_9

«Bernard îmi făcea semn și zîmbea să privesc în sus; dar eu eram deja singur așa cum el voia; căci vederea mea, făcută curată, mai mult și mai mult intra în raza de înaltă lumină, care în sine e adevărată» (v. 49-54). Sfîntul Bernard l-a îndemnat zîmbind pe Dante să-l privească pe Dumnezeu. Dar călătorul deja era pregătit pentru ultima ascensiune, a privirilor. Vederea lui purificată avansa tot mai adînc în raza divină, ce conține în ea adevărul universal. “De-acum în jurul lui Dante nu mai există decît liniște și singurătate: nu doar toate amintirile de pe pămînt și din lumea de apoi străbătută, ci chiar vîrtejurile luminoase acolo prezente, însăși Beatrice, călăuza dragă și scumpă, însuși Sfîntul Bernard, susținătorul, și Maria, intermediara către har, totul a dispărut din mintea lui și totul a dispărut în jurul său: se termină zborurile de îngeri și cîntecele armonioase din Paradis: o tăcere infinită și nemișcată. În acea tăcere și în acea singurătate, Dante se pregătește de efortul suprem: un om în fața Divinității” (Chimenz). “Sfîntul Bernard, în clipa cînd zîmbește, se desprinde. Semnul pe care-l face este echivalent cu despărțirea. Pe plan teologic, întîlnirea cu divinitatea, suprema convorbire a sufletului cu Dumnezeu, rezolvă raportul asupra căruia s-a oprit îndelung meditația medievalilor, într-un dialog cu doi interlocutori: nu sînt excluse călăuzele (și prin urmare magisteriul Bisericii), dar ele devin instrumente limitate de acțiune. Credința, la urma urmelor, ca întîlnire cu divinitatea, este o activitate dialogică, implică în totală solitudine sufletul, în clipa cînd este plasat în fața țelului suprem. Orice alt actor devine neesențial și este dat la o parte” (T. Di Salvo).

Agnolo_Gaddi1

Rugăciunea către Beatrice (2)

Pd_XXXI_4

«căci lumina divină pătrunde-n univers pe cît e vrednic, că nimic nu-i poate sta-mpotrivă» (v. 22-24). Nimic nu poate împiedica răspîndirea luminii divine în univers și fiecare o percepe în funcție de virtutea sa sufletească. “Între Dumnezeu și duhurile fericite se interpune așadar o mulțime de îngeri: pe pămînt această intervenție ar bloca vederea; nu așa se întîmplă cu spiritele mîntuite și nici cu Dante, care trăiește, în afara spațiului și a timpului, experiența duhurilor și le dobîndește pe moment capacitățile” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_5

«Acest regat temeinic și-n sărbătoare, ticsit de lume veche și nouă, stătea cu privirea și iubirea toată la un semn. Oh, lumină întreită ce-n unică stea sticlind vederii lor, astfel îi bucuri, te uită jos aici la zbuciumul nostru!» (v. 25-30). Sfinții din Vechiul și Noul Testament admirau cu bucurie chipul lui Dumnezeu. Tripla lumină divină este implorată să privească milostiv spre frămîntările intense din viața pămîntească. “Această viziune a duhurilor fericite care sînt complet adîncite în contemplarea divinității – iar pe chipul lor se adună și devine vizibil sentimentul lor de iubire fierbinte – reprezintă partea esențială din scenografia generală a Paradisului, văzut după indicațiile misticilor ca fiind ținutul contemplației totale. Dante găsea exemple, expresive din punct de vedere figurativ, ale acestui sentiment în numeroasele fresce și tablouri, care făceau trimitere la fericirea mistică. Se poate chiar spune că o asemenea atitudine era un loc comun și obligatoriu al întregii arte figurative a vremii” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_6

«Dacă barbarii, venind din zări unde mereu ziua cu Elice se acoperă, rotindu-se cu fiul ei îndrăgit, văzînd Roma și măreața sa lucrare s-au uimit, cînd Lateranul a țîșnit mai presus de cele muritoare» (v. 31-36). Confruntați cu frumuseți artistice care le depășeau închipuirea, pînă și invadatorii barbari au fost cuprinși de uluire, văzînd palatele impunătoare ale Romei. “Barbarii: nu, în mod generic, popoarele din lumea contemporană lui Dante, considerate de el cu dispreț; mai curînd războinicii barbari, germanici, apăruți în Italia în perioada invaziilor, numite încă barbare. La aceștia, uimirea nu apare doar fiindcă erau inculți, violenți, distrugători, ci și fiindcă proveneau din ținuturi nordice, îndepărtate de marile centre ale civilizației” (T. Di Salvo). “Venind din zări: În regiunile din nord (dincolo de paralela de 550), constelația Ursei Mari trece în fiecare zi pe la zenit, însoțită de constelația Ursei Mici (rotindu-se cu fiul ei îndrăgit). În precizarea astronomică se include o amintire mitologică: nimfa Callisto, iubită de Jupiter, cu care a avut un fiu, pe Arcas (cf. Ovidiu, Metamorfoze II, 401-530), a fost transformată în ursoaică de geloasa Iunona; însă Jupiter a mutat-o pe cer, unde Callisto a constituit Ursa Mare, iar Arcas, Ursa Mică” (E.A. Panaitescu). “Cînd Lateranul: Lateranul a fost primul palat imperial și, după donația lui Constantin, papal. Este posibil, după Sapegno, ca Dante «să facă aluzie la o anumită perioadă istorică, și anume la secolul care a trecut între momentul cînd Papa Silvestru a transformat Lateranul în reședința sa și primele invazii barbare, cînd splendoarea monumentală a cetății încă supraviețuia intactă»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Despre natura îngerilor (1)

Miniatura_fiorentina

Al nouălea cer, sau Primul Mobil. Explicații de angelologie. Crearea îngerilor. Răzvrătirea unor îngeri. Despre calitățile îngerilor. Spre deosebire de ei, lumea pămîntească s-a îndepărtat de la adevărul divin. Numărul îngerilor.

Pd_XXIX_1

«Cînd ambii copii ai Latonei, acoperiți de Cumpănă și Berbec, se înfășoară-n zona orizontului, cît durează că zenitul îi cumpănește, pînă ce unul și altul, schimbînd emisfera, din cingătoare se liberează, atît, cu chipul pictat în zîmbet, a tăcut Beatrice, privind țintă la punctul ce m-a copleșit» (v. 1-9). Intervine o clipă de tăcere, între explicațiile precedente și cele următoare oferite de Beatrice – nu mai lungă decît momentul de cumpănă în care se află Soarele și Luna pe cer. “Soarele și Luna sînt reprezentați, în mitologia clasică, de Apolo și Diana, copiii Latonei (Purgatoriu XX, 130-132; Paradis X, 67). În echinoxul de primăvară, Soarele, în zodia Berbecului, și Luna, în zodia Balanței, ating linia orizontului în două puncte ale cerului, diametral opuse și echidistante ale zenitului. Perioada care trece între acest moment și următorul, cînd Soarele trece în emisfera australă, iar Luna în cea boreală (schimbînd emisfera) e foarte scurtă” (E.A. Panaitescu). “După ce a vorbit despre ordinea ierarhiilor de îngeri, Beatrice se pregătește acum să vorbească despre originea lor: între cele două momente se întinde o foarte scurtă pauză de tăcere. Acest fapt, în viziunea lui Dante, avînd în vedere importanța pe care i-o atribuie femeii, dobîndește o dimensiune profundă, ce dă imaginea comparației astronomice. Cosmică e mișcarea Soarelui și a Lunii, cosmică e și tăcerea Beatricei. Care, oricum, a fost foarte scurtă, aproape scăpînd de sub o măsurătoare realistă. Comparația are, pe plan artistic, rolul de a sluji ca un prag între situația cu care se închide cîntul precedent și cel care se deschide cu un nou subiect: are de fapt o valoare muzicală și poetică” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_2

«Apoi a început: ‘Eu spun, fără să-ntreb, ce vrei să auzi, căci am văzut-o acolo unde se-adună orice loc și orice timp. Nu spre a-și dobîndi un bine, ce nu-i cu putință, ci pentru ca splendoarea sa să poată zice, sclipind, “Exist”» (v. 10-15). Călăuza răspunde la curiozitatea neformulată în cuvinte de călător: Dumnezeu a creat lumea și ființele nu pentru a-și mări perfecțiunea, un lucru imposibil, ci pentru ca toate creaturile desprinse din el să se poată bucura, strălucind, de existență. “Beatrice, răspunzînd la întrebarea neexprimată de Dante (cînd, unde, cum i-a creat Dumnezeu pe îngeri: cf. versurile 46-48), ne introduce imediat în taina creației, evocînd momentul, dincolo de timp și spațiu, al primei generări a lucrurilor. Dumnezeu, Binele absolut și infinit, a creat nu din necesitate, ci printr-un act gratuit de iubire. El a vrut ca strălucirea sa – iradierea vieții sale intime – să aibă o consistență proprie, desfășurîndu-se în «alte» ființe, distincte de El, înzestrate cu proprietăți și funcții specifice, conștiente de existența lor. Aceste noi consistențe, înflorite din iubirea sa, trăiesc la rîndul lor doar întrucît iubesc (noi iubiri). Doctrina expusă de Beatrice ține de cel mai riguros tomism (cf. Summa Theologica I, L, 1; Contra Gentiles II, 46; De potentia III, 17, ad 4)” (E.A. Panaitescu). “Întrebarea lui Dante este precizată doar în versurile 46-48, cînd Beatrice, în concluzie, spune: acum știi unde și cînd și cum au fost creați acești îngeri. Însă Dante n-a exprimat verbal întrebarea; printr-un proces deja cunoscut, Beatrice răspunde la ceea ce a intuit și a văzut în sentimentele lui Dante. Îndreptîndu-se spre demonstrarea creației, Beatrice simte nevoia să insiste pe două concepte fundamentale, care erau prezente în toată filosofia și teologia medievală: 1. actul de creație răspunde unui proces interior de bucurie, care se determină printr-un proces de făurire sau de emanare, printr-un modul de lumină, care se extinde și se dilată și cuprinde în sine noi obiecte, cărora le dă viață cu puterea sa; 2. Dumnezeu creează nu pentru a se mări pe el însuși, puterea sa și raza stăpînirii sale: gratuit, spontan, împins de vitalitatea sa, de spiritul său de iubire și generozitate, Dumnezeu creează «și la producerea de noi creaturi nimic altceva nu-l împinge pe Dumnezeu, decît bunătatea sa, pe care el vrea s-o comunice oricărui lucru, printr-un proces de asimilare cu sine însuși a oricărei creaturi ale sale» (Sf. Toma, Contra gentiles II, 46)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_3

«în veșnicia sa, fără de timp, în afara înțelegerii, după placul său, s-a deschis în noi iubiri eterna iubire. Nici înainte n-a zăcut toropit; căci nici devreme, nici tîrziu n-a plutit cuvîntul Domnului peste aceste ape. Forma și materia, lipite și curate, au ieșit la existență fără greșeală, ca trei săgeți din arcul cu trei coarde» (v. 16-24). Geneza lumii nu poate fi legată de un moment precis și este imposibil rațional să ne închipuim ce anume a făcut Dumnezeu înainte de aceasta. Îngerii și materia au apărut simultan, în urma acțiunii Domnului trinitar. “Creația s-a petrecut în afara timpului, în eternitatea unde nu există mai întîi și mai apoi: timpul este ritmul vieții ființelor și așadar nu există fără ele (cf. Convivio IV, II, 6). Cuvîntul Domnului peste aceste ape: versul este traducerea unei expresii din Geneză (1, 2) și, făcînd aluzie la apele create de Dumnezeu și situate «deasupra cerurilor», Dante le identifică prin a noua sferă, Primul Mobil, cerul plin de apă, a cărui materie incoruptibilă e transparentă ca apa. Nardi, care a propus această explicație, citează și sursele doctrinei dantești: Sfîntul Albert cel Mare și Sfîntul Toma” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu a adus pe lume prima dată, simultan și prin același act de creație, forma pură (îngerii, inteligențe pure, lipsite de materie), materia pură (materia primă și încă amestecată a elementelor) și compoziția de materie și formă (cerurile). Dacă duhurile înzestrate cu inteligență și voință și, singure printre toate, în stare de a spune «Exist» (adică să aibă conștiința și certitudinea existenței lor), au fost – cum observă Nardi – «scopul principal al creației (versurile 13-18), Dumnezeu s-a gîndit să le asigure încăperea unde să-și desfășoare activitatea și să-și exercite stăpînirea: această încăpere este lumea sensibilă. Astfel încît lumea inteligibilă și lumea sensibilă sînt două realități strîns legate între ele, cum s-a văzut deja în cîntul precedent, unde se vorbea tocmai despre corespondența dintre corurile îngerești și virtuțile cercurilor pămîntești»” (E.A. Panaitescu). “Arcul cu trei coarde: «este foarte potrivită această comparație… arcul reprezintă Divinitatea; cele trei coarde, cele trei persoane» (Buti). Cele trei săgeți care pleacă împreună și își produc efectele concomitent fac aluzie la contemporaneitatea și simultaneitatea acțiunii Dumnezeului unic și trinitar. Că existau asemenea arcuri este confirmat de Lana: «se fac arcuri care au trei coarde și ele slobod laolaltă trei săgeți»” (T. Di Salvo).

Basilica_San_Marco

Ierarhia îngerilor (2)

Pd_XXVIII_4

«Poate cum pare aureola că-ncinge astrul ce-i dă culoare, cînd aburul ce-l poartă e mai dens, în jurul punctului un cerc de foc se-nvîrtea așa iute, că ar fi întrecut mișcarea ce lumea mai grabnic o încinge» (v. 22-27). Un cerc încins se rotea în jurul punctului luminos, așa cum aureola cuprinde un astru, care colorează partea mai densă a aburilor ei. Mișcarea cercului de foc – din jurul punctului luminos – întrecea viteza cu care se rotește cerul cel mai rapid în jurul Pămîntului. “În jurul punctului divin se învîrt, ca niște cercuri concentrice într-o treime de lumină și mișcare, cele nouă coruri îngerești. Primul, al Serafimilor, apare foarte aproape de Dumnezeu, la fel cum aureola, mai ales cînd e formată din aburi foarte denși, își înconjoară strîns izvorul de lumină, soarele sau luna. Mișcarea ce lumea mai grabnic o încinge este Primul Mobil sau cerul Cristalin, a cărui viteză o depășește pe a tuturor celorlalte ceruri (cf. Paradis I, 123; XIII, 24; XXVII, 99)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVIII_5

«Și acesta era de altul încins, și-acela de-al treilea, și-al treilea apoi de-al patrulea, și de-al cincilea al patrulea, și-apoi de-al șaselea al cincilea» (v. 28-30). Cercul de foc – din jurul punctului luminos – era urmat de altele. “Erau de fapt nouă cercuri concentrice: poetul le enumeră unul după altul, așa cum le-a văzut unul după altul, pentru a stîrni mirarea amplificată a cititorului, așa cum el s-a mirat văzîndu-le și să le păstreze mai limpede și vie amintirea” (F. Torraca). “Terțina avansează cu o mișcare rapidă, de parcă ar urmări ochiul care trece iute de la un cerc la altul și împreună semnifică înșirarea imediată a cercurilor de foc, într-un vîrtej de lumină” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVIII_6

«Deasupra urma al șaptelea așa extins deja în lărgime, că trimisul Iunonei întreg ar fi strîmt să-l cuprindă. Astfel al optulea și-al nouălea; și fiecare tot mai încet se mișca, după cum era mai departe de primul» (v. 31-36). Al șaptelea cerc – din jurul punctului luminos – era deja atît de mare, încît un curcubeu (trimisul Iunonei) n-ar fi reușit să-i acopere suprafața. Cercurile de foc, pe măsură ce creșteau în dimensiuni, își reduceau viteza de rotație. “Curcubeul, în mitologia clasică, este reprezentat de figura lui Iris, care aduce pe pămînt mesajele Iunonei (cf. Paradis XII, 12)” (E.A. Panaitescu). “Alte imagini hiperbolice, destinate firește nu pentru a uimi, ci pentru a reda o impresie, legată de o realitate văzută, a distanței incomensurabile ce desparte finitul de infinit” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese1

Ierarhia îngerilor (1)

Badia_Benedettina

Al nouălea cer, sau Primul Mobil. Punctul foarte luminos din centrul celor nouă cercuri. Îngerii dispuși în trei ori trei cercuri în jurul lui Dumnezeu.

Pd_XXVIII_1

«După ce-mpotriva vieții prezente a bieților muritori mi-a deschis adevărul cea care-mi sădește mintea-n Paradis, cum în oglindă vede omul flacăra făcliei aprinse în spate, înainte s-o fi văzut cu ochii sau în gînd» (v. 1-6). În cîntul precedent, Beatrice i-a explicat lui Dante greșeala făcută de muritori, care se lasă conduși de lăcomie. Călătorul a avut deodată senzația celui ce vede oglindită lumina unei făclii din spatele său. “Două versuri ce rezumă subiectul invectivei rostite de Sfîntul Petru par să deschidă în ton minor cîntul dedicat viziunii ierarhiilor angelice care se rotesc în jurul lui Dumnezeu; dar deja al treilea vers (avînd în centrul său un verb – ‘mparadisa: sădește mintea-n Paradis – care este unul din numeroasele neologisme create de Dante, în efortul de-a traduce cu virtute expresivă sentimentul de inefabil) ne îndreaptă spre acea climă de slavă divină și angelică pe care ne-o semnalează mereu evoluția unitară a cîntului. Structura complicată a următoarelor versuri li s-a părut unor critici doar un element negativ, fiindcă «atenția îndreptată spre corespondența dintre fapte și comparația inventată a scăzut temperatura acestui pasaj» (Momigliano), încît «faptele există, sentimentul lipsește». În realitate comparația cu făclia, atît de precisă ca imagine și aproape hieratică, are o funcționalitate profundă, fiindcă restabilește, după invectiva impetuoasă cu care s-a încheiat cîntul precedent, o atmosferă de contemplație concentrată și viziune înseninată; în privirea fixă ațintită, în timp ce orice alt spectacol dispare și orice activitate a minții e suspendată (versul 6), în imaginea reflectată de flacăra făcliei, sau apoi în izvorul real al acelei lumini, se află deja nucleul patosului înalt pe care-l vom resimți de-a lungul întregului cînt” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVIII_2

«și se-ntoarce să privească dacă sticla îi spune adevărul și vede că-i potrivit cu el, ca melodia cu notele; așa memoria își amintește că am făcut privind în ochii frumoși, în care pentru a mă prinde și-a întins Amor mrejele» (v. 7-12). Omul se răsucește cu uimire pentru a verifica dacă lumina din oglindă este reală și constată că imaginea reflectată și cea reală se potrivesc deplin. La fel a procedat și Dante, care s-a întors să admire privirea minunată a Beatricei, care îi stîrnise iubirea încă din tinerețe. “Valoarea simbolică a terținei 10 (omul, în acest caz Dante, nu-l poate vedea pe Dumnezeu decît trecînd prin adevărul revelat, aici simbolizat de Beatrice) se traduce printr-o imagine robustă (pentru a mă prinde și-a întins Amor mrejele) căreia adeseori i s-a imputat barochismul sau «materialitatea« excesivă (Vandelli), cînd ochii frumoși devin oglinda și aproape vehicolul figurii lui Dumnezeu. Totuși apare evidentă, la Poet, intenția de a sublinia, prin astfel de mijloace de expresie viguroase (impregnate de limbajul de iubire curteană), realitatea propriei viziuni, evocată «pe urmele unei indicații memoriale extatice, fie și cu o indicație netă (așa memoria își amintește)» (Frattini)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVIII_3

«Și cum m-am răsucit și mi-au fost atinse privirile de cîte le-au apărut în acel cer, cînd la rotirea lui te uiți atent, un punct am văzut ce răspîndea lumină așa de ascuțită, că văzul pe care-l arde e nevoit să se-nchidă; și cum steaua ne pare de-aici mai mică, ai zice cît luna, pe lîngă aceea, cînd stea lîngă stea e pusă» (v. 13-21). Întorcîndu-se spre Beatrice, ochii lui Dante au fost atrași de un punct foarte luminos, pe care văzul nu-l suportă. O stea pare măruntă, văzută de pe Pămînt, însă ar fi cît luna ca mărime, plasată lîngă acel punct strălucit. “Înainte de-a ajunge în Empireu, unde va putea fi contemplată în sediul său adevărat și în adevărata sa deplinătate curtea cerească, toate duhurile fericite s-au prezentat pe rînd în fața lui Dante și a Beatricei: inclusiv Cristos și Sfînta Fecioară au apărut deja, iar lor le-a consacrat Poetul cîntul de slavă din cerul Cristalin. Mai rămîneau de văzut, în prealabil – după migăloasa construcție a Paradisului dantesc – Dumnezeu și îngerii. Firește că nu era o realizare ușoară aceea de a da o imagine concretă Ființei infinite și ființelor imateriale în număr infinit. Poetul ar fi putut reprezenta o lumină de dimensiuni extraordinare, chiar și în comparație cu cea a lui Cristos, care apoi aprindea din sine însăși mii de sclipiri subordonate. «Totuși ar fi fost – obiectează Vandelli – ceva inadecvat pentru Dumnezeu, fiindcă ar fi dat imediat impresia acelei quantitas dimensiva care se află în trupurile materiale și trebuie exclusă din persoana lui Dumnezeu, iar prin înseși dimensiunile sale ar fi rezultat stupefiantă, mai curînd decît grandioasă și stîrnind admirația. Tot astfel o lumină mare, căreia pur și simplu să nu i se vadă limitele, răspîndită peste toate și toți… ar fi fost o imagine… adecvată pentru Empireu, care e compus pe de-a-ntregul din iubire și lumină divină. Întrucît așadar ceva foarte mare, ceva foarte extins nu erau nicicum reprezentări potrivite, Dante a recurs la extrema cealaltă; și, convertind în reprezentare directă ceea ce era un termen de comparație folosit adeseori și cu plăcere de teologi pentru a explica esența și formele divinității, a reprezentat-o ca pe un punct». Punctul matematic, de fapt, cum afirmă chiar Dante în Convivio (II, XIII, 27), este «prin faptul său indivizibil și nemăsurabil» (cf. și Sfîntul Toma, Summa Theologica I, III, 7; XI, 3; Commentarium de Coelo et Mundo I, II, 3). În imagine – ideea punctului, care este dincolo de orice posibilitate de măsură omenească și materială, dar din care se generează orice spațiu material – realitatea infinită a lui Dumnezeu își găsește o semnificație mai eficientă, pe cînd adăugarea unui al doilea element – față de formula teologică –, luminozitatea intensă, îi conferă acestei creații o mare sugestivitate poetică” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

Examenul de iubire creștină (4)

Lorenzo_Monaco5

Pd_XXVI_10

«Deci am reînceput: ‘Toate acele mușcături ce pot înclina inima spre Domnul m-au sprijinit în iubirea creștină; căci ființa lumii și ființa mea, moartea de el îndurată pentru ca eu să trăiesc și ceea ce speră orice credincios ca mine» (v. 55-60). Iubirea pentru Dumnezeu reprezintă sinteza tuturor sentimentelor lui Dante. Ea se explică prin recunoștința călătorului pentru crearea lumii și nașterea sa, pentru jertfa îndurată de Isus și nădejdea viitoarei mîntuiri în Paradis. “Într-o sinteză viguroasă se înșiră marile teme ale creației lumii și omului, ale mîntuirii și vieții eterne, care se adaugă la certitudinea că Dumnezeu este Binele suprem, demn de iubirea supremă. Și, parcă purtat de unda maiestuoasă a acestor adevăruri esențiale, Dante răsare în centrul unei experiențe vitale, cu gestul prin care debarcă teafăr de pe marea înșelătoare a iubirilor false, pe țărmul sigur al iubirii adevărate” (G. Getto). “Pot înclina inima spre Domnul: amintim că pe acest verb (care indică actul liber, prin care inima i se dăruiește lui Dumnezeu) Dante întemeiază mîntuirea omului, în poemul său (cf. Purg. III, 123; XI, 129)” (Chiavacci Leonardi). “Căci ființa lumii: iată în sfîrșit mușcăturile – actele de iubire, nu raționamentele – care-l determină pe Dante să iubească la rîndul său: crearea lumii și mai ales a lui însuși; mîntuirea realizată de Cristos cu prețul morții sale, ca să poată obține el viața eternă; fericirea, adică participarea la viața divină, la care el, ca orice creștin credincios, are dreptul să spere. Plasate în ordine cronologică – creația, mîntuirea, slava –, acestea sînt cele trei daruri ale lui Dumnezeu, care dovedesc imensa lui iubire pentru oameni și care, alături de zisa cunoaștere vie, adică împreună cu convingerea rațională că Dumnezeu este binele suprem, l-au condus pe Dante la mîntuire, de la iubirea strîmbă la cea dreaptă, de la rătăcirea în urma formelor false de bine, la întoarcerea spre iubirea pentru binele adevărat și suprem” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_11

«cu zisa cunoaștere vie m-au scos din marea iubirii strîmbe și pe malul celei drepte m-au pus. Frunzele cu care înfrunzește toată grădina grădinarului etern le iubesc eu așa de mult, pe cît de el tot binele le este lor dăruit’» (v. 61-66). Alături de argumentele rațional-filosofice, acelea sentimentale l-au readus pe Dante, de pe potecile înșelătoare ale iubirilor pămîntești, pe calea cea dreaptă a iubirii pentru Dumnezeu. Astfel a ajuns el, de asemeni, să iubească întreaga lume creată de Atotputernic și care îi reflectă bunătatea. “După ce a înșirat motivele «sentimentale» ale iubirii sale pentru Dumnezeu (versurile 55-63), Dante își completează prezentarea amintind – pe scurt – iubirea datorată creaturilor, care nu sînt îndrăgite pentru ele înseși, ca Dumnezeu, ci doar întrucît strălucește în ele perfecțiunea divină (Sfîntul Toma, Summa Theologica I, VI, 4; II, II, XXVI, 6). Montanari consideră terțina 64, bogată în trimiteri evanghelice (Ioan 15, 1; cf. și Paradis XII, 72 și 104), o «imagine zîmbitoare a unei lumi originale, care iese din mintea divină, înainte de păcatul comis de creaturi: o imagine ce sclipește de la soarele spiritual, în orbirea simțurilor, care încă îl înfășoară pe Dante»” (E.A. Panaitescu). “Frunzele…: eu iubesc toate creaturile, ce cresc pe marea cîmpie a agricultorului divin, în funcție de binele pe care li-l transmite, adică în funcție de bunătatea lor mai mare sau mai mică. Virtutea iubirii creștine include totodată iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru aproapele nostru (Matei 22, 37-39)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_12

«Îndată ce-am tăcut, un prea dulce cîntec a răsunat în cer, iar doamna mea spunea cu ceilalți: ‘Sfînt, sfînt, sfînt!’. Și cum lumina ascuțită din somn te smulge, prin simțul văzului ce dă fuga la strălucirea ce trece din cută-n cută» (v. 67-72). Duhurile care au ascultat răspunsurile lui Dante îi răsplătesc succesul printr-un cîntec de slavă. Ni se întîmplă să ne trezim brusc din somn, atunci cînd o lumină puternică ne străpunge pleoapele și răzbate pînă la ochi. “Un imn de laudă și mulțumire către Dumnezeu – derivat din Sfînta Scriptură (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) și din liturghie – încheie nu doar mărturisirea iubirii creștine, ci tot triplul examen susținut de Dante” (E.A. Panaitescu). “Se include pe linia situațiilor paradisiace, făcute din recunoștință și consolidare a iubirii creștine, elogiul, cîntecul de bucurie și mulțumire. Pentru această parte pot fi citate în simetrie cîntecele de laudă din cîntul XXIV (112-114) și din cîntul XXV (97-99)” (T. Di Salvo).

Lorenzo_Monaco6