Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Evul Mediu

Petalele rozei (6)

Pd_XXXII_16

«A răspuns la divina cantilenă din toate părțile Curtea fericită, încît toate chipurile de la ea s-au înseninat. ‘Oh, sfinte părinte, ce pentru mine înduri aici jos, lăsînd locul dulce unde șezi prin eterna soartă» (v. 97-102). La cîntecul de slavă al arhanghelului Gabriel au replicat cele două grupuri, de îngeri și duhuri fericite, care formau roza albă. Fericirea transmisă de melodie a luminat chipurile tuturor. “Termenul de Curte încă o dată ne dezvăluie termenul pămîntesc de referință și de proveniență a reprezentării: dacă Sfînta Fecioară este regina cerului, dacă șade pe un tron în înălțimi și asupra ei se concentrează atenția duhurilor fericite, dacă la regele universului se ajunge doar prin intermediul ei, apare coerentă viziunea duhurilor fericite și a îngerilor care compun o curte pămîntească, la fel ca acelea descrise de civilizația curtenească, unde toți participanții sînt preocupați de elogierea și slăvirea reginei” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_17

«cine-i acel înger ce cu atîta veselie se uită-n ochii reginei noastre, așa îndrăgostit că pare a fi de foc?’ Astfel am recurs din nou la învățătura celui ce se înfrumuseța de la Maria, cum din soare steaua dimineții» (v. 103-108). Dante, mulțumindu-i Sfîntului Bernard pentru sacrificiul de a-și fi părăsit, pe moment, locul mîntuirii, pentru a-l călăuzi pe el, se interesează cine este îngerul ce contemplă fericit chipul Sfintei Fecioare. “La fel ca în alte împrejurări, nici aici Dante nu pierde vremea în extaz; revine la modulul solicitării de explicații, al raționalizării, al interpretării scenei. Aici se urmărește precizarea poziției arhanghelului în cadrul cultului marian” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_18

«Și el mie: ‘mîndria și voioșia cîte se pot găsi în înger și-n duh toate-s în el; și așa vrem să fie, fiindcă el e cel ce-a dus frunza de palmier jos la Maria, cînd Fiul lui Dumnezeu a vrut să-și ia povara trupului nostru» (v. 109-114). Arhanghelul Gabriel adună în sine cele mai înalte virtuți ale spiritului, ce pot apărea la oameni sau îngeri. Toți ceilalți locuitori ai Paradisului se bucură de una ca asta, fiindcă arhanghelul Gabriel este cel care a dus pe pămînt Buna Vestire. “Mîndria și voioșia: sînt calități spirituale, care se traduc apoi în atitudini și moduri de-a fi pe care civilizația cavalerească le-a pus la temelia unui perfect om de curte și de arme. Aici sînt destinate să păstreze și să consolideze decorul curții mariane: Gabriel este cavalerul ideal de la această curte, cel în care procesul de rafinament a devenit așa desăvîrșit, încît el merită să stea alături sau în fața reginei, ca un vasal privilegiat” (T. Di Salvo). “A dus frunza de palmier jos la Maria: ca «semn de victorie, pentru că ea întrecea toate celelalte creaturi în plăcerea lui Dumnezeu» (Buti). Adeseori, în arta figurativă, arhanghelul din Buna Vestire poartă în mînă o frunză de palmier” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Advertisements

Cetatea rozei eterne (9)

Pd_XXX_25

«Apriga lăcomie ce vă orbește v-a făcut ca pruncul ce moare de foame și alungă doica. Și va fi căpetenie-n forul divin pe-atunci unul, ce drept și-acoperit nu va umbla cu el pe-o cale» (v. 139-144). Goana oarbă după bunurile pămîntești i-a îndemnat pe italieni să acționeze iresponsabil și să lupte împotriva intențiilor nobile ale împăratului. Pe vremea acestor confruntări, Biserica va fi condusă de un păstor duplicitar, care pe față va părea să-l sprijine, iar în culise îl va combate pe împărat. “Apriga lăcomie: reproșul li se adresează aici mai ales italienilor. Lăcomia este originea tuturor relelor din Comedie” (Chiavacci Leonardi). “Papa Clement al V-lea, după ce l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și i-a promis ajutorul, a devenit, în al doilea moment, partizanul intereselor angioine în peninsulă și a început să pună piedici acțiunii imperiale” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_26

«Dar puțin va mai fi apoi răbdat de Dumnezeu în sfîntul oficiu; căci va fi prăvălit acolo unde Simon magul și-a găsit pedeapsa, iar pe cel din Alagna îl va înfige mai jos’» (v. 145-148). Pontiful duplicitar nu va mai avea mult de trăit. Pedeapsa îl va aștepta în Infern, printre simoniaci, deasupra Papei Bonifaciu, pe care îl va scufunda și mai mult în flăcări. “Clement al V-lea, mort la 20 aprilie 1314, la opt luni după dispariția lui Henric al VII-lea, va fi condamnat de Dante în bolgia simoniacilor (Infern XIX, 82-87), unde va lua locul lui Bonifaciu al VIII-lea, protagonistul episodului de la Anagni (Infern XIX, 76-81; Purgatoriu XX, 85-90). Ultimele cuvinte rostite de Beatrice în poem sînt așadar dedicate idealului celui mai scump al lui Dante și sînt legate de cele pronunțate de ea în ultimul cînt al Purgatoriului, cu profeția despre soarta Bisericii și a Imperiului. «În seninătatea imensă dată de lăcașul de stole albe iese în evidență, izolată cu mîndrie, coroana ce-l așteaptă pe Henric al VII-lea» (Momigliano), iar «o atmosferă sfîntă și amplă înconjoară singurătatea» jilțului său, a cărui prezență, în fața lui Dumnezeu, mărturisește caracterul divin și necesar al Imperiului” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo2

Cetatea rozei eterne (8)

Pd_XXX_22

«În galbenul rozei eterne, ce se dilată-n trepte și umple de miresme lauda spre soarele ce mereu împrimăvărează, ca acela ce tace și vrea a spune, m-a tras Beatrice și-a zis: ‘Te uită ce mare-i lăcașul de stole albe!» (v. 124-129). Beatrice l-a atras pe Dante, fascinat și tăcut, în centrul rozei sfinte, de unde se desfac petalele și parfumurile ce-l slăvesc pe Dumnezeu. Ea l-a îndemnat să admire numărul mare de spirite mîntuite, dispuse în straie albe pe treptele amfiteatrului. “Continuă, în versurile 103-129, bogăția ce-a caracterizat imaginile precedente și se accentuează, în formarea lentă a rozei, luminozitatea și muzicalitatea viziunii, chiar dacă imaginile proaspete și vesele ale rîului făcut din lumină, ale flăcărilor care se mișcă într-o veselă libertate, îmbătate de parfumul florilor, de țărmurile înflorite ce-i zîmbesc rîului, lasă locul unui grandios amfiteatru. Acestuia din urmă, Poetul – mereu atent, ca și în cele două cantice precedente, să caute în realitate măsuri concrete, care să-i confirme viziunea – îi oferă dimensiunile: baza sa este mai amplă decît circumferința discului solar (versurile 103-105), iar înălțimea depășește adîncimea prăpăstiilor marine, observate de pe cele mai înalte ținuturi ale atmosferei (cîntul XXXI, versurile 73-76). Totuși, purtat de avîntul liric al primelor imagini, care i s-au părut cele mai potrivite pentru a sugera emoția experienței sale spirituale, fiindcă sînt mai apte să stîrnească în inima omului un sentiment de bucurie și seninătate, Dante insistă pe imaginea florii – roza –, a frunzelor, a aromelor, a culorilor, într-o atmosferă de eternă primăvară (sugerată desigur de eterna primăvară din Paradisul Pămîntesc; cf. Purgatoriu XXVIII, 143). Se realizează astfel, în reprezentarea Empireului, o unitate între conținut și stil de o rară vigoare. Un alt element de unitate, între pasajele succesive, este oferit de «permanentul control al înțelesurilor, cu rol de susținere ideală, încît să-i păstreze fluxului liric densitatea expresivă și autenticitatea de simboluri» (Guidubaldi)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_23

«Vezi cetatea noastră cum se-ntinde roată: vezi jilțurile noastre așa de pline că puțină lume mai e dorită» (v. 130–132). Călătorul este îndemnat să constate mulțimea tronurilor ocupate și cît de puține au mai rămas libere. “În acord cu gîndirea vremii sale, Dante consideră că numărul de duhuri fericite a fost stabilit încă din eternitate, pentru a-i înlocui pe îngerii răzvrătiți, care au fost a zecea parte dintre toate inteligențele îngerești (Convivio II, V, 12). Iar în 1300 se credea deja că este apropiat sfîrșitul lumii, ajuns la a șasea și ultima sa etapă (Convivio II, XIV, 13); de aceea, puține suflete fericite mai lipseau pentru a completa jilțurile încă libere ale rozei eterne. Vezi cetatea noastră: Paradisul, de obicei desemnat, în literatura patristică și în tot Evul Mediu ca Ierusalimul ceresc, în opoziție față de Ierusalimul pămîntesc” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_24

«Și-n jilțul înalt la care ții ochii, pentru coroana care deja acolo-i aranjată, înainte să fii părtaș la nunta asta, va ședea duhul ce va fi mai nobil al mărețului Henric, ce pentru a îndrepta Italia va veni, înainte de-a fi ea dispusă» (v. 133-138). Pe tronul măreț, cu coroana pregătită, pe care poetul le admiră deja, va sta împăratul Henric, ce va pieri înainte de moartea lui Dante. Tînărul domnitor va fi răsplătit pe lumea cealaltă, pentru eforturile sale de-a restabili virtutea italiană, în ciuda vremurilor ce i-au fost neprielnice. “Henric al VII-lea de Luxemburg, ales împărat în 1308, a venit în Italia doi ani mai tîrziu, cu speranța de-a restaura autoritatea imperială, punînd capăt luptelor care sfîșiau cetățile italiene, precum și lungii confruntări dintre guelfi și ghibelini. În cei trei ani cît a rămas în Italia (a murit la Buonconvento, la 24 august 1313), acțiunea lui a avut totuși rezultate modeste, din cauza opoziției înverșunate a partidului guelf și a multor cetăți italiene, printre care Florența. Dante a văzut în el nu doar restauratorul păcii în Italia (de această pace se legau, printre altele, speranțele lui de a se întoarce la Florența), ci și simbolul unei reconcilieri efective între cele două puteri, cea temporală și cea spirituală și, prin urmare, a unei reînnoiri morale și politice a lumii (cf. Epistole V, VI, VII)” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Ierarhia îngerilor (4)

Pd_XXVIII_10

«‘Dacă degetele tale nu-s în stare de asemenea nod, nu-i de mirare: așa de strîns s-a făcut, de cînd nimeni nu l-a încercat!’» (v. 58-60). Este normal ca mintea omenească să nu fie în stare să priceapă cu ușurință o asemenea situație. “Este vorba așadar despre o problemă pe care nimeni niciodată n-a înfruntat-o cu pregătirea necesară: așa că a devenit mai dificilă, mai rezistentă în fața oricărei explicații, fiindcă lipsesc încercările precedente de a o înfrunta. Dante o face pentru prima dată” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_11

«Astfel doamna mea; și-apoi a zis: ‘Prinde-mi vorbele, de vrei să te saturi; și-n jurul lor te-nvrednicește. Cercurile trupești sînt ample sau strîmte, după virtutea mai mare ori mai mică răspîndită în toate părțile lor» (v. 61-66). Călăuza drumețului, Beatrice – simbol al teologiei – îi oferă explicațiile necesare. Cerurile din jurul Pămîntului sînt mai ample sau mai reduse, în funcție de virtutea divină care se răsfrînge asupra lor. “Pînă aici nu sînt lucruri noi pe acest subiect: dar ele trebuie repetate, fiindcă din premisa forței diferit distribuite ierarhic provin consecințele” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_12

«Mai multă bunătate vrea să dea mai multă mîntuire; mai multă mîntuire în corp mai mare încape, de are toate părțile la fel de împlinite. Deci acesta, ce tot universul cu sine îl răpește, corespunde cercului ce mai mult iubește și mai multe cunoaște» (v. 67-72). Într-un cer mai amplu se include mai multă virtute divină. Cercul al nouălea, unde se află acum cei doi, este cel mai amplu, cel mai plin de iubire și înțelepciune. “Procedeul discursului demonstrativ are structură silogistică: dacă sînt adevărate premisele, nu poate să nu fie adevărată consecința. Premisa este aceasta: o virtute exprimă o eficiență proporțională cu mărimea sa; dacă acest principiu lipsit de îndoială se extinde asupra cerurilor, vom avea următoarea premisă: cerurile, care primesc de la divinitate influențe mai mari și mai benefice, le vor exercita cu mai mare eficiență asupra trupurilor peste care acționează; singura condiție ca trupul să primească influențele ce coboară din ceruri este ca el să fie perfect, așadar să aibă toate virtualitățile pentru a primi acele influențe și a le integra în propria ființă. Astfel se explică legătura diferită dintre mai mult și mai puțin, care o reia pe aceea dintre exemplu și exemplar. În terțina următoare avem concluzia, care se deschide cu deci, traducere pentru medievalul ergo, conjuncția cu care începe propoziția concluzivă a silogismului” (T. Di Salvo).

Padova2

Mînia Sfîntului Petru (9)

Pd_XXVII_25

«Dar înainte să iasă de tot ianuarie din iarnă, prin sutimea care acolo jos e nesocotită, așa vor scînteia aceste cercuri supreme că furtuna, atît de așteptată, va-ntoarce pupa unde stă prora, încît flota va alerga dreaptă» (v. 142-147). Înainte de modificarea calendarului, pentru a se evita schimbarea anotimpurilor, virtutea divină va răsturna cursul evenimentelor. “Peste nu multă vreme, așadar, ajutorul divin va acționa asupra conștiinței oamenilor și se va pune capăt agresiunii poftelor oarbe” (T. Di Salvo). “În calendarul iulian, durata anului era calculată la 365 zile și 6 ore, cu 12 minute (echivalente cu a suta parte a zilei) în plus față de durata reală (această eroare a fost remediată prin reforma calendarului, realizată de Grigore al XIII-lea în 1582). Dacă această fracțiune de timp s-ar fi acumulat timp de 90 de secole, luna ianuarie ar fi căzut primăvara” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_26

«și fruct adevărat va veni după floare’» (v. 148). Dumnezeu îi va dărui din nou un chip creștin omenirii. “Concluzia este optimistă: vor apărea alte flori, iar după flori vor veni fructele eliberării, ale ordinii și ale dreptății” (T. Di Salvo).

bolta

Mînia Sfîntului Petru (8)

Pd_XXVII_22

«Vai, poftă care pe muritori îi scufunzi, că nimeni n-are puterea să-și scoată ochii de sub valurile tale! Frumos înflorește în oameni voința, dar ploaia lungă schimbă pruna în urlup» (v. 121-126). Lăcomia după bogățiile lumești îi îndepărtează pe oameni de binefacerile Paradisului și le alterează virtutea. “În acest moment, Beatrice își întrerupe contemplarea frumuseții universului și pronunță o viguroasă invectivă: legătura dintre partea precedentă și aceasta trebuie găsită într-un sentiment bivalent de satisfacție, pentru ceea ce i se oferă aceluia care se bucură de beatitudine, și amărăciune pentru oamenii care se lasă deviați din drum. Motivul ruperii de Dumnezeu trebuie pus pe seama poftelor, care le dau tîrcoale oamenilor și le înmoaie tensiunea morală” (T. Di Salvo). “În acord cu numeroase curente medievale, care făceau din voință elementul cu adevărat determinant pentru mîntuirea religioasă, Dante observă că la temelia decăderii provocate de păcatul originar se află o atenuare, un fel de amputare a voinței, care înflorește, dar se arată iute neputincioasă, nereușind să depășească apăsarea noroiului, sub care zace și de sub care poate fi scoasă numai cu ajutorul Harului. Nu este vorba despre o romantică boală a voinței, ci de o diminuare obiectivă a puterii de-a vrea, sub loviturile violente ale ploii, ale biciului păcatului, care retează voința din tot ce răsare. O referință culturală la imaginea folosită aici de Dante vine din Isaia (5, 2): «trăgea nădejde că are să-i facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici»” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_23

«Credința și inocența stau doar la prunci; apoi ele dispar înainte să fie obrajii acoperiți. Unul, încă bîlbîind, postește, și-apoi devoră, cu limba dezlegată, orice hrană în orice lună; și altul, bîlbîind, își iubește și ascultă mama, pe care, cu vorba întreagă, rîvnește s-o vadă îngropată» (v. 127-135). Virtuțile neprihănirii se manifestă doar în primii ani de viață. Ele se pierd odată cu maturizarea. Există oameni care încep prin a respecta perioadele de post, dar apoi le încalcă grosolan. Există oameni care își iubesc și respectă mama în copilărie, cînd sînt neputincioși, dar apoi, cînd ea e bătrînă, așteaptă cu nerăbdare moartea ei, eventual pentru a-i moșteni bunurile. “Societatea îi corupe pe tineri, care se deschid la viață cu așteptările idealiste specifice vîrstei, ce ar trebui cultivate, ca o garanție pentru omenirea corectă în raporturile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_24

«Astfel se face neagră pielea albă, la prima apariție a frumoasei fete a celui ce-aduce dimineața și ne lasă seara. Tu, ca să nu te uimești, gîndește-te că pe pămînt nu-i cine să țină cîrma; de asta rătăcește omenirea» (v. 136-141). Virtutea din naștere se degradează în timpul vieții, la fel cum pielea se înnegrește sub razele soarelui. (Altă posibilă descifrare: virtutea se pierde la fel de repede cum Circe, nimfa din mitologie, fiica lui Helios, preschimba oamenii în animale.) Situația se explică prin lipsa unei autorități morale, care să-i îndrume pe oameni în timpul vieții. “Sînt foarte numeroase interpretările propuse pentru terțina 136, criticii fiind în dezacord atît la valoarea de atribuit lui astfel («în acest mod», «în același mod», «atît de mult»), cît și pe construcția celor trei versuri (a frumoasei fete ar putea fi genitivul care depinde de pielea albă, sau de apariție). Cît privește semnificația expresiei frumoasa fată, Lana consideră că Dante face aluzie la Biserică, născută din Cristos, soarele spiritului, în schimb după Buti aici ar fi vorba de lună, sau de Auroră (Parodi), sau de Circe (Barbi)” (E.A. Panaitescu). “Poetul revine la unul din principiile de bază ale doctrinei sale etico-politice: omenirea, pe care Dumnezeu i-a încredințat-o împăratului, ca să-i coordoneze viața politică, și papei, ca s-o lumineze în cîmpul religios, acum este lipsită de cele două călăuze. Imperiul e vacant din 1250, anul morții lui Frederic al II-lea (Convivio IV, IX, 10; Purgatoriu VI, 76 sqq.), iar pe tronul lui Petru șade un pontif nedemn (Paradis XXVII, 22-24)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_Maestro_Francois

Mînia Sfîntului Petru (7)

Pd_XXVII_19

«Părțile sale mai joase și înalte așa-s de uniforme, că nu știu spune pe care a ales-o Beatrice pentru mine. Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei» (v. 100-105). Toate părțile celui de-al nouălea cer sînt identice, iar Dante nu putea preciza unde anume a ajuns. Beatrice îi cunoștea dorința de-a ști unde se află și i-a zîmbit cu o frumusețe dumnezeiască. “Primul Mobil sau Cerul Cristalin este înzestrat cu «o viteză… aproape de neînțeles» (Convivio II, III, 9) pentru că, fiind cel mai aproape de Dumnezeu, dintre cerurile fizice, arde cel mai tare de dorința de a se apropia de El» și, fiind «diafan, sau cu totul transparent» (Convivio II, III, 7), este uniform în toate părțile sale, fiindcă «în timp ce toate celelalte ceruri conțin corpuri vizibile, cum sînt planetele și stelele fixe, iar Dante a intrat pe rînd în acestea, în Primul Mobil nu există corpuri vizibile, astfel că Dante nu poate spune în ce parte a sa a mers, fiindcă toate părțile sînt egale» (Porena)” (E.A. Panaitescu). “Fericirea care sclipea pe chipul Beatricei – un chip omenesc – este așadar însăși bucuria divină. O mai înaltă declarație despre divinizarea omului nu se poate face, nici măcar în limbajul teologiei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_20

«‘Natura lumii, ce potolește centrul și tot restul în jur pornește, aici începe ca de la izvor; și-acest cer n-are alta mai presus decît mintea divină, în care se-aprinde iubirea ce-l rotește și virtutea pe care o răspîndește» (v. 106-111). Principiul de bază al lumii, care menține pămîntul în centrul universului și rotește toate cerurile în jurul său, provine din al nouălea cer. Mai presus de Cerul Cristalin (sau Primul Mobil) nu există alt cer, care să-l includă – spre deosebire de situația cerurilor precedente. Deasupra sa se află doar mintea lui Dumnezeu, în care se aprinde iubirea. Aceasta pune în mișcare universul și răspîndește virtutea. “Structura fizică a universului, format dintr-un corp nemișcat (pămîntul) și corpuri mobile, care se rotesc în jurul acestuia (cerurile), își trage originea din acest cer, care «reglează cu mișcarea sa mișcarea de revoluție cotidiană a celorlalte, prin care în fiecare zi toate acelea își primesc (și trimit) aici jos virtutea din toate părțile lor» (Convivio II, XIV, 15)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_21

«Lumina și iubirea într-un cerc îl cuprind, așa cum acesta pe celelalte; și-acel încins cel care-l încinge doar îl pricepe. Nu-i mișcarea sa altfel distinctă; dar celelalte-s măsurate de acesta, ca zece de jumate și cincime. Și felul cum timpul își ține rădăcinile în acest vas și-n celelalte frunzele, deja îți poate fi limpede» (v. 112-120). Empireul, compus din lumină și iubire, include în sine Primul Mobil, așa cum acest al nouălea cerc le cuprinde pe cele precedente (la fel cum cifra zece se măsoară prin jumătatea sa, cinci, și prin doi, care este o cincime din zece). Pe cînd celelalte sînt conduse de inteligențele angelice, acesta e condus doar de mintea divină. Mișcarea Primului Mobil este ca a celorlalte ceruri (adică el se învîrte în jurul Pămîntului, în 24 de ore). În funcție de mișcarea sa, se măsoară rotirea celorlalte ceruri. Originea mișcării lor se află în Primul Mobil, la fel cum o plantă își ține rădăcinile într-un vas. Aceste lucruri Dante este deja în măsură să le priceapă. “Primul Mobil înconjoară toate celelalte ceruri de sub el, dar nu poate fi plasat în nici un loc fizic: de fapt el este limitat numai de Empireu, cerul care este lumină pură (Paradis XXX, 39), care «nu e un loc în spațiu, ci a fost format doar de prima Inteligență (Dumnezeu)» (Convivio II, III, 11). Ottimo explică astfel: «a noua sferă nu se subordonează altui cer, ci numai minții divine; și de acolo își ia virtutea aceea pe care o are asupra cerurilor inferioare; iar din iubirea minții divine primește mișcarea și lumina, nu din altă parte»” (E.A. Panaitescu). “Intende (pricepe) are aici o semnificație teoretică și teologică mai bogată: este o pricepere echivalentă cu o creație, un gest al eternei creații divine, care este o ontologie intelectuală, de aceea ambele interpretări ale cuvîntului, ca «pricepe ce anume este» sau «domnește în mod direct» sînt parțiale sau parțial corecte, întrucît cuvîntul le cuprinde pe amîndouă, fiindcă priceperea divină înseamnă dăruirea esenței și felului de-a fi al creaturilor: a crea, a vedea și a domni totodată” (Sansone).

Miniatura_fiorentina1

Mînia Sfîntului Petru (4)

Giovanni_di_Paolo2

Pd_XXVII_10

«nici ca eu să fiu o figură de sigiliu pentru privilegii vîndute și mincinoase, de care adesea mă-nroșesc și mă mîniez. În straie de păstori, lupi flămînzi se văd de-aici pe toate pășunile: oh, paza lui Dumnezeu, de ce zaci oare?» (v. 52-57). Sigiliul papei, care include chipul Sfîntului Petru, este folosit pentru redactarea de documente abuzive. Ipocrizia corupției bisericești a devenit revoltătoare. “Metafora cu turma, păstorul și lupul este de clară origine biblică (Ieremia 23, 1; Matei 7, 15) și a fost reluată de Dante și în Epistola către cardinalii italieni (XI, 6), unde prelații sînt definiți «uzurpatori ai datoriei păstorilor», iar turma e prezentată ca «părăsită și nepăzită»” (E.A. Panaitescu). “De ce zaci oare?: lamentația despre o ipotetică neimplicare divină sau, mai bine zis, despre ceea ce credinciosului nerăbdător i se pare un comportament de neimplicare, Dante a putut s-o găsească în Psalmi (44, 22-23): «Din pricina Ta sîntem junghiați în toate zilele, sîntem priviți ca niște oi sortite pentru măcelărie. Trezește-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezește-Te! Nu ne lepăda pe vecie!». Toată invectiva e construită pe cuvinte și expresii ce derivă din textele sfinte, ca într-un proces de identificare: protestul dantesc este, ca la vechii profeți, susținut de un înalt sentiment religios și e aproape o voce a divinității. De aici autoritatea sa sporită, adevărul indiscutabil cuprins în vorbele sale, care nu sînt ale unui sectar, ci ale omului care aduce mesajul ceresc” (T. Di Salvo).

Pd_XXVII_11

«Din sîngele nostru bascii și gasconii vor să bea: oh, bunule început, spre ce josnic sfîrșit te prăbușești!» (v. 58-60). Papii corupți de acum își întemeiază puterea pe prestigiul papilor martiri din trecut (le beau sîngele). Începutul virtuos al Bisericii a ajuns în totală degringoladă. “Bascii și gasconii: după Bonifaciu al VIII-lea, acuzația Sfîntului Petru se abate asupra lui Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 82; Purgatoriu XXXII, 148 sqq.; Paradis XVII, 82), pontif în 1305, și asupra lui Ioan al XXII-lea, născut la Cahors (Paradis XVIII, 130-136), pontif între 1316 și 1334. Folosirea pluralului extinde condamnarea lui Dante de la pontifi și cei care i-au sprijinit la o întreagă regiune, conferindu-i înfricoșătoarei viziuni din versurile 58-59 o vigoare excepțională, «de parcă n-ar fi vorba numai despre doi papi, ci despre o invazie de lipitori și vampiri» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_12

«Dar înalta providență, care cu Scipio a ocrotit la Roma gloria lumii, veni-va curînd în ajutor, cum cred eu. Și tu, fiule, ce pentru povara muritoare încă te vei întoarce jos, deschide gura și nu ascunde ce eu n-ascund’» (v. 61-66). Sfîntul Petru speră că Divina Providență va interveni curînd pentru a salva Biserica, la fel cum odinioară l-a trimis pe Scipio pentru a salva Roma. Dante primește misiunea de a transmite pe pămînt mesajul de indignare din ceruri. “Se profilează, pe fundalul întunecat al terținei precedente, profeția Sfîntului Petru, prin care Dante, încă o dată, își reafirmă credința într-o apropiată renovatio a Bisericii și – cum o dovedește elogiul adresat Romei (versul 62) – a Imperiului. Providența, care odinioară a intervenit cu Publius Cornelius Scipio Africanul pentru a salva Roma amenințată de Hannibal (Convivio IV, V, 19; Monarchia II, X, 7; Paradis VI, 53), va veni în ajutorul Bisericii, care are nevoie de o eficientă operă de reformă a obiceiurilor ecleziastice și de restabilirea la Roma a sediului papal, după captivitatea de la Avignon. Apare evidentă, în aceste versuri, amintirea venirii Ogarului (Infern I, 101), a celui trimis de Dumnezeu (Purg. XXXIII, 42-43). Chiar fără alte precizări ulterioare, Sfîntul Petru îi promite lui Dante un remediu sigur: este «o promisiune… care e o certitudine. Nu trebuie să-i cerem documente scrise Sfîntului între Sfinți» (Vallone)” (E.A. Panaitescu). “Și tu, fiule…: și tu, care te vei întoarce pe pămînt, pentru povara trupului tău muritor – așadar un trup a cărui prezență și participare la viziune este încă o dată solemn declarată – vorbește și nu ține ascuns (adică dezvăluie în fața oamenilor) ceea ce eu aici n-am ascuns în fața ta. După cea rostită de Beatrice (Purg. XXXII, 103-105; XXXIII, 52-54) și cea a lui Cacciaguida (XVII, 124 sqq.), cea a Sfîntului Petru este ultima și mai plină de autoritate învestitură, pe care Dante o obține ca profet pe lîngă oamenii din vremea sa (…). Îndreptîndu-se spre finalul poemului, înainte de a părăsi ultimul cer «istoric», pentru a intra în lumea spiritelor pure, Dante își asumă solemn această datorie, care a fost convins că-i aparține în cadrul istoriei” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo3

Mînia Sfîntului Petru (1)

Lorenzo_Veneziano

Al optulea cer, al stelelor fixe. Moment de extaz în Paradis. Invectiva Sfîntului Petru împotriva Bisericii corupte. Ascensiunea în Primul Cerc Mobil. Explicațiile date de Beatrice și furia ei pe decăderea morală a oamenilor.

Pd_XXVII_1

«‘Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh’, a început ‘slavă!’ tot Paradisul, încît mă îmbăta suavul cînt. Ce vedeam îmi părea zîmbetul universului; căci îmbătarea mă lua prin văz și auz» (v. 1-6). Duhurile fericite din al optulea cer înalță un imn de slavă Sfintei Treimi, la sfîrșitul examinării pe care Dante a trecut-o cu bine. Extazul mistic îl cuprinde pe călător. “După ce a depășit triplul examen, la sfîrșitul discursului lui Adam despre condiția omenirii înainte de căderea în păcat, Dante încearcă în sinea lui un sentiment de profundă recunoștință pentru divinitate: la această bucurie participă toate duhurile fericite din al optulea cer, cu un imn de slavă la adresa Sfintei Treimi; iar, prin jubilare, bucuria se răspîndește în tot locul, care parcă se iluminează, ca zîmbetul universului” (T. Di Salvo). “Tatălui, Fiului…: cu solemnitate și forță se deschide marele imn de slavă, tipic pentru liturghia creștină. Punînd slava mai în urmă, în centrul celui de-al doilea vers, unde are, ca o intercalare, maxima subliniere muzicală, Dante plasează astfel în primul vers cele trei persoane ale Sfintei Treimi (două rezultate extraordinare, cu o singură invenție genială) și lasă în al treilea, ca de obicei, răpirea extatică a omului, care este chemat să contemple acea măreție. Terțina de debut marchează o netă distanță față de cînturile precedente; aventura întîlnirilor și a dialogurilor dintre duhurile cerești și călătorul de pe pămînt s-a încheiat. Acum începe o altă aventură, nu personală, ci universală” (Chiavacci Leonardi). “Mă îmbăta: verbul biblic («inebriabuntur de pinguidine domus tuae», Psalmi 35, 9) indică răpirea simțurilor, depășite de marea gingășie care, ca vinul, te face să îți pierzi mințile” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_2

«Oh, veselie! oh, inefabilă bucurie! oh, viață întreagă de iubire și pace! oh, bogăție sigură, lipsită de pofte! În fața mea cele patru facle stăteau aprinse și cea care a venit întîi a început să fie mai lucioasă» (v. 7-12). Sentimentele senine din Paradis sînt exaltate în fața celor trei apostoli și a lui Adam. “Așadar exact opusul bogăției, care însoțește și corupe viața oamenilor, făcîndu-i să-și dorească excesiv noi proprietăți și împingîndu-i la agresivitate, de teamă că n-au destule. Cele patru exclamații, care sînt de fapt o singură exclamație neîntreruptă, printr-un procedeu retoric, ce devenea predominant, atunci cînd sufletul se umplea de bucurie sau ură intensă și inexprimabilă, fac parte din același simțămînt care provoacă îmbătarea, unde marea uimire pentru faptul miraculos se împletește cu sentimentul imposibilității de-a găsi cuvinte destul de expresive. Era o modalitate foarte des folosită de predicatori. Și tot începutul cîntului, cu deschiderea sa solemnă, ca a unei celebrări liturgice a unui act de slăvire, cu triumfalismul său armonios, ne amintește o situație ecleziastică” (T. Di Salvo). “În fața mea: după ce s-a încheiat marele prolog, acțiunea se reia din locul unde se află Dante, de dragul căruia se întîmplă toate: în fața ochilor săi. Personajele sînt aceleași, cele patru flăcări cu cei trei apostoli și Adam, dar ei par acum schimbați, înfășurați într-o atmosferă nouă, solemnă. De la întîmplarea personală a peregrinului se trece acum la întîmplarea universală a Bisericii” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_3

«și astfel a devenit în înfățișare, cum s-ar face Jupiter, dacă el și Marte ar fi păsări și și-ar schimba penele. Providența, care aici împarte rost și reguli, în fericitul cor a pus tăcere peste tot, cînd am auzit: ‘Dacă eu îmi schimb culoarea, nu te mira; căci, vorbind eu, vei vedea cum toți aceștia își schimbă culoarea» (v. 13-21). Lumina care-l reprezenta pe Sfîntul Petru s-a înroșit, iar corul de slavă al duhurilor fericite a amuțit. “Precizarea ipotetică din versul 14 e destinată nu atît să indice schimbarea culorii Sfîntului Petru, cît să sublinieze sentimentul profund de neliniște, care-l cuprinde pe Dante în fața unei asemenea transformări și care, ca termen de comparație, poate avea doar rătăcirea încercată de om în fața unei metamorfoze cosmice, văzînd albul planetei Jupiter (Paradis XVIII, 68 și 96) și roșul planetei Marte (Paradis XIV, 86-87) schimbîndu-și culoarea reciproc. Iar a doua comparație ipotetică (ar fi păsări…), considerată de mulți critici inutilă, accentuează – propunînd o comparație cu elemente mai apropiate de experiența cotidiană – caracterul neașteptat și surprinzător la înfățișare al Sfîntului Petru, cum ar fi să vezi o pasăre în timp ce își schimbă rapid și neașteptat culoarea penelor” (E.A. Panaitescu). “Tăcere: cum se întîmplă în momentele cele mai solemne, cînd cuvintele ce vor fi pronunțate nu doar că trebuie să fie ascultate de toți, ci să și exprime o judecată unanimă de condamnare. Scena se schimbă acum într-un tribunal, care își pronunță sentința clară și definitivă, la capătul unui proces” (T. Di Salvo).

Miniatura_Fouquet

Taina predestinării (4)

Pd_XX_10

«Și cel ce urmează pe circumferința unde sclipesc, pe arcul de sus, și-a amînat moartea prin dreaptă căință: cunoaște acum că judecata eternă nu se schimbă, cînd ruga dreaptă întîrzie acolo jos clipa de azi» (v. 49-54). Următorul duh fericit din ochiul acvilei este Ezechia, personajul biblic care a înțeles că judecata lui Dumnezeu poate fi amînată prin rugăciune, dar nu schimbată. “Al treilea suveran prezentat de acvilă este Ezechia, fiul lui Ahaz și rege în Iudeea, lăudat pentru spiritul său drept (2 Regi 18, 3-5). Fiind grav bolnav și fiindu-i anunțată moartea apropiată de către prorocul Isaia, a cerut și a obținut de la Dumnezeu să-i fie prelungită viața cu cincisprezece ani (cf. 2 Regi 20, 1-11; Isaia 38, 1-22). În Sfînta Scriptură nu apare că Ezechia a cerut amînarea morții sale pentru a face dreaptă căință. Dante a interpretat episodul în acest sens, fiindcă în rugăciunea de mulțumire pentru vindecarea obținută, regele manifestă și căință pentru propriile păcate (Isaia 38, 17)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_11

«Celălalt care urmează, cu legile și cu mine, din bună intenție ce-a dat rău rod, pentru a-i ceda păstorului s-a făcut grec: cunoaște acum că răul desprins din fapta sa bună nu-i dăunează, deși lumea cu asta a distrus-o» (v. 55-60). Împăratul Constantin, pentru a fi pe placul Papei, căruia i-a lăsat în grijă Roma, a mutat capitala Imperiului în Răsărit. Își dă acum seama că a făcut un lucru rău, deși a vrut să facă bine. Însă această faptă nu i-a împiedicat mîntuirea. “Pe punctul cel mai de sus al genei acvilei stă împăratul Constantin, care a mutat capitala Imperiului de la Roma la Bizanț (s-a făcut grec) pentru a-i ceda pontifului domnia asupra Romei. Dante recunoaște aici că, în decizia sa, Constantin a fost îndemnat de o intenție cinstită și pioasă (bună), ale cărei rezultate foarte grave nu putea să le prevadă: degenerarea morală a Bisericii, începută cu acumularea de bunuri materiale, și confuzia dintre puterea spirituală și puterea temporală. Cf. în legătură cu aceasta Infern XIX, 115-117; Purgatoriu XXXII, 124-129; Monarhia II, XII, 8; III, X, 4-17. În judecata lui Dumnezeu nu contează așadar rezultatele practice ale acțiunii, ci intenția, aici definită bună, iar în altă parte bună și vrednică (Purgatoriu XXXII, 138)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_12

«Și acela ce-l vezi în arcul care coboară a fost Wilhelm, deplîns de ținutul care plînge pentru Carol și Frederic vii; cunoaște acum că cerul îl iubește pe regele drept și prin aspectul său sclipitor o arată» (v. 61-66). Regele vrednic al Siciliei de odinioară este deplîns de supușii care acum au de pătimit sub alții, nevrednici. “Wilhelm al II-lea de Altavilla, cel Bun, a fost rege al Siciliei și rege al Pugliei între 1166 și 1189. Suveran drept și luminat, a promovat și a ajutat a treia Cruciadă și a fost unanim celebrat de poeții și cronicarii vremii. Guvernarea sa bună este aici contrapusă celei a lui Carol al II-lea de Anjou, rege de Puglia, și celei a lui Frederic al II-lea de Aragon, regele Siciliei. Dante a prezentat deja blestemățiile acestor doi suverani în cîntul XIX al Paradisului, versurile 127-135” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese2