Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Evul Mediu

Taina predestinării (4)

Pd_XX_10

«Și cel ce urmează pe circumferința unde sclipesc, pe arcul de sus, și-a amînat moartea prin dreaptă căință: cunoaște acum că judecata eternă nu se schimbă, cînd ruga dreaptă întîrzie acolo jos clipa de azi» (v. 49-54). Următorul duh fericit din ochiul acvilei este Ezechia, personajul biblic care a înțeles că judecata lui Dumnezeu poate fi amînată prin rugăciune, dar nu schimbată. “Al treilea suveran prezentat de acvilă este Ezechia, fiul lui Ahaz și rege în Iudeea, lăudat pentru spiritul său drept (2 Regi 18, 3-5). Fiind grav bolnav și fiindu-i anunțată moartea apropiată de către prorocul Isaia, a cerut și a obținut de la Dumnezeu să-i fie prelungită viața cu cincisprezece ani (cf. 2 Regi 20, 1-11; Isaia 38, 1-22). În Sfînta Scriptură nu apare că Ezechia a cerut amînarea morții sale pentru a face dreaptă căință. Dante a interpretat episodul în acest sens, fiindcă în rugăciunea de mulțumire pentru vindecarea obținută, regele manifestă și căință pentru propriile păcate (Isaia 38, 17)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_11

«Celălalt care urmează, cu legile și cu mine, din bună intenție ce-a dat rău rod, pentru a-i ceda păstorului s-a făcut grec: cunoaște acum că răul desprins din fapta sa bună nu-i dăunează, deși lumea cu asta a distrus-o» (v. 55-60). Împăratul Constantin, pentru a fi pe placul Papei, căruia i-a lăsat în grijă Roma, a mutat capitala Imperiului în Răsărit. Își dă acum seama că a făcut un lucru rău, deși a vrut să facă bine. Însă această faptă nu i-a împiedicat mîntuirea. “Pe punctul cel mai de sus al genei acvilei stă împăratul Constantin, care a mutat capitala Imperiului de la Roma la Bizanț (s-a făcut grec) pentru a-i ceda pontifului domnia asupra Romei. Dante recunoaște aici că, în decizia sa, Constantin a fost îndemnat de o intenție cinstită și pioasă (bună), ale cărei rezultate foarte grave nu putea să le prevadă: degenerarea morală a Bisericii, începută cu acumularea de bunuri materiale, și confuzia dintre puterea spirituală și puterea temporală. Cf. în legătură cu aceasta Infern XIX, 115-117; Purgatoriu XXXII, 124-129; Monarhia II, XII, 8; III, X, 4-17. În judecata lui Dumnezeu nu contează așadar rezultatele practice ale acțiunii, ci intenția, aici definită bună, iar în altă parte bună și vrednică (Purgatoriu XXXII, 138)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_12

«Și acela ce-l vezi în arcul care coboară a fost Wilhelm, deplîns de ținutul care plînge pentru Carol și Frederic vii; cunoaște acum că cerul îl iubește pe regele drept și prin aspectul său sclipitor o arată» (v. 61-66). Regele vrednic al Siciliei de odinioară este deplîns de supușii care acum au de pătimit sub alții, nevrednici. “Wilhelm al II-lea de Altavilla, cel Bun, a fost rege al Siciliei și rege al Pugliei între 1166 și 1189. Suveran drept și luminat, a promovat și a ajutat a treia Cruciadă și a fost unanim celebrat de poeții și cronicarii vremii. Guvernarea sa bună este aici contrapusă celei a lui Carol al II-lea de Anjou, rege de Puglia, și celei a lui Frederic al II-lea de Aragon, regele Siciliei. Dante a prezentat deja blestemățiile acestor doi suverani în cîntul XIX al Paradisului, versurile 127-135” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese2

Advertisements

Despre justiția divină (8)

Pd_XIX_22

«Acolo se va vedea, printre isprăvile lui Albert, cea care-n curînd va pune pana în mișcare, prin care regatul Pragăi fi-va pustiit. Acolo se va vedea durerea iscată pe Sena, bătînd monedă calpă, de cel ce va pieri din lovitură de șoric» (v. 115-120). În cartea justiției divine va fi consemnată devastarea Boemiei și a Pragăi, de către armata lui Albert de Habsburg. Va fi de asemeni înregistrată falsificarea monedei proprii, în dauna supușilor, înfăptuită de regele Filip cel Frumos din Franța. “Începe aici invectiva împotriva principilor și regilor din Europa, cu toții implicați prin blestemățiile lor într-o severă condamnare, aproape convocați de acvilă la o judecată, care o precedă pe cea universală, din ultima zi. Să observăm că primele trei terține încep cu un L (), următoarele trei cu un V (Vedrassi), iar ultimele trei cu un E. Puse împreună formează un acrostih: LVE, care se citește LUE, sifilis, boală, pentru a-i desemna pe regi și principi, autenticii distrugători ai lumii civile și exemple supreme de nedreptate” (T. Di Salvo). “Împăratul Albert de Habsburg (cf. Purgatoriu VI, 97 sqq.) a invadat și a devastat regatul Boemiei, cucerindu-i capitala, Praga, în 1304 și luînd-o de la Venceslas al IV-lea, cumnatul său. Regele Franței, Filip cel Frumos, pentru a-și susține cheltuielile de război împotriva Flandrei, a poruncit să se imprime o nouă monedă, pentru care a menținut valoarea nominală a celei precedente, însă diminuîndu-i concentrația de aur (cf. Villani, Cronica VIII, 58). Regele, pe care Dante nu-l scutește de acuzațiile cele mai infamante în Comedie (cf. Purgatoriu XX, 91-93; XXXII, 152-160; XXXIII, 45), a murit în 1314 într-un accident de vînătoare, tîrît după o cădere groaznică de pe calul său, care fusese atacat de un mistreț” (E.A. Panaitescu). “Cotenna este pielea mistrețului, care aici se folosește pentru întregul mistreț” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIX_23

«Acolo se va vedea trufia ce-nsetează pînă-i smintește pe scoțian și englez, de nu pot sta între hotarele lor. Se vor vedea desfrîul și moleșeala celui din Spania și din Boemia, ce-n veci n-au știut vitejia și n-au vrut-o» (v. 121-126). În cartea Judecății de Apoi se va scrie despre dorința de putere, care i-a împins la război pe regii din Scoția și Anglia. Vor fi consemnate dezmățul de la curtea Spaniei și necinstea dominantă de la curtea Boemiei. “Poetul face aluzie, în această terțină, la luptele din lăcomie de putere dintre Eduard al II-lea, regele Angliei, și Robert Bruce, regele Scoției. Cel din Spania este Ferdinand al IV-lea, regele Castiliei (1295-1312), iar cel din Boemia este Venceslas al IV-lea, regele Boemiei (1270-1305)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_24

«Se va vedea la Șchiopul din Ierusalim însemnată cu I virtutea, iar contrariul va fi-nsemnat cu un M. Se vor vedea zgîrcenia și lașitatea celui ce păzește insula de foc, unde și-a sfîrșit Anchise vîrsta înaintată» (v. 127-132). În cartea justiției divine se va nota că domnia lui Carol al II-lea de Anjou, poreclit Șchiopul, a cunoscut puține fapte demne și multe nemernicii. Vor fi consemnate acolo păcatele lui Frederic al II-lea de Aragon, rege peste Sicilia, unde a pierit de bătrînețe tatăl lui Enea. “Zgîrcenia: mai întîi trufia, apoi desfrîul, acum zgîrcenia: cele mai grave păcate se perindă aici, ca infamii ale regilor creștini. Observați cum viciul e denunțat mereu în deschiderea versului, înainte de numele regelui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi). “În cartea justiției divine, Carol al II-lea de Anjou, rege la Napoli (cf. Purgatoriu XX, 79-81), care a primit titlul de rege al Ierusalimului, își va vedea propriile fapte bune indicate cu I, adică «unu», iar pe cele netrebnice cu M, adică «o mie». «Cele două litere sînt prima și ultima din cuvîntul Ierusalem, care mai mult ca sigur i-a sugerat lui Dante ciudata invenție, cu raportul numeric dintre meritele și păcatele Șchiopului, în disprețul acelui zadarnic titlu regal» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu). “Cel ce păzește insula de foc, Sicilia, unde a murit Anchise, tatăl lui Enea (Virgiliu, Eneida III, 707 sqq.), este Frederic al II-lea de Aragon (1272-1337), pe care Dante l-a amintit deja în Purgatoriu (cîntul VII, versul 119)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiamminga

Acvila dreptății (8)

Miniatura_francese2

Pd_XVIII_22

«Odinioară se făcea cu spada războiul; dar acum se face smulgînd de ici de colo pîinea pe care bunul Părinte de la nimeni n-a luat-o. Dar tu, ce scrii doar pentru a şterge, gîndeşte-te că Petru şi Pavel, care-au murit pentru via ce-o prăpădeşti, încă-s vii» (v. 127-132). Spre deosebire de războaiele desfășurate în trecut pe cîmpul de luptă, acum conflictele se tranșează prin abuzul de putere ecleziastică: adversarii sînt excomunicați. Papa, care semnează cu atîta ușurință decretele de excomunicare și apoi le anulează, în schimbul banilor, ar trebui să se teamă de pedeapsa celor doi apostoli întemeietori ai Bisericii. “Dante deplînge prea frecventul recurs, din partea Bisericii, la excomunicări și interdicții (care îi lipsesc pe credincioși de sacramente, pîinea spirituală), ca armă împotriva adversarilor politici. Se poate vedea, în această terțină, o aluzie specială la excomunicarea lansată de Papa Ioan al XXII-lea împotriva lui Cangrande della Scala, în 1317. Alți comentatori au propus numele lui Bonifaciu al VIII-lea și al lui Clement al V-lea, de altfel deja morți pe vremea cînd Dante scrie aceste versuri” (E.A. Panaitescu). “Petru și Pavel: cele două versuri vorbesc cu tonul solemn al profetului: cei doi mari apostoli, care și-au dat viața în martiriu pentru acea Biserică (via, o figură evanghelică; vezi XII, 86) pe care tu acum o distrugi, încă-s vii. Aceste cuvinte sînt o amenințare limpede: «parcă ar spune: îți vor răsplăti ei faptele, căci ei trăiesc, deci au putința» (Ottimo)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVIII_23

«Poți tu să zici: ‘Mi-e tare drag acela ce-a vrut singur să trăiască şi pentru un dans a fost făcut martir, dar nu știu de pescar sau de Pavel’» (v. 133-136). Din nefericire, papa se închină doar la imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul (imprimată pe florinii de aur), nu la Sfinții Petru și Pavel. “Poți tu să zici: Dante își închipuie răspunsul cinic al papei, pe care l-a apostrofat cu avertismentul său profetic” (Chiavacci Leonardi). “Cîntul se încheie cu josnicia vorbelor, pe care Poetul îl pune pe coruptul Ioan al XXII-lea să le pronunțe: papa nu-l cunoaște pe Sfîntul Pavel, apostolul carității, și nici pe Sfîntul Petru, acea «piatră» pe care Cristos și-a întemeiat Biserica. El îndrăgește un singur sfînt: Botezătorul care pentru un dans (în expesia rapidă se ghicește tot disprețul pentru dansul fatal al Salomeei) a fost făcut martir. Și dacă ne amintim că tocmai efigia Sfîntului Ioan Botezătorul apărea pe floarea mîrșavă care se tipărea la Florența (florinul era moneda internațională a vremii), vom înțelege ironia feroce a acestei aluzii a lui Dante, după care papei îi este tare drag de victima lui Irod. Acela ce-a vrut singur să trăiască: Sfîntul Ioan Botezătorul s-a pregătit pentru predică în locuri pustii (Luca 1, 80) și a fost decapitat pentru a răsplăti dansul făcut de fiica Irodiadei, Salomeea, care, la sugestia mamei sale, i-a cerut lui Irod capul lui Ioan pe o tipsie (Matei 14, 1-12)” (E.A. Panaitescu). “Încă o dată Dante se găsește în prezența unui papă simoniac, la fel ca în cîntul XIX din Infern, și la fel ca acolo tonul sarcastic și pozițiile credinciosului și ale șefului Bisericii sînt răsturnate. Și aici credinciosul a devenit purtătorul de cuvînt al valorilor religioase, care sînt degradate, stîlcite, pătate de papi, de Bonifaciu al VIII-lea ca și de Ioan al XXII-lea (…). Încă o dată observăm că, între Paradis și pămînt, Dante instituie un raport de continuitate, distincții, opoziții: fiecare scenă, fiecare personaj din Paradis vine de pe pămînt și, în funcție de cele făcute în timpul vieții, are încă de spus mai multe sau mai puține lucruri celor vii, de dat exemple, de condamnat sau de elogiat. Paradisul este un model care se contrapune pămîntului. Nu există un Paradis dantesc unde oamenii să fie ignorați: chiar dacă repudiați, ei sînt afirmați cu atît mai mare forță, cu cît mai adîncă, aspră, încăpățînată le-a fost perversiunea” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese5

Acvila dreptății (3)

Miniatura_francese4

Pd_XVIII_7

«Am văzut prin cruce o lumină sărind la numirea lui Iosua, cum a făcut el; dar n-am priceput mai iute vorba ca fapta. Şi la numele înaltului Macabeu am văzut pe altul mişcîndu-se rotit, iar bucuria lui era ca biciul răsucit» (v. 37-42). În același timp cu rostirea numelui său, un duh a alunecat de-a lungul crucii. Un altul, numit după primul, s-a învîrtit prin aer de bucurie. “Iosua a condus poporul lui Israel pe Pămîntul făgăduinței, după moartea lui Moise, care l-a ales urmașul său. Iuda Macabeu a organizat, cu cei patru frați ai lui, revolta poporului evreu împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifan, care a interzis celebrarea sabatului, a circumciziei, a abstinențelor legale. Lupta, care s-a întins între 166 și 160 î.Cr., s-a încheiat cu victoria lui Israel” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_8

«La fel, cu Carol cel Mare şi Roland, pe doi i-a urmărit privirea mea atentă, cum ochiul urmează şoimul în zbor. Apoi Wilhelm şi Renoardo şi ducele Gottifredi mi-au atras privirea în acea cruce, şi Roberto Guiscardo» (v. 43-48). Privirea lui Dante însoțește, cu atenția vînătorului după zborul șoimului, deplasarea altor duhuri fericite. “După personajele biblice, Dante plasează eroii din epopeea medievală, alegînd două personalități din ciclul carolingian, sărbătorite ca eroi ai luptei creștinilor împotriva sarazinilor. Carol cel Mare (742-814), întemeietorul Sfîntului Imperiu Roman, nu doar a apărat Europa creștină de atacurile sarazine, dar s-a implicat în apărarea Bisericii amenințate de longobarzi (cf. Paradis VI, 94-96). Roland a fost paladinul cel mai faimos al lui Carol cel Mare și a pierit la Roncevaux, luptînd împotriva lui Agramante, regele maurilor. Wilhelm de Orange, fiul legendar al lui Amerigo di Narbona, a murit călugărit în anul 812, la Gellone. Este unul dintre cei mai mari eroi din bătăliile carolingiene, protagonistul numeroaselor cîntări epice, alături de Renoardo, un sarazin pe care l-a convertit la credința creștină și care, înzestrat cu o forță extraordinară și înarmat cu un ciomag greu, îl însoțea în expedițiile împotriva necredincioșilor. Dante l-a considerat personaj istoric și pe acesta din urmă, probabil fiindcă pe marginile portalului central al domului din Verona apare, alături de statuia lui Wilhelm, și cea a lui Renoardo. Goffredo di Buglione/Godefroy de Bouillon (1058-1100), duce de Lorena, a fost conducătorul primei cruciade, care a dus la eliberarea Ierusalimului în 1099. Figura lui Goffredo a trecut apoi în centrul tuturor compozițiilor epice în limba d’oil legate de prima cruciadă. Robert Guiscard (1015-1085) a fost fiul lui Tancredi d’Altavilla/Tancred de Hauteville și comandantul normanzilor în Italia. A eliberat Italia meridională și Sicilia de sub sarazini și a stabilit alianța regatului normand cu Biserica” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_9

«Pe urmă, printre alte lumini mișcat şi amestecat, mi-a arătat duhul care mi-a vorbit ce mare artist era printre cîntăreţii din cer. Eu m-am întors în dreapta ca să-mi văd la Beatrice datoria, fie din vorbe, fie din semne» (v. 49-54). Duhul strămoșului se întoarce printre celelalte suflete fericite din Paradis și își reia, cu mare măiestrie, cîntecele de slavă. Dante se uită la Beatrice, pentru a afla din explicațiile sau privirile ei ce are de făcut mai departe. “Cacciaguida intonase un cîntec, atunci cînd s-a prezentat în fața strănepotului (Paradis XIV, 125), acum se desparte de el tot cîntînd” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo

Profeția exilului (7)

Pd_XVII_19

«dar înainte să-l înşele gasconul pe înaltul Henric, vor apărea scîntei ale virtuţii sale, în nepăsarea pentru arginţi şi greutăţi» (v. 82-84). Dezinteresul material și implicarea energică a lui Cangrande în faptele virtuoase vor fi cunoscute chiar înainte ca papa să-l  inducă în eroare pe împărat. “Papa Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 83), în 1310 l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia pentru a restabili aici autoritatea imperială. Într-o a doua etapă a devenit reprezentantul intereselor casei regale franceze De Anjou, care urmărea să-și extindă dominația în Italia și l-a împiedicat pe împărat în încercările sale” (E.A. Panaitescu). “Papa Clement al V-lea, un francez din Gasconia, întîi l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și apoi l-a boicotat: idealului universal al lui Henric și al lui Cangrande i se opunea politica filofranceză a papei. Tînărul Cangrande apără așadar idelurile imperiale, se include în proiectul omenirii eroice și dezinteresate, este un om virtuos și liberal, tocmai fiindcă li se opune prin dezinteresul său economic negustorilor din perioada comunală și prin noblețea sa de războinic celor care, în cadrul Comunelor, ignorau valoarea spadei” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_20

«Măreţia lui va fi încă mai cunoscută, iar duşmanii săi n-o vor putea ascunde. De la el te-aşteaptă şi de la binefacerile lui; prin el va fi schimbată multă lume, mutîndu-şi condiţia bogaţii şi calicii» (v. 85-90). Faptele lui remarcabile vor trebui admise chiar și de dușmanii săi. Dante va putea să-și pună liniștit speranțele în personalitatea strălucită a lui Cangrande. “Măreţia lui va fi încă mai cunoscută: toți cronicarii și scriitorii vremii sînt de acord în elogierea calităților militare și diplomatice ale lui Cangrande della Scala, precum și a liberalismului său (Villani, Cronica X, 140; Petrarca, Rerum memorandarum liber II, 83-84; Boccaccio, Decameron I, VII, 5). Dante, care i-a fost oaspete din 1315 pînă aproximativ în 1320, a văzut în el un posibil restaurator al autorității ghibeline și imperiale în Italia, lăudîndu-l și în Epistola XIII, 2-3” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Cangrande depășește cronica și chiar elogiul, pe care poetul i-l înalță din recunoștință, și se încarcă de semnificații simbolice: el e cel ce merge în lume ca restaurator al dreptății, îi strivește pe cei puternici și nedrepți, îi răsplătește pe săraci, trezește speranța unor noi raporturi sociale. Aici transfigurarea se concretizează în prevestirea principelui care va conduce omenirea pe care Dante o visează și o pregătește” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_21

«Şi le vei purta scrise-n minte despre el, dar nu le vei spune’; şi-a zis lucruri de necrezut chiar pentru cei ce-or fi de faţă» (v. 91-93). Cacciaguida și-a continuat prevestirile în legătură cu alte fapte ale lui Cangrande della Scala, așa de glorioase încît îi vor uimi chiar și pe cei ce le vor vedea. Însă poemul nu le mai consemnează. “După ce iubirea, ura și durerea exilului s-au adunat și s-au decantat în acel cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate («unde – comentează Grabher – se află orgoliul și drama unei singurătăți, la care ajung cercetătorii sublimi ai piscurilor inaccesibile, ce transmit astfel amețeala de-a se simți deasupra tuturor, dar și tristețea indignată de a vedea că nimeni nu-i urmează»), sufletul Poetului se odihnește senin în oaza de ospitalitate a unor boieri generoși și «curtenitori». Sub însemnul care include sfînta pasăre, ei îl lasă pe Dante să spere la ceva mai mult decît un ajutor pentru nevoile lui materiale, fiindcă în familia Scaligeri, și mai ales în Cangrande, Poetul se încredea pentru realizarea unuia dintre cele mai înalte idealuri ale sale: restaurarea Imperiului. Înainte de a proclama valoarea propriei poezii și misiunea artei sale, Dante a descris astfel idealurile pe care ea își propune să le realizeze pe pămînt: cetatea ideală (Florența), cetățeanul ideal (Cacciaguida), suveranul ideal (Cangrande). Și, deasupra tuturor, vocea, strigătul poeziei sale” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina3

Profeția exilului (4)

Pd_XVII_10

«‘Contingenţa, care din caietul materiei voastre nu se întinde, e toată pictată în imaginea eternă: necesitate însă nu devine, decît ca oglindire în ochii privitorului a navei ce coboară pe rîu» (v. 37-42). Oamenii vii nu pot prevedea întîmplările din viața reală. Dar acestea sînt bine cunoscute în lumea de apoi. Totuși cunoașterea lor nu face ca ele să devină și obligatorii. Diferența stă în producerea faptelor și contemplarea lor. “Aici găsim nedezbătută, ci doar enunțată tema atotștiinței divine, însoțită de cea a libertății omului: Dumnezeu vede dinainte, dar nu predetermină, nu impune acțiunile omului; dacă ar face astfel, i-ar răpi libertatea și omul ar fi o creatură automată. Aceasta este o problemă mai ușor de enunțat, decît de rezolvat. Evul Mediu, de fapt, a încercat doar să facă acceptabilă dogma, care prezintă și atotștiința divină, și libertatea omului” (T. Di Salvo). “Necesitate: este propus din nou, dar în mod concis și cu un exemplu care, prin analogie, ar trebui să ne ajute să-l înțelegem, subiectul esențial, motivul – așa de amplu dezbătut în Evul Mediu – al raportului dintre libertate și necesitate, sau condiționare, sau determinare față de forțele subordonatoare. Dacă adevărata libertate îi aparține doar Creatorului, avînd în vedere că omul, ca urmare a păcatului originar, este mereu sclavul păcatului, și dacă nu i se pot impune Creatorului limite de acțiune, fiindcă voința sa (iar libertatea pentru un creștin este un fapt de voință, nu intelectual) este atotputernică și nu poate fi nicidecum condiționată, tot ce vrea el pentru om și care-i marchează acestuia destinul ar trebui să fie obligatoriu. Și atunci unde ar fi responsabilitatea omului? Și pe ce baze s-ar putea vorbi de răsplată sau pedeapsă? Aici Dante a încercat să scape de ezitarea concepției creștine, prin analogia cu ochiul care urmărește cursul unei nave ce coboară pe apă. Ochiul care vede nu determină firește mersul acesteia. Aceeași explicație prin analogie era și la Sfîntul Toma (Summa I, XIV, 13): «omul care observă drumul, de pe un deal… îi vede, prin urmare, totodată pe cei care trec pe drum». Dar exemplul nu rezolvă tema raportului dintre libertate și necesitate: există o dificultate de nedepășit, care n-a fost înfruntată de medievali. Apare o deosebire de fond între cel ce vede și observă ceea ce se întîmplă, respectiv Dumnezeu, care vede lucrurile ce trebuie să existe și le cunoaște înainte să existe; întrucît le cunoaște dinainte (atotștiința), ar putea să le modifice sau să le condiționeze cum vrea, întrucît cel care le creează nu doar este omniscient, ci și omnipotent” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_11

«De acolo, cum vine-n auz dulce armonie de orgă, îmi vine-n văz timpul ce ţi se pregăteşte» (v. 43-45). De pe chipul lui Dumnezeu, viitorul este văzut de duhul fericit în mod la fel de armonios cum pot fi auzite sunetele de orgă. “Cu alte cuvinte, Cacciaguida spune că el cunoaște viitorul strănepotului; nu fiindcă este înzestrat cu deosebite puteri de profeție, ci doar pentru că, la fel ca toate duhurile fericite, din imaginea lui Dumnezeu care se reflectă asupra lui dobîndește cunoașterea celor ce se desfășoară în timp, în istorie. Acest dar, de care se bucură ca ființă din Paradis, îl umple de fericire, la fel ca pe acela care ascultă muzica interpretată de o orgă. Evident însă că strămoșul vorbește din condiția sa de duh fericit, care se bucură de cunoașterea viitorului; poetul, în schimb, care umblă ca om viu, nu poate să nu resimtă amărăciune, aflîndu-și viitorul ce prevede exilul” (T. Di Salvo). “Orga, instrumentul muzical, care a rămas de-a lungul secolelor ca fiind cel mai reprezentativ instrument liturgic, le era cunoscută grecilor și a fost foarte mult folosită de bizantini. Se pare că prima orgă din Constantinopol a ajuns în Occident în anul 757, un dar pentru Pépin, regele Franței, de la împăratul bizantin. Orga medievală era mult mai simplă decît cea pe care o cunoaștem noi; avea rolul de a înlocui sau de a acompania vocea omului” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_12

«Cum a plecat Hipolit din Atena, pentru apriga şi perfida maşteră, aşa din Florenţa va trebui să pleci. Asta se vrea şi asta deja se-ncearcă şi-ndată se va face de către cine la asta se gîndeşte, acolo unde Cristos în fiecare zi se neguţează» (v. 46-51). La fel ca personajul antic, izgonit pe nedrept de acasă, Dante va fi exilat abuziv din Florența. Nedreptatea este pregătită și va fi aplicată de conducătorii Bisericii, unde valorile sfinte sînt zilnic folosite pentru îmbogățire materială. “Hipolit, fiul lui Teseu, după ce a respins avansurile amoroase ale mamei vitrege Fedra, a fost acuzat de aceasta că a încercat s-o seducă. Tatăl său l-a blestemat și l-a alungat din Atena (cf. Ovidiu, Metamorfoze XV, 497 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Bonifaciu al VIII-lea de mult timp intervenise în viața politică florentină, ajutînd strădaniile guelfilor negri împotriva celor albi, partid de care ținea Dante. Poetul, atît ca prim-prior, cît și ca membru în diferite Consilii ale cetății, se împotrivise cu hotărîre la proiectele Pontifului, care amenințau pacea internă a Comunei. După cum o dovedesc limpede cuvintele rostite de Cacciaguida (observația îi aparține lui Chimenz), Dante este convins că a fost victima unei ostilități personale a Papei împotriva sa. Îndată se va face: Dante a părăsit Florența la sfîrșitul lunii octombrie 1301, trimis ca ambasador în cetatea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a cere garanții cu ocazia venirii în Italia a lui Charles de Valois. După intrarea prințului francez în Florența (1 noiembrie 1301), Dante probabil că nu s-a mai întors niciodată în orașul său. Sentința din 27 ianuarie 1302 îl condamna la plata a cinci mii de florini, la doi ani de exil, la eliminarea eternă din orice funcție publică. Ea a fost confirmată la 10 martie 1302, printr-un decret care îl condamna pe Dante inclusiv la moarte” (E.A. Panaitescu). “Începe aici episodul consacrat exilului poetului, care îmbrățișează întregul cînt și poate fi divizat în diverse părți: de la v. 46 la v. 51 alungarea, expulzarea din cetate, de la v. 52 la 69, durerea și suferința, de la v. 70 la 93, consolarea din partea celor care l-au adăpostit, de la v. 94 pînă la sfîrșit căutarea unui sens și, în consecință, propunerea exilului ca moment exemplar: aici Dante se întîlnește cu situația lui Hipolit, devine și el un personaj cu o mitică forță morală care vrea să ofere, prin desfășurarea faptelor, exemple credincioșilor, cu dubla misiune de a descuraja de la eroare și de a încuraja la bine” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Profeția exilului (1)

Miniatura_francese

Al cincilea cer, al lui Marte. Frămîntarea lui Dante în legătură cu viitorul care-l așteaptă. Cacciaguida îi prevestește, cu vorbe limpezi, exilul sărăcăcios și umilitor. Avertismente în legătură cu ostilitatea periculoasă a tovarășilor exilați. Elogierea lui Cangrande della Scala. Poezia, ca răscumpărare a suferințelor, dacă este onestă și curajoasă, asigură gloria lui Dante în fața posterității.

Pd_XVII_1

«Cum a venit la Climene, pentru a se convinge de ce-a auzit împotriva sa, cel ce încă mînie taţi pe fiii lor; aşa eram eu şi aşa mă simţeau Beatrice şi sfînta sclipire, care mai-nainte pentru mine şi-a schimbat locul» (v. 1-6). În mitologia antică, Faeton s-a dus agitat și curios s-o întrebe pe mama sa dacă era sau nu cu adevărat fiul lui Apolo. La fel de curios a devenit și Dante să-și afle soarta viitoare, din gura strămoșului Cacciaguida, care venise în Paradis să stea de vorbă cu el. “Faeton, auzind de la Epafos (amicul lui și fiul lui Jupiter) că el nu era fiul lui Apolo, zeul soarelui, a vrut să afle de la mama sa Climene adevărul. Atunci Apolo, pentru a-l potoli, i-a dat voie să conducă de-a lungul unei zile carul soarelui, iar asta a provocat apoi moartea lui Faeton (cf. Infern XVII, 106-108; Ovidiu, Metamorfoze I, 747 sqq.). La fel și Dante așteaptă cu neliniște să afle explicația celor auzite împotriva sa de la Farinata (Infern X, 79-81), Brunetto Latini (Infern XV, 61-72), Vanni Fucci (Infern XXIV, 140-151), Oderisi da Gubbio (Purgatoriu XI, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_2

«La care doamna mea ‘Azvîrle flacăra dorinţei’, mi-a spus, ‘să iasă bine modelată din pecetea interioară» (v. 7-9). Beatrice l-a îndemnat să dea glas curiozității sale intense. “Dorința fierbinte țîșnește din inimă prin cuvinte, ca o flacără care se proiectează afară din cuptor. Puternica metaforă ne spune deja cît de mult apasă această ultimă întrebare sufletul lui Dante, cu o forță care nu mai poate fi reținută” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVII_3

«nu pentru a ne spori nouă cunoaşterea prin vorbele tale, ci să te deprinzi a-ţi zice setea, ca omul să-ţi toarne’» (v. 10-12). Dante trebuie să-și formuleze cu voce tare curiozitățile nu pentru a le aduce la cunoștința duhurilor fericite, ci pentru a se obișnui el însuși cu exprimarea limpede a gîndurilor sale. “Beatrice îl îndeamnă pe poet să vorbească limpede și fără teamă; ca orice duh fericit, știe dinainte ce anume va spune Dante: din cuvintele lui duhurile nu vor avea un plus de cunoaștere. Dar e bine pentru Dante să vorbească, să nu-și uite condiția de om destinat să trăiască printre ceilalți oameni. Solicitarea Beatricei este un avertisment implicit pentru ceea ce se va spune mai tîrziu: el va pleca în exil și trebuie de aceea să învețe să-și exprime dorințele, fiindcă oamenii nu vor putea să i le ghicească” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina

Nobleţe florentină (9)

Pd_XVI_25

«Odinioară erau Gualterotti şi Importuni; şi încă ar fi Borgo mai liniştit, dacă de noii vecini s-ar lipsi. Casa-n care s-a născut jalea voastră, pentru dreapta indignare ce v-a răpus şi-a pus capăt traiului vostru vesel» (v. 133-138). Încă de-atunci existau unele familii înfloritoare. Iar un cartier florentin ar fi acum mai paşnic, dacă nu s-ar fi stabilit acolo neamul Buondelmonti, proaspăt îmbogăţit. “La Borgo Santi Apostoli, alături de Gualterotti şi Importuni, s-a stabilit de asemeni familia Buondelmonti, venită din Oltrarno, şi a declanşat discordiile civile (versurile 136-147)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_26

«era onorată, ea şi consoartele ei: vai, Buondelmonte, ce rău ai fugit de nuntă, la sfatul altuia! Mulţi ar fi veseli, care sînt trişti, dacă Domnul te-ar fi lăsat în Ema, de prima dată cînd în cetate ai venit» (v. 139-144). Un neam respectat (Buondelmonti) a decăzut şi a pierit, după ce-a declanşat încleştarea civilă în Florenţa, prin logodna anulată şi promisiunea încălcată de unul dintre vlăstarele sale. Mai bine ar fi pierit acela, înecat în rîul Ema, înainte de-a pune piciorul în cetate! “Buondelmonte dei Buondelmonti, logodnicul unei fetişcane din familia Amidei, şi-a încălcat jurămîntul, lăsîndu-se convins de Gualdrada Donati (la sfatul altuia) să se însoare cu una dintre fiicele sale. Acest fapt a provocat indignarea familiei Amidei, care a vrut să răzbune jignirea omorîndu-l pe Buondelmonte. Istoricii florentini (Villani, Cronica V, 38; Compagni, Cronica I, 2), care amintesc tragicul episod petrecut în 1215, pun pe seama acestei discordii împărţirea Florenţei în guelfi (partidul familiei Buondelmonti) şi ghibelini (partidul familiei Amidei). Ema este un rîu din Val di Greve, ce trebuia traversat cînd se venea de la Montebuono, castelul strămoşesc al familiei Buondelmonti, la Florenţa. Familia se mutase în oraş încă din 1135, dar probabil unii dintre membrii săi rămăseseră la ţară, locuind la Florenţa doar într-o etapă ulterioară. Buti povesteşte că, atunci cînd Buondelmonte a trecut pe-acolo prima dată, era cît pe ce să se înece în Ema” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_27

«Dar e scris ca pietrei ciobite, ce străjuieşte podul, Florenţa să-i aducă jertfă, la sfîrşitul vieţii-n pace» (v. 145-147). Destinul Florenţei era să-i ofere o victimă statuii lui Marte, dispusă pe Ponte Vecchio. “Despre această piatră ciobită, în care cei vechi au crezut că văd o statuie a lui Marte, protectorul cetăţii de pe vremea cînd era păgînă, Dante vorbise în Infern XIII, 146. Spiritul războinic, după cum arăta această tristă prezenţă, apăsa asupra cetăţii ca o forţă misterioasă, ce pretindea mereu victime pentru a se potoli” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_28

«Cu aceste neamuri şi cu altele ca ele, am văzut eu Florenţa în asemenea tihnă că n-avea motive să se plîngă: cu aceste neamuri i-am văzut eu poporul drept şi glorios, încît crinul în băţ n-a fost în veci răsturnat, nici de la discordii nu s-a înroşit’» (v. 148-154). Cu asemenea locuitori virtuoşi, Florenţa a trăit fericită şi neînvinsă de duşmanii din afară sau dinăuntru. “Cetatea florentină, între toate cele din Toscana, a fost pe vremea lui Cacciaguida cea mai glorioasă (drapelul ei n-a fost tîrît niciodată cu capul în jos, din batjocură, de duşmanul învingător, potrivit obiceiului vremii) şi cea mai dreaptă (nici un cetăţean n-a trebuit, pentru a-şi distinge partidul de acela al adversarului, să schimbe în roşu crinul alb al Florenţei, cum s-a întîmplat în 1251, după războiul împotriva Pistoiei). Atunci, după alungarea ghibelinilor, «poporul şi guelfii care au rămas la conducerea Florenţei… unde odinioară se purtau cîmpul roşu şi crinul alb, şi-au făcut din contră cîmpul alb şi crinul roşu» (Villani, Cronica IV, 43), pe cînd ghibelinii şi-au păstrat vechiul drapel” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina4

Nobleţe florentină (8)

Pd_XVI_22

«Mişelul pîlc ce turbat goneşte pe cine fuge, dar la cine-i arată colţii ori punga se gudură ca mielul, deja îşi făcea drum, dar era de lume măruntă; încît nu i-a plăcut lui Ubertin Donato cu cine apoi socrul l-a încuscrit» (v. 115-120). Neamul Adimari, care era fioros cu cei învinşi, dar linguşitor cu cei puternici, era pe cale de afirmare, în ciuda originii sale modeste. Înrudirea cu familia aceea nu era încă motiv de mîndrie. “Pentru a înţelege pe deplin violenţa indignării care se abate asupra familiei Adimari (cf. şi Infern VIII, 31-63), trebuie să amintim că un membru al acestei familii, Boccaccino dei Cavicciuli Adimari, a cerut şi a obţinut din partea comunei florentine ca bunurile lui Dante, deja condamnat la exil, să fie toate confiscate. Dante consideră familia Adimari de origini modeste, însă de fapt era din cele mai vechi şi nobile neamuri florentine, încît poetul crede că a fost o ruşine pentru Ubertino Donati, însurat cu fiica lui Bellincione Berti, că s-a înrudit prin căsătoria unei surori a soţiei, cu mişelul pîlc” (E.A. Panaitescu). “Aici cronica familiilor florentine coboară pînă la a reţine micile resentimente şi bîrfe lansate pe la colţuri, despre nemulţumirile lui Donati. Fără îndoială mai incisivă este reprezentarea celor din familia Adimari, în caracteristica lor psihologică şi socială: feroci ca zmeii şi blînzi ca mieii, după împrejurări” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_23

«Deja coborîse Caponsacco în tîrg din Fiesole şi deja erau cetăţeni de vază Giuda şi Infangato. Voi spune lucru incredibil şi adevărat: în cercul mic se intra pe poarta care se numea după cei din della Pera» (v. 121-126). Unii se stabiliseră de-acum la Florenţa, pe vremea lui Cacciaguida, iar alţii se afirmaseră deja acolo. Primul cerc de ziduri avea chiar o poartă, numită după neamul care locuia în zonă. “Villani (Cronica IV, 11 şi 13) aminteşte că toate aceste trei familii ţineau de partidul ghibelin. (…) În trecut puterea şi faima familiei, deja dispărute pe vremea lui Dante, erau atît de mari încît poarta din zidurile vechi, în apropierea căreia îşi avea casa, se numea poarta Peruzza” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_24

«Toţi ce poartă frumosul însemn al marelui baron, cu nume şi vrednicie amintite în hramul Tomii, de la el au primit rang şi privilegii; cu toate că lîngă popor se ţine azi cel ce-l înfăşoară cu podoaba» (v. 127-132). Cei care au fost înnobilaţi pe-atunci de marchizul Ugo de Toscana şi-au inclus pe stemă însemnele sale. Iar acesta, întemeietor al nobilimii florentine, a murit în ziua Sfîntului Toma şi a fost mereu evocat de locuitorii cetăţii la data respectivă. Iar unul dintre ei (Giano della Bella), îşi mai expune stema, cu toate că a fraternizat cu poporul împotriva nobililor. “Multe familii florentine (Giandonati, Pulci, Nerli, della Bella, Gargalandi, Ciuffagni, Alepri) au pe stema lor şapte dungi roşii pe cîmp alb, care împodobeau steagul lui Ugo cel Mare de Brandenburg, marchiz de Toscana, căpitanul împăratului Otto al III-lea. Stabilit în Toscana, Ugo a întemeiat aici, prin jurămînt, şapte mănăstiri, printre care cea de la Florenţa, unde a fost îngropat la moartea lui (1001) şi unde în fiecare an, la comemorarea dispariţiei sale, 21 decembrie, de sărbătoarea Sfîntului Apostol Toma, se organizau sărbători solemne. Urmaşul uneia din aceste familii, a cărei nobleţe datează de pe vremea lui Ugo cel Mare, este Giano della Bella, care cu faimoasele sale «Ordonanţe de justiţie» (1293) a apărat poporul de abuzurile săvîrşite de nobili şi bogaţi” (E.A. Panaitescu).

Ignoto_sienese

Nobleţe florentină (7)

Pd_XVI_19

«Della Pressa ştiau deja cum se domneşte, iar Galigai aveau deja acasă mînerul şi garda aurite» (v. 100-102). O familie avea deja experienţă la guvernare, iar alta deja îşi arăta podoabele boiereşti. “Avem veşti despe aceste familii ghibeline de la Villani (Cronica IV, 10; V, 39; VI, 65 şi 78; cf. şi Compagni, Cronica I, 12): prima locuia în cartierul de lîngă Dom, a doua, ai cărei membri se puteau mîndri purtînd titlul de cavaler şi spada cu mîner aurit (simbol al ordinului cavaleresc), în cel de lîngă biserica Orsanmichele” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_20

«Era lung odinioară stîlpul Vaio, la Sacchetti, Giuochi, Fifanti şi Barucci şi Galli şi la cei ce încă se roşesc de la înşelăciune. Tulpina din care s-au născut Calfucci era mare pe-atunci şi deja erau în slujbe cu putere Sizii şi Arrigucci» (v. 103-108). Stema unor familii era pe-atunci impunătoare – inclusiv cea a neamului Chiaromontesi, care apoi s-a discreditat prin escrocherii. “Familia Pigli, a cărei stemă era o fîşie verticală de Vaio (piele prelucrată, utilizată ca ornament) în cîmp roşu, era ghibelină, ca toate familiile aici enumerate, cu excepţia neamului Sacchetti. Aceştia din urmă au fost duşmani înverşunaţi ai neamului Alighieri, cu care s-au împăcat abia în 1342, după intervenţia Ducelui de Atena. Încă se roşesc de-nşelăciune: frauda pusă la cale împotriva comunei florentine de Donato dei Chiaromontesi, care vindea sarea cu o măsură falsificată, a fost deja amintită de Dante în Purgatoriu (cîntul XII, versul 105). Tulpina familiei Calfucci a ţinut de marele consorţiu al familiei Donati (Villani, Cronica IV, 11). Tot Villani (Cronica IV, 10; V, 39) ne informează că Sizii şi Arrigucci au fost familii de parte guelfă. Slujbe cu putere: în Roma antică funcţiile de curuli le erau rezervate înalţilor magistraţi” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_21

«Vai, cum i-am văzut pe cei ce-acum sînt sfărîmaţi de făloşenie! şi bilele de aur înfloreau Florenţa în faptele-i măreţe. Aşa făceau părinţii celor ce, mereu cînd biserica vi-i văduvită, se-ngraşă stînd în consistor» (v. 109-114). Erau odinioară în culmea gloriei familii care acum sînt izgonite şi distruse. “Cacciaguida îi aminteşte aici pe Uberti (cf. Infern X, 31 sqq.), consideraţi «părinţii cetăţii» (Ottimo), pînă în clipa cînd au apărut primele conflicte civile, şi pe Lamberti (a căror stemă era cu bile de aur pe cîmp albastru), înaltă familie ghibelină, şi ea, ca şi degli Uberti, izgonită în exil după înfrîngerea de la Montaperti (1260). Printr-un vechi privilegiu, membrii celor două neamuri tocmai amintite de Dante erau «autori şi protectori» (Ottimo) ai diecezei Florenţa, pe care o administrau în toată perioada cînd sediul episcopal rămînea vacant, avînd grijă să obţină cîştiguri grase de pe urma acestei atribuţii” (E.A. Panaitescu).

Domenico_Lenzi