Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: explicatii

Petalele rozei (8)

Pd_XXXII_22

«În fața lui Petru o vezi șezînd pe Ana, așa bucuroasă de a-și privi fata că nu-și mișcă ochiul în timp ce cîntă Osana. Și-n fața celui mai mare tată de familie șade Lucia, ce-a trimis-o pe doamna ta, cînd ți-ai aplecat în prăbușire privirea» (v. 133-138). De partea cealaltă a rozei, la nivelul Sfîntului Petru, șade Sfînta Ana, mama Fecioarei Maria, și își admiră fiica, privind-o intens și cîntîndu-i un imn de slavă. În dreptul lui Adam stă Sfînta Lucia, căreia drumețul are toate motivele să-i fie recunoscător. “Lucia, sfînta martiră din Siracuza, căreia Dante i-a fost în mod special devotat, a fost cea care, la voința Sfintei Fecioare, a rugat-o pe Beatrice să-i vină în ajutor lui Dante, atunci cînd acesta și-a pierdut speranța spre înălțimi (Infern I, 54), după apariția celor trei fiare, și se prăbușea din nou spre pădurea întunecată (Infern I, 60). Pentru intervenția celor trei doamne binecuvîntate în ajutorul lui Dante, vezi Infern II, 52 sqq.” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_23

«Dar fiindcă fuge timpul ce te-adoarme, aici ne vom opri, ca bunul croitor care după cum are stofă croiește haina; și ne vom înălța ochii la prima iubire încît, privind spre ea, să pătrunzi cît e posibil în străfulgerarea sa» (v. 139-144). Timpul expediției se apropie de sfîrșit, alte explicații despre locuitorii din Empireu nu mai sînt cu putință. Artistul trebuie să respecte regulile cronologiei, la fel cum croitorul trebuie să țină seama de materialul cu care lucrează. Călăuza și călătorul urmează să privească în ochii Sfintei Fecioare, pentru ca prin intermediul ei Dante să-și continue ascensiunea spre Dumnezeu. “Interpretarea versului 139 e foarte controversată, fiindcă unii critici consideră că aici Dante se referă la condiția sa de ființă muritoare, care nu poate rezista la o lungă așteptare: ar fi așadar apropiată întoarcerea lui, din lumea eternă și infinită, pe pămînt. Barbi, în schimb, amintește o expresie a Sfîntului Augustin, care descrie astfel răpirea mistică a Sfîntului Pavel în al treilea cer: «quasi dormiens vigilaret» (de parcă, dormind, continua să rămînă treaz) și pasajul din Purgatoriu (cîntul XXIX, versul 144), unde Dante îl prezintă pe Sfîntul Ioan, autorul Apocalipsei, în timp ce înaintează dormind, cu fața strălucită, pentru a conchide, pe bună dreptate, că timpul ce te-adoarme este cel «destinat contemplării celor mai înalte taine divine, pentru care este necesară desprinderea totală de simțuri, iar omul rămîne așadar ca adormit»” (E.A. Panaitescu). “Tema principală a terținelor este un apel energic la întoarcerea spre Dumnezeu, punctul central și final al călătoriei: tot restul este o pregătire, ca pentru a le da ochilor puterea necesară, să-i pregătească de întîlnirea cu strălucirea divină. De aici nevoia de-a nu mai insista cu înșirarea fericiților din cadrul rozei și cealaltă, de-a îndepărta atenția de la orice ar tulbura concentrarea asupra divinității” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_24

«Cu adevărat, ca să nu aluneci îndărăt bătînd din aripi, crezînd că-naintezi, har se cade rugînd a cere; harul de la cea care te poate ajuta; și mă vei urma cu iubire, încît de vorbele mele inima să nu ți se îndepărteze’. Și a pornit această sfîntă rugăciune» (v. 145-151). Pentru a evita eșecul, din pricina trufiei de-a încerca să răzbească de unul singur, Dante trebuie să implore, cu smerenie, ajutorul Sfintei Fecioare. El va trebui să urmeze, plin de iubire, din tot sufletul, cuvintele rugăciunii rostite de Sfîntul Bernard. “Versul final stabilește o pauză solemnă și slujește totodată ca deschidere pentru cîntul următor, unde rugăciunea se va înălța, fără nici o explicație sau comentariu, pură și absolută” (Chiavacci Leonardi).

Jacobello_del_Fiore

Advertisements

Petalele rozei (7)

Pd_XXXII_19

«Dar vino deja cu ochii după cum voi umbla vorbindu-ți și vezi marii nobili ai acestui prea drept și cuvios imperiu. Cei doi ce șed acolo sus mai fericiți pentru a fi mai aproape de Augusta, sînt ca două rădăcini pentru această roză» (v. 115-120). E vremea ca Dante să urmeze din priviri explicațiile călăuzei, pentru a-i cunoaște pe demnitarii din Empireu. Cele două duhuri fericite ce șed pe tronuri deasupra celorlalți, în apropierea Sfintei Fecioare, au stat la temelia existenței Paradisului. “Marii nobili: Dante se slujește adeseori de terminologia feudală pentru a-i indica pe sfinții din Paradis (de exemplu: conți, baroni), dar și în acest moment expresiile nobili, imperiu și apoi Augusta se referă mai direct la lumea romană. Paradisul i se oferă lui Dante ca arhetipul perfect al Imperiului, care ar trebui să guverneze drept și pios (cf. Paradis XIX, 13) peste lumea întreagă” (E.A. Panaitescu). “Trebuie să subliniem caracterul acestui Paradis dantesc: nu un loc al duhurilor fericite, care stau într-o contemplare extatică, spirite cu totul îndepărtate de pămînt și pe deplin absorbite de divinitate. Paradisul este un imperiu care își are epicentrul în roza albă, o curte unde demnitarii, aleșii și privilegiații sînt incluși pe baza valorilor cu totul cavalerești (mîndria și voioșia) și se dispun ierarhic în jurul unui împărat, ale cărui calități sînt justiția și mila, care adică își exercită puterea cu o dreptate atenuată de înțelegerea afectuoasă și omenească a slăbiciunilor celorlalți, fără cruzime și sălbăticie” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_20

«cel ce din stînga îi stă alături e tatăl cu gust îndrăzneț, pentru care specia umană atîta amar degustă; în dreapta îl vezi pe acel părinte bătrîn al Sfintei Biserici, căruia Cristos i-a lăsat cheile acestei minunate flori» (v. 121-126). În stînga Mariei șade strămoșul oamenilor, care a îndrăznit să guste din fructul oprit. El a provocat astfel consecințe dureroase pentru toți urmașii săi. În dreapta Mariei se află strămoșul Bisericii, care a primit de la Isus responsabilitatea conducerii instituției. “Alături de Sfînta Fecioară stau cei ce au format poporul credincios în viitoarea venire a lui Cristos (Adam) și pe cel credincios în Cristos care a venit (Petru): de aceea sînt ca două rădăcini pentru această roză. Vandelli notează că Adam șade la stînga, partea mai puțin nobilă, pentru a simboliza că legea veche este mai puțin nobilă decît cea nouă, adusă de Cristos” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_21

«Și cel ce-a văzut toate vremurile cumplite, înainte de-a muri, ale frumoasei mirese dobîndite cu lancea și piroanele șade alături, iar lîngă celălalt se află conducătorul sub care a trăit cu mană lumea ingrată, schimbătoare și nărăvașă» (v. 127-132). Lîngă el stă cel ce-a avut viziunea persecuțiilor îngrozitoare, pe care le va avea de suferit instituția lui Isus. Alături șade călăuza poporului ales, care și-a purtat și îngrijit supușii îndărătnici prin deșert. “Sfîntul Ioan Evanghelistul a avut, încă din timpul vieții, viziunea profetică a dușmăniilor, a persecuțiilor, a greutăților care vor lovi, de-a lungul timpului, Biserica. Această viziune a fost descrisă de el în Apocalipsă. Moise i-a condus pe evrei din Egipt pe pămîntul făgăduinței, prin pustietate, unde poporul ales, adeseori nesupus și neascultător al poruncilor date de conducătorul său, s-a hrănit cu mana căzută miraculos din ceruri (Exodul 16, 13-35; Numeri 11, 7; Psalmul 78, 24; Ioan 6, 31-34)” (E.A. Panaitescu).

Pietro_Cavallini

Petalele rozei (6)

Pd_XXXII_16

«A răspuns la divina cantilenă din toate părțile Curtea fericită, încît toate chipurile de la ea s-au înseninat. ‘Oh, sfinte părinte, ce pentru mine înduri aici jos, lăsînd locul dulce unde șezi prin eterna soartă» (v. 97-102). La cîntecul de slavă al arhanghelului Gabriel au replicat cele două grupuri, de îngeri și duhuri fericite, care formau roza albă. Fericirea transmisă de melodie a luminat chipurile tuturor. “Termenul de Curte încă o dată ne dezvăluie termenul pămîntesc de referință și de proveniență a reprezentării: dacă Sfînta Fecioară este regina cerului, dacă șade pe un tron în înălțimi și asupra ei se concentrează atenția duhurilor fericite, dacă la regele universului se ajunge doar prin intermediul ei, apare coerentă viziunea duhurilor fericite și a îngerilor care compun o curte pămîntească, la fel ca acelea descrise de civilizația curtenească, unde toți participanții sînt preocupați de elogierea și slăvirea reginei” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_17

«cine-i acel înger ce cu atîta veselie se uită-n ochii reginei noastre, așa îndrăgostit că pare a fi de foc?’ Astfel am recurs din nou la învățătura celui ce se înfrumuseța de la Maria, cum din soare steaua dimineții» (v. 103-108). Dante, mulțumindu-i Sfîntului Bernard pentru sacrificiul de a-și fi părăsit, pe moment, locul mîntuirii, pentru a-l călăuzi pe el, se interesează cine este îngerul ce contemplă fericit chipul Sfintei Fecioare. “La fel ca în alte împrejurări, nici aici Dante nu pierde vremea în extaz; revine la modulul solicitării de explicații, al raționalizării, al interpretării scenei. Aici se urmărește precizarea poziției arhanghelului în cadrul cultului marian” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_18

«Și el mie: ‘mîndria și voioșia cîte se pot găsi în înger și-n duh toate-s în el; și așa vrem să fie, fiindcă el e cel ce-a dus frunza de palmier jos la Maria, cînd Fiul lui Dumnezeu a vrut să-și ia povara trupului nostru» (v. 109-114). Arhanghelul Gabriel adună în sine cele mai înalte virtuți ale spiritului, ce pot apărea la oameni sau îngeri. Toți ceilalți locuitori ai Paradisului se bucură de una ca asta, fiindcă arhanghelul Gabriel este cel care a dus pe pămînt Buna Vestire. “Mîndria și voioșia: sînt calități spirituale, care se traduc apoi în atitudini și moduri de-a fi pe care civilizația cavalerească le-a pus la temelia unui perfect om de curte și de arme. Aici sînt destinate să păstreze și să consolideze decorul curții mariane: Gabriel este cavalerul ideal de la această curte, cel în care procesul de rafinament a devenit așa desăvîrșit, încît el merită să stea alături sau în fața reginei, ca un vasal privilegiat” (T. Di Salvo). “A dus frunza de palmier jos la Maria: ca «semn de victorie, pentru că ea întrecea toate celelalte creaturi în plăcerea lui Dumnezeu» (Buti). Adeseori, în arta figurativă, arhanghelul din Buna Vestire poartă în mînă o frunză de palmier” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Petalele rozei (5)

Pd_XXXII_13

«După ce prima vîrstă s-a împlinit, a trebuit ca băieții să-și cîștige virtutea pentru zborul inocent prin circumcizie. Dar apoi, cînd a venit vremea harului, fără botezul desăvîrșit în Cristos, această inocență jos acolo a fost oprită» (v. 79-84). Într-o a doua etapă din civilizația omenirii, mîntuirea băieților se cîștiga prin circumcizie. După apariția creștinismului, copiii morți fără botez erau opriți în Limb, la marginea Infernului. “În primele două etape din istoria lumii (de la Adam la Avraam), pentru mîntuirea copiilor morți era necesară credința părinților acestora în venirea lui Cristos (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În etapa următoare (de la Avraam la venirea lui Cristos) s-a adăugat la cele două condiții amintite în versurile 77-78 și circumcizia: în perioada aceea «slăbise credința, fiindcă mulți s-au lăsat pe seama idolatriei; s-au întunecat și capacitățile raționale, prin răspîndirea păcatelor carnale… De aceea atunci, și nu mai devreme, a fost pe drept instituită circumcizia, pentru a întări credința și pentru a diminua păcatul carnal» (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2). În același pasaj Sfîntul Toma precizează că păcatul originar «împotriva căruia în special a fost instituită circumcizia, se transmite de la tată și nu de la mamă»” (E.A. Panaitescu). “Fără botezul desăvîrșit în Cristos: botezul, ca sacrament, a fost instituit chiar de Cristos, pe cînd circumcizia era doar prefigurarea sa imperfectă (Sfîntul Toma, Summa Theologica III, LXX, 2)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_14

«Privește-acum la chipul ce cu Cristos mai mult seamănă, că doar strălucirea sa te poate pregăti să-l vezi pe Cristos’. Am văzut cum peste ea atîta bucurie plouă, adusă de mințile sfinte, create să străbată-n zbor acele înălțimi» (v. 85-90). După aceste explicații, Dante este îndemnat să privească spre chipul Fecioarei Maria. Ea era venerată de mulțimea îngerilor ce-o înconjurau. “Subiectul a fost epuizat: nu mai e nimic de adăugat pe o temă care, deși misterioasă, trebuie acceptată prin credință. De aici îndemnul lui Bernard de a trece la alt moment al reprezentației, spre care se merge doar cu ajutorul Sfintei Fecioare. Astfel că revenim, după viziunea împărțirii duhurilor fericite în cadrul rozei, la importanța și rolul Fecioarei Maria în ascensiunea spre divinitate. Iar pe plan istoric-cultural, prezența Sfintei Fecioare, ca intermediar obligatoriu, ne face să ne întoarcem la poziția adoptată pe acest subiect de mistici și, printre ei, de Sfîntul Bernard. Faptul că este chiar el acela care îi atrage atenția lui Dante asupra rolului îndeplinit de Fecioara Maria este coerent, din punct de vedere istoric și cultural, cu figura sfîntului” (T. Di Salvo). “Contemplarea chipului Sfintei Fecioare, cea mai luminoasă limită omenească, poate, chiar trebuie să fie momentul obligatoriu pentru elevarea spre viziunea chipului divin. Să observăm din nou cum Cristos rimează doar cu sine însuși: este un omagiu adus divinității, care nu găsește termeni de referință sau de comparație decît cu sine însăși” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_15

«că oricîte am văzut mai înainte, de-atîta admirație nu m-au uluit, nici nu mi l-au arătat pe Dumnezeu așa de-asemuit; și iubirea ce mai întîi de-acolo a coborît, cîntînd ‘Ave, Maria, gratia plena’, în fața ei aripile și le-a despletit» (v. 91-96). Nici o altă frumusețe din Paradis, zărită pînă acum, nu l-a uimit în asemenea măsură pe Dante ca vederea chipului Mariei. Arhanghelul Gabriel, apărut anterior, cîntîndu-i un imn de slavă, și-a desfăcut aripile și a zburat în fața ei. “Revine aici, după amplul pasaj descriptiv și explicativ, tema viziunii extatice, care se concentrează asupra Mariei, văzută aproape indirect prin mulțimea de îngeri care o înconjoară și o slăvesc, și prin arhanghelul care îi conferă întregii scene sensul de reprezentare picturală. Întrucît Dante tinde să scoată în evidență chipurile, scena reamintește tablourile medievale, în care Madonna pe tron este înconjurată de multe capete de îngeri cu aureolă” (T. Di Salvo). “Mai întîi de-acolo a coborît: arhanghelul Gabriel coborîse pentru a o slăvi pe Maria, în timpul elogiilor adresate ei în Cerul Înstelat (cf. cîntul XXIII, 91-111)” (E.A. Panaitescu).

Simone_Martini

Petalele rozei (4)

Pd_XXXII_10

«Regele prin care acest regat se odihnește în atîta iubire și plăcere că nici o voință mai multe nu dorește, mințile toate după aspectul său voios creîndu-le, după placul său cu har divers le dăruiește; și-aici e de-ajuns efectul» (v. 61-66). Dumnezeu – căruia i se datorează iubirea și bucuria ce domnesc în Empireu și îndestulează toate dorințele – atunci cînd a creat sufletele, le-a dăruit harul în mod diferit, după bunul său plac. Motivațiile sale constituie deja o taină divină, ce nu poate fi argumentată, ci doar constatată în evidența efectelor produse. “Bernard își desfășoară ultima lecție teologică din Paradis. Ea, observați cu atenție, reia două teme esențiale pentru ultima cantică: a ordinii din Paradis (de care depinde ordinea din întregul univers) și a predestinării, legată de elogierea lui Dumnezeu ca taină de har, putere și dreptate, în fața căreia rațiunea se închină cu respect (și-aici e de-ajuns efectul). În aceste terține dogma divină este prezentată, încă o dată, ca esență tainică, maiestate transcendentă și inaccesibilă, o afirmare repetată a profunzimii de nepătruns, care le neagă fericiților orice posibilitate de înțelegere. Dar, alături de acest sentiment epic, al măreției divine, își face loc o teologie mai intimă, mai afectuoasă: Dumnezeu este regele dintr-un regat infinit și etern, iar acest regat se odihnește în El, răsplătit cu iubire și bucurie, în eternitate, restituindu-i Creatorului său iubirea, pe care a primit-o de la el în clipa creației, cînd chipul misterios al lui Dumnezeu a părut a fi acela al unui tată afectuos (mințile toate după aspectul său voios creîndu-le)” (E.A. Panaitescu). “Firește că rezultatul este pozitiv și drept: copiii sînt cu toții mîntuiți, chiar dacă sînt divers distribuiți. Dumnezeu n-a comis nici un act de nedreptate. Sîntem privați doar de cunoașterea modalității care îl conduce în luarea deciziilor. Aceasta este și o reafirmare, s-ar zice cam seacă, a imposibilității omului de a cunoaște hotărîrile divine: e totodată un avertisment implicit ca omul să-și accepte limitele. În această supunere se află o mare parte din fericirea sa” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_11

«Iar asta adins și clar se spune în Sfînta Scriptură prin acei gemeni ce-n mamă s-au zbătut cu mînie. De aceea, după culoarea părului, cu asemenea har, înalta lumină se cuvine demn să-i încununeze» (v. 67-72). Se regăsește în Biblie exemplul înzestrării diferite cu har, chiar înainte de naștere, a celor doi frați. Diversitatea gemenilor era semnalată inclusiv de culoarea diferită a părului lor. La fel de diferit îi încununează harul divin pe toți copiii, înainte de nașterea lor. “Pentru a demonstra că Dumnezeu le dăruiește harul în mod diferit creaturilor sale, Dante recurge, a doua oară (cf. Paradis VIII, 130-131) la exemplul cu Esau și Iacob, cei doi gemeni născuți din Isaac și Rebeca. Încă dinainte de a se naște (așadar înainte de-a dobîndi calități sau defecte), Dumnezeu a stabilit ca Iacob să fie întemeietorul poporului ales, iar lui Esau să-i revină un rol de mai mică importanță (cf. Geneza 25, 20 sqq.; Maleahi 1, 2-3; Epistola către Romani 9, 11-13): astfel cei doi gemeni au început să lupte între ei, încă de cînd erau în burta mamei lor (Geneza 25, 22). Expresia după culoarea părului face aluzie la harul diferit, pe care Dumnezeu l-a dăruit lui Esau și Iacob: «după cum Domnului i-a plăcut ca Esau să aibă părul roșcat, iar Iacob părul negru (cf. Geneza 25, 25), la fel i-a plăcut să-i dăruiască mai mult har lui Iacob decît lui Esau» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Că afirmația precedentă este adevărată, chiar dacă inaccesibilă rațional, ne asigură Biblia. Și dacă ne-am întreba de ce Biblia trebuie considerată adevărată, creștinul ar răspunde: fiindcă este cartea dictată de Dumnezeu. Așadar sîntem trimiși de la o taină la alta” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_12

«Deci nu după merite pentru faptele lor sînt plasați pe trepte diferite, doar diferind în prima vigoare. Era de-ajuns în primele veacuri, cu neprihănirea, spre a obține izbăvirea, doar credința părinților» (v. 73-78). Copiii sînt repartizați în locuri diferite, în lumea de apoi, nu după calitățile sau defectele din viață, ci după harul care le-a fost atribuit. În prima etapă din istoria omenirii, definitorie era credința în Cristos a părinților copilului. “Nardi, bazîndu-se și pe o pagină din Convivio (IV, XXI, 4-10), recunoaște că «Dante a înțeles mai bine ca teologii din vremea sa că fiecare copil posedă, fie și doar în stare latentă, o individualitate și o personalitate proprie». Dumnezeu, răspîndindu-și harul în sufletele copiilor, respectă «caracterul psihologic diferit al fiecărui copil și personalitatea diversă, care se ascunde în mod potențial în fiecare dintre ei». În viziunea copiilor, plasați pe trepte diferite în roza albă a fericiților, nu după merite pentru faptele lor virtuoase, se observă, în opinia lui Nardi, o intuiție mult mai profundă decît a teologilor contemporani cu el «despre caracterul individual, unic și original al personalității. Fiecare suflet de copil, care se deschide spre lumină, este o mică lume nouă, cu sentimente și înclinații, care începe să se rotească în cerul duhurilor». Chiar dacă – afirmă criticul în concluzie – nu este posibil să-i cerem lui Dante o explicație și o justificare completă a conceptului dificil de personalitate și de individualitate originală, pe care doar gîndirea ulterioară a izbutit s-o dobîndească, trebuie totuși «să recunoaștem că nimeni dintre cei vechi n-a avut, despre valoarea spirituală a personalității, o intuiție mai puternică și mai adîncă decît el»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

Petalele rozei (3)

Pd_XXXII_8

«Acum te-ndoiești și-ndoit stai în tăcere; dar voi dezlega nodul tare-n care te strîng gînduri subtile. Pe marea întindere a acestui regat nu-și poate găsi loc un punct întîmplător, ca jalea, ori setea, ori foamea» (v. 49-54). Dante a rămas tăcut, fiindcă nu înțelegea ceva, dar Sfîntul Bernard îl va ajuta să priceapă. În Empireu, totul urmează reguli clare, stabilite de puterea divină; nefericirea întîmplătoare este posibilă doar pe pămînt. “Problema dificilă, pe care sfîntul o definește ca ținînd de credință și în care poetul se străduiește zadarnic să pătrundă cu mintea se referă nu la prezența, de el nepusă în discuție, a copiilor în roza albă și nici la diferența dintre copiii din Limb și copiii din Paradis, ci de plasarea lor în partea inferioară a rozei, distribuiți în mod diferit și ierarhic. Ei se situează, ca toate duhurile fericite, de-a lungul unei scări valorice. Însă copiii n-au avut calități sau defecte: ar trebuie să fie plasați fără nici o distincție valorică” (T. Di Salvo). “Răspunsul Sfîntului Bernard are un debut solemn, corespunzător măreției providenței divine, și un final realist, cotidian, prin indicarea inelului care se potrivește pe deget, cu savoarea unei expresii proverbiale. Dar tonul celor două terține este auster, așa cum i se cuvine unei reafirmări a întinderii vaste a universului celor fericiți și a eternei prezențe organizatoare și echilibrante a lui Dumnezeu. Observați de asemeni dispunerea muzicală: tonul devine mai înalt și sever în versurile inițiale din cele două terține, coboară apoi la limbajul cotidian, al expresiilor banale, după procedeul care vine de sus în jos, de la divinitate spre lumesc” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_9

«căci prin eterna lege e stabilit tot ce vezi, că se potrivește ca inelul pe deget. Și-atunci această lume grăbită spre viața adevărată nu-i sine causa în rîndul ei mai mult ori mai puțin răsplătită» (v. 55-60). Deciziile lui Dumnezeu, de organizare a Paradisului, se potrivesc perfect cu specificul locului. Sufletele mîntuite își ocupă, fiecare, poziția meritată, în baza unei motivații limpezi. “Totul se întîmplă așadar nu fără motiv (sine causa: ca pentru a confirma valabilitatea discursului, recurge la o expresie din școlile teologice). Dar cînd să indice substanța acestui motiv și așadar s-o lase pe seama rațiunii omenești, discursul poetului se îndreaptă spre fideism: este astfel prin credință. Și, prin credință, trebuie acceptat faptul ca adevărat, indiscutabil și drept. Se va spune: este un răspuns facil și banal. Nu era așa pentru medievalul care, pe această distanță abisală, dintre om și divinitate, nu numai că își întemeia religia, ci și mentalitatea și frămîntările, simțul limitelor, avertismentul legilor și al autorității, ca structură esențială nu doar a minții, ci și a realității social-politice” (T. Di Salvo).

Scuola_bizantina

Petalele rozei (1)

Miniatura_fiorentina

Empireul. Dispunerea duhurilor fericite în petalele rozei: personalitățile din Vechiul și Noul Testament. Duhurile copiilor morți înainte de a putea să opteze. Chipul Fecioarei Maria. Bucuria arhanghelului Gabriel. Marii patriarhi.

Pd_XXXII_1

«Privind încins la plăcerea sa, acel contemplator și-a luat liber datoria de învățător și a început cu aste sfinte vorbe: ‘Rana ce Maria a-nchis-o și-a uns-o, aceea așa frumoasă de la picioarele ei a deschis-o și-a împuns-o» (v. 1-6). Sfîntul Bernard continuă să contemple frumusețea Sfintei Fecioare, dar totodată trece să-i dea unele explicații călătorului, făcîndu-i o descriere a duhurilor fericite din roza albă. La picioarele Mariei, Maica Domnului, care a oblojit rănile păcatului, stă Eva, mama omenirii, care a provocat rănile păcatului. “Schema ascensiunii la Dumnezeu include, după Dante, care pe acest subiect contopește poziții tomiste și bonaventuriene, trei faze succesive: cea a luminii naturale oferite de rațiune, cea a înțelepciunii revelate, cea a viziunii directe, intuitive, a lui Dumnezeu, care se poate dobîndi în această viață doar printr-o experiență supranaturală. Această schemă s-a tradus, pe rînd, în figuri concrete, istorice (Virgiliu, Beatrice, Bernard), legate de experiența biografică, intelectuală sau spirituală a Poetului: prin aceste personaje, Dante stabilește un raport complex, întemeiat pe binomul maestru-discipol și îmbogățit cu cele mai diverse nuanțe psihologice. Virgiliu nu este doar învățătorul, care îl călăuzește pe peregrinul rătăcit prin cercurile infernale și treptele din Purgatoriu, ci și un maestru de poezie și viață morală, un tată dulce, îngrijorat cu iubire de soarta fiului său. În același fel datoria, cu care Beatrice pare a fi investită în ultimele cînturi din Purgatoriu și în aproape tot Paradisul, dobîndește o semnificație mai profundă decît atitudinea ei de femeie îndrăgostită. De fiecare dată cînd i se adresează, Dante cere nu doar ajutor de la învățătura ei, ci și alinare de la iubirea ei. De aceea Virgiliu și Beatrice dobîndesc, pe parcursul Comediei, o fizionomie psihologic-poetică bine determinată: păstrîndu-și valoarea alegoric-conceptuală, ei acționează ca adevărate «personaje». Cele spuse despre Virgiliu și Beatrice se aplică și la ultima călăuză ce apare în Comedie, deși datoria de învățător a Sfîntului Bernard se limitează la ultimele trei cînturi din Paradis. Inclusiv realitatea persoanei sale pămîntești este preluată, la fel ca în cazul lui Virgiliu, din tradiția istorico-literară, fiindcă, printre autorii de teologie mistică, Dante probabil că l-a privit pe bătăiosul abate de la Chiaravalle ca pe un maestru (vezi numeroasele pasaje din operele Sfîntului Bernard, semnalate de Erich Auerbach în Studii despre Dante, pentru a susține anumite afirmații sau imagini ale Poetului în Paradis), dar, cum se întîmplă cu înțeleptul antic, și episodul care îl are ca protagonist pe Sfîntul Bernard apare în mod clar proiectat într-un plan concret și omenesc. Întîlnirea dintre peregrinul aflat deja aproape de viziunea lui Dumnezeu și sfîntul devotat față de Maria se desfășoară într-o climă de profundă afecțiune, de fierbinte caritate, de înțelegere personală: tandru tată (cîntul XXXI, versul 63), evlavia vie a celui ce pe lumea asta, contemplînd, a gustat din acea pace (cîntul XXXI, versurile 109-111), Oh, sfinte părinte, ce pentru mine înduri aici jos, lăsînd locul dulce unde șezi prin eterna soartă (cîntul XXXII, versurile 100-102), și mă vei urma cu iubire, încît de vorbele mele inima să nu ți se îndepărteze (cîntul XXXII, versurile 149-150). Sfînt al iubirii și al umilinței, mai degrabă decît al încarnării vieții mistice, cuvintele pe care el le pronunță, înainte de măreața rugăciune adresată Sfintei Fecioare, sînt simple și modeste, încît unii critici le-au considerat chiar nepotrivite pentru această înălțime a Paradisului (vezi versurile 139-141). Totuși nu poate fi definită doar «paternă» figura Sfîntului Bernard, fără pericolul de a-i limita caracteristicile, fiindcă, descriindu-i apariția, Poetul se dovedește atent să indice noblețea figurii sale (un bătrîn cu straie ca ale lumii slăvite, cîntul XXXI, versurile 59-60), care amintește caracterul venerabil și maiestuos al lui Cato. Totuși trăsăturile Sfîntului Bernard apar mai nuanțate și mai spiritualizate, în comparație cu cele avute de paznicul Purgatoriului, pe al cărui aspect exterior Poetul insistă în mod deosebit (Barba lungă amestecată cu fire albe; Purgatoriu cîntul I, versul 34); în plus, la solemnitatea cam dură și morocănoasă de bătrîn singur, Sfîntul Bernard opune blînda voioșie, răspîndită-n ochi și pe față (cîntul XXXI, versurile 61-62), iar în timp ce primul este aşa demn de cinste la înfăţişare, cît nici vreun fiu nu-i datorează tatălui (Purgatoriu I, 32-33), al doilea este în actul smerit ce unui tandru tată i se cuvine (cîntul XXXI, versurile 62-63). În legătură cu aceste ultime versuri, Gallardo comentează foarte bine: «Contopirea limbajului aulic cu expresiile afectuoase creează în jurul acestei figuri o deosebită atmosferă de tandrețe și noblețe», în virtutea căreia foarte umanul personaj Sfîntul Bernard apare «capabil să se înalțe la cel mai înalt limbaj mistic și să se adreseze patern caracterului omenesc, șubred al Poetului»” (E.A. Panaitescu). “Medievalii, prin jocul de cuvinte Eva-Ave scoteau în evidență, ca puncte supreme în istoria lumii, cele două momente, căderea Evei și mîntuirea declanșată prin Ave rostit de arhanghel. Imaginea cu Eva care împunge și Maria care unge era la Sfîntul Augustin: aceea (Eva) a lovit; aceasta (Maria) a însănătoșit. Dar observați mai curînd reprezentarea dantescă densă și eficientă, inclusă în contrapunerea celor două femei, care se plasează la originile istoriei omenești, de la căderea în păcat la restabilirea virtuții, și care se desfășoară pe un itinerariu paralel și contrastant, cum o indică cele două perechi de verbe, unde însă trebuie remarcat că dintre cele două, prima este mai izbutită (a-nchis-o și-a uns-o), mai puțin decît a doua, fiindcă a împuns-o nu răspunde limpede la a uns-o, cum în schimb îi corespunde a deschis-o la a-nchis-o. Necesitatea rimei i-a impus poetului un verb nu prea limpede aici” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_2

«În al treilea rînd de tronuri șade Rahela sub ea cu Beatrice, cum vezi. Pe Sara și Rebeca, pe Iudita și pe strămoașa cîntărețului, ce din jalea greșelii a zis ‘Miserere mei’» (v. 7-12). Pe jumătatea de amfiteatru destinată femeilor, sînt enumerate alte personalități din Vechiul Testament. “Rahela, fiica lui Laban și a doua soție a lui Iacob, este simbolul vieții contemplative (Purgatoriu XXVII, 104) și apare, așa cum Dante a dezvăluit-o deja în Infern (cîntul II, versul 102), alături de Beatrice care, ca simbol al adevărului revelat, pregătește pentru contemplare. «Faptul că stau alături firește că exprimă ideea complementarității lor, a acordului lor fecund și necesar» (Mattalia). Sara, soția lui Avraam și mama lui Isaac (care s-a însurat cu Rebeca) poate fi considerată strămoașa celor care cred în viitoarea venire a lui Cristos. Iudita a scăpat poporul ales de pericolul asirian, omorîndu-l pe generalul Olofern (cf. Purgatoriu XII, 58-60). Rut, soția lui Boaz, este aici prezentată ca străbunica lui David, care după adulteriul comis cu Batșeba și-a deplîns păcatul și și-a manifestat remușcările în Psalmul 51, care începe cu vorbele Miserere mei” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXII_3

«le poți tu vedea astfel din treaptă-n treaptă coborînd, ca mine cum le zic pe nume prin roză-n jos din foaie-n foaie. Și de la a șaptea treaptă-n jos, ca pînă acum, urmează evreice, împărțind toate petalele florii; fiindcă, precum privirea ce-a urmat credința-n Cristos, acestea-s zidul la care se despart sfintele scări» (v. 13-21). La fel ca în primele șase trepte, și de la a șaptea în jos stau femeile evreice, care despart în două locurile rozei din Empireu. “Toate jilțurile aflate imediat sub Sfînta Fecioară, pînă la ultimul, sînt ocupate de femeile din Vechiul Testament (Dante a numit dintre ele, incluzînd-o și pe Maria, doar șapte). Se formează astfel o linie, care taie pe verticală roza albă; pe această linie, de partea cealaltă, corespunde alta, formată, cum va explica Dante ulterior (versurile 28 și urm.) de jilțurile în care stau Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntul Francisc, Sfîntul Benedict, Sfîntul Augustin  și alții. Empireul este astfel divizat în două părți egale, ocupate pe o parte de duhurile fericite din Vechiul Testament și pe cealaltă parte de cele din Noul Testament: primii au crezut în venirea viitoare a lui Cristos, ceilalți în venirea împlinită a lui Cristos (precum privirea ce-a urmat credința-n Cristos)” (E.A. Panaitescu). “Dacă duhurile sînt dispuse astfel încît să formeze imaginea unei roze, este evident că treptele trebuie văzute ca niște petale, niște foi ale rozei, coborînd sau urcînd treptat, după cum se uită privitorul. Notați de asemeni că figurile sînt toate înșirate pe o linie ce pleacă de sus și coboară treptat: doar Rahela și Beatrice sînt duhuri fericite care stau alături. Celelalte se află tot mai jos, urmează aceeași linie descendentă: este evident că cercul nu e ocupat numai de duhul al cărui nume îl pronunță Bernard. Acestea sînt figurile cele mai reprezentative și emblematice, sînt niște «exemple»” (T. Di Salvo). “Încă nu ne spune cine stă la dreapta și cine la stînga și nu spune nici unde trebuie plasată deosebirea dintre cele două grupuri. În stabilirea poziției femeilor, toate aliniate și despărțite, se păstrează principiul care a fost al bisericii ebraice și a devenit apoi al bisericii creștine, de-a plasa în biserică femeile într-un loc deosebit de cel ocupat de bărbați. Imediat se va vedea că, dacă femeile își au cea mai înaltă exponentă în Maria, bărbații sînt reprezentați de Ioan Botezătorul, iar pe partea lui stau fericiții Părinți ai Bisericii” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Rugăciunea către Beatrice (4)

Pd_XXXI_10

«și mă-ntorceam cu dorința reaprinsă pentru a o-ntreba pe doamna mea lucruri de care mintea-mi era îndoită. Una voiam și alta am primit: credeam că o văd pe Beatrice și-am văzut un bătrîn cu straie ca ale lumii slăvite» (v. 55-60). Îndrumătoarea de pînă acum dispare de lîngă peregrin. “În locul Beatricei apare, cu rolul de călăuză a lui Dante, Sfîntul Bernard de Chiaravalle: teologia rațională cedează locul teologiei contemplative (așa cum, în Paradisul Pămîntesc, rațiunea, Virgiliu, era înlocuită de adevărul revelat, Beatrice), pentru a-l conduce pe Dante spre viziunea intuitivă a lui Dumnezeu, viziune care este mai presus de orice raționament și orice posibilă învățătură. Bernard, născut la Fontaines (în Bourgogne) în 1091 și mort în 1153, a fost călugăr benedictin în ordinul cistercienilor. Întemeietor al abației de la Clairvaux (Chiaravalle), a fost un foarte productiv autor de opere ascetice și mistice (Dante citează, în Epistola XIII a sa, De consideratione, dar cu siguranță a cunoscut și altele) și a participat în mod activ la evenimentele religioase ale vremii, afirmîndu-se prin voința tenace de reformare a vieții mănăstirești. Poreclit Doctor mellifluus pentru elocința sa, poate fi considerat unul dintre cei mai importanți scriitori mistici din Evul Mediu și a fost în mod special devotat Sfintei Fecioare (versul 102)” (E.A. Panaitescu). “A fost o persoană cu o ferventă viață religioasă, a cunoscut singurătatea misticului, dar și implicarea aspră în societatea politică: unul dintre acei oameni care atît de mult i-au plăcut lui Dante, tocmai fiindcă stăpîneau căile ascezei contemplative și pe cele ale acțiunii practice. Poate în asta constă rațiunea alegerii făcute de poet: Bernard era un mistic și, prin urmare, era în măsură să indice punctul doctrinar care ne învață că, pentru contopirea cu Dumnezeu, este necesar, mai mult ca orice, momentul intuitiv; totodată, prin referirea la viața lui pămîntească, era sfîntul exemplar care, în apărarea valorilor creștine, coboară printre oameni, intervine să-i izgonească pe negustori din templu, se avîntă în construirea unei societăți efectiv întemeiate pe valorile creștinismului” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_11

«Avea răspîndită-n ochi și pe față blînda voioșie, în actul smerit ce unui tandru tată i se cuvine. Și ‘Unde-i ea?’ îndată am zis. Iar el: ‘Spre a-ți împlini dorința m-a chemat Beatrice din locul meu» (v. 61-66). Cu aspectul senin al spiritelor mîntuite, bătrînul apărut lîngă Dante îl liniștește, asigurîndu-l de ajutorul său. “Terțina cuprinde trei determinări succesive (blînda voioșie, actul smerit, tandru tată), care delinează, completîndu-se, întregul aspect al noului personaj, a cărui tandrețe paternă devine trăsătura cea mai importantă. Cine este el ni se va spune doar mai tîrziu, după ce Beatrice va părăsi definitiv scena” (Chiavacci Leonardi). “Și în roza duhurilor fericite, după cum se vede, reapare concepția ierarhică: sufletele, ca niște demnitari de la curtea imperială sau pontificală, sînt distribuite pe treptele amfiteatrului în funcție de meritele lor” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_12

«și dacă te uiți sus în al treilea cerc, de la treapta supremă, o vei revedea pe tronul ce meritele i l-au sortit’. Fără a răspunde, ochii mi i-am înălțat și am văzut-o pe ea că își făcea coroană, reflectînd din sine razele eterne» (v. 67-72). Beatrice și-a încheiat misiunea de călăuză pe lîngă Dante și și-a ocupat locul cuvenit, printre celelalte duhuri fericite din Empireu. “Motivul figurativ al aureolei rezultă din lumina divină, care se revarsă asupra duhurilor fericite și, din acestea, se proiectează în exterior, înfășurîndu-le capul într-un cerc de lumină, o aureolă, aceeași care apare în jurul duhurilor fericite reprezentate în biserici și care le-a fost specifică încă din timpurile artei protocreștine. Dante le vedea mai ales în lucrările pictorilor sienezi din vremea sa” (T. Di Salvo).

Maestro_Cappella_Rinuccini1

Rugăciunea către Beatrice (2)

Pd_XXXI_4

«căci lumina divină pătrunde-n univers pe cît e vrednic, că nimic nu-i poate sta-mpotrivă» (v. 22-24). Nimic nu poate împiedica răspîndirea luminii divine în univers și fiecare o percepe în funcție de virtutea sa sufletească. “Între Dumnezeu și duhurile fericite se interpune așadar o mulțime de îngeri: pe pămînt această intervenție ar bloca vederea; nu așa se întîmplă cu spiritele mîntuite și nici cu Dante, care trăiește, în afara spațiului și a timpului, experiența duhurilor și le dobîndește pe moment capacitățile” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_5

«Acest regat temeinic și-n sărbătoare, ticsit de lume veche și nouă, stătea cu privirea și iubirea toată la un semn. Oh, lumină întreită ce-n unică stea sticlind vederii lor, astfel îi bucuri, te uită jos aici la zbuciumul nostru!» (v. 25-30). Sfinții din Vechiul și Noul Testament admirau cu bucurie chipul lui Dumnezeu. Tripla lumină divină este implorată să privească milostiv spre frămîntările intense din viața pămîntească. “Această viziune a duhurilor fericite care sînt complet adîncite în contemplarea divinității – iar pe chipul lor se adună și devine vizibil sentimentul lor de iubire fierbinte – reprezintă partea esențială din scenografia generală a Paradisului, văzut după indicațiile misticilor ca fiind ținutul contemplației totale. Dante găsea exemple, expresive din punct de vedere figurativ, ale acestui sentiment în numeroasele fresce și tablouri, care făceau trimitere la fericirea mistică. Se poate chiar spune că o asemenea atitudine era un loc comun și obligatoriu al întregii arte figurative a vremii” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_6

«Dacă barbarii, venind din zări unde mereu ziua cu Elice se acoperă, rotindu-se cu fiul ei îndrăgit, văzînd Roma și măreața sa lucrare s-au uimit, cînd Lateranul a țîșnit mai presus de cele muritoare» (v. 31-36). Confruntați cu frumuseți artistice care le depășeau închipuirea, pînă și invadatorii barbari au fost cuprinși de uluire, văzînd palatele impunătoare ale Romei. “Barbarii: nu, în mod generic, popoarele din lumea contemporană lui Dante, considerate de el cu dispreț; mai curînd războinicii barbari, germanici, apăruți în Italia în perioada invaziilor, numite încă barbare. La aceștia, uimirea nu apare doar fiindcă erau inculți, violenți, distrugători, ci și fiindcă proveneau din ținuturi nordice, îndepărtate de marile centre ale civilizației” (T. Di Salvo). “Venind din zări: În regiunile din nord (dincolo de paralela de 550), constelația Ursei Mari trece în fiecare zi pe la zenit, însoțită de constelația Ursei Mici (rotindu-se cu fiul ei îndrăgit). În precizarea astronomică se include o amintire mitologică: nimfa Callisto, iubită de Jupiter, cu care a avut un fiu, pe Arcas (cf. Ovidiu, Metamorfoze II, 401-530), a fost transformată în ursoaică de geloasa Iunona; însă Jupiter a mutat-o pe cer, unde Callisto a constituit Ursa Mare, iar Arcas, Ursa Mică” (E.A. Panaitescu). “Cînd Lateranul: Lateranul a fost primul palat imperial și, după donația lui Constantin, papal. Este posibil, după Sapegno, ca Dante «să facă aluzie la o anumită perioadă istorică, și anume la secolul care a trecut între momentul cînd Papa Silvestru a transformat Lateranul în reședința sa și primele invazii barbare, cînd splendoarea monumentală a cetății încă supraviețuia intactă»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Cetatea rozei eterne (3)

Pd_XXX_7

«cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: ‘Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie» (v. 37-42). Beatrice îl informează că tocmai au părăsit cele nouă ceruri din jurul Pămîntului și au pătruns în Empireu, pe care îl descrie succint. “Din Primul Mobil, al nouălea și cel mai amplu dintre cerurile materiale (Paradis XXVIII, 64 sqq.), Dante și Beatrice urcă în Empireu, cerul fără materie sau spațiu, ci doar cu lumină, care se datorează faptului că este reședința lui Dumnezeu, iar această lumină nu este «foc sau ardoare materială, ci spirituală, fiindcă este iubire sfîntă sau caritate» (Epistola XIII, 67-68). Lumina din Empireu provine din mintea lui Dumnezeu, care domnește peste toate cele create (Paradis XXVII, 109-110); ea, departe de a fi de o răceală intelectuală, este în măsură să aprindă o iubire fierbinte (Paradis XXVII, 110-111). Această iubire nu se îndreaptă spre un bine limitat și relativ, ci spre Binele infinit și absolut, spre Dumnezeu, de la care provine, pentru o creatură, bucuria de-a se uni cu Creatorul său, bucurie ce depășește orice satisfacție omenească. Beatrice, cu ținuta și vocea de călăuză grăbită, după acea vibrantă precizare, noi am ieșit din trupul mai mare, ne deschide porțile spre o experiență infinită, iar Dante, printr-o singură terțină, «introdusă de un vers foarte citat și de sugestivă frumusețe, concentrează într-o serie de consecințe faptele și noțiunile care înconjoară ideea de Dumnezeu» (Mattalia). La această coerență tematică se adaugă un intensificat crescendo ritmic, o rigidă înlănțuire sintactică, ce-l obligă pe cititor «să includă într-o singură respirație întreaga terțină» (Guidubaldi). Același critic, comparînd aceste versuri cu pasajul citat adineaori din Epistola XIII, arată că Dante, în configurarea Empireului, apărea acolo ca «un enunțător rece de presupuneri științifice luate de la alții» și încredințate «unei coordonări adversative și relative lipsite de preocupări unitare», pe cînd acum viziunea lui este pătrunsă de o animație lirică lipsită de precedent. De la fragmentarismul teoretic al acelei pagini, «se trece la o viziune de ansamblu, atît de marcată de omogenitate intrinsecă, încît legătura terținei rimate nu mai este suficientă; e nevoie de o subliniere cu totul excepțională: invenția metrică, prin care cititorul este obligat să proiecteze» fiecare cuvînt final în cuvîntul inițial din versul următor, încît ele se află într-un ecou reciproc, «pentru a se revărsa prin ultimul vers în oceanul de duioșie, pentru care lumina și iubirea din primele două versuri sînt izvor nesecat»” (E.A. Panaitescu). “Lumină a minții, plină de iubire: pentru a se ajunge la acest vers răscolitor, ce parcă se aprinde în orizontul gol de la începutul cîntului și poartă cu sine marea terțină care definește Empireul, au fost necesare secole de gîndire și de limbaj omenesc. Noi găsim urmele acestei idei – ale unui cer de foc, care este chiar locul divinității, locul care conține universul – la cei mai vechi scriitori creștini, care o preiau din filosofia greacă. În cuvintele lui Dante – care deja descrie Empireul în Convivio și de mai multe ori face trimitere la el în Paradis –, el își dobîndește forma splendidă și perfectă, care anevoie se poate traduce în alți termeni. Este o lumină intelectuală (a minții), dar este umplută de iubire (plină de iubire); și această iubire pentru adevăratul bine este însoțită de cea mai mare bucurie, care depășește (întrece) orice duioșie omenească (dolzore este o formă provensală, răspîndită în poezia italiană din sec. al XIII-lea). Empireul coincide așadar cu lumina divină, prin care Dumnezeu devine inteligibil și permite să fie iubit, generînd fericirea perfectă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_8

«Aici vei vedea cele două armate ale Paradisului, iar una în aspectele cum le vei vedea la ultima judecată’» (v. 43-45). Îngerii și duhurile fericite se află aici, în Empireu. Sufletele mîntuite ocupă aceleași poziții pe care le vor avea și la Judecata de Apoi. “În clipa cînd Dante propune imaginea definitivă a Paradisului, acesta îi apare – în consonanță cu convingerile sale (viața este o implicare activă, o autentică luptă) și cu atmosfera civilizației cavalerești, de la idealul căreia se revendică (bărbații, care ies în evidență, sînt cavaleri ce acționează pentru apărarea și în onoarea curții) – ca o imensă curte, populată de o armată de cavaleri, văzuți în implicarea lor activă, iar după victorie ca niște duhuri ce sărbătoresc triumful, în jurul împăratului lor” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_9

«Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie; și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream» (v. 46-51). Dante și-a pierdut brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. “Imaginea viziunii divine, care apare pe neașteptate, în mod devastator și impetuos, ca un fulger, se găsea deja la mistici și indica, pe de o parte, apariția divinității, pe de altă parte, neputința și insuficiența omului: consecința era orbirea, o momentană pierdere a capacităților omenești, printre care vederea. Dar aceasta era o premisă pentru dobîndirea unei puteri, cu totul interioare, de a vedea cu limpezime și de-a se contopi cu divinitatea. Și trimiterea la lumina care îl învăluie pe cel vizat, creatura care cu ajutorul harului ajunge la viziunea fericirii, ține de literatură și, mai înainte, de concepția misticilor, ce insistau pe tema omului sărman și neputincios, care dobîndește siguranța și echilibrul doar în clipa cînd se desprinde complet de legăturile cu individualitatea sa și i se dăruiește lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Ca fulger brusc: îndată ce intră în Empireu, Dante este învăluit de o lumină care îl orbește. Orbirea este faza aproape obligatorie a itinerariului mistic (vezi peste puțin timp referința la Sfîntul Pavel), dar, ca de obicei la Dante, faptul se desfășoară de parcă ar fi în mod firesc necesar. Aici este semnul noii dimensiuni în care am intrat, care-l depășește pe om în mod absolut. Tot limbajul se transfigurează, în efortul de-a se adapta la această realitate supraomenească, exprimînd cele două aspecte ale sale: transcendența asupra omenescului și totodată deschiderea sa în fața omului. De aceea se înmulțesc cuvintele rare, latinismele, neologismele, cuprinse într-o expresie înflăcărată, dar niciodată ininteligibilă” (Chiavacci Leonardi). “Mi-a scăpărat în jur / Mi circunfulse: splendidul verb – care marchează centrul terținei – este un citat din Faptele Apostolilor (22, 6), unde e povestită viziunea Sfîntului Pavel: «subito de caelo circumfulsit me lux copiosa». În acest moment dificil, Dante caută ajutor pentru limbajul său, ca pentru a ne ajuta să credem lucruri incredibile și, la fel ca în alte părți, apelează la autoritatea Scripturii. Sfîntul Pavel a fost deja amintit de mai multe ori, sau citat, în Comedie, pentru analogia viziunii sale cu cea a lui Dante (I, 73-75; XXVI, 10-12; Inf. II, 28-30). Acum a sosit momentul în care analogia respectivă se realizează, iar acest verb ne-o declară și ne avertizează” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1