Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: falsificatori

O chelfăneală (6)

Inf_XXX_16

«Ba ţie să-ţi crape limba de sete’, a zis grecul, ‘şi apa putredă să-ţi înfoaie burta cît gardul în faţa ochilor!’. Atuncea calpuzanul: ‘Ţi se desfoaie gura de vorbe ca-ndeobşte; că de mie mi-e sete şi borhotul mă umflă, tu eşti ars la vintre şi capul de durere îţi plezneşte; ca să lingi oglinda lui Narcis nu ţi-ar trebui îndemnuri multe’» (v. 121-129). După rivalitatea în jurul gravităţii păcatelor săvîrşite, se trece la insultele personale. “Fazele duelului verbal dintre cei doi falsificatori – în care formele şi termenii duelului cavaleresc sînt inversate, după cum a subliniat Mattalia – marchează etapele unei progresive tociri a inteligenţei, drept care de la reproşul avînd ca obiect defectele morale ale adversarului se trece la insulta destinată să ridiculizeze aspectul său fizic. De Sanctis observase deja această depăşire a ideii de către cuvînt şi a cuvîntului de către gest, care e caracteristică episodului: ‘Sinon şi meşterul Adam îşi aruncă pumni şi mîrlănii cu seriozitatea cu care doi medici rivalizează în jurul unei flebotomii… Adăugaţi jocurile de cuvinte, cînd unul neştiind să răspundă afirmaţiei, se leagă de vorbe şi acel răspuns la o observaţie îndreptăţită printr-o obrăznicie şi-un pumn’” (E.A. Panaitescu). “Literară este amintirea lui Narcis, vulgar, din limbajul ‘comic’, este linsul: pe această suprapunere de nobleţe expresivă, retoric susţinută, şi de aporturi şi semnale din literatura comic-realistă se construieşte cîntul, cum arată chiar şi o rapidă examinare a amestecului lingvistic. Episodul reprezintă pe plan stilistic întîlnirea-ciocnirea dintre un om de cultură care treptat s-a vulgarizat, după cum dovedeşte prezenţa lui în Infern, şi unul lipsit de cultură, vulgar în limbaj, dar viclean şi fără limite de aroganţă şi lăudăroşenie. Din această încrucişare apare în cadrul cîntului alternanţa, fie şi la distanţe mici, a tonurilor nobile şi căutate cu cele grosolane şi elementare” (T. Di Salvo). “Narcis: tînărul din mitul autocontemplării distrugătoare; oglindindu-se în suprafaţa limpede a apei, s-a îndrăgostit de propria sa imagine şi a vrut s-o sărute; s-a înecat. Aici trimiterea la apa-oglindă nu indică doar setea insuportabilă a damnatului (ar linge ca un cîine apa), ci ironizează imaginea deformată şi hidoasă a falsificatorului” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_17

«Stăteam înţepenit să-i ascult, cînd maestrul mi-a spus: ‘Bagă de seamă! încă puţin şi ne certăm’. Cînd l-am auzit vorbindu-mi cu mînie, m-am întors spre el cu asemenea ruşine, că încă prin memorie mi se-nvîrte» (v. 130-135). Dante priveşte captivat disputa dintre cei doi păcătoşi, însă Virgiliu (simbolul raţiunii) îl admonestează cu brutalitate. Protagonistul e cuprins de-un mare sentiment de ruşine. “O clipă, Dante a stat lîngă cei doi damnaţi şi nu le-a remarcat vulgaritatea, aproape fascinat de replicile amuzante; o clipă, cum se întîmplă cînd slăbim chingile inhibitoare ale moralei şi ale vigilenţei, el a aderat la aşa ceva; iar Virgiliu, raţiunea care este şi raţiune morală, îi reaminteşte cu putere, aproape furios, datoria sa. Şi a fost într-adevăr binevenită acea lecţie dacă, după atîta vreme, încă mai persistă în el sentimentul de ruşine şi-i stîrneşte remuşcări” (T. Di Salvo). “Virgiliu l-a smuls pe neaşteptate pe discipolul său din contemplarea vitalităţii desfrînate – comică în aparenţă, dar în profunzime caracteristică unei stări de absolută disperare –, manifestată prin cuvinte şi gesturi de către cei doi falsificatori, îndreptînd asfel cîntul spre un deznodămînt cathartic, spre moralizarea ce-şi găseşte, în fermitatea unui vers devenit proverbial (fiindcă să tragi cu urechea la aşa ceva e tare josnic), propria sa expresie solemnă şi realizată. După ce-a aderat pe deplin la viaţă, fără a refuza nici un aspect al realităţii, pe cît de abjectă ar părea, sufletul îşi reia dialogul cu sine însuşi, cu acea parte din sine care îl călăuzeşte (raţiunea)” (E.A. Panaitescu).

falsificatori3

Inf_XXX_18

«Cum e omul ce-şi visează necazul, care visînd doreşte să fie totul un vis şi năzuieşte să nu fie ceea ce este, aşa m-am făcut eu, neputînd vorbi, că doream să mă scuz şi totuşi mă scuzam, dar nu mă credeam în stare» (v. 136-141). Cel care se visează lovit de un necaz mai speră, în timp ce visează, ca totul să rămînă doar vis. La fel şi protagonistul ezită între dorinţa de a-şi cere iertare şi neputinţa fizică de-a o face, din pricina emoţiei excesive. “Imaginea visătorului, foarte fericită, întrucît redă cu limpezime o complicată formulă mentală, reia şi fixează tonul de preţiozitate stilistică a întregii pagini, transportată de această dată în planul unei inteligenţe pure şi lucide” (Sapegno).

Inf_XXX_19

«‘O greşeală mai mare e spălată cu o ruşine mai mică’, a zis maestrul, ‘decît a fost a ta; aşadar de orice tristeţe te leapădă. Şi ţine seama să-ţi fiu mereu alături, dacă se mai întîmplă vreodată ca soarta să te împingă unde se află oameni de teapa asta: fiindcă să tragi cu urechea la aşa ceva e tare josnic’» (v. 142-148). Virgiliu îi înţelege regretul şi i-l acceptă. Dar îl îndeamnă să nu se mai abată de la datoriile raţiunii, căci a asista la asemenea ciorovăieli vulgare ne împiedică de la drumul spre înălţimi. “Intervenţia lui Virgiliu urmăreşte să repună toate lucrurile la locul lor, care pentru el, ca şi pentru filosofia medievală, se află totdeauna la mijloc, se bazează pe echilibru şi respinge lipsa de măsură” (T. Di Salvo). “Lecţia pe care o deduce din acest episod Virgiliu nu implică refuzul realităţii, fie şi vulgare sau meschine: este o reafirmare viguroasă şi fermă a superiorităţii raţiunii şi a moralei: trebuie să străbatem impurităţile (şi Dante parcurge Infernul) cu suflet curat şi vigilent, să traversăm potecile întunecate ale lipsei de corectitudine şi ale vulgarităţii, fără să ne murdărim şi rămînînd mereu fideli faţă de călăuza raţiunii; oricum, să respingem orice complăcere, orice participare implicită. Nu este creştin adevărat cel care neagă păcatul, ci acela care, cunoscîndu-l, îl domină şi trece mai departe spre a ajunge într-o altă lume. Aceasta este lecţia pe care Dante o învaţă nu doar din altercaţia dintre meşterul Adam şi Sinon, ci din toată expediţia în Malebolge” (T. Di Salvo).

falsificatori4

Advertisements

O chelfăneală (4)

Inf_XXX_10

«De-aş fi măcar oleacă mai uşor, încît să pot face-un pas într-un veac, aş fi pornit deja la drum, căutîndu-l prin lumea asta pocită, cu toate că se-nfăşoară pe unsprezece mile şi aproape jumătate de-a latul» (v. 82-87). Păcătosul este complet imobilizat de hidropizie, nu se poate clinti din locul unde s-a nimerit, pentru a pleca să-i caute prin bolgie pe cei care l-au angajat să falsifice banii. “Nemişcarea aşa-zicînd spaţială se împleteşte cu cea temporală. În ipoteza lui absurdă, meşterul nu-şi exprimă doar ura împotriva instigatorilor săi, ci şi disperarea că nu-şi poate schimba măcar cu un milimetru situaţia: aş spune că mai ales această dorinţă de schimbare, imposibilă, la fel ca dorinţa complementară de odihnă a păcătoşilor carnali, care îl domină pe damnat, e intensificată de dorinţa de răzbunare… Eternitatea în ură este adevărata sa condamnare” (U. Bosco).

Inf_XXX_11

«Din vina lor mă aflu în asemenea tovărăşie: ei m-au convins să bat florini cu trei carate de gunoi’. Şi eu lui: ‘Cine sînt cei doi nevolnici, ce-aburesc aici ca mîinile umede iarna, zăcînd lipiţi la marginea ta dreaptă?’» (v. 88-93). Fiii contelui Guido di Romena l-au determinat pe meşterul Adam să falsifice florinii cu trei carate de aliaj impur în compoziţie. Dante se interesează de identitatea altor doi păcătoşi, care zac în dreapta vorbăreţului. “Pare a fi redusă participarea Poetului la durerea celor doi damnaţi care stau în dreapta meşterului Adam: termenul nevolnici apare aici generic, convenţional, depăşit de cruda evidenţă a comparaţiei care le degradează suferinţa la nivelul unui fenomen natural. Pe de altă parte marginea readuce figura meşterului Adam la condiţia sa iniţială de manifestare: el apare din nou, în ochii lui Dante, ca o formă geometrică lipsită de suflet” (E.A. Panaitescu). “Aceşti damnaţi din al căror trup înfierbîntat se înalţă un nor de umezeală sînt falsificatorii de vorbe, a patra categorie de falsificatori. Nici pentru aceştia corespondenţa dintre păcat şi pedeapsă nu e limpede: poate că raportul mai precis stă în conceptul de alterare. Febra le alterează temperatura normală a trupului, ei au alterat adevărul prin vorbe” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_12

«‘Aici i-am găsit şi nu s-au mai răsucit’, a răspuns, ‘cînd am plouat în această costişă şi nu cred că se vor clinti în eternitate. Una e falsa care l-a acuzat pe Iosif; celălalt e falsul Sinon, grecul din Troia: de la febra-ncinsă lasă putoarea asta’» (v. 94-99). De la prăbuşirea meşterului Adam în Infern, ceilalţi doi păcătoşi nu s-au mişcat din acel loc. Este vorba despre soţia faraonului, care a formulat acuzaţii neadevărate împotriva personajului biblic Iosif, precum şi despre mincinosul Sinon, care i-a înşelat pe troieni în povestea cu calul de lemn. Ambii sînt încinşi de febră şi duhnesc groaznic. “Din cîte povesteşte Geneza (39, 7-23), soţia egipteanului Putifar, întrucît n-a reuşit să-şi impună pofta asupra lui Iosif, fiul lui Iacob, l-a acuzat că a încercat s-o seducă. Sinon este grecul care i-a convins prin înşelăciune pe troieni să ducă în cetate calul de lemn născocit de Ulise (vezi cîntul al XXVI-lea, v. 59-60); cu această viclenie armata aheilor a pus stăpînire pe Troia şi a ras-o la pămînt (Eneida II, v. 13-558). După cum a notat Bigi, meşterul Adam îşi manifestă dezgustul pentru aceşti tovarăşi de suferinţă ‘pe un ton de complice şi triumfătoare răutate’, dar tocmai prin denunţul său crud – cu care încearcă să-şi încheie victorios tentativa de-a ieşi în evidenţă din degradanta condiţie a damnatului – îşi scoate la iveală propria abjecţie morală, profundă şi iremediabilă” (E.A. Panaitescu).

maestro_adamo2

O chelfăneală (3)

Inf_XXX_7

«‘O, voi, ce fără vină vă aflaţi, nu ştiu de ce, în lumea infamă’, ne-a zis el nouă, ‘priviţi şi vă minunaţi de chinul meşterului Adam: în viaţă am avut tot ce-am vrut, şi-acum, vai!, rîvnesc un strop de apă. Pîrîiaşele care de pe verzi coline din Casentino coboară în Arno, făcînd culcuşuri reci şi moi» (v. 58-66). Noua apariţie păcătoasă li se prezintă celor doi călători şi-i îndeamnă să-l compătimească. Meşterul Adam nu mai rîvneşte, după moarte, decît la un strop de apă şi, pentru a-şi spori tortura, îşi readuce mereu în minte pîrîurile răcoroase din peisajul pe care l-a îndrăgit de-a lungul vieţii. “Meşterul (‘maestro’, adică ‘dottore’, om cu învăţătură) Adam din Brescia sau, după alţii, din Brest, pe atunci sub stăpînire englezească (în documente de epocă acest personaj este menţionat ca ‘Anglicus’ sau ‘din Anglia’) a fost în Casentino oaspetele conţilor Guido di Romena şi, după l’Anonimo Fiorentino, a fost însărcinat de aceştia să falsifice monezi cu sigiliul Florenţei. Acestea s-au dovedit a fi ‘bune la greutate, dar nu la aliaj, fiindcă aveau 20 carate, cînd trebuiau să aibă 23; aşa că trei carate erau în ele de cupru sau alt metal (…). Din aceşti florini s-au cheltuit mulţi: la urmă, venind într-o zi meşterul Adam la Florenţa, cheltuind din aceşti florini, au fost cunoscuţi ca falşi: a fost prins şi ars’; aceasta s-a întîmplat în 1281” (E.A. Panaitescu). “Concret meşterul Adam vrea să spună că cea mai mare suferinţă o are de la sete: dar apa, dorită ca un bine pierdut şi intens mîngîiat de amintire, ca o creatură tandră şi limpede, i se oferă sub dublul aspect al sugestiei fascinante şi al torturii groaznice. Mai mult decît pe durerea care îl loveşte, el insistă, cu imagini luminoase şi pline de nostalgie, pe delicata frumuseţe a apei care cobora în pîrîiaşe de pe colinele din Casentino spre Arno. ‘Să se noteze în aceste faimoase versuri reminiscenţele culturale, literare, care se împletesc, de la cea evanghelică a bogătaşului care petrece, pînă la amintirea virgiliană (Bucolice X, 42: qui gelidi rivi, qui prati morbidi), la probabilul ecou din unele versuri de Terino da Castelfiorentino (maggior pena non si pò avere / che veder l’acque de le chiare fonti / e aver sete e non poterne bere) şi să se observe sobra demnitate a epitetelor verzi, reci, moi şi a structurilor sintactice prin care este trasat peisajul casentin. Acestea sînt elemente stilistice destinate, ca de obicei, să pună în evidenţă exemplaritatea suferinţei damnatului; dar totodată contribuie… să realizeze autoportretul unui om odinioară fericit, încă sensibil şi cultivat, care nu merită prin urmare o soartă aşa crudă şi care e demn de stimă şi înţelegere’ (Bigi)” (T. Di Salvo).

falsificatori2

Inf_XXX_8

«mereu îmi stau în gînd şi nu zadarnic, fiindcă imaginea lor mai tare mă seacă decît chinul care la faţă mă descărnează. Dreptatea aspră care mă scormoneşte îşi trage motivul din locul unde-am păcătuit, pentru a-mi smulge mai multe suspine. Acolo e Romena, unde am falsificat moneda cu sigiliul Botezătorului; de-asta mi-am părăsit sus trupul ars» (v. 67-75). Mai cu seamă locurile din Casentino îi revin în minte, fiindcă acolo şi-a înfăptuit păcatele care l-au adus în Infern. Este vorba despre un falsificator de bani, mai precis de unul care a contrafăcut florini de aur, care purtau pe o parte imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul. “Meşterul Adam este unul dintre personajele cele mai vii şi interesante din Infern. În el Poetul a înţeles să reprezinte, în contururi mai insistente, ‘o situaţie comună tuturor damnaţilor: tentativa de-a ieşi în evidenţă, distingîndu-se cu toată forţa disperată a inteligenţei şi a patimii, din eterna infamie a condiţiei infernale, o tentativă care pînă la urmă nu poate să nu se dovedească zadarnică, întrucît acea inteligenţă şi acea patimă sînt iremediabil contaminate de folosirea păcătoasă spre care au fost îndreptate’ (Bigi). Una dintre cele mai fericite analize ale cuvintelor adresate de meşterul Adam lui Dante şi lui Virgiliu o are Grabher: ‘Omul-cobză zace acolo inert, epuizat, aproape fără viaţă; dar, din acea mizerabilă şi grotescă grămadă de materie ţîşneşte pe neaşteptate un elan de pasiuni care umple toată scena’. Prezenţa celor doi călători, imuni la suferinţă, în lumea durerii eterne, nu atrage în mod deosebit atenţia acestui damnat, ci îi slujeşte numai pentru a sublinia mai insistent propria sa condiţie nefericită; ‘spre ea cere să fie îndreptată privirea… Iar acel chin se înalţă cu o mîndră aroganţă spre timpurile fericite de odinioară… În pofta aprinsă, descătuşată, devine uriaş acel nimic, acel strop de apă. Iar lumea este revăzută cu privirea omului însetat, pentru care şi frumuseţea unui peisaj apare înrourată de imagini sugerate de o asemenea poftă’” (E.A. Panaitescu). “Florinul florentin, care avea pe o faţă crinul, însemnul oraşului, şi pe cealaltă imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul, protectorul oraşului, era de 24 carate de aur; de aceea era una dintre monedele cele mai puternice de pe piaţa financiară europeană, iar calitatea şi valoarea sa erau garantate şi atent protejate de legile Comunei” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_9

«Dar de-aş vedea aici sufletul mizerabil al lui Guido, al lui Alessandro, sau al fratelui lor, n-aş da imaginea nici pentru Fîntîna Branda. Aici înăuntru e deja unul, dacă umbrele mînioase ce dau tîrcoale zic adevărul; dar ce folos, dacă am membrele legate?» (v. 76-81). Cea mai mare bucurie a meşterului Adam ar fi să regăsească în Infern sufletele celor trei fraţi nobili, comanditarii lui, din cauza cărora şi-a pierdut sufletul. “Pentru plăcerea răutăcioasă de a-şi satisface spiritul răzbunător şi a-şi descărca ura pe cei care, în opinia lui, au fost la originea pieirii sale, se declară dispus să renunţe la cealaltă bucurie efectivă, de-a avea puţină apă cu care să-şi stingă setea: fie chiar şi apa din cunoscuta fîntînă Branda (o fîntînă din apropiere de Romena sau alta, mai faimoasă, din Siena). Cei trei fraţi la care se referă ca autori ai complotului prin care a fost doborît erau Guido, Alessandro şi Aghinolfo” (T. Di Salvo).

maestro_adamo

O chelfăneală (2)

Inf_XXX_4

«Şi aretinul, care a rămas tremurînd, mi-a spus: ‘Acel spiriduş e Gianni Schicchi şi umblă furios nenorocind pe alţii’. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘de celălalt nu şi-ar înfige dinţii-n tine, nu-ţi fie greu şi spune-mi cine-i, înainte să dispară’. Şi el mie: ‘Acela-i duhul vechi al Mirrei nemernice, care i-a devenit tatălui ei, în pofida dreptei iubiri, amantă» (v. 31-39). Griffolino d’Arezzo îl lămureşte înspăimîntat pe Dante despre identitatea celor două stafii care cutreieră furibund prin bolgie, brutalizîndu-i pe ceilalţi osîndiţi. “Gianni Schicchi, din familia Cavalcanti, a murit înainte de 1280. E printre falsificatori pentru că s-a deghizat în muribundul Buoso Donati şi i-a dictat testamentul, în numele celuilalt, prin complicitate cu o rudă a lui Buoso, căreia i-a lăsat toate averile acestuia; pentru sine, ca tarif, şi-a lăsat o catîrcă sau o iapă. Un fapt de cronică florentină măruntă, pe care Dante îl plasează în ansamblul concepţiei care unifică istoria şi cronica, în orice eveniment mic sau mare văzînd un semn al prezenţei divine, fie respectate şi urmate, fie contestate şi încălcate. Dacă n-ar fi astfel, poemul ar reprezenta doar, cum l-a definit Lamartine, ‘o cronică florentină’, un fel de gazetă a cetăţii, gata să adune bîrfele şi micile manevre, chiar şi pe acelea ale unui viclean ca Schicchi, abil în falsificarea oamenilor” (T. Di Salvo). “Myrrha, fiica lui Cinyras, regele Ciprului, îndrăgostită de tatăl ei, prefăcîndu-se a fi altă femeie, a avut cu el raporturi incestuoase. Se află în bolgia a zecea tocmai ca o contrafăcătoare de oameni” (T. Di Salvo). “Lîngă personajul din cronicile vremurilor sale, Dante plasează aici, ca de multe ori (…) un personaj din antichitatea clasică, derivat dintr-o tradiţie poetică ilustră. Aceste comparaţii între figuri ţinînd de conteste istorice cu totul diferite sînt tipice, deşi nu exclusive, pentru cultura medievală. În Comedie ele reflectă egalitatea, în faţa tribunalului lui Dumnezeu, unde numai valorile etice se dovedesc a fi reale, de la omul măreţ (personaj mitologic sau istoric, înnobilat de prezentarea împodobită a anticilor) pînă la meschinul protagonist al întîmplărilor din cetate, nedemne să se înalţe la demnitate istorică sau legendară” (E.A. Panaitescu).

gianni_schicchi

Inf_XXX_5

«Astfel ajuns-a cu el să păcătuiască, falsificînd forma altcuiva, cum şi celălalt ce se duce-ncolo s-a dat, pentru a-şi cîştiga femela din turmă, deghizat în Buoso Donati, făcîndu-şi testament legal’. Şi după ce-au trecut cei doi turbaţi pe care mi-am ţinut ochii, i-am întors spre alţi nefericiţi» (v. 40-48). Myrrha a preacurvit cu propriul ei tată, fiind deghizată într-o altă femeie. (Tocmai din acest motiv se află ea nu în al doilea cerc al Infernului, alături de desfrînaţi, ci în al optulea cerc, printre falsificatorii de persoane.) Gianni Schicchi şi-a luat înfăţişarea muribundului Buoso Donati pentru a-i falsifica testamentul. “Evitînd să insiste pe aspectele comice ale episodului, Dante pare dinadins că vrea să înalţe tonul enumerării sale sobre într-o serie de artificii concentrate pe un spaţiu restrîns” (Bigi).

gianni_schicchi2

Inf_XXX_6

«Eu am văzut pe unul, făcut ca o cobză, de-ar fi avut pîntecul tăiat de restul, care la om se bifurcă. Hidropizia grea, care umflă membrele cu umoare rea, încît chipul nu mai seamănă cu burta, îl făcea să stea cu gura deschisă, ca ofticosul care de sete ţine-o buză pe bărbie, iar cealaltă în sus o răsuceşte» (v. 49-57). Dante îşi întoarce privirile în altă parte, spre o prezenţă diformă, umflată şi înţepenită din cauza hidropiziei, a acumulării maladive de lichide în organismul său. “Spre deosebire de Gianni Schicchi şi Myrrha, personaje tipice, exemple de păcătoşi a căror funcţie poetică se epuizează după ce i-au propus călătorului consecinţele propriilor păcate, meşterul Adam, protagonistul episodului care începe aici, are o viaţă interioară foarte bogată şi complexă. Dar înainte de a-l pune să vorbească – iar în vorbele lui trecerea de la patetism la cruzime, de la fineţea sentimentului la cearta grosolană şi crudă vor dovedi o extremă mobilitate a stărilor sufleteşti – Poetul ni-l prezintă în aspectul său exterior grotesc, neverosimil, în nemişcarea ce constituie premisa necesară a degradării lui pînă la nivelul de obiect. Ceea ce atrage atenţia lui Dante nu este de fapt componenta umană a păcătosului pe care-l are în faţa sa (nu s-ar putea găsi o expresie mai ştearsă şi impersonală: eu am văzut pe unul…; aici pronumele la persoana întîi exprimă viaţa, resursa oricărei experienţe şi judecăţi, pe cînd pronumele nedefinit anunţă deja anonimatul obiectului, pierderea oricărei individualităţi), ci raportul care se poate institui între o parte din trupul damnatului şi un obiect proeminent. Cobza, dacă are în aspectul burţii meşterului Adam o copie perfectă, în ce priveşte aspectul său geometric, se leagă, printr-o asociere de imagini, de o lume veselă şi lipsită de griji (lumea cetelor petrecăreţe, a cîntecelor, a dansurilor) care, contrastînd în mod strident cu întunecata atmosferă infernală, face mai sinistră şi feroce analiza minuţioasă a Poetului. Imaginea cobzei se arată totuşi potrivită doar în limitele unei prime aproximări. Iată aşadar că Dante are grijă s-o corecteze printr-o propoziţie ipotetică, în care apare, ca o perifrază (restul care la om se bifurcă), ceva (restul) care ar putea să-i contrazică valabilitatea. Dante analizează, ezită: are în faţa lui un obiect ciudat, nemaivăzut pînă atunci, imposibil de clasificat. Fără îndoială este încă un obiect, dar ceva din el te duce cu gîndul la un om. Apoi, dintr-o dată, îşi dă seama că acest obiect, acest instrument muzical, curbura acestei cobze conţin un început de viaţă. Lucrul neînsufleţit din versul 49 (unul) devine om în versul 55, dar viaţa încă este o ficţiune, o aparenţă; Poetul mai are încă dreptul de-a se îndoi: cel care îi stă în faţă are atitudinea unui om viu, însă apare imobilizat” (E.A. Panaitescu).

O chelfăneală (1)

Cercul al optulea, a zecea bolgie. Falsificatorii. Spiriduşul Gianni Schicchi. Myrrha cea incestuoasă. Meşterul Adam, hidropicul care visează o gură de apă. O păruială infernală.

Inf_XXX_1

«Pe vremea cînd Iunona era furioasă, pentru Semele, împotriva neamului teban, cum a arătat-o în ambele dăţi, Atamante a devenit aşa nebun că, văzîndu-şi nevasta cu cei doi copii mergînd încărcată de fiecare mînă, a strigat: ‘Să întindem laţul ca să prind leoaica şi puii la strîmtoare’; şi-apoi şi-a lungit ghearele nemiloase, înhăţîndu-l pe unul cu numele Learco şi l-a dat de-a berbeleacul şi l-a izbit de-un bolovan; iar ea s-a înecat cu cealaltă povară» (v. 1-12). Cîntul debutează cu două întîmplări de violenţă extremă din antichitatea literară, care sînt comparate cu situaţia văzută de Dante în a zecea bolgie. După cum povesteşte Ovidiu, zeiţa Iunona a fost furioasă de gelozie pe Semele. Atunci s-a răzbunat inclusiv pe regele Atamante, căruia i-a luat minţile, încît acesta şi-a confundat soţia şi copiii cu o leoaică şi puii săi, ucigîndu-i furibund. “Episodul la care se referă Dante aici provine din Metamorfoze (IV şi XIII) de Ovidiu: pe poetul latin l-a interesat întîmplarea ca exemplu de transformare a omului; Dante, în schimb, a subliniat dramatismul nebuniei care întunecă mintea unui tată şi îl transformă într-o fiară inconştientă şi dezlănţuită. Nucleul iniţial stă în mitul uneia dintre obişnuitele trădări conjugale ale lui Jupiter, care dezlănţuie gelozia Iunonei, pe cît de puternică, pe atît de crudă. Împotriva familiei Semelei, fiica lui Cadmos devenită amanta lui Jupiter, Iunona intervine răzbunătoare şi-i întunecă minţile lui Atamante, însurat cu Ino, sora Semelei; în timp ce aceasta din urmă a pierit arsă, Atamante şi-a ucis soţia şi copiii, pe care într-un acces de nebunie i-a crezut o leoaică şi puii de leu. Acestea sînt ambele dăţi la care se referă Dante: moartea Semelei şi asasinarea familiei lui Atamante. Se pot face referiri şi la alte ocazii în care tebanii au fost loviţi şi pedepsiţi de zei. În această variantă una e altra fiata înseamnă ‘de mai multe ori’” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_2

«Iar cînd soarta a dus la prăbuşire înfumurarea troienilor, ce îndrăznea orice, încît odată cu regatul s-a prăbuşit şi regele, Hecuba îndurerată, mizeră şi înrobită, după ce-a văzut-o pe Polixena moartă, iar pe Polidor pe ţărmul mării l-a găsit, sfîşiată, nebună a lătrat ca un cîine; în asemenea hal i-a sucit durerea minţile» (v. 13-21). După destrămarea puterii troienilor, Hecuba nu doar că a rămas fără tron, ci şi-a văzut şi copiii morţi, încît a înnebunit pornind să latre de durere. “Regina este văzută în momentul cînd, după ce şi-a pierdut puterea regală, rămîne doar o soţie şi o mamă care, rînd pe rînd, se vede lipsită de soţ şi de copii: o fiică ucisă pe rug, un fiu, cel mai tînăr şi neajutorat, ucis şi aruncat pe malul mării, fac din fosta regină o biată femeie a cărei suferinţă Dante o scoate în evidenţă, după cum spune şi enumeraţia de adjective care o însoţesc într-o anumită progresie: îndurerată, mizeră, înrobită, sfîşiată, nebună. Episodul culminează în ultimul adjectiv, care-şi găseşte expresia vocală în lătratul unei căţele rănite. Fără îndoială episodul poartă semnul priceputei dozări literare a părţilor componente, iar tensiunea rezultă dintr-o reprezentare bine calculată. Dar este o literatură fireşte nu bazată pe fluenţa superficială şi verbală, ca la Ovidiu, ci concentrată nervos în identificarea expresiilor ce conţin sentimente energice şi vigoare de concepţie” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_3

«Dar nu s-au văzut furioşi nici la Teba, nici la Troia, cu atîta cruzime rupînd animale şi oameni, cum am văzut eu două umbre palide şi despuiate, care alergau muşcînd ca porcul scăpat din coteţ. Una l-a ajuns pe Capocchio şi de nodul cefei l-a înhăţat, smucindu-l de i-a tîrşîit burta pe străfundul pietros.» (v. 22-30). Două poveşti de atrocitate antică, pentru a corespunde celor două spirite furibunde zărite de Dante, care năvălesc sfîşiindu-i pe falsificatorii zăcînd neputincioşi în bolgia a zecea. Unul îşi înfige colţii şi ghearele în păcătosul cu care poetul tocmai s-a întreţinut ironic: îl tîrăşte după sine, izbindu-l cu burta de stîncile de pe jos. “Exemplele mitologice despre Atamante şi Hecuba, tratate în stilul ‘înalt’, tipic pentru compoziţiile care pentru Dante aparţineau genului ‘tragic’, introduc o realitate plebee şi dezgustătoare, exprimată sintetic, cu neobişnuită vigoare, în versul 27. Criticii au încercat în diverse moduri să justifice sau măcar să atenueze ceea ce în ochii lor părea nejustificabil, diferenţa de ton dintre cele şapte terţine ale debutului – în care tema nebuniei umane este proiectată, filtrată prin intermediul literaturii clasice, într-un timp atît de îndepărtat încît pare ferm, ireal – şi reprezentarea, de o brutală evidenţă istorică şi desfăşurată în formele stilului ‘comic’, a spectacolului care i se oferă lui Dante, prin năvălirea, în pacea putredă a bolgiei a zecea, a celor doi damnaţi care şi-au falsificat persoana conferindu-i forma altcuiva. Pentru Sanguineti însă această diferenţă tonală nu trebuie să fie nici justificată, nici atenuată, ci ‘observată şi păstrată în discursul exegetic: fractura care desparte figura lui Atamante şi a Hecubei de cele două umbre palide şi despuiate trebuie percepută ca o izbucnire indispensabilă pentru articularea povestirii, în toată intensitatea ei dramatică’”. (E.A. Panaitescu). “Dante clarifică aici motivul prezenţei celor două exemple cu Atamante şi Hecuba: la fel ca ei, înnebuniţi şi dezumanizaţi, sînt falsificatorii de oameni pe care-i întîlneşte acum; nu neapărat nebuni, ci animalizaţi; ceea ce-i apropie pe falsificatori de cele două personaje clasice e tocmai manifestarea turbării violente şi furioase, asemănătoare cu exprimarea nebuniei” (T. Di Salvo). “Acum e limpede trecerea stilistică de la cele două terţine precedente spre noua situaţie, evident ‘comică’, definită prin expresii vulgare sau plebee. Violenţa situaţiei se descarcă toată asupra cuvintelor şi îndepărtează de noi orice element de participare sadică la suferinţă: viziunea se concentrează nu pe un suflet, ci pe un material inert, care este înhăţat cu colţii şi smucit şi tîrşîit pe stîncile care devin grotesc o răzătoare” (T. Di Salvo).

falsificatori

Pedeapsa pentru alchimie (7)

Inf_XXIX_21

«Şi eu i-am spus poetului: ‘A mai fost vreodată aşa lume înfumurată ca aceea sieneză? Fireşte că nici măcar aceea franceză!’. La care celălalt lepros care m-a auzit a răspuns la vorba mea: ‘Să nu-l pui la socoteală pe Stricca, de-a ştiut face cheltuieli măsurate» (v. 121-126). Dante se miră în faţa lui Virgiliu de îngîmfarea sienezilor, care o întrece chiar şi pe cea a francezilor. Alt păcătos intervine ironic şi-l îndeamnă să nu-l socotească pe Stricca, cel care şi-a ştiut cheltui banii cu multă grijă. “Prima replică polemică reia atmosfera luptelor mari şi mici care au împărţit Comunele şi adesea lăsau loc judecăţilor sumare sau prejudecăţilor transformate în expresii tipice, de generalizare, transmise de la o generaţie la alta. Aşa şi aici: dacă Albero da Siena era un neghiob megaloman, la fel de îngîmfaţi trebuie să fie consideraţi toţi sienezii. A doua replică, şi ea polemică, împotriva francezilor, s-a născut poate din zvonurile care îi descriau pe negustorii francezi, şi în special moda şi îmbrăcămintea lor, care în ochii florentinilor apăreau ca semne de vanitate şi inutilitate” (T. Di Salvo). “Stricca din familia Salimbeni: despre el se spune ironic că a ştiut cheltui cu măsură, dar se înţelege în subtext că a fost un delapidator de bogăţii” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_22

«şi pe Niccolò, care obiceiul bogat al cuişoarelor l-a descoperit în grădina unde asemenea sămînţă se prinde; şi fără ceata în care Caccia d’Ascian şi-a împrăştiat via şi moşia, iar Abbagliato deşteptăciunea şi-a arătat-o» (v. 127-132). Damnatul enumeră alţi contemporani care s-au remarcat prin nesăbuinţa cheltuielilor înfumurate. “Sienezii amintiţi de Capocchio sînt Stricca dei Salimbeni (sau după alţii dei Tolomei), Niccolò dei Salimbeni (sau dei Bonsignori), al cărui merit suprem ar fi fost, cum insinuează damnatul, că a răspîndit la Siena obiceiul de-a condimenta mîncarea folosind cuişoare, Caccia d’Asciano degli Scialenghi, care şi-a risipit bogăţiile funciare (via şi moşia) pentru a-şi întreţine mărinimia vanitoasă, şi Bartolomeo dei Folcacchieri, zis l’Abbagliato (Orbitul); au ţinut cu toţii de ceata ‘cheltuitorilor’ şi a ‘petrecăreţilor’, ce s-a constituit la Siena în a doua jumătate a secolului al XIII-lea” (E.A. Panaitescu). “Niccolò dei Salimbeni sau dei Bonsignori: Dante îi atribuie mai mult vina decît meritul că a introdus folosirea cuişoarelor pentru condimentarea vînatului; cuişoarele erau pe-atunci marfă rară, veneau din Orient şi erau foarte scumpe” (T. Di Salvo). “Ceata: este celebra ceată numită godereccia sau spendereccia, formată la Siena pe vremea lui Dante de un grup de doisprezece tineri foarte bogaţi, care ‘şi-au pus în bani toate averile lor, au făcut o acumulare de două sute de mii de ducaţi, şi pe aceştia după douăzeci de luni, trăind foarte somptuos şi mereu în bună tovărăşie… i-au cheltuit’ (Vellutello)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIX_23

«Dar ca să ştii cine te aprobă împotriva sienezilor, îndreaptă-ţi ochiul spre mine, încît faţa mea să-ţi răspundă: o să vezi că sînt umbra lui Capocchio, de-am falsificat metalele cu alchimia: şi trebuie să-ţi aminteşti, dacă bine te văd, ce mare maimuţă a naturii fost-am» (v. 133-139). Apoi vorbitorul îi atrage călătorului atenţia asupra sa. Este Capocchio (unii comentatori afirmă că a fost chiar coleg de studii cu Dante), un alchimist falsificator de metale, mare specialist în imitarea calităţilor naturii. “Despre Capocchio, probabil florentin, comentatorul l’Ottimo scrie că a fost ‘un foarte subtil alchimist şi întrucît practicînd la Siena această alchimie, a fost ars, se arată ura lui împotriva sienezilor’ (…). ‘Capocchio este – cum bine a văzut Gallardo – unul dintre acele spirite îndemînatice, cu fire ciudată, inconstant, ironic în polemică şi ironic faţă de sine însuşi (să remarcăm acel mare maimuţă cu care îşi încheie discursul), pe care Dante le aprecia. E plin de umori, variat şi ironic în discursul său, ingenios în răsucirea frazei, fără cuvinte prea căutate, capabil să scoată în evidenţă detaliile importante’” (E.A. Panaitescu). “Capocchio nu-şi propune să lovească Siena, după cum n-are intenţia să-i pună sub acuzare pe locuitorii veseli ai cetăţii; ca un bun oportunist, isteţ şi muşcător, vrea doar să-şi cîştige simpatia şi solidaritatea lui Dante; l-a auzit vorbindu-i de rău pe sienezi şi vrea să-i ţină isonul: la el nu apare nici o formă de resentiment, nu e indignat împotriva nimănui, ba chiar se pare că Stricca şi Abbagliato îi stimulează verva ironică, pe un fond de naturală simpatie umană şi că simte o afinitate sinceră pînă şi pentru ceata veselă care şi-a petrecut viaţa în bună-dispoziţie. Această simpatie, această complicitate secretă, împreună cu dorinţa de-a oferi, într-o schiţă eficient realistă, imaginea unei cetăţi risipitoare şi petrecăreţe, îi solicită încă o dată fantezia lui Dante, atît de capricioasă în acest cînt, pînă la a-i da frîu liber, în concluzia discursului lui Capocchio, într-un joc lingvistic care se extinde în ciudăţenia rimelor formate cu –occhio şi –imia, care după cum observă inspirat Momigliano, ‘imită cumva zvîcnetele şi pozele groteşti ale falsificatorului de oameni, zîmbetul şi inteligenţa care le însoţesc’” (Mariani). “Mare maimuţă a naturii: abil imitator al naturii, adică falsificator; maimuţa era exemplul clasic, în literatură, al imitaţiei. Aşa cum maimuţa se distrează să imite ceea ce fac oamenii – observă Guido da Pisa –, la fel Capocchio se distra să imite, în producerea metalelor, operele naturii. Aici se înţelege totuşi o imitaţie făcută cu rea-credinţă, pentru a înşela, fiindcă altfel n-ar avea sens pedepsirea în a zecea bolgie. (…) Cîntul se încheie brusc la această replică, am zice fără coborîrea cortinei. Întîlnirea cu cei doi alchimişti, figuri mediocre, are rolul unui prolog, în ton minor, pentru scena din bolgia a zecea care îşi va avea adevăratul centru dramatic în cîntul următor” (Chiavacci Leonardi).

citta

Pedeapsa pentru alchimie (6)

Inf_XXIX_16

«Şi călăuza a spus: ‘Eu sînt unul care cobor cu acest om viu din treaptă-n treaptă şi vreau să-i arăt Infernul’» (v. 94-96). Virgiliu îi comunică misiunea sa, care este aceea de-a însoţi un om viu prin locul de pierzanie pentru a i-l face cunoscut. “Ca şi în cîntul al XXVIII-lea (v. 46-51), Virgiliu nu doar răspunde în locul discipolului, ci dă informaţii complete legate de prezenţa şi misiunea sa. Tonul e curtenitor, informaţiile sînt esenţiale şi depline, ca un preludiu la conversaţia care se va dezvolta curînd cu doi toscani de o anumită nobleţe, alchimişti şi prin urmare de oarecare distincţie. Şi-au folosit greşit intelectul şi spiritul cercetător: dar Dante nu poate recurge cu ei la tonuri dure şi polemice” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_17

«Atunci s-au desproptit; şi tremurînd fiecare spre mine s-a răsucit, împreună cu alţii care au mai auzit. Bunul maestru s-a lipit de mine, zicînd: ‘Spune-le ce vrei’; şi eu am început, întrucît aşa a vrut: ‘Pentru ca amintirea voastră să nu slăbească, în lumea dintîi a minţilor omeneşti, ci să trăiască sub mulţi sori» (v. 97-105). Păcătoşii s-au desprins şi l-au privit tremurînd de uimire pe Dante, împreună cu alţi osîndiţi care întîmplător au prins de veste. Poetul li se adresează, oferindu-se să ducă veşti despre ei în lumea celor vii, pentru a contribui la păstrarea amintirii lor. “S-au desproptit: cei doi s-au desprins unul de celălalt, pentru a se întoarce şi a-l vedea mai bine pe Dante, puternic impresionaţi de cuvintele lui Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). “Vestea că în Infern există un om viu apare în faţa celor doi damnaţi ca o hîrtie de turnesol: în sufletul lor ţîşneşte un sentiment complex, contradictoriu (…). Aici cei doi, care se sprijineau reciproc, aproape izbiţi violent de această veste, tremură uluiţi şi înfricoşaţi, oscilează înhăţaţi de un vîrtej care îi secătuieşte. O clipă li se pare că reînvie o realitate pămîntească de care se considerau total şi definitiv desprinşi. Impresia cea mai incisivă se concentrează în acel tremurînd, în care este atît emoţia fizică a celui ce nu se poate ţine pe picioare, cît şi puternica emoţie interioară a celui surprins de vestea care îl înspăimîntă” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_18

«spuneţi-mi cine sînteţi şi din ce neam: pedeapsa voastră hidoasă şi obositoare să nu vă sperie a vă dezvălui’. ‘Eu am fost din Arezzo, iar Albero da Siena’, a răspuns unul, ‘m-a pus pe rug; dar nu dintr-asta am ajuns aici» (v. 106-111). Dante cere să afle identitatea lor, în ciuda pedepsei dizgraţioase pe care o îndură. Unul dintre ei îi răspunde că s-a născut la Arezzo şi-a murit pe rug la Siena, dar din alt motiv decît păcatul pe care-l ispăşeşte aici în Infern. “Personajul care vorbeşte este Griffolino d’Arezzo, definit de un vechi comentator, Bombaglioli, ca ‘un mare şi foarte subtil alchimist’. A fost ars pe rug ca eretic, dar motivul real al condamnării sale, petrecute înainte de 1272, a fost, cum el însuşi relatează, faptul că n-a reuşit să-l transforme într-un nou Dedal pe un sienez neghiob şi arogant. ‘Să se remarce – observă Grabher – tonul batjocoritor al acelui m-aş putea ridica…, care nu afirmă nimic în mod sigur, dar pe care Albero îl pricepe ca pe un lucru foarte serios’. Cît priveşte expresia nu l-am făcut Dedal, plină de conotaţii maliţioase, ea ‘persiflează cu fineţea subînţelesurilor prostia acelui om infatuat, care era smucit şi neisprăvit, pe cînd justiţia infailibilă a lui Minos, recunoscută în versul cu care Griffolino îşi încheie solemn povestirea glumeaţă (v. 120), se contrapune justiţiei celui care, ca episcop şi inchizitor, a născocit o acuzaţie de erezie sau de negromanţie pentru a duce la capăt o stupidă răzbunare personală’ (Rossi-Frascino). Contrastul dintre justiţia omenească, prin natura ei imperfectă şi neputincioasă în faţa cuiva care, de pe o poziţie de forţă, îşi propune să săvîrşească sub aparenţa deplinei legalităţi cele mai abominabile abuzuri, şi justiţia divină, care nu comite greşeli, se subliniază puternic în opoziţia celor două hemistihuri ale versului 111” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIX_19

«Ce-i drept i-am spus în joacă: “M-aş putea ridica zburînd în aer”; iar acela, care era smucit şi neisprăvit» (v. 112-114). Griffolino s-a împrietenit cu Albero da Siena, un neghiob de la care storcea bani, promiţîndu-i în schimb diverse avantaje prin intermediul magiei. Odată i-a spus glumind că ar putea chiar să zboare. “Fenomenul de ‘levitaţie’, sau de înălţare de la pămînt, era tipic pentru arta magiei; de unde acuzaţia celuilalt, pentru a se răzbuna pe batjocura suferită” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIX_20

«a vrut să-i arăt meşteşugul; şi dacă nu l-am făcut Dedal, l-a pus să mă ardă pe unul care-l ţinea ca pe fiu. Dar în ultima bolgie din cele zece, pentru alchimia ce în lume am folosit-o m-a condamnat Minos, ce niciodată nu greşeşte’» (v. 115-120). Întrucît Griffolino n-a reuşit să-l facă pe Albero să zboare, acesta l-a denunţat episcopului, al cărui fiu natural era. Magicianul a fost condamnat la moarte de autoritatea bisericească. “Alchimia, foarte practicată în Evul Mediu şi în care se poate vedea strămoaşa chimiei moderne, pleca de la concepţia că toate metalele, cu excepţia aurului şi a argintului, sînt imperfecte: prin intervenţii oportune ar trebui readuse la perfecţiune şi transformate în aur şi argint. Dacă experimentele erau făcute dezinteresat, lucrul era considerat permis: păcatul apărea atunci cînd alchimistul încerca să dea de crezut că este aur ceea ce nu era” (T. Di Salvo). “Aceasta artă – care la nivel ştiinţific includea autori iluştri – era foarte răspîndită pe vremea lui Dante şi considerată ca înşelătorie de către Biserică (într-o bulă a lui Ioan al XXII-lea alchimiştii sînt declaraţi vinovaţi de crimine falsi). Sfîntul Toma admite – ca o pură teorie – că alchimiştii pot să obţină aur curat, situaţie în care n-ar fi ilicit să-l vîndă ca atare. Dar o asemenea posibilitate – evident teoretică – nu este consemnată în textul lui Dante, care îi condamnă pe alchimişti ca falsificatori” (Chiavacci Leonardi).

icar-dedal

Pedeapsa pentru alchimie (5)

Inf_XXIX_13

«şi-n veci n-am văzut ţesălînd mai iute un rîndaş aşteptat de boierul lui, ori pe cel oprit de la somn, cum fiecare îşi purta unghiile ce muşcau din sine, pentru uriaşa mîncărime fără leac; şi aşa-şi trăgeau rîia-n jos cu unghiile, cum cureţi de pe crap solzii cu cuţitul sau de pe alt peşte, de-i are şi mai laţi» (v. 76-84). Damnaţii se scărpinau cu violenţă şi se sfîşiau cu unghiile, pentru a-şi mai domoli mîncărimea de piele. “Dominantă în aceste comparaţii, unde ies în relief motive sugerate de societatea ţărănească şi cavalerească, este imaginea unghiilor ce muşcau pătrunzînd şi descărnînd cu implacabilă insistenţă şi cu violenţa celor ce folosesc cuţite, ţesale sau muşcături de animale. Acţionează şi în aceste ultime cînturi din Malebolge, în termeni deosebiţi, căutarea – inclusiv printr-o selecţie deosebită de cuvinte neobişnuite – a unei realităţi care prin aspectele ei dezagreabile şi dezgustătoare sau greţoase ne oferă o viziune tot mai precisă a procesului de degradare a damnatului, a omului care, aşa cum se sfîşie pe dinăuntru, la fel se descompune şi fizic: tot mai aproape de materia sordidă şi mizerabilă, tot mai departe de elementele în care pare să rezide fie şi parţial nobleţea omului. În cazul acestor ‘bolnavi’ închişi într-o imensă leprozerie, asprimea situaţiei coincide cu asprimea stilului, după cum o arată rimele dificile şi neobişnuite (tegghiastregghia segnorso scaglie scabbia) şi acel cuvînt-cheie, care indică pregnant starea sufletească a damnaţilor: rabbia” (T. Di Salvo). “Primul grup de falsador – aceştia sînt împărţiţi în patru categorii: falsificatori de metale sau alchimişti, de oameni, de cuvinte, de bani – pe care Dante şi Virgiliu îl întîlnesc este acela al falsificatorilor de metale. Pentru ei, conform lui Chimenz, echivalenţa ‘ar consta în faptul că, astfel cum au alterat metalele, supunîndu-le, o schijă după alta, proceselor alchimice, la fel au acum membrele alterate şi îşi scarpină cu frenezie lepra încrustată; dar conceptul general de modificare e prea generic, putînd fi aplicat multor păcate; de fapt orice păcat este o alterare a intelectului. Este probabil ca acest tip de pedeapsă să-i fi fost sugerat lui Dante de părerea, nu lipsită de temei, că alchimiştii, lucrînd cu acizi şi substanţe nocive, au contractat diverse boli; şi, prin analogie, le-a atribuit bolile drept tortură eternă’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIX_14

«‘O, tu, care cu unghiile te decojeşti, a început călăuza mea spre unul dintre ei, ‘şi faci din ele nişte cleşti» (v. 85-87). Virgiliu i se adresează unuia dintre cei doi păcătoşi care se scarpină cu brutalitate. “Există o anumită ambiguitate în formula virgiliană: pe de o parte, pentru a obţine informaţia solicitată exprimă o urare pozitivă, pe de altă parte foloseşte termeni (cleşti… muncă) dînd de bănuit o ironie subtilă: în ce hal ai ajuns, după ce-ai zgîriat fierul, te zgîrii pe tine! Uneori apare la Dante, în faţa suferinţei damnaţilor, o atitudine dacă nu sarcastică, în orice caz de aprobare a modalităţii pedepsei (inevitabilă, aceasta), subliniată prin cuvinte zeflemitoare. Adesea gluma este vidă şi insistă pe cuvînt: atunci ironia e numai verbală. Nu indică o stare de complezenţă moralistă” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_15

«spune-ne de-i vreun latin printre aceştia înăuntru, şi fie să-ţi ajungă etern unghia la munca ta’. ‘Latini sîntem noi, pe care ne vezi aşa sfîşiaţi, amîndoi aici’, a răspuns unul plîngînd; ‘dar tu cine eşti care de noi ai întrebat?’» (v. 88-93). Călăuza îl întreabă dacă există vreun italian în bolgia aceea şi-i urează totodată să-i fie unghia de ajutor temeinic în activitate. Păcătosul îl asigură lamentîndu-se că ei sînt italieni şi se interesează cu cine are de-a face. “Plîngînd: ‘tot Infernul e plin de acest cuvînt’, comentează Momigliano, care observă totodată varietatea extremă a tonurilor sale, în fiecare caz aparte, pentru a conchide că aici are un sens de milă” (U. Bosco).

lepra2

Pedeapsa pentru alchimie (4)

Inf_XXIX_10

«Nu cred că s-a văzut mai mare jale în Egina, cu tot poporul bolnav, cînd aerul s-a umplut de-aşa otravă, că animalele, pînă la cel mai mic vierme, s-au prăbuşit toate, şi-apoi vechii locuitori, după cum atestă poeţii» (v. 58-63). Poeţii relatează despre epidemia de ciumă din Egina, cînd au murit toţi oamenii şi animalele, încît insula a trebuit repopulată cu oameni născuţi din ouă de furnică. “Din cîte povesteşte Ovidiu în Metamorfoze (VII, v. 523-660), Iunona pentru a se răzbuna pe nimfa Aegina, iubită de Jupiter, a trimis pe insula unde locuia nimfa (şi care şi-a luat numele de la aceasta) o ciumă îngrozitoare, din care a scăpat doar regele Aeacus. Acesta obţine de la Jupiter favoarea ca furnicile observate de el, pe cînd stătea sub un stejar, să se transforme în oameni. Dante concentrează, în cîteva enunţuri, cunoscuta povestire a lui Ovidiu, nu fără o mică ironie pentru ilustrul model din care s-a inspirat (v. 63)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIX_11

«au renăscut din ouă de furnică; cum se vedeau prin acea vale întunecată zăcînd spiritele în mormane. Unul pe burtă, altul pe spinarea celuilalt stătea, şi altul se tîra pe brînci pe mizera potecă» (v. 64-69). N-a fost jale mai adîncă, după ciuma din Egina, decît cea care se constata printre păcătoşii care zăceau în bolgia a zecea. Dante “este interesat, ce-i drept, de reprezentarea consecinţelor acelei teribile epidemii şi de distrugerea trupurilor, dar este poate mai interesat de acea imagine de totalitate (…), de mulţime incalculabilă de indivizi, senzaţia unei mulţimi fremătătoare pe care doar furnicile o pot sugera cu eficienţa dorită de Poet (…), fiinţe umane de importanţa unor furnici sau a unor minusculi viermi, care au ajuns în această vale întunecată şi sînt destinate să formeze grămezi oribile de carne; impresia pe care o resimte mai întîi Poetul e aceasta: doar nişte biete grămezi de carne distrusă” (Mariani).

Inf_XXIX_12

«Pas cu pas înaintam fără vorbă, privind şi ascultînd bolnavii, care nu se mai puteau ridica de jos. Am văzut doi stînd sprijiniţi deolaltă, cum pui la încălzit oală lipită de oală, din cap pînă-n picioare pătaţi de lepră» (v. 70-75). Poeţii umblă printre păcătoşii care zac pe jos, neputincioşi. Doi dintre ei, acoperiţi de lepră, stăteau lipiţi între ei. Dante “se limitează să privească împrejur şi să asculte: toate simţurile lui sînt parcă adunate în privirea care este însoţită de străduinţa de-a înţelege vocile ce plîng; şi aici, ca în momentul intrării în bolgia a zecea, sufletul celor doi poeţi se adună în două senzaţii succesive: mai întîi percepţia vizuală, apoi cea auditivă” (Mariani). “În ‘viermuiala insistentă de imagini alese cu o fantezie ciudată’, ce caracterizează prezentarea celor doi păcătoşi care stau sprijiniţi deolaltă, V. Rossi a remarcat o ‘raportare glumeaţă’ a Poetului faţă de ei, Sapegno o stare sufletească ‘egal îndepărtată de dispreţ ca şi de milă’, pe cînd Grabher consideră mai degrabă că ‘în însăşi structura fonetică şi ritmică a pasajului’ se reflectă, ‘într-o climă de… halucinantă disperare’, uriaşa mîncărime fără leac ce-i frămîntă pe damnaţi” (E.A. Panaitescu).

lepra

Pedeapsa pentru alchimie (3)

Inf_XXIX_7

«Cînd am ajuns peste ultima chilie din Malebolge, de schimnicii săi puteau s-apară privirii noastre, m-au săgetat mulţime de jelanii, ce-aveau vîrfurile înarmate cu durere; la care urechile cu mîinile mi le-am acoperit» (v. 40-45). Ultima bolgie îi include pe falsificatori, care sînt înghesuiţi ca nişte călugări într-o chilie. Deasupra lor se ridicau, spre stînca pe care treceau Dante şi Virgiliu, numeroase strigăte de suferinţă. “A zecea bolgie este desemnată, în versul 40, cu termenul chilie (loc închis unde sînt la rîndul lor încuiate sufletele păcătoşilor), cuvînt folosit în Evul Mediu pentru a indica încăperile mănăstirilor. Ambiguitatea acestui cuvînt consolidează imaginea schimnicilor: întrucît bolgia este o mănăstire, damnaţii din ea sînt numiţi sarcastic – dar un sarcasm trist, sever – călugări (i conversi sînt fraţi laici, care n-au intrat în ordinul monahal). (…) Gallardo remarcă: ‘Imaginea căutată, elaborată, e caracteristică pentru acest cînt, în care stilul foarte rafinat, nu doar în folosirea cuvintelor docte sau plebee, a căror alăturare umple de preţiozitate ansamblul, dar şi evoluţia frazelor, alegerea imaginilor care, deşi inspirate din viaţa obişnuită, sînt destinate să-i sublinieze caracterul rar şi neobişnuit, creează un fel de distanţă între Poet şi lumea bolilor fizice, a infecţiilor dezgustătoare pe care le descrie ca un artist conştient de propria sa artă’” (E.A. Panaitescu). “Am ajuns în a zecea bolgie, din care poetul ne prezintă unele caracteristici: e cît se poate de întunecată, are forma unei chilii, o încăpere închisă şi limitată, iar cei din bolgia-chilie par nişte călugări. Bolgia este aşadar o chilie îngrozitoare, ai cărei călugări înalţă nu rugăciuni, ci strigăte ascuţite şi pătrunzătoare de durere, ca nişte vîrfuri de săgeţi, ce stîrnesc în cel care le aude durere şi milă” (T. Di Salvo). “Vîrfurile înarmate cu durere: aveau săgeţile întărite la vîrf cu durere. Fierul de la vîrful săgeţilor era cel care le ajuta să pătrundă mai bine în carne: aşadar mila este cea care pătrunde în inima lui Dante. Forţa şi noutatea adaptării l-au impresionat pe Petrarca încît a reluat-o” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIX_8

«Cîte dureri ar fi, dacă din spitalele din Valdichiana, între iulie şi septembrie, şi din Maremma şi Sardinia bolnavii ar fi puşi toţi laolaltă într-o groapă, aşa era aici şi atîta duhoare ieşea, ca de-obicei din carnea putrezită» (v. 46-51). Înghesuiala şi duhoarea din bolgie semănau cu situaţia în care s-ar strînge laolaltă şi s-ar pune la grămadă toţi bolnavii din anumite zone mlăştinoase şi fetide ale Italiei. “Valdichiana este valea străbătută de rîul Chiana şi cuprinsă între Arezzo, Cortona, Montepulciano şi Chiusi; pe atunci era mlăştinoasă şi nocivă, bîntuită de malarie, la fel ca Maremma şi Sardinia. Existau acolo spitale despre care Dante avea informaţii precise, de nu cumva o cunoaştere directă. E realistă remarca despre duhoarea ce urca dinspre bolnavii înghesuiţi vara în condiţii de igienă precară şi sumară” (T. Di Salvo). “Spectacolul damnaţilor închişi în bolgia a zecea este văzut mai întîi în ansamblul său: oroarea ce se desprinde este fără asemănare în realitatea bolilor de pe pămînt. Poetul recurge de aceea la o comparaţie ca aceea care deschide cîntul al XXVIII-lea, sau ca aceea care, în cîntul al XXIV-lea (v. 85-90) ne introduce în spectacolul transformării hoţilor” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIX_9

«Noi am coborît pe ultimul mal, de pe lunga punte, tot pe mîna stîngă; şi atunci mi-a fost privirea mai vie, jos, în străfund, acolo unde slujbaşa înaltului domnitor, dreptatea cea fără greş, îi pedepseşte pe falsificatorii înregistraţi aici» (v. 52-57). Cei doi poeţi coboară în groapa durerii şi îi pot vedea mai bine pe cei torturaţi de justiţia lui Dumnezeu. “Puntea e lungă, fiindcă nu este cea de peste bolgie, ci aceea care traversează, singură şi neîntreruptă, toate bolgiile din al optulea cerc. A zecea bolgie este a falsificatorilor de toate felurile (…), alchimiştii văzuţi ca falsificatori de metale, falsificatorii de oameni, falsificatorii de bani, falsificatorii de vorbe” (T. Di Salvo).

falsificatori