Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: fericire

Iubirea mișcă soarele și stelele (6)

Pd_XXXIII_16

«Forma universală a acestui nod cred c-am văzut-o, fiindcă mai amplu, zicînd acestea, simt că mă bucur. Doar o clipă mi-e de mai mare uitare decît douăzeci și cinci de veacuri de la isprava care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo» (v. 91-96). Dante crede că a zărit principiul de bază al punctului nodal, ce cuprinde toate substanțele, fenomenele și legăturile dintre ele, fiindcă spunînd asta, îl cuprinde o bucurie mai mare. Clipa cînd l-a văzut pe Dumnezeu i-a stîrnit călătorului o mai mare uimire decît prima corabie zărită de zeul Neptun pe mare, cu două milenii și jumătate în urmă. “În această terțină, Poetul aplică cele deja afirmate în versurile 58-61: chiar dacă memoria nu-și amintește tot, siguranța viziunii se naște din sentimentul de bucurie care i s-a imprimat în suflet. În versurile 85-93, Dante încearcă, slujindu-se de terminologia scolastică, să exprime conceptul metafizic-teologic de unitate, în Dumnezeu, a infinitelor forme ale universului. Ceea ce este răspîndit în spațiu și în timp prin lume, ceea ce este diferit și limitat, este cu totul reunit în Dumnezeu. Lanțul, care leagă lucrurile de Dumnezeu și lucrurile între ele, este un lanț de iubire, bazat pe iubirea creativă a lui Dumnezeu, care a scos din nimic toate obiectele, pentru ca fiecare, tinzînd spre El, să-și găsească perfecțiunea. În esența divină, substanțele, întîmplările, proprietățile lor și legăturile dintre ele coexistă, fără să fie posibilă distingerea lor” (E.A. Panaitescu). “Care pe Neptun l-a făcut să se mire de umbra lui Argo: Argo, care îi transporta pe Iason și tovarășii săi din Grecia spre Colchida, pentru a dobîndi Lîna de Aur, a fost prima navă care a traversat marea (în 1223 î.Cr., după cronologia medievală), stîrnind cu umbra sa uimirea lui Neptun, zeul mării. Viziunea lui Dumnezeu a durat o clipă, dar mintea Poetului s-a prăbușit în sine însăși, încît nu-și mai amintește nimic, de parcă s-ar fi scufundat în abisul vremii. Expediția lui Argo, la originile omenirii, mai ajunge încă la noi, după douăzeci și cinci de secole (observați cum Dante o evocă eficient, descriind nu nava, ci uimirea lui Neptun), pe cînd din viziunea sa nu-și amintește decît blîndețea emoției. Această fabuloasă evocare nu contravine, cum i s-a părut lui Casella, «limpezimii conceptului și clarității sentimentului», ci transpune povestirea sfintei viziuni în atmosfera miturilor foarte vechi, «da, poate cu o ușoară deviere de la sentimentul strict religios, dar cu o sugestivă potențare a sensului legendar al viziunii înseși» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_17

«Astfel mintea mea, toată oprită, privea fixă, nemișcată și atentă, și mereu de-a vedea era aprinsă. La acea lumină astfel devii, că nemaiprivirea ei de dragul altei vedenii e imposibil să fie primită» (v. 97-102). Mintea uimită a peregrinului examina cu încordare esența divină. Desprinderea privirii omenești de la strălucirea ei devine cu neputință. “Așa cum marea a admirat umbra navei care pentru prima dată a străbătut-o și pînă azi continuă s-o admire, după atîtea secole, la fel mintea mea rămînea înțepenită și hotărîtă să admire taina esenței divine” (N. Sapegno). “Fixă, nemișcată și atentă: cele trei adjective, deși se referă gramatical la cuvîntul mintea, de fapt îl zugrăvesc pe Dante: fix cu ochii, nemișcat cu trupul, atent cu mintea” (Porena).

Pd_XXXIII_18

«căci binele, care e ținta voinței, e tot cuprins în ea; și-n afara ei e incomplet ceea ce acolo-i perfect. De-acum îmi va fi mai scurtă vorba, din cîte-mi amintesc, decît a unui prunc ce-și udă încă limba de țîță» (v. 103-108). Voința omenească tinde spre binele care este pe deplin cuprins în esența divină. În afara divinității, orice perfecțiune se știrbește. Ultimele amintiri ale peregrinului vor fi de-acum redate mai succint decît gînguritul unui copilaș. “Dacă voința noastră tinde spre bine, și dacă binele absolut este Dumnezeu, nu putem să nu ne uităm spre El; care este perfecțiunea absolută și are în sine modelul perfect al tuturor lucrurilor. Tot ceea ce devine obiectul dorinței noastre, avînd în vedere imperfecțiunea lui mai mare sau mai mică, este o copie imperfectă și limitată a modelului cuprins în Dumnezeu. Dacă, așadar, fericirea sau beatitudinea stă în viziunea lui Dumnezeu (…), în afara acestei viziuni nu există o satisfacție deplină și mulțumitoare” (T. Di Salvo). “Îmi va fi mai scurtă vorba: după cel dintîi moment al viziunii, vine acum al doilea, de asemeni introdus de o declarație despre neputința de-a o exprima; la fel se va întîmpla în a treia repriză (v. 121-123), trecînd, ca în cadrul unui concurs, una în fața celeilalte, desăvîrșirea celor văzute și neputința limbii omenești de-a o exprima” (Chiavacci Leonardi).

isus_in_lume

Iubirea mișcă soarele și stelele (5)

Pd_XXXIII_13

«căci, întoarsă cumva în memoria mea și răsunînd puțin în aceste versuri, mai bine se va pricepe izbînda ta. Eu cred, de ascuțimea razei vii ce-am îndurat, că m-aș fi rătăcit, dacă ochii mei de pe ea s-ar fi dezlipit» (v. 73-78). Slava divină, readusă în amintirea poetului și exprimată în versuri, își va sublinia mai bine măreția asupra tuturor creaturilor. Lumina lui Dumnezeu era atît de intensă încît probabil că peregrinul ar fi orbit, dacă și-ar fi desprins de acolo privirile. “Fenomenul are doar puține asemănări cu ceea ce se produce cînd ochiul omului întîlnește lumina soarelui: ea îl orbește, însă cea divină, după ce credinciosul depășește primul moment de rătăcire, provocată de impactul dintre o putere finită și o forță infinită, face privirea mai puternică și mai pătrunzătoare. Crește, nu se atenuează și nu dispare, puterea vederii unui duh fericit (sau a celui care, ca Dante, trăiește aceeași condiție), dacă este străpunsă de lumina întăritoare a divinității. Sigur că Dante n-ar fi văzut nimic, și-ar fi pierdut vederea adevărată, aceea etică și religioasă, dacă și-ar fi smuls privirile de la Dumnezeu: în afara lui Dumnezeu se află orbirea, pe cînd în el simțurile, inclusiv acela al vederii, cel mai nobil dintre toate, se îmbogățesc, se întăresc și se ascut” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_14

«Și-mi amintesc c-am fost mai îndrăzneț de aceea s-o susțin, încît mi-am unit văzul cu valoarea infinită. Oh, har abundent prin care am cutezat să-mi înfig privirea în lumina eternă, încît vederea mi-am vlăguit-o!» (v. 79-84). Din acest motiv, a sporit îndrăzneala călătorului de a-și fixa ochii în lumina sclipitoare, pînă la identificarea totală cu puterea infinită a lui Dumnezeu, chiar cu riscul de a-și șubrezi vederea. “Toată ultima parte a cîntului se desfășoară în episoade dramatice, constituite din etape succesive ale viziunii și urmate de un acompaniament liric, care este chiar comentariul acelor episoade, unde, alături de înălțarea mulțumirii față de Dumnezeu, se exprimă sentimentul Poetului, «neliniștea de a spune și spaima de a nu putea și totuși îndrăzneala de a spune» (Del Lungo). Începutul dramatic este constituit de invazia luminii divine care, spre deosebire de lumina solară ce orbește, fortifică ochiul și-l face capabil de o mai bună contemplare (versurile 76-81). «Aici stă miza dramei: urmarea nu va fi decît dezvoltarea acestui moment. Simțiți suferința provocată de raza care pătrunde, perforează pupilele muritoare ale lui Dante; dar, în fața acestei invazii, Dante nu cedează, nu se îngrozește, nu se aneantizează (atitudinea lui este, așadar, opusă celei a misticului, care se abandonează pe seama tainei divine); printr-o fulgerătoare hotărîre de voință, el reacționează, îndrăznind să susțină, cu ochii deschiși, lumina orbitoare. Și la această îndrăzneală răspunde imediat răsplata: ochii săi, străbătînd prin lumină, văd esența divină» (Chimenz). După acest prolog al dramei sacre, vine comentariul liric din versurile 82-84 unde, la curajoasa și bucuroasa conștiință a primei victorii se adaugă sentimentul de recunoștință” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_15

«În adîncul ei am văzut că se includ, legate cu iubire într-un volum, cele ce prin univers sînt despărțite; substanțe și accidente și-nsușirile lor, aproape topite laolaltă, astfel că tot ce spun eu e doar o palidă lumină» (v. 85-90). În adîncimea strălucirii divine se regăsește sinteza universului, legată prin intermediul iubirii: toate conținuturile și toate elementele întîmplătoare, precum și raporturile dintre ele, cu felul lor de a acționa, sînt atît de armonios împletite în esența lui Dumnezeu, încît cuvintele poetice redau doar în mod palid un asemenea miracol. “De parcă ar spune: universul poate fi pe deplin înțeles numai în unitatea sa, unde ceea ce este substanțial și ceea ce este doar accidental, contingent, esențele lucrurilor și modalitățile lor de comportare se întrepătrund, devin un singur lucru” (U. Bosco). “Cu alte cuvinte: doar Dumnezeu este unitate și doar Dumnezeu este garanția de unitate pentru toate ființele care compun universul” (T. Di Salvo).

Battistero_Padova

Iubirea mișcă soarele și stelele (4)

Pd_XXXIII_10

«De aici încolo vederea mi-a fost mai mare decît vorba, care la asemenea viziune cedează și cedează memoria la atîta exces. Cum e acela care visînd vede și după vis rămîne cu toată patima imprimată, iar altceva în minte nu-i revine» (v. 55-60). Puterea privirii lui Dante a crescut mai mult decît poate să exprime prin cuvinte și nici memoria lui nu rezistă la o asemenea abundență. A avut sentimentul omului trezit din vis, care mai păstrează doar zbuciumul emoției, în lipsa faptelor. “După rugăciunea adresată Sfintei Fecioare, figura Sfîntului Bernard – la fel ca aceea cu care Poetul s-a pomenit alături, în clipa cînd Beatrice a dispărut, surîzătoare ca atunci cu un zîmbet patern, gata de-a înlătura din sufletul discipolului orice șovăială, orice rătăcire – rămîne doar o clipă alături de Dante, de-acum pregătit pentru contemplarea lui Dumnezeu. După ce și-a îndeplinit datoria, sfîntul dispare, iar dispariția lui marchează, totodată, momentul desprinderii lui Dante de tot ce nu este viziune a lui Dumnezeu. Începe aici partea a doua a cîntului, dominată de două motive: caracterul sublim al viziunii, care atrage asupra sa tot sufletul lui Dante, și neliniștea sufletului, care în clipa aceea se străduiește – zadarnic – să regăsească viziunea ce i-a fost oferită, neizbutind decît să fixeze sentimentul acelui exces, al acelei mărimi mai presus de orice capacitate omenească. Faptul că vorba și memoria au fost învinse de intensitatea viziunii Paradisului s-a exprimat încă de la începutul celei de-a treia cantice (senzația de inefabil fiind însăși temelia poeziei din Paradis), dar, uneori, a fost prezentă conștiința depășirii încă posibile, amintirea unei trăsături încă pămîntești: dorințe, patimi, polemică, doctrină etc. Aici ajungem deja la caracterul absolut al inefabilului. Sapegno, sintetizînd judecata multor critici, în legătură cu partea a doua a cîntului XXXIII, scrie astfel: «Tensiunea dramatică din aceste pagini finale ale poemului… se determină în contrastul dintre mîndra maiestate a temei și conștiința puterii insuficiente de-a o exprima prin cuvinte omenești. În această conștiință, care se reafirmă punctual, voința încordată de a vedea își resimte ultima limită, dar totodată regăsește îndemnul spre încă un efort, spre un elan mai mare. Poezia aici nu se află, și nu s-ar putea afla, în reprezentarea materială a unei realități, care se află dincolo de orice zugrăvire sensibilă și pe care Dante însuși nu încetează s-o declare inefabilă (…). Este limpede că imaginile sau definițiile de care Dante se slujește, pentru a da o idee despre obiectul viziunii sale, nu sînt mai mult decît sugestii și stimuli ai ilustrării acestei drame a inteligenței, valabile doar prin resturile emoționale, astfel că ea reușește să supraviețuiască, sub forma unei experiențe exaltante (versurile 58-66). Dar accentul poetic insistă, firește, nu pe aluziile vagi și provizorii privind reprezentarea, ci pe prezența îndîrjită a protagonistului, pe versurile care exprimă tema eroică a luptei sale și a triumfului său parțial (v. 52-54, 67-75, 79-84, 97-99, 133-138), într-un ritm de epopee solemnă, unde chiar și notele melancolice răsună măreț și inclusiv declarațiile de neputință artistică și de umilă renunțare se colorează într-o lumină mîndră de poveste antică (v. 94-96)»” (E.A. Panaitescu). “Poezia din ultima parte a cîntului se află în această dramatică voință de-a relata și a reprezenta, de-a da expresie pentru ceea ce, conform învățăturii religioase, este inexprimabil, de-a coborî infinitul divin în finitudinea cuvîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_11

«așa sînt eu, căci aproape toată mi se stinge viziunea și încă-mi picură-n inimă dulceața din ea născută. Astfel neaua la soare se topește; astfel în vînt, pe frunzele ușoare, se pierdea sentința de la Sibila» (v. 61-66). Conținutul viziunii i-a dispărut între timp, iar Dante a rămas cu fericirea infinită, care încă i se prelinge în suflet. La fel se destramă zăpada în razele soarelui, la fel se risipesc frunzele cu vorbele scrise de Sibila, în bătaia vîntului. “Pentru acea dispariție a viziunii sale din memorie, Dante formulează două comparații, una din lumea fizică și una din cea mitologică: natura și mintea omului oferă astfel imaginea acelui misterios eveniment” (Chiavacci Leonardi). “Sentința de la Sibila: Sibila își scria răspunsurile enigmatice pe frunze, risipite îndată de vîntul ce pătrundea în peștera ei (Virgiliu, Eneida III, 441-452), încît nu rămîneau decît cuvinte răzlețe, confuze, cu semnificații ascunse. Versurile 58-66 pot fi considerate nodul central al cîntului XXXIII, fiindcă Poetul încearcă să-și definească viziunea: nu conținutul ei, ci ceea ce a rămas din ea foarte viu, actual, etern, în inima sa: amintirea impresiei sau, cum spune el, a patimii, cu un latinism avînd o adîncime de semnificație și o valoare sentimentală pe care n-o redă nici un cuvînt modern. Această încercare își găsește justificarea într-un pasaj din Sfîntul Toma, pe cînd vorbea despre Sfîntul Pavel care, răpit fiind în al treilea cer, a văzut esența lui Dumnezeu. Toma afirmă că «după ce a încetat s-o vadă, și-a amintit acele lucruri, pe care în viziunea lui le-a găsit… rămase, după împlinirea faptei, în straiele gîndirii sale», deși «nu putea nici gîndi tot ce-a cunoscut, nici exprima cu vorbe» (Summa Theologica II, II, CLXXV, 4). La această uimitoare experiență psihologică – un extaz ce-a lăsat în urmă o candoare nedefinită, o uimire bucuroasă – se adaptează perfect stilul. Precizia observării unei fapte omenești (cum e acela care visînd vede) este imediat transfigurată în rarefierea cuvintelor (altceva în minte nu-i revine), caracterul concret al referințelor precise (așa sînt eu) se destramă și se pierde în încîntarea muzicală a unor expresii (încă-mi picură… dulceața din ea născută)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_12

«Oh, supremă lumină ce-așa te înalți peste gîndurile muritoare, minții mele redă-i o fărîmă din felul cum apăreai și fă-mi graiul așa viguros, ca măcar o scînteie din slava ta să pot lăsa pentru lumea viitoare» (v. 67-72). Lumina lui Dumnezeu, mai presus de toate mințile omenești, este implorată să restituie un fragment din aspectul în care i s-a înfățișat peregrinului și să dăruiască vorba înzestrată pentru a o exprima, în folosul posterității. “Nu din vanitate de poet care, primul și unicul, s-ar fi putut făli cu exprimarea inexprimabilului, cere Dante harul unui cuvînt excepțional de convingător și reprezentativ, ci pentru a face mai ușoară opera de reconstruire a conștiinței oamenilor, prin intermediul versurilor din care ar trebui să reiasă mai eficient puterea infinită și măreția lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Să pot lăsa pentru lumea viitoare: expresia aici folosită îl dezvăluie pe omul care știe că a ajuns la capătul vieții, conștient că aceste ultime versuri ale sale vor fi citite după moartea lui, timp de mai multe secole. Verbul respectiv – să pot lăsa – face din acest cînt aproape un testament, darul lui cel mai prețios, lăsat de Dante oamenilor” (Chiavacci Leonardi).

Maestro_spagnolo

Rugăciunea către Beatrice (8)

Pd_XXXI_22

«Am văzut atunci că la jocurile și cîntările lor zîmbea o frumusețe, ce voioșie trezea în ochii tuturor sfinților. Și de-aș avea în vorbe atîta bogăție cîtă în închipuire, n-aș cuteza deloc să-ncerc deliciul ei» (v. 133-138). La bucuria îngerilor și a sufletelor mîntuite, Fecioara Maria răspunde cu zîmbetul și frumusețea ei, ce le desfătau privirile. Chiar avînd talentul expresiei la fel de dezvoltat ca puterea amintirii, poetul n-ar îndrăzni să expună cele văzute. “Jocurile, adică dansul în zbor, și cîntările, vag indicate, sînt formele prin care se exprimă bucuria îngerilor în fața Mariei. Acum Dante vede în sfîrșit chipul ei, dar acesta apare în cadrul versului doar ca o frumusețe zîmbitoare; la rîndul ei, frumusețea devine voioșie, aproape înmulțindu-se în ochii tuturor sfinților din jurul ei și care își ațintesc privirile asupra ei. Toată terțina este un miracol de indeterminare și ușurință expresivă, unde orice corporalitate parcă se dizolvă” (Chiavacci Leonardi). “Încă o admitere a situației inefabile: născută din recunoașterea disproporției dintre capacitatea văzului și capacitatea de a reproduce experiența contemplativă în cuvinte sau imagini” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_23

«Bernard, cum mi-a văzut ochii în dogoarea caldă drepți și atenți, pe ai săi cu atîta iubire i-a îndreptat spre ea, încît pe ai mei s-o privesc i-a făcut mai arzători» (v. 139-142). Sfîntul Bernard, după ce s-a încredințat că privirile lui Dante se îndreaptă spre ținta dorită, s-a adîncit în propria sa admirație extatică. Aceasta l-a determinat pe poet să-i urmeze exemplul. “Călăuza a văzut că și-a îndeplinit prima datorie, de a conduce privirea lui Dante pînă la Fecioara Maria. (…) Liber să revină la contemplarea sa iubitoare, sfîntul își îndreaptă din nou ochii spre Maria, cu o dragoste așa de intensă, încît îl face pe Dante încă mai avid de contemplație” (Chiavacci Leonardi).

isus_in_lume

Cetatea rozei eterne (6)

Pd_XXX_16

«Și cum din ea au sorbit genele mele, astfel din lungă mi s-a părut a deveni rotundă. Apoi, ca oamenii ascunși sub mască, ce par altfel ca înainte, dacă-și leapădă cealaltă imagine, sub care au dispărut, astfel mi s-au preschimbat în mai mari sărbători florile și fulgerele, încît am văzut ambele oștiri ale cerului cu limpezime» (v. 88-96). Îndată ce ochii i-au sorbit din undele sfinte, călătorul a văzut că rîul și-a schimbat forma. La fel ca persoanele ce-și aruncă masca și își dezvăluie o altă înfățișare, florile și limbile de foc s-au transformat brusc, lăsînd să se vadă îngerii și duhurile fericite. “Cu alte cuvinte: viziunea nesigură de adineaori, cu flori și flăcări, acum cînd puterea văzului s-a întărit prin intervenția harului, acea viziune, care era ca a omului de sub mască, se precizează în dimensiunile ei reale, iar ceea ce mai înainte apărea alăturat în mod confuz, deși frumos, se precizează în două curți diferite. Însă nu lucrurile se schimbaseră: transmutarea, pe care atît de mult insistau misticii și care la ei dobîndea aspectul unei răsturnări antropologice, este a poetului, care trece de la deficiență și imperfecțiune la satisfacție și perfecțiune. Pe această cale, sugerată de mistici, poetul își recucerește adevăratul chip, capacitățile sale efective, inclusiv văzul, care mai înainte se aflase la originea păcatului, care e mereu un văl ce atenuează sau retează puterile omului” (T. Di Salvo). “Din lungă: lungimea rîului i s-a părut că se schimbă într-o figură circulară. Extraordinară transformare, unde se frîng legile geometriei. Spațiul omenesc este depășit, la fel ca timpul. Este începutul viziunii noi și mai adevărate, care se pregătește și se desfășoară treptat. Forma circulară este primul lucru ce-i apare privirii, după ce s-a schimbat calitatea vederii, cum s-a spus. Ea înseamnă, ca totdeauna, eternitatea, întrucît nu are început și sfîrșit. Și este prima caracteristică a fericirii divine” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_17

«Oh, splendoare a lui Dumnezeu, prin care am văzut înalta izbîndă a împărăției adevărate, dă-mi virtutea de-a spune cum am văzut-o! Lumină-i acolo sus ce-l face vizibil pe creator acelei creaturi ce doar în vederea lui își află pacea» (v. 97-102). Harul divin, care i-a permis să vadă realitățile Paradisului, este invocat de poet în ajutor, ca să poată exprima cele văzute. În Empireu există o lumină ce-l revelează pe Dumnezeu în fața îngerilor și a duhurilor, ce-și găsesc în El împăcarea. “Dante își simte sufletul plin de exaltare, care îi provine din faptul că a ajuns la contemplarea îngerilor și a duhurilor fericite, că a sosit așadar în adevăratul Paradis, printr-un privilegiu cu siguranță neoferit altor oameni: de aici exclamația celui care nu-și poate exprima decît propria uimire și nu știe să-și comunice altfel recunoștința pentru ceea ce l-a condus așa departe. Însă harul dăruit nu este acela total, care se concretizează în viziunea divinității: de aici invocarea acestui har și a celuilalt, suprem, de-a le putea spune oamenilor, în cuvinte precise și complete, realitatea Paradisului” (T. Di Salvo). “Vidi (am văzut), repetat de trei ori în cadrul rimei, punctează condiția experienței dantești, ce poate fi considerată mistică: prin ea, omul izbutește să ajungă vizual pînă la totalitate și infinit și trăiește în cadrul unei realități negate calității sale pămîntești. Sufletul, spunea Hugo de Saint Victor, are trei ochi, dar numai cel al contemplației este în măsură să-l vadă pe Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Iar la acest rezultat omul ajunge cu ajutorul credinței sau al harului: «credința este necesară ca să se accepte prin intermediul ei lucrurile ce nu se văd și există în noi, acele lucruri care încă nu sînt prezente în cadrul viziunii»” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_18

«Ea se-ntinde în figură de cerc, încît a sa circumferință i-ar fi soarelui prea largă centură. Se face din rază toată înfățișarea ei, răsfrîntă-n vîrful Primului Mobil, ce-și ia de-aici viața și putința» (v. 103-108). Lumina din Empireu, care din lungimea ei a devenit rotundă, este mai cuprinzătoare decît mărimea soarelui. Ea, care provine din lumina lui Dumnezeu, se reflectă asupra celui mai amplu cer, al nouălea, care la rîndul său o transmite spre celelalte, astfel răspîndindu-se viața și virtutea divină. “Rîul de lumină, după ce-a căpătat formă circulară, se desprinde cu totul într-o rază, așadar este lumină pură, doar lumină, ce-și transmite puterea și influența asupra Primului Mobil; prin această putere, ce derivă din lumină, din rază, din Dumnezeu, cerurile se rotesc și tot universul este condus de legea ordinii” (T. Di Salvo). “Ca în alte părți, descriindu-și călătoria, Dante dă o aparență de precizie științifică unor fenomene născute din fantezia sa, cum e această rază care, coborînd de la Dumnezeu, se reflectă ca într-o oglindă în punctul culminant al cerului Cristalin și formează cercul imens de lumină, mai mare decît soarele. Totuși imaginația nu este gratuită, fiindcă în punctul unde raza se reflectă în Cristalin este cumva ușor umbrită legătura dintre corporal și incorporal, și chiar acolo incorporalul devine vizibil: de parcă ar spune că actul de creație al lui Dumnezeu coincide cu însăși vizibilitatea sa” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bizantina1

Cetatea rozei eterne (3)

Pd_XXX_7

«cu ținuta și vocea de călăuză grăbită a reînceput: ‘Noi am ieșit din trupul mai mare la cerul ce-i pură lumină: lumină a minții, plină de iubire; iubire de adevăratul bine, plin de bucurie; bucurie ce întrece orice duioșie» (v. 37-42). Beatrice îl informează că tocmai au părăsit cele nouă ceruri din jurul Pămîntului și au pătruns în Empireu, pe care îl descrie succint. “Din Primul Mobil, al nouălea și cel mai amplu dintre cerurile materiale (Paradis XXVIII, 64 sqq.), Dante și Beatrice urcă în Empireu, cerul fără materie sau spațiu, ci doar cu lumină, care se datorează faptului că este reședința lui Dumnezeu, iar această lumină nu este «foc sau ardoare materială, ci spirituală, fiindcă este iubire sfîntă sau caritate» (Epistola XIII, 67-68). Lumina din Empireu provine din mintea lui Dumnezeu, care domnește peste toate cele create (Paradis XXVII, 109-110); ea, departe de a fi de o răceală intelectuală, este în măsură să aprindă o iubire fierbinte (Paradis XXVII, 110-111). Această iubire nu se îndreaptă spre un bine limitat și relativ, ci spre Binele infinit și absolut, spre Dumnezeu, de la care provine, pentru o creatură, bucuria de-a se uni cu Creatorul său, bucurie ce depășește orice satisfacție omenească. Beatrice, cu ținuta și vocea de călăuză grăbită, după acea vibrantă precizare, noi am ieșit din trupul mai mare, ne deschide porțile spre o experiență infinită, iar Dante, printr-o singură terțină, «introdusă de un vers foarte citat și de sugestivă frumusețe, concentrează într-o serie de consecințe faptele și noțiunile care înconjoară ideea de Dumnezeu» (Mattalia). La această coerență tematică se adaugă un intensificat crescendo ritmic, o rigidă înlănțuire sintactică, ce-l obligă pe cititor «să includă într-o singură respirație întreaga terțină» (Guidubaldi). Același critic, comparînd aceste versuri cu pasajul citat adineaori din Epistola XIII, arată că Dante, în configurarea Empireului, apărea acolo ca «un enunțător rece de presupuneri științifice luate de la alții» și încredințate «unei coordonări adversative și relative lipsite de preocupări unitare», pe cînd acum viziunea lui este pătrunsă de o animație lirică lipsită de precedent. De la fragmentarismul teoretic al acelei pagini, «se trece la o viziune de ansamblu, atît de marcată de omogenitate intrinsecă, încît legătura terținei rimate nu mai este suficientă; e nevoie de o subliniere cu totul excepțională: invenția metrică, prin care cititorul este obligat să proiecteze» fiecare cuvînt final în cuvîntul inițial din versul următor, încît ele se află într-un ecou reciproc, «pentru a se revărsa prin ultimul vers în oceanul de duioșie, pentru care lumina și iubirea din primele două versuri sînt izvor nesecat»” (E.A. Panaitescu). “Lumină a minții, plină de iubire: pentru a se ajunge la acest vers răscolitor, ce parcă se aprinde în orizontul gol de la începutul cîntului și poartă cu sine marea terțină care definește Empireul, au fost necesare secole de gîndire și de limbaj omenesc. Noi găsim urmele acestei idei – ale unui cer de foc, care este chiar locul divinității, locul care conține universul – la cei mai vechi scriitori creștini, care o preiau din filosofia greacă. În cuvintele lui Dante – care deja descrie Empireul în Convivio și de mai multe ori face trimitere la el în Paradis –, el își dobîndește forma splendidă și perfectă, care anevoie se poate traduce în alți termeni. Este o lumină intelectuală (a minții), dar este umplută de iubire (plină de iubire); și această iubire pentru adevăratul bine este însoțită de cea mai mare bucurie, care depășește (întrece) orice duioșie omenească (dolzore este o formă provensală, răspîndită în poezia italiană din sec. al XIII-lea). Empireul coincide așadar cu lumina divină, prin care Dumnezeu devine inteligibil și permite să fie iubit, generînd fericirea perfectă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_8

«Aici vei vedea cele două armate ale Paradisului, iar una în aspectele cum le vei vedea la ultima judecată’» (v. 43-45). Îngerii și duhurile fericite se află aici, în Empireu. Sufletele mîntuite ocupă aceleași poziții pe care le vor avea și la Judecata de Apoi. “În clipa cînd Dante propune imaginea definitivă a Paradisului, acesta îi apare – în consonanță cu convingerile sale (viața este o implicare activă, o autentică luptă) și cu atmosfera civilizației cavalerești, de la idealul căreia se revendică (bărbații, care ies în evidență, sînt cavaleri ce acționează pentru apărarea și în onoarea curții) – ca o imensă curte, populată de o armată de cavaleri, văzuți în implicarea lor activă, iar după victorie ca niște duhuri ce sărbătoresc triumful, în jurul împăratului lor” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_9

«Ca fulger brusc ce spulberă putințele vederii, încît lipsește ochiul de obiectele mai mari, astfel mi-a scăpărat în jur lumină vie; și m-a lăsat cuprins în atare văl cu scînteierea sa, că nimic nu mai zăream» (v. 46-51). Dante și-a pierdut brusc vederea, ca după lovitura unui fulger. “Imaginea viziunii divine, care apare pe neașteptate, în mod devastator și impetuos, ca un fulger, se găsea deja la mistici și indica, pe de o parte, apariția divinității, pe de altă parte, neputința și insuficiența omului: consecința era orbirea, o momentană pierdere a capacităților omenești, printre care vederea. Dar aceasta era o premisă pentru dobîndirea unei puteri, cu totul interioare, de a vedea cu limpezime și de-a se contopi cu divinitatea. Și trimiterea la lumina care îl învăluie pe cel vizat, creatura care cu ajutorul harului ajunge la viziunea fericirii, ține de literatură și, mai înainte, de concepția misticilor, ce insistau pe tema omului sărman și neputincios, care dobîndește siguranța și echilibrul doar în clipa cînd se desprinde complet de legăturile cu individualitatea sa și i se dăruiește lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Ca fulger brusc: îndată ce intră în Empireu, Dante este învăluit de o lumină care îl orbește. Orbirea este faza aproape obligatorie a itinerariului mistic (vezi peste puțin timp referința la Sfîntul Pavel), dar, ca de obicei la Dante, faptul se desfășoară de parcă ar fi în mod firesc necesar. Aici este semnul noii dimensiuni în care am intrat, care-l depășește pe om în mod absolut. Tot limbajul se transfigurează, în efortul de-a se adapta la această realitate supraomenească, exprimînd cele două aspecte ale sale: transcendența asupra omenescului și totodată deschiderea sa în fața omului. De aceea se înmulțesc cuvintele rare, latinismele, neologismele, cuprinse într-o expresie înflăcărată, dar niciodată ininteligibilă” (Chiavacci Leonardi). “Mi-a scăpărat în jur / Mi circunfulse: splendidul verb – care marchează centrul terținei – este un citat din Faptele Apostolilor (22, 6), unde e povestită viziunea Sfîntului Pavel: «subito de caelo circumfulsit me lux copiosa». În acest moment dificil, Dante caută ajutor pentru limbajul său, ca pentru a ne ajuta să credem lucruri incredibile și, la fel ca în alte părți, apelează la autoritatea Scripturii. Sfîntul Pavel a fost deja amintit de mai multe ori, sau citat, în Comedie, pentru analogia viziunii sale cu cea a lui Dante (I, 73-75; XXVI, 10-12; Inf. II, 28-30). Acum a sosit momentul în care analogia respectivă se realizează, iar acest verb ne-o declară și ne avertizează” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo1

Ierarhia îngerilor (8)

Pd_XXVIII_23

«Apoi în penultimele două cercuri voioase Principate și Arhangheli se rotesc; ultimul e tot din Îngeri în sărbătoare» (v. 124-126). A treia triadă include de asemeni trei categorii diferite de îngeri plini de bucurie pentru poziția privilegiată în care se află. “Ultimul așadar, cum reiese și din expresia Îngeri în sărbătoare, este al îngerilor propriu-ziși, avînd în vedere că se numesc în general îngeri toate creaturile angelice care formează cele nouă coruri, ce se împart în trei grupuri, fiecare cu cîte trei coruri” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_24

«Aceste cete în sus toate admiră și-n jos înving astfel că spre Dumnezeu sînt toate atrase și toate atrag. Iar Dionisie cu atîta dor s-a pus să contemple aceste cete că le-a numit și le-a deosebit ca mine» (v. 127-132). Îngerii împărțiți în nouă grupuri, de trei ori cîte trei, contemplă extaziați înălțimea lui Dumnezeu. Totodată ei își exercită în jos influența, asupra restului universului, pe care-l atrag spre viziunea Domnului. A existat un cercetător devotat al acestei tensiuni divine, Dionisie, care a descris deja ierarhiile divine. “Există o tensiune, ce caracterizează corurile îngerești și le face să se îndrepte de jos în sus, ca printr-o serie de atracții, spre contemplarea extatică a lui Dumnezeu. Și astfel, dacă sînt distincte, iar corurile îngerești de pe treptele mai înalte le atrag mai puternic pe cele de pe treptele mai joase, toate se reunesc în finalitatea identică spre care tind” (T. Di Salvo). “Evul Mediu îi atribuia lui Dionisie Areopagitul opera De coelesti hierarchia, în care este prezentată dispunerea corurilor îngerești, urmată de Grigore cel Mare în Homelia XXXIV și expusă acum de Dante. Ulterior în Convivio (II, V, 6), Dante și-a însușit dispunerea fixată de Sfîntul Grigore cel Mare (Moralia in Job XXXII, 48): serafimi, heruvimi, puteri; principi, virtuți, domnii; tronuri, arhangheli, îngeri” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVIII_25

«Dar Grigore apoi de el s-a desprins; așa că, îndată ce ochii și i-a deschis în acest cer, de sine însuși a rîs. Și dacă așa tainic adevăr l-a rostit muritorul pe pămînt, nu vreau să te miri; că cine l-a văzut aici sus i l-a descoperit, cu multe altele din adevărurile acestor cercuri’» (v. 133-139). Sfîntul Grigore cel Mare s-a îndepărtat de perspectiva lui Dionisie, dar apoi, ajungînd el însuși în Paradis, a zîmbit văzînd eroarea pe care a comis-o. Superioritatea perspectivei lui Dionisie i se datorează inspirației divine dăruite Sfîntului Pavel, care fiind încă viu, a putut să viziteze Paradisul și să-i comunice învățăcelului său tot adevărul despre dispunerea îngerilor. “În spatele surîsului schițat de Sfîntul Grigore se află și cel al lui Dante, care zîmbește de sine însuși și de greșeala sa, care l-a împins să accepte în Convivio (II, VI, 6) aceeași opinie a sfîntului” (T. Di Salvo). “Dionisie, în introducerea la De coelesti hierarchia, declară că ordinea corurilor îngerești i-a fost revelată de Sfîntul Pavel, după ce acesta a fost răpit în contemplația mistică pînă în al treilea cer (cf. Infern II, 28-30)” (E.A. Panaitescu).

Coppo_di_Marcovaldo

Scara spre cer (7)

Gherardino3

Pd_XXI_19

«Astfel m-au îngrădit vorbele sale, că am lăsat povestea și m-am mărginit să-ntreb smerit cine-a fost. ‘Între două țărmuri ale Italiei răsar, nu prea departe de patria ta, stînci așa înalte că tunetele răsună mai jos de ele» (v. 103-108). Curiozitatea nepotrivită a lui Dante a fost în acest mod retezată. Lui nu i-a mai rămas decît să întrebe identitatea colocutorului. “Și în această prezentare, ca și în cele pentru Sfîntul Francisc și Sfîntul Dominic, Dante fixează atenția asupra unui loc, cel care a văzut gloria sfîntului aici celebrat: nu locul unde s-a născut, ci mai curînd acela al activității sale contemplative și care-l leagă pe fericit de actuala sa condiție. (…) Încă o dată locurile se încarcă de simboluri religioase, de parcă ar include un destin, cu un raport între cel care trăiește acolo și duce o viață construită exemplar din punct de vedere religios și localitatea în sine tainică, avînd trăsăturile ce fac posibilă exercitarea unei anumite virtuți. Assisi era, la poalele muntelui, într-o poziție fertilă, un orient; Calaruega dăruia fertilitate din apus, ca un vînt de primăvară; muntele Catria, cu imensele sale întinderi de singurătate, era predestinat să găzduiască duhurile predispuse la dialogul senin cu divinitatea” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_20

«și fac o cocoașă numită Catria, sub care-i un schit sfînt, ce de-obicei e hărăzit doar închinării’. Astfel a reînceput a treia oară vorba; și apoi, urmînd, a zis: ‘Aici în slujba Domnului am arătat așa tărie» (v. 109-114). Duhul luminos îi povestește că s-a implicat în propagarea credinței într-o mănăstire aflată pe coama munților. “Catria: termen grecesc, folosit de Sfîntul Toma pentru a indica obligația specială de adorație, pe care omul i-o datorează lui Dumnezeu (Summa Theologica II, II, LXXXI, 1). Între Gubbio și Pergola, relieful mai înalt al Apeninilor umbro-marchigiani poartă numele de Catria. Pe coastele sale se înalță mănăstirea Santa Croce di Fonte Avellana, ce ține de ordinul camaldolez, întemeiat în 1012 de Sfîntul Romualdo (Paradis XXII, 49). Locul îi fusese oferit de un anumit Maldolo, care văzuse acolo în vis o scară, ce se înălța spre cer și pe care urca o mulțime îmbrăcată în alb. Vestea, consemnată de Luiso, este inclusă în Constituțiile fericitului Rodolfo, priorul de la Camaldoli în 1080. Îmbrăcați într-o sutană albă, călugării de la Fonte Avellana respectau cea mai aspră penitență și cea mai riguroasă liniște, trăind în chilii separate. O altă tradiție spune că Dante a fost găzduit la acest schit. În opinia lui Fallani, «descrierea exactă a locului, mărturia lui Boccaccio că Poetul ‘în munții de lîngă Urbino… a poposit cu onoare’, adică nu departe de schit, cunoașterea precisă a vieții și faptelor Sfîntului Petru Damian din Ravenna (Petrarca, după ceva vreme, n-a reușit să obțină vești decît scriindu-le acelorași călugări)… fac plauzibilă și întemeiată această tradiție»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_21

«că doar cu hrană din licoare de măsline ușor treceam caldul și gerul, bucuros de gînduri contemplative. Dădea rod bogat acel schit pentru aceste ceruri; și-acum s-a pustiit că tuturor trebuie să li se-arate» (v. 115-120). Vorbitorul a dus o viață smerită și contemplativă, într-o mănăstire plină de virtute. Rîvna creștină de-acolo s-a pierdut între timp. “Doar cu hrană: probabil se face aluzie la mîncarea din plante, hrană de post care era aproape exclusiv folosită de călugării de atunci, pe lîngă pîine și apă; ușurința expresiei și chiar sunetele din versul care nu numește concret vreo hrană, ci aproape o face să dispară în vălul lichid al fructului de măslin, face acel aliment atît de impalpabil încît e mai curînd spiritual decît trupesc” (Chiavacci Leonardi). “Sînt punctate trăsăturile esențiale ale vieții ascetice: ruperea de viața lumească și singurătatea care decurge de-aici, alimentația sărăcăcioasă, postirea constantă, marea capacitate de rezistență la aspectele climatice, deplina scufundare, cu toate simțurile, în viața trăită ca o contemplație. Și într-adevăr schiturile erau locuri care le impuneau călugărilor rigoare, putere de rezistență, dăruire absolută pentru idealul religios. De aceea erau propuse ca locuri de trai pentru pustnici extrem de polemici împotriva vieții duse atît de preoți, cît și de cetățenii de rînd: erau cel mai înalt exemplu de trai religios” (T. Di Salvo). “Dădea rod bogat: Sînt amintiți într-adevăr peste șaptezeci de călugări de la Fonte Avellana ilustrați prin sfințenie, care au trăit înainte de Petru Damian. Imaginea comunității creștine, ca o grădină ale cărei roade se culeg în ceruri, este evanghelică și revine adeseori în limbajul figurat al poemului” (Chiavacci Leonardi).

Maestro_catalano

Scara spre cer (5)

Pd_XXI_13

«nu o iubire mai mare m-a făcut mai grăbită; căci atîta și mai multă iubire-n sus fierbe, cum sclipirea ți-o arată. Ci înalta milă, ce ne face slujitori grăbiți la sfatul ce lumea o conduce, ne hărăzește-aici, cum vezi’» (v. 67-72). Toate duhurile fericite resimt o mare iubire față de Dante și îl ajută cu multă încîntare. Milostivenia divină este cea care le determină acțiunea caritativă. “Conceptul de bază este acela al distribuirii duhurilor în funcție de merite, care se traduc în diverse misiuni sau funcții și în recunoașterea diferită a meritelor. Așadar duhul care coboară alături de Dante și-i vorbește obține din partea lui Dumnezeu firește un har, care-l face mai fericit (de aici luminozitatea sporită), dar asta nu indică faptul că acel duh ar fi mai presus de altul în ceruri: altele pot avea o viață religioasă mai ferventă și prin urmare o fericire mai intensă, de aceea și manifestarea unei asemenea fericiri se concretizează într-o flacără mai încinsă. Există diverse trepte, după merite; și diverse funcții; duhului care acum i se adresează lui Dante îi revine misiunea, în mod tainic încredințată lui de Dumnezeu, de-a răspunde la întrebările pelerinului” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_14

«‘Văd bine’, am zis, ‘sfîntă lumină, cum libera iubire la curtea asta e de-ajuns spre a urma providența eternă; dar îmi pare greu de priceput de ce singură ai fost predestinată la această datorie printre consoarte’» (v. 73-78). Dante constată bunăvoința duhurilor fericite, izvorîtă din iubirea divină. Dar nu știe după ce criteriu sînt aleși cei trimiși să stea de vorbă cu el pentru a-i lămuri nepriceperile. “Ca de obicei în dialectica dialogurilor din lumea cealaltă, exigentul spirit dantesc nu se mulțumește cu un prim răspuns generic, ci insistă cu întrebări succesive, mai precise” (Chiavacci Leonardi). “Nu e vorba firește de o tragere la sorți a duhurilor: este ales de Dumnezeu acel duh pe care Dumnezeu însuși, cu voința lui tainică, îl consideră cel mai potrivit pentru misiunea specifică. Duhul are obligația de-a se supune și de-a executa: în asta constă fericirea sa. (…) Adevăratul om capabil de perfecțiune și fericire nu este rebelul, care revendică autonomia de judecată și acțiune, ci acela care îl iubește pe Dumnezeu și îl slujește. Ceea ce rebelii, creaturile marcate pe ascuns de Lucifer, numesc aservire e pentru creștin libertatea autentică, forța eliberatoare, în măsură să-l înalțe pe credincios la nivelul lui Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_15

«N-am terminat ultima vorbă, că din mijlocul ei și-a făcut lumina centru, rotindu-se ca o morișcă rapidă; apoi a răspuns iubirea ce stătea înăuntru: ‘Lumina divină asupra mea se ațintește, intrînd prin aceasta cu care mă-nfășor» (v. 79-84). Duhul fericit dansează rotindu-se, de bucurie că-i poate veni în ajutor. Apoi îi descrie acțiunea Harului divin, care pătrunde prin mantia de lumină care îl cuprinde. “N-am terminat: construcția exprimă suprapunerea unui gest peste celălalt, unul începînd înainte de terminarea celuilalt. Duhul parcă e nerăbdător să-și manifeste bucuria de-a putea răspunde, fiindcă a priceput deja gîndul care agită mintea lui Dante” (Chiavacci Leonardi). “Cu alte cuvinte: duhul pentru a-și exprima veselia ce decurge din întrebarea lui Dante, se rotește ciudat (pentru noi) în jurul propriei axe, într-un fel de dans circular; apoi afirmă că, dăruit de Har, se sublimează în asemenea măsură încît dobîndește puterea de-a se apropia de divinitate. Dar va adăuga îndată că, în ciuda acestui fapt, nu este în măsură să-i dea un răspuns limpede poetului: problema ridicată de el rămîne nerezolvată, fiindcă omul, chiar dacă a devenit duh fericit, nu poate depăși anumite limite” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Scara spre cer (4)

Pd_XXI_10

«Și eu am început: ‘Meritul nu mă face vrednic de răspunsul tău; dar pentru cea care să-ntreb îmi îngăduie, viață fericită ce stai ascunsă-n bucuria ta, fă-mi cunoscut motivul ce te-a adus așa aproape de mine» (v. 52-57). Dante, încurajat de Beatrice, își recunoaște nevrednicia. Totuși îl întreabă pe duhul fericit, ascuns în lumina care-l înfășoară, de ce s-a apropiat de ei. “Dacă eu nu sînt demn, prin meritele mele, de un răspuns al tău, te rog în numele celei ce-mi permite să te întreb – și așadar îmi face legitimă întrebarea” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_11

«și spune de ce tace în astă roată dulcea simfonie din Paradis, ce jos în altele răsună așa pioasă’» (v. 58-60). De asemeni vrea să știe de ce aici nu răsună cîntările de slavă, obișnuite în Paradis. “Două sînt așadar întrebările: de ce doar tu te-ai apropiat de mine și de ce aici nu aud cîntecul duhurilor fericite, care totuși se deslușea în cerurile precedente? Iar tonul destul de normal cu care sînt formulate nu pare să justifice intensitatea irezistibilă a poetului, dorința sa caldă de-a ști. De fapt Dante nu vrea neapărat să afle ce va spune duhul la ultima întrebare, ci prin prezentarea lui să profite de ocazie pentru a face o confruntare polemică între condiția duhurilor fericite și situația morală a Bisericii. Spre acest subiect tinde întîlnirea poetului cu spiritul contemplativ, care o clipă este extras din fericirea sa extaziată, pentru a fi dus înapoi pe pămînt, printre cardinali și prelați degenerați. Și acest episod, pregătit cu mare putere scenografică și cu trimitere la o dorință de nestăpînit, ține de grupul numeroaselor episoade în care Dante, ca un extraordinar mediator, stabilește un raport între ideal și realitate și poate aprecia degradarea acesteia din urmă, prin confruntarea cu lumea ideală, populată cu duhuri care sînt exemplificarea concretă a fidelității față de valorile înalte, pe care se sprijină toată istoria, care e mereu istoria lui Dumnezeu prin intermediul oamenilor” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_12

«‘Tu ai auz de muritor, ca și vederea’, mi-a răspuns; ‘de asta nu se cîntă aici, la fel cum Beatrice n-a zîmbit. Pe treptele scării sfinte atît am coborît doar pentru a te delecta cu vorba și lumina ce mă-nvăluie» (v. 61-66). Duhul strălucitor îl lămurește că simțurile omenești ale lui Dante sînt inadecvate pentru acest cer. El însuși s-a apropiat doar pentru a-i răspunde la întrebări. “Este o confirmare a limitelor care îl blochează mereu pe om: unele dintre aceste limite sînt depășite prin cuceriri succesive” (T. Di Salvo). “Nu există așadar motive personale (cum s-a întîmplat în cerul lui Marte), ci doar acela – valabil pentru toate duhurile fericite – de a veni în întîmpinarea dorințelor excepționalului pelerin, sărbătorindu-i venirea. Cu atît mai justificată va apărea prin urmare întrebarea lui Dante (de ce tocmai tu, dintre toți?), care introduce subiectul la care poetul vrea să ajungă” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo