Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: filosofie

Petalele rozei (4)

Pd_XXXII_10

«Regele prin care acest regat se odihnește în atîta iubire și plăcere că nici o voință mai multe nu dorește, mințile toate după aspectul său voios creîndu-le, după placul său cu har divers le dăruiește; și-aici e de-ajuns efectul» (v. 61-66). Dumnezeu – căruia i se datorează iubirea și bucuria ce domnesc în Empireu și îndestulează toate dorințele – atunci cînd a creat sufletele, le-a dăruit harul în mod diferit, după bunul său plac. Motivațiile sale constituie deja o taină divină, ce nu poate fi argumentată, ci doar constatată în evidența efectelor produse. “Bernard își desfășoară ultima lecție teologică din Paradis. Ea, observați cu atenție, reia două teme esențiale pentru ultima cantică: a ordinii din Paradis (de care depinde ordinea din întregul univers) și a predestinării, legată de elogierea lui Dumnezeu ca taină de har, putere și dreptate, în fața căreia rațiunea se închină cu respect (și-aici e de-ajuns efectul). În aceste terține dogma divină este prezentată, încă o dată, ca esență tainică, maiestate transcendentă și inaccesibilă, o afirmare repetată a profunzimii de nepătruns, care le neagă fericiților orice posibilitate de înțelegere. Dar, alături de acest sentiment epic, al măreției divine, își face loc o teologie mai intimă, mai afectuoasă: Dumnezeu este regele dintr-un regat infinit și etern, iar acest regat se odihnește în El, răsplătit cu iubire și bucurie, în eternitate, restituindu-i Creatorului său iubirea, pe care a primit-o de la el în clipa creației, cînd chipul misterios al lui Dumnezeu a părut a fi acela al unui tată afectuos (mințile toate după aspectul său voios creîndu-le)” (E.A. Panaitescu). “Firește că rezultatul este pozitiv și drept: copiii sînt cu toții mîntuiți, chiar dacă sînt divers distribuiți. Dumnezeu n-a comis nici un act de nedreptate. Sîntem privați doar de cunoașterea modalității care îl conduce în luarea deciziilor. Aceasta este și o reafirmare, s-ar zice cam seacă, a imposibilității omului de a cunoaște hotărîrile divine: e totodată un avertisment implicit ca omul să-și accepte limitele. În această supunere se află o mare parte din fericirea sa” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_11

«Iar asta adins și clar se spune în Sfînta Scriptură prin acei gemeni ce-n mamă s-au zbătut cu mînie. De aceea, după culoarea părului, cu asemenea har, înalta lumină se cuvine demn să-i încununeze» (v. 67-72). Se regăsește în Biblie exemplul înzestrării diferite cu har, chiar înainte de naștere, a celor doi frați. Diversitatea gemenilor era semnalată inclusiv de culoarea diferită a părului lor. La fel de diferit îi încununează harul divin pe toți copiii, înainte de nașterea lor. “Pentru a demonstra că Dumnezeu le dăruiește harul în mod diferit creaturilor sale, Dante recurge, a doua oară (cf. Paradis VIII, 130-131) la exemplul cu Esau și Iacob, cei doi gemeni născuți din Isaac și Rebeca. Încă dinainte de a se naște (așadar înainte de-a dobîndi calități sau defecte), Dumnezeu a stabilit ca Iacob să fie întemeietorul poporului ales, iar lui Esau să-i revină un rol de mai mică importanță (cf. Geneza 25, 20 sqq.; Maleahi 1, 2-3; Epistola către Romani 9, 11-13): astfel cei doi gemeni au început să lupte între ei, încă de cînd erau în burta mamei lor (Geneza 25, 22). Expresia după culoarea părului face aluzie la harul diferit, pe care Dumnezeu l-a dăruit lui Esau și Iacob: «după cum Domnului i-a plăcut ca Esau să aibă părul roșcat, iar Iacob părul negru (cf. Geneza 25, 25), la fel i-a plăcut să-i dăruiască mai mult har lui Iacob decît lui Esau» (Landino)” (E.A. Panaitescu). “Că afirmația precedentă este adevărată, chiar dacă inaccesibilă rațional, ne asigură Biblia. Și dacă ne-am întreba de ce Biblia trebuie considerată adevărată, creștinul ar răspunde: fiindcă este cartea dictată de Dumnezeu. Așadar sîntem trimiși de la o taină la alta” (T. Di Salvo).

Pd_XXXII_12

«Deci nu după merite pentru faptele lor sînt plasați pe trepte diferite, doar diferind în prima vigoare. Era de-ajuns în primele veacuri, cu neprihănirea, spre a obține izbăvirea, doar credința părinților» (v. 73-78). Copiii sînt repartizați în locuri diferite, în lumea de apoi, nu după calitățile sau defectele din viață, ci după harul care le-a fost atribuit. În prima etapă din istoria omenirii, definitorie era credința în Cristos a părinților copilului. “Nardi, bazîndu-se și pe o pagină din Convivio (IV, XXI, 4-10), recunoaște că «Dante a înțeles mai bine ca teologii din vremea sa că fiecare copil posedă, fie și doar în stare latentă, o individualitate și o personalitate proprie». Dumnezeu, răspîndindu-și harul în sufletele copiilor, respectă «caracterul psihologic diferit al fiecărui copil și personalitatea diversă, care se ascunde în mod potențial în fiecare dintre ei». În viziunea copiilor, plasați pe trepte diferite în roza albă a fericiților, nu după merite pentru faptele lor virtuoase, se observă, în opinia lui Nardi, o intuiție mult mai profundă decît a teologilor contemporani cu el «despre caracterul individual, unic și original al personalității. Fiecare suflet de copil, care se deschide spre lumină, este o mică lume nouă, cu sentimente și înclinații, care începe să se rotească în cerul duhurilor». Chiar dacă – afirmă criticul în concluzie – nu este posibil să-i cerem lui Dante o explicație și o justificare completă a conceptului dificil de personalitate și de individualitate originală, pe care doar gîndirea ulterioară a izbutit s-o dobîndească, trebuie totuși «să recunoaștem că nimeni dintre cei vechi n-a avut, despre valoarea spirituală a personalității, o intuiție mai puternică și mai adîncă decît el»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo1

Advertisements

Despre natura îngerilor (5)

Pd_XXIX_13

«Voi jos nu mergeți pe o singură cale filosofînd; atîta vă distrage iubirea de aparențe și gîndirea ei! Și asta una, aici sus, e îndurată cu mai puțină durere decît ascunderea divinei scripturi, sau răstălmăcirea ei» (v. 85-90). Filosofii urmăresc diverse căi, în cercetările lor, care de multe ori se abat de la adevăr, în favoarea iluziilor și a vanității personale. Aceste păcate de gîndire sînt însă mai puțin grave, decît cele ce urmăresc deformarea sau falsificarea mesajului biblic. “Intelectualul medieval, cum rezultă din această critică, adesea este un vanitos, care caută cu orice preț originalitatea și popularitatea. Dante poate că se gîndea la unii dintre numeroșii pseudo-teologi care, chiar dispunînd de o bună cultură, erau prea sensibili la aplauze, la imaginea mulțimilor impunătoare, care la biserică mergeau ca la o sărbătoare mondenă, spre a-l asculta pe marele predicator, ce le gîdila superficialitatea: uneori predica devenea un eveniment social, de la care lumea cuviincioasă nu trebuia și nu putea să se sustragă. De aici atacul următor, așa de puternic timbrat, împotriva predicatorilor purtători de aparențe și vanități. Adevăratul intelectual este severul Sfînt Bernardo, pe care-l vom întîlni curînd, sau Sfîntul Petru Damian, absorbit de construirea unei credințe riguroase, trăite cu fermitate eroică înăuntrul mănăstirilor uneori îndepărtate de centrele locuite, sau locuind în singurătatea unei case umile în oraș și gata de-a dovedi acolo adevăruri invidiate, ca Siger din Brabant (Parad. X, 139)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_14

«Lumea nu se gîndește cît sînge costă s-o semeni pe pămînt și cît e îndrăgit cel ce smerit se-apropie de ea. Doar spre a părea, oricare se străduiește și născocește; și astea-s tratate de predicatori, iar Evanghelia e omisă. Unul zice că luna s-a întors, la patimile lui Cristos, și s-a pus în drum fiindcă lumina soarelui jos n-a ajuns» (v. 91-99). Răspîndirea învățăturii lui Isus a presupus mari sacrificii (inclusiv de vieți omenești), care au fost uitate de cei care o răstălmăcesc. De cuvîntul Bibliei trebuie să ne apropiem cu smerenie. Însă predicatorii își expun doar propria aroganță și ascund mesajul sfînt, prin lansarea unor teorii fanteziste. “Amintirea supărătoare a disputelor filosofice inutile în jurul naturii îngerilor a tulburat (versurile 70-75) contemplarea senină a adevărului obținut cu greu, amestecînd, în sfera speculativă, tonul reproșului sever. Atunci cînd cercetarea Beatricei se deplasează, de la teologi și exegeți biblici, la predicatorii cărora le-a fost încredințată datoria de-a răspîndi cuvîntul adevărat al lui Dumnezeu, dojana se transformă în invectivă, iar invectiva se colorează în sarcasm amar, cum se întîmplă mereu la Dante, cînd polemica, din cîmpul cultural și filosofic, se transferă în cel moral-religios” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_15

«și minte, căci lumina s-a ascuns de la sine; de aceea în Spania și-n India, ca printre iudei, această eclipsă s-a văzut. N-are Florența atîția Lapi și Bindi cîte asemenea basme-n tot anul de la amvon sînt strigate încoace și-ncolo; iar mielușeii, care nu știu, se-ntorc de la pășune umflați de vînt și nu-i iartă necunoașterea pagubei» (v. 100-108). O ipoteză fictivă pune miracolul cosmic, produs la moartea lui Isus, pe seama unui fenomen astronomic neverosimil. Sînt pline bisericile de predici fanteziste, care prostesc mulțimea de credincioși, iar aceștia n-au nici o scuză pentru devierea de la calea cea dreaptă. “Beatrice precizează motivele invectivei sale, printr-un exemplu din discuțiile complicate ale predicatorilor. Întunericul care s-a întins pe neașteptate peste Pămînt, în clipa morții lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44), ar fi fost provocat de Luna care, părăsindu-și traseul obișnuit, s-ar fi întors din drum, plasîndu-se între Pămînt și Soare. Dacă ar fi fost așa, o asemenea eclipsă ar fi fost doar parțială, însă mărturiile din Evanghelii afirmă la unison că întunericul s-a răspîndit nu doar peste Palestina, ci peste tot Apusul (Spania) și Răsăritul (India). Să observăm că opinia împotriva căreia Dante polemizează cu atîta asprime este a Sfîntului Toma (Summa Theologica III, XLIX, 2)” (E.A. Panaitescu). “Lapi și Bindi: nume foarte răspîndite, în onomastica florentină de atunci, cum ar fi azi Rossi și Bianchi. Dar apropierea lui Lapi și Bindi de poveștile predicatorilor poate că vrea să indice că cele două nume, pe lîngă marea lor răspîndire, probabil că erau purtate de oameni nu tocmai respectabili, de plebei, oameni din popor, gata de-a se lăsa duși de nas și de-a da fuga plini de entuziasm la predicile unor bufoni urcați la amvon” (T. Di Salvo). “Sînt strigate: nu sînt pronunțate, ci sînt strigate. Verbul ne permite să zărim un predicator, care urlă și se agită, iar cu gesturile însoțește și subliniază bazaconiile pe care le zbiară, pentru a le face mai credibile” (T. Di Salvo).

Miniatura_romanica

Despre natura îngerilor (4)

Pd_XXIX_10

«Și nu vreau să te-ndoiești, ci să fii sigur că primirea harului este un merit, după cum iubirea ți-e deschisă. De-acuma roată-n acest sobor poți contempla destule, dacă vorbele mele au fost primite, fără vreun alt ajutor» (v. 64-69). Harul divin primit în Paradis depinde de intensitatea dorinței de a-l primi. După aceste explicații, Dante poate să înțeleagă prin contemplare cum stau lucrurile în Empireu. “Îndoiala, pe care Beatrice i-o atribuie lui Dante și de care vrea să-l scape, se referă la o dispută a teologilor, legată de prezența sau absența harului sfînt la îngeri, atunci cînd fidelitatea lor a fost pusă la încercare de către divinitate. Unii, ca Sfîntul Toma, îl acceptau; dar nu și Sfîntul Bonaventura (aici urmat de Dante). Care afirmă că dobîndirea harului, sau dăruirea harului, oferit de Dumnezeu în mod gratuit, este un merit, presupune una sau mai multe acțiuni meritorii, mereu în funcție de iubire, de dorința pe care o avem de a-l dobîndi” (T. Di Salvo). “Aici Beatrice ar putea să-și încheie discursul de angelologie. Continuă totuși, pentru a înfrunta subiectul memoriei îngerilor, iar sprijin i se oferă din unele interpretări neconvingătoare, pe care le dădeau anumiți teologi, care pe vremea lui Dante au stîrnit polemici. Se trece astfel la o altă parte a discursului despre îngeri și deja nu în tonuri de expunere, ci polemice, aproape ca un ecou al unei înfruntări, la care poetul se simțea obligat și care-l împingea să mediteze la erorile unor teologi, datorate interpretărilor greșite, informației și meditației insuficiente. Tema, care pare să aibă dimensiuni strict teologice, de data aceasta se apropie însă foarte mult de interesele omenești ale poetului și ale societății, inclusiv intelectuale, a vremii. Din om care observă și explică, Dante se face predicator sever, moralist afirmator de principii serioase și responsabilități intelectuale” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_11

«Dar cum pe pămînt în școlile voastre se citește că natura angelică pricepe și-și amintește și vrea, voi spune mai departe, ca să vezi adevăr curat ce-acolo jos se confundă, făcîndu-l echivoc în asemenea lectură» (v. 70-75). Totuși călăuza își continuă explicațiile: în școlile teologice și filosofice ale muritorilor se afirmă că îngerii sînt înzestrați cu inteligență, memorie și voință. Aceste lucruri trebuie lămurite. “Cu două expresii (în școlile voastre… făcîndu-l echivoc), unde este deja vizibil disprețul pentru disputele inutile sau înșelătoare (cf. invectiva din partea finală a cîntului), Beatrice se pregătește să demonteze cîteva poziții teologice ale vremii. Ele le atribuiau îngerilor toate însușirile sufletului omenesc, folosind în sens impropriu termenii de inteligență, memorie, voință” (E.A. Panaitescu). “Cu școlile voastre devine limpede trimiterea la școlile unde gustul subtilităților prevalează asupra esențialității: asemenea școli sînt departe de școala ideală, pe care și-o dorește Beatrice; de aici voastre, care presupune distanța, ironia și condamnarea, cum i se cuvine celui care, în loc să se întemeieze pe substanța religiei, se lasă pe seama afirmațiilor cu atît mai greșite, cu cît sînt pronunțate cu multă siguranță arogantă. Cuvîntul poetului parcă vrea să-i izbească și să-i stigmatizeze pe unii profesori încrezuți, pe care i-a cunoscut și i-a observat. Opoziția este acum între două tipuri de școli, sau două feluri de-a fi profesor; tema angelologică se îmbogățește pe cale polemică, printr-o aderență concretă la oameni care erau maeștri ai acestor subiecte teologice. «De aici tonul cîntului… devine mai colorat și viu: din rarefiat, corpolent; din sublim, pămîntesc; din calm și doctrinar, iritat și caricatural» (Chimenz)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_12

«Aceste substanțe, după ce s-au bucurat de chipul lui Dumnezeu, nu și-au întors fața de la el, de care nimic nu se-ascunde: de aceea n-au vederea împiedicată de alt obiect și de aceea nu trebuie să-și readucă în minte un concept uitat; acolo jos, fără a dormi, lumea visează, crezînd și necrezînd că spune adevărul; dar la una e mai multă vină și mai mare rușine» (v. 76-84). Îngerii, cunoscînd fericirea viziunii lui Dumnezeu, nu și-au mai desprins privirile de la el. Pe chipul lui Dumnezeu toate apar într-un prezent etern, ce poate fi contemplat de către îngeri. Așadar ei n-au nevoie de memorie, pentru a-și aminti lucruri ce le stau la îndemînă. Situația lor e diferită de a oamenilor, care vorbesc din amintiri (lumea visează). Unii învățători își expun cunoștințele cu bune intenții, însă alții o fac cu rea-credință (mai multă vină și mai mare rușine). “Dintre cele trei capacități atribuite în mod greșit îngerilor, Dante o analizează complet doar pe cea a memoriei: îngerii, contemplîndu-l pe Dumnezeu, în care se află și trecutul, nu au nevoie să-și amintească: vederea lor, ațintită în lumina eternă, este fixă, nu se poate schimba, e fără nevoia de-a trece de la un concept la altul (versurile 79-81), cum li se întîmplă în schimb oamenilor. Nardi amintește, în legătură cu asta, că Dante se îndepărtează aici nu doar de doctrina Sfîntului Albert cel Mare și a altor scolastici, dar și de a Sfîntului Toma” (E.A. Panaitescu). “Afirmația lui Dante că îngerii n-au memorie – întrucît pentru ei orice timp este simultan prezent și așadar ei nu resimt îndepărtarea în timp, care le este proprie oamenilor (aceștia pe bună dreptate vorbesc de trecut și istorie, de viitor și profeție) și nu pot deosebi trecutul de prezent și prezentul de viitor – pare să nu fi existat la nici un alt filosof sau teolog medieval. Dar tot pasajul parcă duce nu atît la ideea lipsei de memorie a îngerilor, aici prezentată ca un fapt evident, cît la polemica împotriva profesorilor superficiali, narcisiști, complăcuți cu ei înșiși, pe care nu-i interesează neapărat subiectul dezbaterii, ci etalarea propriei subtilități. «Ceea ce condamnă Dante este zădărnicia anumitor discuții și buna credință mai mare sau mai mică, pe care o dovedesc unii ‘crezînd și necrezînd a spune adevărul’; asemenea discuții și înverșunări, pe care le arată spiritele gregare din diverse școli, nu sînt stimulate de iubirea pentru adevăr, ci de ‘iubirea pentru aparențe și propria gîndire’» (B. Nardi)” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Despre natura îngerilor (2)

Pd_XXIX_4

«Și cum prin sticlă, ambră sau cristal așa străluce raza, că-ntre sosire și deplină ființă nu are interval, astfel triforma zămislire a domnului său, în ființa sa a radiat laolaltă, fără deosebire, la ivire» (v. 25-30). De la Dumnezeu, din gîndirea sa, au țîșnit ca o undă și s-au creat îngerii, cerurile și materia (triforma zămislire), instantaneu, așa cum prin materialele transparente trece fulgerător raza de lumină. “Este o reafirmare a principiului atemporalității și eternității lui Dumnezeu, care acționează nu de-a lungul unei linii constituite din numeroase puncte, adică divizibilă temporal și secționabilă și măsurabilă, ci în interiorul unui punct indivizivil și totodată simultan” (T. Di Salvo). “Sticlă, ambră sau cristal: corpurile transparente aduse ca exemplu sînt nu întîmplător în număr de trei: ele îi corespund triformei zămisliri a arcului cu trei coarde, adică reflectării universului în imaginea Treimii creatoare” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_5

«Laolaltă au fost create rîndul și rostul substanțelor; iar acelea, produse-n act pur, au fost în vîrful lumii; puterea pură a ocupat partea de jos; la mijloc a strîns puterea asemenea nod, ce-n veci nu se deznoadă» (v. 31-36). Totodată s-a stabilit și locul pe care-l vor ocupa cele trei tipuri de creație divină: îngerii sus în Empireu, materia în partea de jos, cerurile la mijloc, cu valoare de legătură indestructibilă. “Să observăm rara putere de sinteză prin care Dante își prezintă cosmogonia: au ieșit din mintea lui Dumnezeu, în aceeași clipă, materia și forma; materia și forma, unite laolaltă, se dispun îndată în locul ce le-a fost atribuit, după o ordine și un scop limpede determinate: sus Empireul, jos pămîntul, în mijloc cerurile. Nu putem să nu recunoaștem că toate aceste versuri apar străbătute de o «nedefinită emoție teologică», «legate în ritmul unei amețitoare vieți afective», purtate de «o respirație foarte amplă, în care se află neliniștea certitudinilor transcendentale» (Getto). Poezia creației, cîntul formei și al materiei își au limbajul propriu, rar, prețios, bogat în latinisme și cuvinte noi, ce reușește să dea un sens concret acelei lumi teologice, fără a-i pierde înălțimea și conotația. Cuvintele fie latinizante (ubi, subsisto, torpente, ima, vime), fie făurite de Dante (concreato, si divima) repetă – cum observă cu obișnuita sa eficiență Getto – «o condiție destul de frecventă în Paradis, unde Poetul, în fața experienței excepționale, pe care se vede obligat s-o descrie, parcă cere ajutorul unui limbaj care să iasă, în fizionomia sa lexicală, din formele obișnuite și cotidiene», recurgînd la cuvinte de o noutate absolută și neînchipuită, sau la cuvinte docte și înalte, din limba oficială a culturii și a Summae-lor. La aceste două soluții, în plus, Poetul este obligat să recurgă dintr-un alt motiv: inevitabila sărăcie lexicală a unei limbi, ca vulgara medievală, aflată încă la originile sale” (E.A. Panaitescu). “Așadar nu numai că aceste substanțe au fost create toate împreună și într-o clipă, dar în același timp le-au fost date ordinea și organizarea, constituindu-se astfel, dintr-odată, structura unitară a cosmosului” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_6

«Ieronim a scris de îngerii creați cu lung șir de secole înainte ca lumea să fie făcută; dar acest adevăr e scris în multe părți de scribii Sfîntului Duh; și îți vei da seama, de bine iei aminte» (v. 37-42). Sfîntul Ieronim, care a susținut că îngerii au fost creați cu multe secole mai devreme decît lumea, a fost dezmințit, pe bună dreptate, de Sfînta Scriptură. “Opinia pe care Sfîntul Ieronim, marele doctor al Bisericii, care a trăit în secolul al V-lea, a exprimat-o în comentariul Super Epistulam ad Titum (I, 2), în legătură cu crearea îngerilor, este respinsă de Sfîntul Toma (Summa Theologica I, LXI, 3). Paginile din Sfînta Scriptură, la care se referă Dante în versurile 40-41, sînt cele din Geneză (1, 1), Psalmi (102, 26) și Ecleziast (18, 1)” (E.A. Panaitescu). “O civilizație ca aceea medievală, unde religiozitatea pătrundea peste tot și cu mare intensitate de participare, uneori cu intervenții excesive, care împingeau la intoleranță, a avut gustul neacademic al disputelor, al dezbaterilor: trebuia să i se confere unei religii, mai curînd acceptată din credință, decît pe deplin lămurită în nodurile ei conceptuale, o înfățișare filosofică. Un exemplu de dispută religioasă este această polemică, purtată în tonalități totuși respectuoase, a lui Dante în jurul unei opinii considerate de el greșite a Sfîntului Ieronim. Acesta, într-un comentariu al său din Epistolă către Titus, afirmase că îngerii au fost creați de Dumnezeu cu multe secole înainte de lumea sensibilă. Dante reia opinia Sfîntului Toma și reafirmă că n-a existat nici o prioritate în opera de creație, ci că a fost o simultaneitate. Stau dovadă la aceasta atît textele sfinte, cît și concluziile oferite de rațiune, care nu poate admite că îngerii au rămas timp de secole inactivi și așadar departe de perfecțiunea lor, ca orice putere care nu trece la acțiune spre a-și realiza propriul destin, pentru care a fost creată. Așadar rămîne adevărat ceea ce spune Biblia (Dumnezeu mai întîi de toate a creat cerul și pămîntul) și ceea ce ne asigură rațiunea, anume că îngerii și cerurile (ultimele perfecționîndu-i pe primii) au apărut împreună” (T. Di Salvo).

Miniatura_Pavia1

Ierarhia îngerilor (4)

Pd_XXVIII_10

«‘Dacă degetele tale nu-s în stare de asemenea nod, nu-i de mirare: așa de strîns s-a făcut, de cînd nimeni nu l-a încercat!’» (v. 58-60). Este normal ca mintea omenească să nu fie în stare să priceapă cu ușurință o asemenea situație. “Este vorba așadar despre o problemă pe care nimeni niciodată n-a înfruntat-o cu pregătirea necesară: așa că a devenit mai dificilă, mai rezistentă în fața oricărei explicații, fiindcă lipsesc încercările precedente de a o înfrunta. Dante o face pentru prima dată” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_11

«Astfel doamna mea; și-apoi a zis: ‘Prinde-mi vorbele, de vrei să te saturi; și-n jurul lor te-nvrednicește. Cercurile trupești sînt ample sau strîmte, după virtutea mai mare ori mai mică răspîndită în toate părțile lor» (v. 61-66). Călăuza drumețului, Beatrice – simbol al teologiei –, îi oferă explicațiile necesare. Cerurile din jurul Pămîntului sînt mai ample sau mai reduse, în funcție de virtutea divină care se răsfrînge asupra lor. “Pînă aici nu sînt lucruri noi pe acest subiect: dar ele trebuie repetate, fiindcă din premisa forței diferit distribuite ierarhic provin consecințele” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_12

«Mai multă bunătate vrea să dea mai multă mîntuire; mai multă mîntuire în corp mai mare încape, de are toate părțile la fel de împlinite. Deci acesta, ce tot universul cu sine îl răpește, corespunde cercului ce mai mult iubește și mai multe cunoaște» (v. 67-72). Într-un cer mai amplu se include mai multă virtute divină. Cercul al nouălea, unde se află acum cei doi, este cel mai amplu, cel mai plin de iubire și înțelepciune. “Procedeul discursului demonstrativ are structură silogistică: dacă sînt adevărate premisele, nu poate să nu fie adevărată consecința. Premisa este aceasta: o virtute exprimă o eficiență proporțională cu mărimea sa; dacă acest principiu lipsit de îndoială se extinde asupra cerurilor, vom avea următoarea premisă: cerurile, care primesc de la divinitate influențe mai mari și mai benefice, le vor exercita cu mai mare eficiență asupra trupurilor peste care acționează; singura condiție ca trupul să primească influențele ce coboară din ceruri este ca el să fie perfect, așadar să aibă toate virtualitățile pentru a primi acele influențe și a le integra în propria ființă. Astfel se explică legătura diferită dintre mai mult și mai puțin, care o reia pe aceea dintre exemplu și exemplar. În terțina următoare avem concluzia, care se deschide cu deci, traducere pentru medievalul ergo, conjuncția cu care începe propoziția concluzivă a silogismului” (T. Di Salvo).

Padova2

Ierarhia îngerilor (3)

Pd_XXVIII_7

«și acela avea flacără mai sinceră ce stătea mai aproape de lumina pură, cred, fiindcă de ea mai mult e adeverit. Doamna mea, ce mă vedea în griji tare adîncit, a spus: ‘De-acel punct atîrnă cerul și toată natura» (v. 37-42). Cercul cel mai mic, situat lîngă punctul luminos, era și cel mai strălucitor, fiindcă primește cea mai mare influență de la Dumnezeu. Beatrice i-a limpezit lui Dante îngîndurarea: divinitatea, care domnește peste întregul univers, se află în centrul strălucitor. “Pe măsură ce se îndepărtează de punctul divin, cele nouă cercuri concentrice devin mai mari și își reduc viteza și luminozitatea, astfel încît primul este cel mai rapid (versurile 26-27), cel mai mic (este ca o aureolă în jurul centrului, versurile 21-25) și cel mai strălucitor (versurile 37-39). La temelia acestei grandioase sistematizări cosmologice din cîntul XXVIII se află o structură geometrică, transpusă în pure intuiții de lumină și mișcare. Poetul, care a concentrat în Satana și ținutul său toată greutatea, corpolența și nemișcarea materiei, încearcă prima sinteză a viziunii lui Dumnezeu, excluzînd total materia (Dumnezeu este reprezentat de un punct, îngerii de niște cercuri), propunînd triumful celui mai spiritual dintre elemente, lumina, și accentuînd puterea a ceea ce este simbolul principal al vieții, mișcarea. De aceea, rigoarea geometrică abstractă a construcției (după punct, cercul, ba chiar nouă cercuri, observate unul cîte unul, cu precizie matematică) se rezolvă într-o «reprezentare vie și concretă care, deși se menține  pe tărîm simbolic, se prezintă cu totală claritate a formelor, în fața ochilor fanteziei noastre. Referirile la aureolă (versurile 22-24) și la curcubeu (versurile 32-33), ilustrînd aspecte izolate, contribuie la efectul viziunii de ansamblu» (Rossi-Frascino). Versurile inițiale din cîntul XXVIII propun, cu o fericită evidență, caracteristica dominantă a viziunii dantești despre infinit: lipsa acelor descrieri vagi, indeterminate, descompuse, care sînt așa frecvente la misticii medievali. Infinitul, în a treia cantică, nu este incomensurabil, nu se extinde fantasmagoric în marea orbitoare de lumină, nu se rezolvă în anihilarea spiritului – pe planul redării artistice – și în căutarea trudnică a aproximărilor analogice: «Infinitul este pe deplin prezent la Poet, care îl domină și îl stăpînește, nu e stăpînit de el» (Santini). El are grijă să precizeze într-o imagine imensitatea lui Dumnezeu, așa cum, de-a lungul ascezei din primele opt ceruri, s-a preocupat să determine granițele fiecărei sfere și să măsoare infinitatea spațiilor. Dar tocmai în acest limbaj precis și ferm, în această hotărîre stilistică trebuie căutat germenele poeziei. Terținei 22, precisă, dar încărcată de observații științifice de circumstanță, i se opune ritmul rapid al celor două terține următoare, în care nu doar se manifestă triada rotitoare a corurilor de îngeri, ci se dezvăluie și repeziciunea veselă cu care privirea Poetului străbate cercurile luminoase. Montanari și Momigliano se opresc îndeosebi la versurile 28-30. Primul consideră că «în această terțină, Dante a atins impresia uimitoare de a se învîrti cu viteză, prin mijloace aparent sărăcăcioase: insistînd în enumerația înlănțuită de numerale ordinale», în timp ce pentru al doilea, muzica din aceste versuri «dă un ritm mistic unei imaginații matematice»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVIII_8

«Privește cercul ce-i stă mai aproape; și află că mișcarea sa e așa de iute pentru iubirea încinsă ce-l îmboldește’. Și eu ei: ‘De lumea ar fi pusă-n ordinea pe care o văd în roțile acelea, m-ar mulțumi ce mi se-arată: dar în lumea simțurilor se pot vedea rotiri cu atît mai divine, cu cît de centru stau mai departe» (v. 43-51). Cercul serafimilor, situat cel mai aproape de Dumnezeu, se rotește cel mai repede dintre toate, pentru iubirea arzătoare care-l îndeamnă să se confunde cu divinitatea. Dante răspunde că s-ar bucura dacă pămîntul și cerurile care i se rotesc împrejur ar fi conduse după aceeași regulă, care se dezvăluie în cercurile din jurul divinității. “Se insistă pe raportul dintre mișcare și iubirea lui Dumnezeu: pe cît este mai rapid corul îngerilor care se mișcă, pe atît mărturisește o iubire mai mare, care-l atrage spre Dumnezeu și spre iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el” (T. Di Salvo). “Dacă cercurile de foc, ce se rotesc în jurul unui punct de lumină, sînt coruri de îngeri, cum de sînt mai rapide (și viteza mai mare este semnul iubirii divine mai intense, care le privilegiază) corurile mai apropiate, spre deosebire de dispunerea sferelor, care se rotesc în jurul punctului care este Pămîntul, unde cele mai rapide sînt cerurile (roțile) mai îndepărtate? Există, are impresia Dante, o dizarmonie care trebuie limpezită” (T. Di Salvo).

Pd_XXVIII_9

«Așa că, dacă dorul meu trebuie să se-mplinească în acest mirabil și angelic templu, ce doar iubire și lumină are ca hotar, mai trebuie să aud cum exemplul și exemplarul nu sînt la fel, căci eu prin mine în zadar contemplu’» (v. 52-57). Dacă drumețului i se permite să afle tainele lumii, prin venirea sa în cerul miraculos, care este limitat doar de Empireu, el ar vrea să știe cauza nepotrivirii dintre structura lumii pămîntești și a celei cerești (exemplul și exemplarul), fiindcă doar cu mintea sa nu reușește s-o priceapă. “Dante, în versurile 46-57, specifică limpede îndoiala pe care Beatrice, cu răspunsul ei (versurile 41-45) nu a lămurit-o. El observă o contradicție între ordinea și mișcarea lumii sensibile și ordinea și mișcarea celei suprasensibile, de care prima depinde, după afirmația precedentă a Beatricei (versurile 41-42). În aceste patru terține, unde doctrina după care lumea materială își are arhetipul în lumea spirituală este de derivație platonică, discursul, care «se mișcă de la o simplă considerație ipotetică (de lumea ar fi pusă), căreia i se opune o amplă perspectivă cosmografică (versurile 49-51), deodată își sporește tensiunea, și totuși patosul nu are nimic invaziv, ci se echilibrează în rotirea perfectă a viziunii, expusă cu o forță calmă, în cei doi endecasilabi care dau sensul unei vastități infinite, luminoase, precum și al unei respirații radioase a lui Dumnezeu: acest mirabil și angelic templu, ce doar iubirea și lumina le are ca margini…» (Frattini)” (E.A. Panaitescu).

Scuola_bizantina1

Mînia Sfîntului Petru (7)

Pd_XXVII_19

«Părțile sale mai joase și înalte așa-s de uniforme, că nu știu spune pe care a ales-o Beatrice pentru mine. Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei» (v. 100-105). Toate părțile celui de-al nouălea cer sînt identice, iar Dante nu putea preciza unde anume a ajuns. Beatrice îi cunoștea dorința de-a ști unde se află și i-a zîmbit cu o frumusețe dumnezeiască. “Primul Mobil sau Cerul Cristalin este înzestrat cu «o viteză… aproape de neînțeles» (Convivio II, III, 9) pentru că, fiind cel mai aproape de Dumnezeu, dintre cerurile fizice, arde cel mai tare de dorința de a se apropia de El» și, fiind «diafan, sau cu totul transparent» (Convivio II, III, 7), este uniform în toate părțile sale, fiindcă «în timp ce toate celelalte ceruri conțin corpuri vizibile, cum sînt planetele și stelele fixe, iar Dante a intrat pe rînd în acestea, în Primul Mobil nu există corpuri vizibile, astfel că Dante nu poate spune în ce parte a sa a mers, fiindcă toate părțile sînt egale» (Porena)” (E.A. Panaitescu). “Fericirea care sclipea pe chipul Beatricei – un chip omenesc – este așadar însăși bucuria divină. O mai înaltă declarație despre divinizarea omului nu se poate face, nici măcar în limbajul teologiei” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_20

«‘Natura lumii, ce potolește centrul și tot restul în jur pornește, aici începe ca de la izvor; și-acest cer n-are alta mai presus decît mintea divină, în care se-aprinde iubirea ce-l rotește și virtutea pe care o răspîndește» (v. 106-111). Principiul de bază al lumii, care menține pămîntul în centrul universului și rotește toate cerurile în jurul său, provine din al nouălea cer. Mai presus de Cerul Cristalin (sau Primul Mobil) nu există alt cer, care să-l includă – spre deosebire de situația cerurilor precedente. Deasupra sa se află doar mintea lui Dumnezeu, în care se aprinde iubirea. Aceasta pune în mișcare universul și răspîndește virtutea. “Structura fizică a universului, format dintr-un corp nemișcat (pămîntul) și corpuri mobile, care se rotesc în jurul acestuia (cerurile), își trage originea din acest cer, care «reglează cu mișcarea sa mișcarea de revoluție cotidiană a celorlalte, prin care în fiecare zi toate acelea își primesc (și trimit) aici jos virtutea din toate părțile lor» (Convivio II, XIV, 15)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_21

«Lumina și iubirea într-un cerc îl cuprind, așa cum acesta pe celelalte; și-acel încins cel care-l încinge doar îl pricepe. Nu-i mișcarea sa altfel distinctă; dar celelalte-s măsurate de acesta, ca zece de jumate și cincime. Și felul cum timpul își ține rădăcinile în acest vas și-n celelalte frunzele, deja îți poate fi limpede» (v. 112-120). Empireul, compus din lumină și iubire, include în sine Primul Mobil, așa cum acest al nouălea cerc le cuprinde pe cele precedente (la fel cum cifra zece se măsoară prin jumătatea sa, cinci, și prin doi, care este o cincime din zece). Pe cînd celelalte sînt conduse de inteligențele angelice, acesta e condus doar de mintea divină. Mișcarea Primului Mobil este ca a celorlalte ceruri (adică el se învîrte în jurul Pămîntului, în 24 de ore). În funcție de mișcarea sa, se măsoară rotirea celorlalte ceruri. Originea mișcării lor se află în Primul Mobil, la fel cum o plantă își ține rădăcinile într-un vas. Aceste lucruri Dante este deja în măsură să le priceapă. “Primul Mobil înconjoară toate celelalte ceruri de sub el, dar nu poate fi plasat în nici un loc fizic: de fapt el este limitat numai de Empireu, cerul care este lumină pură (Paradis XXX, 39), care «nu e un loc în spațiu, ci a fost format doar de prima Inteligență (Dumnezeu)» (Convivio II, III, 11). Ottimo explică astfel: «a noua sferă nu se subordonează altui cer, ci numai minții divine; și de acolo își ia virtutea aceea pe care o are asupra cerurilor inferioare; iar din iubirea minții divine primește mișcarea și lumina, nu din altă parte»” (E.A. Panaitescu). “Intende (pricepe) are aici o semnificație teoretică și teologică mai bogată: este o pricepere echivalentă cu o creație, un gest al eternei creații divine, care este o ontologie intelectuală, de aceea ambele interpretări ale cuvîntului, ca «pricepe ce anume este» sau «domnește în mod direct» sînt parțiale sau parțial corecte, întrucît cuvîntul le cuprinde pe amîndouă, fiindcă priceperea divină înseamnă dăruirea esenței și felului de-a fi al creaturilor: a crea, a vedea și a domni totodată” (Sansone).

Miniatura_fiorentina1

Examenul de iubire creștină (8)

Scuola_bizantina

Pd_XXVI_22

«și l-am văzut întorcîndu-se prin toate luminile drumului său de nouă sute treizeci de ori, cît am fost pe pămînt. Limba ce-am vorbit-o s-a stins de tot, înainte ca fapta de nefăcut s-o înceapă Nimrod cu ai lui» (v. 121-126). Adam a trăit 930 de ani (de atîtea ori a trecut soarele prin toate semnele zodiacului). Limba adamică a dispărut înainte ca poporul lui Nimrod, oamenii din Babilon, să înceapă construirea Turnului Babel. “De la moartea lui Adam pînă la coborîrea lui Isus în Limbul infernal au trecut, după cronologia lui Eusebiu, urmată de Dante și în Purgatoriu (cîntul XXXIII, versurile 61-63), 4302 ani. Adam a trăit, după mărturiile din Geneză (5, 5), 930 de ani. Dacă ținem seama că de la moartea lui Cristos pînă în anul 1300, data călătoriei imaginare a lui Dante în lumea de apoi, au trecut, după socoteala tradițională, 1266 de ani, însumînd cele trei cifre obținem 6498: aceasta este durata lumii, măsurată în ani” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_23

«căci nici un efect raționabil, din cauza plăcerii omenești ce se schimbă, urmînd cerurile, n-a fost etern durabil. E faptă naturală că omul vorbește; dar așa sau așa, natura vă lasă pe voi cum vă pare frumos» (v. 127-132). Nici o activitate rațională nu rămîne neschimbată, datorită bunului plac al oamenilor. Folosirea unei anumite limbi, în cadrul vorbirii, este rezultatul liberei opțiuni. Natura nu intervine în aceste alegeri ale ființelor omenești.  “În legătură cu limba folosită de Adam, Dante a exprimat în De Vulgari Eloquentia (I, VI, 4-7) o altă teorie, afirmînd că limba vorbită de primul om – ebraica – fiind de origine divină, nu putea fi schimbată sau coruptă, iar înmulțirea limbilor s-a realizat prin voința lui Dumnezeu, care astfel a pedepsit trufia omenească, manifestată prin construcția turnului Babel, începută de babilonieni, sub conducerea lui Nimrod (cf. Infern XXXI, 77-78; Purgatoriu XII, 34-36). Acum însă Dante susține că toate limbile – așadar și cea folosită de Adam – se schimbă prin natura lor, sînt și ele supuse devenirii și evoluției istorice: «Evoluția limbilor, care într-o primă etapă i se păruse lui Dante un fenomen de instabilitate, ce deriva din păcat, acum i se pare legată de însăși natura vieții omenești» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Faptă naturală: că omul folosește cuvîntul pentru a se exprima este un lucru ce ține de natură; dar că el vorbește efectiv într-un fel sau altul, adică într-o limbă sau alta, natura îi lasă omului libertatea de-a alege după bunul lui plac. Adică formele concrete, în care se configurează o limbă (cu diversele denumiri date lucrurilor: cf. v. 133-135), nu sînt fapta naturii, ci opțiunea istorică a omului. Această teorie, de derivație aristotelică, era amplu îmbrățișată de scolasticism” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_24

«Înainte să cobor la chinurile infernale, I se numea în lume supremul bine, de la care provine bucuria ce mă-nfășoară; și EL s-a numit apoi; iar asta se cuvine, fiindcă năravul muritorilor e ca frunza pe ram, una pleacă și alta vine» (v. 133-138). Inclusiv denumirea lui Dumnezeu s-a schimbat, de cînd a coborît Adam în Infern și pînă cînd a urcat în Paradis. Acest lucru este explicabil, fiindcă oamenii au gusturi foarte schimbătoare. “Dante exemplifică aici cele spuse adineaori” (Chiavacci Leonardi). “Dante prin litera I, care înseamnă «unu» în limba latină, probabil vrea să sublinieze «ideea unității, atributul suveran al lui Dumnezeu» (Casini-Barbi). EL («cel Tare», «cel Puternic») însă este numele cu care adeseori este indicat Dumnezeu în Biblie și, după un pasaj din De Vulgari Eloquentia (I, IV, 4), ar fi fost primul cuvînt pronunțat de Adam. Conceptul exprimat în aceste două versuri este expus și în Convivio (I, V, 7-8; II, XIII, 10) și în De Vulgari Eloquentia (I, IX, 6-10)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_25

«Pe muntele ce se ridică mai mult din valuri fost-am eu, cu viață curată și nemîntuită, de la prima oră la cea următoare, cînd soarele-și mută cadranul, la ora a șasea’» (v. 139-142). Primul strămoș a trăit în Eden, pe vîrful muntelui Purgatoriului, care se înalță din apele mării, pînă cînd soarele a străbătut un cadran de cer. “Adam a rămas în Paradisul Pămîntesc ceva mai mult de șase ore: de la prima oră a zilei (șase) la cea a amiezii, cînd soarele trece din primul în al doilea cadran, după ce a străbătut un sfert din drumul său zilnic. Dante urmează în acest caz teoria expusă de Pietro Mangiadore în Historia scolastica, pentru a stabili o legătură mistică între ora la care a fost comis păcatul originar și ora la care, după tradiție, a murit Cristos pe cruce (cf. Infern XXI, 112)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Examenul de iubire creștină (3)

Lorenzo_Monaco1

Pd_XXVI_7

«Acest adevăr gîndirii mele i-l dezvăluie cel ce-mi arată prima iubire a tuturor substanțelor eterne. Mi-l dezvăluie glasul autorului adevărat, ce-i spune lui Moise, despre sine grăind: ‘Te voi face să vezi orice valoare’» (v. 37-42). Filosofia contribuie la cunoașterea binelui suprem. Apoi, a doua cale către iubirea lui Dumnezeu e dată de revelație, cu ajutorul textelor sfinte. În Biblie, Domnul se arată în fața lui Moise cu deplina sa bunătate. “Acest adevăr: de unde își ia așadar Dante cunoașterea adevărului, care-l duce în mod necesar pe om, cum s-a spus adineaori, să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate? El a vorbit de două izvoare concordante, filosofia și Scriptura. Și, în trei terține, prezintă acum mai întîi izvorul filosofic, iar apoi pe cel scriptural, în cele două ramuri, cum a făcut și în cazul celorlalte două virtuți, din Vechiul și Noul Testament” (Chiavacci Leonardi). “Pentru toți vechii comentatori și pentru majoritatea celor moderni, filosoful la care face aluzie Dante în versul 38 este Aristotel. Marele gînditor grec declară că Dumnezeu nu este doar prima origine a tuturor lucrurilor, ci e și finalitatea spre care tinde lumea. Această doctrină a stat la temelia lucrării Liber de causis, pe care Evul Mediu i-a atribuit-o greșit lui Aristotel, pe cînd în realitate este o scriere influențată de filosofia platonică, în care fundamental e conceptul de Dumnezeu ca primă iubire. Ideile sînt apoi amplu dezvoltate de Sfîntul Toma (Summa Theologica I, VI, 1-3; Contra Gentiles I, 37-38). Dante le-a enunțat și în Convivio (III, II, 4-7; III, VII, 2-5)” (E.A. Panaitescu). “Mi-l dezvăluie…: mi-o arată apoi chiar vocea lui Dumnezeu, autorul infailibil al Scripturii, cînd, referindu-se la sine însuși, îi spune lui Moise, care îi cerea să-i vadă gloria: Ego ostendam omne bonum tibi (Exod 33, 19). Dante traduce bonum prin valoare, în sensul extensiv de bine (ceea ce are valoare), termen pe care-l folosește pentru a-l indica pe Dumnezeu și în altă parte (cf. X, 3: prima și inefabila Valoare; vezi I, 107)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_8

«Mi-l dezvălui și tu, pornind înalta vestire ce strigă taina de-aici, acolo jos, mai tare ca orice strigare’. Și eu am auzit: ‘Prin gîndirea omenească și autoritatea cu el potrivită, dintre iubirile tale spre Dumnezeu privește cea supremă» (v. 43-48). Scrierile Sfîntului Ioan proclamă de asemeni, cu mai multă putere decît altele, taina divină. Apostolul vine acum să confirme cuvintele rostite de Dante: cugetarea omenească și scrierile divine merg în aceeași direcție, ele consfințesc faptul că cea mai înaltă iubire se îndreaptă spre Dumnezeu. “Înalta vestire a Sfîntului Ioan ar putea fi Evanghelia sa, ori Apocalipsa. În primul caz (după opinia lui Ottimo, Benvenuto da Imola, Buti), Dante s-ar referi la partea inițială (1, 1-18), unde evanghelistul expune principalele taine ale creștinismului. Dacă însă acceptăm interpretarea lui Pietro di Dante și a lui Lana (urmați de mulți comentatori moderni), înalta vestire ce strigă taina de-aici ar fi versetul din Apocalipsă (22, 13; cf. și 1, 8): «Eu sînt Alfa și Omega…, Începutul și Sfîrșitul». Sapegno consideră că latinismele preconio și bando se adaptează «mai curînd la evanghelii, decît la scrierile sacre în general; de asemeni, comparația schițată în versurile 44-45 dobîndește o semnificație mai clară, dacă ne gîndim că prin ea Dante a vrut să exprime valoarea teologică preeminentă a textului lui Ioan, față de celelalte evanghelii, care au un caracter mai degrabă narativ»” (E.A. Panaitescu). “Prin gîndirea omenească: apostolul recapitulează, spre a merge mai departe, cele spuse de Dante: pentru motivele prin care gîndirea ta ajunge, prin capacitățile ei naturale (omenească) și prin autoritatea Scripturii, care este în acord cu aceea, cea mai mare (supremă) dintre iubirile tale se îndreaptă (privește) spre Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVI_9

«Dar mai spune-mi de simți alte corzi ce te trag spre el, încît să răsuni cu cîți dinți această iubire te mușcă’. Nu mi-a fost ascunsă sfînta intenție a acvilei lui Cristos, ci chiar am priceput unde voia să-mi poarte mărturia» (v. 49-54). Apostolul se interesează dacă iubirea lui Dante pentru Dumnezeu mai are, pe lîngă argumentele strict conceptuale, și alte componente, din sfera sentimentelor. Călătorul a priceput îndată sensul întrebării, formulate cu multă discreție. “Cu a treia sa întrebare – întemeiată pe imagini aprinse, ce apar în vizibil contrast față de calma desfășurare a celei de-a doua întrebări (versurile 22-24) și de recapitularea răspunsului dat de Dante (versurile 46-48) – apostolul vrea să știe ce alte stimulente îl împing pe om spre iubirea lui Dumnezeu: fiindcă, alături de cele provenite din gîndire, acționează și cele provenite din inimă și manifestate prin «mușcăturile» sentimentului. Dante pînă acum «și-a exprimat gîndirea, nu sentimentul; iar apostolul vrea să afle ce are în inimă. Vrea să știe ce impulsuri de recunoștință îl îndeamnă pe acel creștin spre Dumnezeu; și continuă cu metaforele sale viguroase» (Donadoni)” (E.A. Panaitescu). “În iconografia simbolistă a creștinismului, acvila este simbolul Sfîntului Ioan și ca acvilă pentru înălțimea viziunilor sale a fost el indicat în patristică, mai ales de către Sfîntul Augustin” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Examenul de iubire creștină (2)

Pd_XXVI_4

«Același glas ce mi-a alungat teama de orbirea neașteptată m-a încurajat să mai vorbesc; și-a spus: ‘Sigur printr-o sită mai deasă trebuie să cerni: să spui cine ți-a îndreptat arcul spre asemenea țintă’» (v. 19-24). Vocea Sfîntului Ioan, care l-a consolat adineaori, îl îndeamnă să spună mai precis: cine i-a călăuzit iubirea pentru Dumnezeu. “Cele două imagini centrale, cu sita și arcul, prima luată din viața de familie și țărănească (sita slujea la despărțirea grîului de neghină: dacă avea orificii mai mici, făina era mai fină), cealaltă din viața militară sau din exercițiile de tir, au rolul de a da dimensiuni mai concrete și cotidiene discursului care, în aceste cînturi, mereu amenință să devină abstract și scolastic. Academică, scolastică rămîne oricum atmosfera în care se desfășoară aceste examene, la care sfinții-învățători îl supun pe învățăcelul-pelerin: i se adresează întrebări și dacă răspunsurile nu sînt suficiente i se cer, ca aici, lămuriri, precizări, explicații. Prima întrebare e despre obiectul iubirii creștine; a doua vizează nașterea impulsurilor care transmit iubirea creștină. Întrebarea este parțial o extindere a celei dintîi, o specificare a ei” (T. Di Salvo).

Pd_XXVI_5

«Și eu: ‘Prin argumente filosofice și prin autoritatea ce de-aici coboară asemenea iubire trebuie ca în mine să se imprime. Căci binele, cînd e priceput ca bine, astfel aprinde iubirea și-atît de mare, pe cît mai multă bunătate în sine cuprinde» (v. 25-30). Pelerinul precizează că iubirea pentru Dumnezeu i s-a născut pe cale rațională, din lecturile filosofice, și pe calea revelației, din Sfînta Scriptură inspirată de divinitate. În ce privește prima variantă, gândirea noastră merge de la cauză la efect: îndată ce percepem valoarea unui bine, care ne este de ajutor, îl îndrăgim. Iar intensitatea afecțiunii noastre e dată de mărimea acelui bine. “Dante desfășoară argumentele filosofice, legate de iubirea creștină, după forma scolastică a silogismului, pe care Vandelli o rezumă astfel: «1) binele, ca atare recunoscut și înțeles, aprinde iubirea pentru el, și iubirea este cu atît mai mare, cu cît acela e mai aproape de perfecțiune; 2) dar Dumnezeu este Binele suprem, și toate celelalte forme de bine nu sînt decît lumini desprinse din razele sale; 3) deci Dumnezeu trebuie să fie cel mai iubit»” (E.A. Panaitescu). “Iubirea adevărului, a lui Dumnezeu, se întemeiază așadar pe rațiune, sau pe filosofie, după care orice creatură tinde spre bine, și pe revelație, pe textele scripturale care, inspirate de Dumnezeu, conțin adevărul. Și în cîntul XXV el afirmase că lumina adevărului despre speranță îi cobora din numeroase stele și mai ales din textul Psalmilor (XXV, 70 sqq.)” (T. Di Salvo).

Pd_XXVI_6

«Deci în esența unde-i atîta folos, că orice bine ce se află-n afara ei nu-i decît o scînteie din raza ei, mai mult ca-n orice trebuie să se miște mintea, iubind, a oricui ce discerne adevărul pe care se-ntemeiază această dovadă» (v. 31-36). Binele suprem (Dumnezeu) atrage iubirea supremă a omului, iar celelalte forme de bine constituie doar variante derivate. “Este expusă aici, sub formă de silogism, premisa filosofică prin care omul tinde să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate. Aceasta e sinteza silogismului: binele stîrnește iubirea în sufletul omului, iar această iubire este proporționată după «binele» său. Însă Dumnezeu este binele suprem. Deci cine recunoaște acest adevăr îl va iubi pe Dumnezeu mai presus de orice” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese