Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: Florenta

Examenul de speranță (1)

Ambrogio_Lorenzetti2

Al optulea cer, al stelelor fixe. Sfîntul Iacob îl examinează pe Dante în legătură cu speranța creștină. Izvoarele speranței. Apare Sfîntul Ioan. Strălucirea orbitoare. Explicații despre condiția imaterială după moarte.

Pd_XXV_1

«De se-ntîmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul, și-atîția ani m-a stors de vlagă, să-nvingă cruzimea ce mă-nchide afară din frumosul țarc unde-am dormit ca miel, dușman al lupilor ce-l prigonesc; cu altă voce deja, cu alte plete mă voi întoarce poet și la izvorul botezului meu voi lua cununa» (v. 1-9). După mărturisirea credinței sale creștine, în fața Sfîntului Petru, mintea poetului revine acum cu regret către Florența natală. Speranța lui este ca lucrarea artistică uriașă, la care s-a înhămat (poemul sacru), rezultat al sintezei dintre viața pămîntească și cerească, după ce i-a stors toate puterile să-i asigure, măcar la senectute, respectul public, care să-i permită întoarcerea onorabilă acasă, de unde a fost pe nedrept alungat. “În deschiderea înaltă și îndurerată a cîntului dedicat speranței – unul din cele mai răsunătoare debuturi din întregul poem – capătă glas durerea profundă a exilatului care, ajuns deja spre sfîrșitul vieții sale, încă suspină după întoarcerea în patrie și știe că acea întoarcere nu-i va fi dată. Opera mare și sacră pe care o realizează nu-i va fi de-ajuns pentru a învinge cruzimea concetățenilor și pentru a obține de la ei cununa de poet în patrie. Dar în acea întoarcere și acea recompensă sperată – și imposibilă – se reflectă, deja din primele versuri, speranța celeilalte reveniri și premieri – cea divină – care nu-i vor fi refuzate. Această dublare de semnificații și speranțe stă la temelia densității afective și poetice fără seamăn a amplului arc liric din cadrul debutului” (Chiavacci Leonardi). “Pasajul, dintre cele mai poetice și mai intense din poem, se include în tema exilatului, a ființei devenite marginale pentru orașul său, prin acțiunea perversă și partizană a altora, asupra căreia Dante s-a oprit în cîntul XVII. Mențiunile sînt numeroase și converg spre crearea unui chip măcinat de suferință și devenit mîndru, prin opera ieșită din comun, pe care este pe cale s-o încheie, care-l leagă de activitatea poetică din tinerețe, dar îl face totodată altfel, diferit: pe de o parte dorința întoarcerii, pe de altă parte repetarea afirmației că trebuie să fie o întoarcere nu ca umilire, ci ca recunoaștere atît a nevinovăției acțiunilor sale politice, cît și a înălțimii atinse prin compoziția poemului; și totodată reafirmarea nedreptății comise de ceilalți” (T. Di Salvo). “Poemul sacru: astfel a devenit pentru Dante opera sa (numită deja sacrato poema în XXIII, 62; dar adjectivul pus la sfîrșit și la capăt de vers dă aici o solemnitate de expresie diferită); sacru fiindcă vorbește despre realități divine și fiindcă, pentru a-l realiza, la puterile omenești s-au alăturat cele din cer, cum va spune în versul următor. Unei asemenea opere i se încredințează de-acum speranța întoarcerii. Dar măreția divină nu va fi suficientă pentru a înfrînge cruzimea omenească” (Chiavacci Leonardi). “Și cerul și pămîntul: se declară în acest vers – ca atîtea lucruri spuse o dată pentru totdeauna în acest formidabil pasaj – nu doar confluența poemului cu istoria pămîntească și cu realitățile cerești (ultimele, ca o completare și o umplere de sens a celei dintîi), ci și colaborarea la redactarea sa (asta înseamnă și-au dat mîna) a talentului omenesc și a harului divin” (Chiavacci Leonardi). “M-a stors de vlagă: este aproape epuizat de efortul extenuant, care a durat mulți ani. Oboseala – fizică și morală – a poetului (care omite chiar să mănînce și să doarmă, prins de munca sa; cf. Purg. XXIX, 37-38) apare aici în prim-plan, alături de durerea exilatului, aproape oferindu-ne portretul – în acest debut neobișnuit, referitor la sentimentul său personal, despre care nu mai avem alte exemple – lui Dante din ultimii ani, cu totul concentrat să compună Paradisul, dar purtînd mereu Florența în sufletul său plin de durere” (Chiavacci Leonardi). “Mulți comentatori îi atribuie versului 7 o semnificație doar alegorică: printr-o poezie (voce) mult mai importantă decît cea din tinerețe și cu o înălțime artistică și de inspirație mult mai înaltă (plete). Totuși cele două ipoteze propuse, a sensului propriu și a celui figurat, pot să coexiste, cum se întîmplă adesea în Comedie: trecerea anilor i-a adus Poetului o bogăție de experiențe și o profunzime de viziune, care nu se găseau în operele din tinerețe” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXV_2

«căci în credința ce-adună duhurile în fața Domnului, acolo am intrat eu, și-apoi Petru astfel mi-a încins pentru ea fruntea. Pe urmă s-a mișcat o lumină spre noi, din acea sferă de unde a ieșit primul dintre vicarii lăsați de Cristos; și doamna mea, plină de voioșie, mi-a spus: ‘Uite, uite: iată-l pe baronul pentru care acolo jos se merge în Galiția’» (v. 10-18). Întoarcerea în triumf la Florența n-ar trebui să fie imposibilă, din moment ce Dante a pătruns chiar în Paradis și a fost răsplătit acolo de Sfîntul Petru. Din coroana de lumini de unde venise apostolul examinator s-a desprins acum o altă flacără. Beatrice i-a atras atenția că se apropie Sfîntul Iacob. “Cîntul dedicat examinării teologice a speranței se deschide cu un impuls de speranță cu totul pămîntească, adunată în jurul celor două motive constant prezente în sufletul lui Dante: poezia sa și cetatea sa. De la poezia sa, în care trăsăturile omenești și cele divine se contopesc într-o eroică experiență personală, Poetul așteaptă gloria și nemurirea; de la cetatea sa, unde și-a început existența de om și poet, așteaptă să-i ofere revenirea, nu pentru a se răzbuna pe lupii care prigonesc frumosul țarc, ci pentru a fi consacrat ca poet, în același loc unde a fost consacrat creștin. Idealul religios și idealul poetic sînt o realitate unică la Alighieri, care i-a încredințat Comediei sarcina de-a le propune oamenilor o necesară reformă morală. «Idealuri, lupte, frămîntări se adună și se potențează în aceste cuvinte ferme unde, printre amintiri pline de melancolie, stă certitudinea unei intime cuceriri și unde, fie doar ca simplă proiecție a unui vis, sclipește o rază de speranță; care e foarte potrivită în cîntul dedicat speranței» (Grabher). Astfel se stabilește o legătură ideală între partea finală a cîntului precedent și începutul cîntului XXV: profesiunea de credință a lui Dante și încoronarea lui de către Sfîntul Petru se încheie liric, în aceste nouă versuri, pe care Apollonio le definește, cu expresii sugestive, un «autoportret», un «testament spiritual». În ele «gloria perfecțiunii interioare, atinsă și încredințată poemului», «speranța revenirii în patrie» și «jalea pentru locurile natale», după ce au fost lăsate la o parte formulele solemne și celebratoare ale credinței, se traduc în forme «precise», «blînde», «netede», în care sufletul, după sprijinul ce i-a fost oferit de credință, palpită sub deschiderea speranței” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXV_3

«Ca atunci cînd hulubul coboară lîngă tovarășul său, iar unul spre altul își îndreaptă, rotind și gîngurind, iubirea; așa l-am văzut pe unul de celălalt mare prinț glorios fiind primit, lăudînd hrana ce-acolo sus îi satură» (v. 19-24). Cei doi apostoli s-au apropiat cu iubire și tandrețe unul de celălalt, ca doi porumbei, în timp ce îl slăveau împreună pe Dumnezeu, hrana lor spirituală din Paradis. “Apostolul în fața căruia Dante va susține examenul de speranță este Sfîntul Iacob cel Mare (fratele Sfîntului Ioan Evanghelistul), decapitat sub Irod. Mormîntul său la Santiago de Compostela, în Galiția (Spania) era destinația numeroaselor pelerinaje în Evul Mediu (cf. Vita Nova XL, 7). Prezentînd figura Sfîntului Iacob, Dante urmează biografia trasată de Isidor de Sevilia în opera sa De vita et obitu sanctorum, unde i se atribuie apostolului evanghelizarea, legendară, a Spaniei și, conform tradiției, prima dintre cele șapte Epistole Catolice, care însă a fost scrisă de Sfîntul Iacob cel Mic” (E.A. Panaitescu).

Cimabue

Advertisements

Profeția exilului (8)

Pd_XVII_22

«Şi-a adăugat: ‘Fiule, astea-s lămuririle pentru ce ţi s-a spus; iată uneltirile, care după cîteva ocoluri ţi-s ascunse. Însă nu vreau să le porţi pică semenilor, fiindcă ţi se lungeşte viaţa-n viitor, mult dincolo de pedeapsa perfidiilor lor’» (v. 94-99). În ciuda soartei vitrege care i se pregătește, Dante nu va trebui să-și urască adversarii: persecuțiile lor nedrepte vor fi sămînța gloriei sale viitoare. “În esență discursul lui Cacciaguida confirmă, cu referințe precise, că poetul va fi condamnat la exil: este întîi de toate o confirmare dureroasă, dar și o celebrare a privilegiului că, drept consecință a suferinței, nepotului i se va permite să devină purtătorul unui mesaj de salvare pentru omenire. Dante va fi exilat, va cunoaște căile durerii și ale sărăciei, dar exilul lui va coincide cu o radicală desprindere de o lume, cu care orice discurs despre valorile creștine este imposibil: adevăratul exilat nu este poetul, ci societatea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spre care trebuie să fie reîndrumată. Aceasta este misiunea apostolică, încredințată din înălțimea cerurilor lui Dante, ca restaurator al legii evanghelice. Suferința devine așadar condiția esențială pentru ca poetul să fie demn de misiunea apostolică și să cîștige capacitatea de-a se întîlni cu divinitatea, de a-i asculta vocea și de a le-o transmite oamenilor vii” (T. Di Salvo). “Însă nu vreau: cu alte cuvinte: vei cunoaște amărăciunea exilului, iar pentru asta răspunderea le va reveni concetățenilor tăi, dar la urmă tu vei fi învingătorul, fiindcă vei cunoaște calea mîntuirii și a fericirii. Iar adversarii tăi vor rămîne cu bucuria meschină a victoriei invalidată pe plan moral și cu certitudinea că vor fi pedepsiți în eternitate. În cuvîntul infuturarsi (inventat de Dante), ţi se lungeşte viaţa-n viitor, să nu vedem o aluzie la faima de care va beneficia poetul prin intermediul operei sale: ci la certitudinea că, pe calea pe care a pornit, va ajunge la acea fericire ce va dura în eternitate: adică va fi primit în Paradis” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_23

«După ce, tăcînd, a arătat că-i gata duhul pios din ţesut pînza pe care i-am întins-o pe urzeală, am început, ca omul ce rîvneşte, şovăind, un sfat de la persoana ce vede şi vrea drept şi iubeşte» (v. 100-105). Cacciaguida a tăcut, terminîndu-și răspunsul. Dante s-a pregătit, ezitînd, să-l întrebe altceva. “Pentru a înțelege trimiterea la pînză și la urzeală, să ne amintim că la războaiele de țesut cu mîna, acum aproape complet dispărute, urzeala era ansamblul firelor dispuse și întinse pe ramă: cînd se începea munca, firele erau țesute și aduse la rezultatul dorit. Aici îndoielile poetului sînt urzeala, iar țesătura este răspunsul lui Cacciaguida. Raportul dintre Cacciaguida, care lămurește și rezolvă îndoielile și nesiguranțele, respectiv Dante, care întreabă, nu este doar acela dintre școlar și omul matur, înzestrat cu înțelepciune și virtute. E sentimentul acela mult mai intens și liniștitor al omului care întreabă și știe că cel ce-i va răspunde simte pentru el afecțiune și de aceea răspunsul va fi lipsit de rezerve mentale, sincer și corect în toate detaliile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_24

«‘Văd bine, părintele meu, cum năvăleşte vremea către mine spre a izbi mai rău cînd nu te-aștepți; încît cu prudenţă e bine să mă înarmez ca, de mi-e smuls locul cel mai drag, să nu le pierd celelalte prin stihurile mele» (v. 106-111). Poetul a devenit conștient că va urma pentru el o etapă dificilă, care îl va obliga să acționeze și să vorbească foarte prudent. “Problema este cea a intelectualului izgonit: alungat de oamenii la putere, constrîns să ceară găzduire, în imposibilitatea de a-și exercita activitatea obișnuită, totuși doritor să își urmeze conștiința, care-i impune să spună adevărul cu orice preț, intelectualul dacă nu vrea să se trădeze pe sine însuși trebuie să înfrunte riscul de-a fi exclus, persecutat, poate chiar ucis. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să aleagă între compromis și idealuri, între obligația de a nu vorbi și a nu lovi și nevoia de a obține mijloacele de subzistență, între libertate și aservire. Problema lui Dante este cea a intelectualilor care în toate timpurile s-au pomenit acționînd în societăți violente, exclusiviste, incapabile să le dea spațiu de manifestare oamenilor cu păreri diferite” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Profeția exilului (6)

Pd_XVII_16

«Cruzimea din purtarea lor va fi dovedită; încît cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate» (v. 67-69). Constrîns de neghiobia agresivă a colegilor de exil, Dante va opta pentru solitudinea care îi va face onoare. “Exilul este cu siguranță momentul central și decisiv din viața lui Dante: personalitatea lui ajunge la deplina maturitate, spiritul lui se deschide spre o viziune mai amplă a problemelor omenești, forța sa morală se călește în dificultățile și durerea exilatului. Subiectul fundamental al acestei convorbiri cu Cacciaguida este exilul. Din acest motiv, al XVII-lea «dintre cele o sută ale poemului, poate fi numit cîntul lui Dante. Este cîntul exilului, al demnității, al onestității neclintite: și este cheia tonului artistic pe care-l dobîndește etica Divinei Comedii. Care este, înainte de toate, locul de refugiu al unui suflet rănit într-o lume plină de nedreptate, ce restabilește aici echilibrul rupt pe pămînt între virtute și răsplată, între viciu și pedeapsă. Atitudinea aspră, de preot al dreptății, este solemnă și vibrează aici, mai mult decît oriunde în acest cînt. Primele douăzeci și patru de versuri (46-69) din răspunsul lui Cacciaguida, acele rime hotărîte și robuste, acele enunțuri izolate monumental, acele fraze cînd aproape silabisite (49-50, 64), cînd furtunoase (51, 54), cînd repetate cu insistență (69), cînd încetinite de regret și amărăciune (55-56, 58-60), violența sugrumată o scandează maiestuos. Nu lasă impresia unei întîmplări individuale, ci a unei drame istorice, care se răsfrînge în ceruri» (Momigliano). Într-adevăr pentru Poet, în acest moment, relatarea întîmplărilor legate de exilul său nu reprezintă o lamentație personală, o pagină autobiografică pentru sine însuși: nu este vorba, adică, doar despre cazul său personal. Trebuie să se știe că el, odată cu exilul, își va începe misiunea în lume. Cacciaguida nu s-ar opri la suferințele trecătoare ale vieții de exilat, dacă acestea n-ar reprezenta o dovadă și o presimțire. Viața Poetului este legată, ca orice lucru, ca orice personaj din Comedie, de o viziune escatologică a lumii. Această caracteristică permanentă a narațiunii dantești explică sobrietatea și fermitatea rîndurilor prin care Poetul, printr-o continuă recurgere la metaforă și la imaginile vizuale, se apleacă asupra dramei sale omenești, limpezind vocea patimilor pămîntești pe orbita sensului divin: «Ritmul terținelor este… energic și puternic, contururile nete ale obiectelor ne transportă într-o atmosferă… tensionată și limpede. Este aceeași solemnitate paradisiacă, dar înzestrată cu un timbru mai distinct, tocmai atunci cînd subiectul tinde să delimiteze un destin uman: dar destinul uman al lui Dante este pronunțat cu o voce de sus, iar în acel destin omenesc se rezumă misiunea sfîntă de reînnoire a lumii (Malagoli)»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_17

«Primul tău refugiu, primul adăpost îţi va fi mărinimia marelui Lombard, ce pe scară poartă sfînta pasăre; care îți va arăta aşa frumos respect că între a face şi-a cere, dintre voi doi, va fi primul cel care, printre alţii, e mai lent» (v. 70-75). Primul punct pe traseul exilului dantesc va fi la Verona. Familia della Scala îl va primi cu mărinimie și îi va oferi diverse lucruri, înainte ca drumețul să le ceară. “Marele Lombard este, după cea mai mare parte a comentatorilor vechi și moderni, Bartolomeo della Scala, senior de Verona, mort în martie 1304. De aceea trebuie exclusă ipoteza celor care consideră că este vorba despre părintele său, Alberto, mort înainte de plecarea lui Dante în exil, sau despre fratele și urmașul său, Alboino, pe care Poetul îl judecă sever într-un pasaj din Convivio (IV, XVI, 6). Verona a fost prima etapă a exilului lui Alighieri, îndată după despărțirea de turma ticăloasă și neghioabă. Totuși perioada de acolo a fost foarte scurtă, încît nu ne-a rămas nici o informație despre ea. Mult mai lungă și importantă a fost cea din timpul domniei lui Cangrande. Pe scară poartă sfînta pasăre: stema familiei Scaligeri este o scară, în vîrful căreia apare acvila, pasărea sfîntă fiindcă simbolizează Imperiul hotărît de Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_18

«Cu el îl vei vedea pe cel ce-a fost aşa marcat, la naştere, cu steaua asta, că de pomină-i vor fi faptele. Oamenii încă nu l-au priceput pentru tînăra-i vîrstă, că abia nouă ani s-au învîrtit în jurul lui roțile-acestea» (v. 76-81). Alături de Bartolomeo, protectorul său, Dante îl va cunoaște pe Cangrande, care a fost predestinat pentru faptele mărețe, în ciuda vîrstei încă fragede. “Cangrande, fratele mai mic al lui Bartolomeo, s-a născut la 9 martie 1291 și, după ce a fost asociat la guvernare de către Alboino în 1311, la moartea acestuia (1312) a devenit seniorul absolut al Veronei pînă în 1329, anul morții sale. El a fost foarte influențat de planeta Marte, care predispune la mari fapte de vitejie militară” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

Profeția exilului (5)

Pd_XVII_13

«Vina va fi strigată în urma părţii urgisite, după obicei; dar pedeapsa va fi mărturie pentru dreptatea care o împarte. Vei părăsi orice lucru scump şi drag; asta e prima săgeată cu care străpunge arcul exilului» (v. 52-57). Vina pentru confruntarea civilă din Florența va fi pusă oficial pe seama celor învinși, cum se întîmplă mereu. Însă justiția divină îi va pedepsi aspru pe adevărații răspunzători. Dante va trebui să se despartă pentru totdeauna de persoanele și locurile iubite. Aceasta este prima mare suferință pe care o provoacă mereu exilul. “Profeția, căreia Poetul îi conferă un ton voit nedeterminat, face trimitere la evenimentele triste care au îndoliat Florența și facțiunea negrilor, după alungarea albilor și, în special, la sfîrșitul mizerabil al celor doi dușmani implacabili ai săi, Corso Donati (cf. Purgatoriu XXIV, 82-90) și Bonifaciu al VIII-lea (cf. Purgatoriu XX, 86-90)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_14

«Vei simţi ce amară e pîinea altuia şi ce greu e drumul la urcat şi coborît pe treptele altuia» (v. 58-60). Dante va trebui să suporte sărăcia și jignirile. “A doua umilință dureroasă provocată de exil, după cea a părăsirii lucrurilor celor mai dragi, este de-a trebui să-ți cerșești pîinea, să-ți cauți un adăpost, un acoperiș deasupra capului. Nu există însă nimic josnic și demn de dispreț în aceste cuvinte; descrierea condiției de exilat scoate în evidență două momente de severă suferință: amărăciunea și greutatea acestei vieți. (…) Prin asemenea pasaje, suferința sa personală devine universală, iar poetul este simbolul tuturor celor ce suferă pe nedrept din cauza abuzurilor” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_15

«Şi încă mai tare îţi va apăsa umerii turma ticăloasă şi neghioabă, cu care vei cădea în astă vale; că toată ingrată, smintită şi vrăjmaşă se va năpusti asupra ta; dar, ceva mai tîrziu, ea, nu tu, va rămîne cu tîmpla înroşită» (v. 61-66). Un nou pericol va apărea din partea tovarășilor de exil, care îl vor agresa pe Dante. Dar și aceștia vor fi învinși de mersul evenimentelor. “Exilații guelfi albi și ghibelini, după ce s-au unit între ei, au încercat de mai multe ori să revină la Florența pe calea armelor. În documentele dintr-o întîlnire pregătitoare, la San Godenzo nel Mugello (8 iunie 1302), apare și numele lui Dante. Dar, îndată după aceea, Poetul și-a luat distanță de tovarășii din exil și n-a participat la tentativa lor, care s-a încheiat cu înfrîngerea sîngeroasă de la Lastra (20 iulie 1304), la care probabil că se referă cu expresia va rămîne cu tîmpla înroșită. Nu cunoaștem cu precizie motivele care l-au împins pe Dante la ruptura de ceilalți exilați, asupra cărora Poetul exprimă aici o judecată foarte aspră, și nici nu știm ce i-au reproșat ei pentru a-l urî la fel de înverșunat ca și guelfii negri (cf. Infern XV, 70-72). Del Lungo a avansat următoarea ipoteză: «caracterul inconfortabil al atitudinii sale rezervate, neîncrederea lui în inițiativele lor, neînțelegerile legate de oportunitățile de a acționa sau de a mai aștepta, au fost interpretate ca defetism și aproape ca o trădare, de către tovarășii nemernici»” (E.A. Panaitescu).

Ignoto_fiorentino

Profeția exilului (4)

Pd_XVII_10

«‘Contingenţa, care din caietul materiei voastre nu se întinde, e toată pictată în imaginea eternă: necesitate însă nu devine, decît ca oglindire în ochii privitorului a navei ce coboară pe rîu» (v. 37-42). Oamenii vii nu pot prevedea întîmplările din viața reală. Dar acestea sînt bine cunoscute în lumea de apoi. Totuși cunoașterea lor nu face ca ele să devină și obligatorii. Diferența stă în producerea faptelor și contemplarea lor. “Aici găsim nedezbătută, ci doar enunțată tema atotștiinței divine, însoțită de cea a libertății omului: Dumnezeu vede dinainte, dar nu predetermină, nu impune acțiunile omului; dacă ar face astfel, i-ar răpi libertatea și omul ar fi o creatură automată. Aceasta este o problemă mai ușor de enunțat, decît de rezolvat. Evul Mediu, de fapt, a încercat doar să facă acceptabilă dogma, care prezintă și atotștiința divină, și libertatea omului” (T. Di Salvo). “Necesitate: este propus din nou, dar în mod concis și cu un exemplu care, prin analogie, ar trebui să ne ajute să-l înțelegem, subiectul esențial, motivul – așa de amplu dezbătut în Evul Mediu – al raportului dintre libertate și necesitate, sau condiționare, sau determinare față de forțele subordonatoare. Dacă adevărata libertate îi aparține doar Creatorului, avînd în vedere că omul, ca urmare a păcatului originar, este mereu sclavul păcatului, și dacă nu i se pot impune Creatorului limite de acțiune, fiindcă voința sa (iar libertatea pentru un creștin este un fapt de voință, nu intelectual) este atotputernică și nu poate fi nicidecum condiționată, tot ce vrea el pentru om și care-i marchează acestuia destinul ar trebui să fie obligatoriu. Și atunci unde ar fi responsabilitatea omului? Și pe ce baze s-ar putea vorbi de răsplată sau pedeapsă? Aici Dante a încercat să scape de ezitarea concepției creștine, prin analogia cu ochiul care urmărește cursul unei nave ce coboară pe apă. Ochiul care vede nu determină firește mersul acesteia. Aceeași explicație prin analogie era și la Sfîntul Toma (Summa I, XIV, 13): «omul care observă drumul, de pe un deal… îi vede, prin urmare, totodată pe cei care trec pe drum». Dar exemplul nu rezolvă tema raportului dintre libertate și necesitate: există o dificultate de nedepășit, care n-a fost înfruntată de medievali. Apare o deosebire de fond între cel ce vede și observă ceea ce se întîmplă, respectiv Dumnezeu, care vede lucrurile ce trebuie să existe și le cunoaște înainte să existe; întrucît le cunoaște dinainte (atotștiința), ar putea să le modifice sau să le condiționeze cum vrea, întrucît cel care le creează nu doar este omniscient, ci și omnipotent” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_11

«De acolo, cum vine-n auz dulce armonie de orgă, îmi vine-n văz timpul ce ţi se pregăteşte» (v. 43-45). De pe chipul lui Dumnezeu, viitorul este văzut de duhul fericit în mod la fel de armonios cum pot fi auzite sunetele de orgă. “Cu alte cuvinte, Cacciaguida spune că el cunoaște viitorul strănepotului; nu fiindcă este înzestrat cu deosebite puteri de profeție, ci doar pentru că, la fel ca toate duhurile fericite, din imaginea lui Dumnezeu care se reflectă asupra lui dobîndește cunoașterea celor ce se desfășoară în timp, în istorie. Acest dar, de care se bucură ca ființă din Paradis, îl umple de fericire, la fel ca pe acela care ascultă muzica interpretată de o orgă. Evident însă că strămoșul vorbește din condiția sa de duh fericit, care se bucură de cunoașterea viitorului; poetul, în schimb, care umblă ca om viu, nu poate să nu resimtă amărăciune, aflîndu-și viitorul ce prevede exilul” (T. Di Salvo). “Orga, instrumentul muzical, care a rămas de-a lungul secolelor ca fiind cel mai reprezentativ instrument liturgic, le era cunoscută grecilor și a fost foarte mult folosită de bizantini. Se pare că prima orgă din Constantinopol a ajuns în Occident în anul 757, un dar pentru Pépin, regele Franței, de la împăratul bizantin. Orga medievală era mult mai simplă decît cea pe care o cunoaștem noi; avea rolul de a înlocui sau de a acompania vocea omului” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_12

«Cum a plecat Hipolit din Atena, pentru apriga şi perfida maşteră, aşa din Florenţa va trebui să pleci. Asta se vrea şi asta deja se-ncearcă şi-ndată se va face de către cine la asta se gîndeşte, acolo unde Cristos în fiecare zi se neguţează» (v. 46-51). La fel ca personajul antic, izgonit pe nedrept de acasă, Dante va fi exilat abuziv din Florența. Nedreptatea este pregătită și va fi aplicată de conducătorii Bisericii, unde valorile sfinte sînt zilnic folosite pentru îmbogățire materială. “Hipolit, fiul lui Teseu, după ce a respins avansurile amoroase ale mamei vitrege Fedra, a fost acuzat de aceasta că a încercat s-o seducă. Tatăl său l-a blestemat și l-a alungat din Atena (cf. Ovidiu, Metamorfoze XV, 497 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Bonifaciu al VIII-lea de mult timp intervenise în viața politică florentină, ajutînd strădaniile guelfilor negri împotriva celor albi, partid de care ținea Dante. Poetul, atît ca prim-prior, cît și ca membru în diferite Consilii ale cetății, se împotrivise cu hotărîre la proiectele Pontifului, care amenințau pacea internă a Comunei. După cum o dovedesc limpede cuvintele rostite de Cacciaguida (observația îi aparține lui Chimenz), Dante este convins că a fost victima unei ostilități personale a Papei împotriva sa. Îndată se va face: Dante a părăsit Florența la sfîrșitul lunii octombrie 1301, trimis ca ambasador în cetatea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a cere garanții cu ocazia venirii în Italia a lui Charles de Valois. După intrarea prințului francez în Florența (1 noiembrie 1301), Dante probabil că nu s-a mai întors niciodată în orașul său. Sentința din 27 ianuarie 1302 îl condamna la plata a cinci mii de florini, la doi ani de exil, la eliminarea eternă din orice funcție publică. Ea a fost confirmată la 10 martie 1302, printr-un decret care îl condamna pe Dante inclusiv la moarte” (E.A. Panaitescu). “Începe aici episodul consacrat exilului poetului, care îmbrățișează întregul cînt și poate fi divizat în diverse părți: de la v. 46 la v. 51 alungarea, expulzarea din cetate, de la v. 52 la 69, durerea și suferința, de la v. 70 la 93, consolarea din partea celor care l-au adăpostit, de la v. 94 pînă la sfîrșit căutarea unui sens și, în consecință, propunerea exilului ca moment exemplar: aici Dante se întîlnește cu situația lui Hipolit, devine și el un personaj cu o mitică forță morală care vrea să ofere, prin desfășurarea faptelor, exemple credincioșilor, cu dubla misiune de a descuraja de la eroare și de a încuraja la bine” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Profeția exilului (3)

Pd_XVII_7

«Voia mi s-ar împlini de-a şti ce soartă mi se pregăteşte, fiindcă săgeata prevăzută mai încet zboară’. Aşa i-am spus eu acelei lumini ce înainte îmi vorbise; şi cum a vrut Beatrice mi-a fost dorinţa mărturisită» (v. 25-30). Poetul ar vrea să-și cunoască viitorul, pentru a nu rămîne surprins în fața loviturilor ce vor veni. “Nu spune m-aș bucura, ci voia mi s-ar împlini, de parcă s-ar desprinde de sine însuși, ca persoană, de conținutul rugăminții sale, și dacă spune că este ca un cub în loviturile soartei, expresia trebuie înțeleasă mai curînd ca o laudă mărinimoasă și disprețuitoare, decît ca o predispoziție conștientă a unei forțe morale, care știe că la loviturile sorții, ce-i adesea oarbă și nedreaptă, nu se poate opune decît conștiința propriei nevinovății și supunerea constantă în fața dreptății” (Sansone). “Că lovitura, rana provocată de o săgeată pe care o prevezi produce o rană mai mică și dureri mai reduse este adevărat doar dacă privim aspectul din punct de vedere psihologic, în contextul în care lucrurile ne produc o surpriză neplăcută mai mică, dacă le știm dinainte. Tonul sentinței este aproape popular (…), ca locurile comune din înțelepciunea cotidiană și își găsește expresiile sintetice în proverbe” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_8

«Nu prin vorbe încîlcite, în care lumea neghioabă se împotmolea înainte de-a fi ucis Mielul Domnului ce curăţă păcatele» (v. 31-33). Răspunsul lui Cacciaguida n-a fost plin de ambiguități, ca prevestirile păgîne de odinioară. “Nu cu vorbele echivoce ale oracolelor din antichitate, care împingeau la confuzie lumea păgînă înainte de moartea lui Cristos” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVII_9

«ci prin vorbe limpezi şi cu precise înţelesuri mi-a răspuns acea iubire părintească, închisă şi arătată în propriul zîmbet» (v. 34-36). Explicațiile clare reflectau dragostea duhului fericit pentru călătorul din lumea de apoi. “Cacciaguida se grăbește să-i spună profetic nepotului viitorul care-l așteaptă, dar Dante se oprește pentru a avertiza și în acest caz contrastul dintre expresia enigmatică și mistificatoare a profeților păgîni și aceea lucidă și precisă a creștinismului. Aventura sa este mereu cea a unui om care devine simbolul și exemplul întregii omeniri: el poate fi indicat ca model al omului ce trăiește o experiență, pe care potențial și ceilalți sînt în măsură s-o trăiască” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Profeția exilului (1)

Miniatura_francese

Al cincilea cer, al lui Marte. Frămîntarea lui Dante în legătură cu viitorul care-l așteaptă. Cacciaguida îi prevestește, cu vorbe limpezi, exilul sărăcăcios și umilitor. Avertismente în legătură cu ostilitatea periculoasă a tovarășilor exilați. Elogierea lui Cangrande della Scala. Poezia, ca răscumpărare a suferințelor, dacă este onestă și curajoasă, asigură gloria lui Dante în fața posterității.

Pd_XVII_1

«Cum a venit la Climene, pentru a se convinge de ce-a auzit împotriva sa, cel ce încă mînie taţi pe fiii lor; aşa eram eu şi aşa mă simţeau Beatrice şi sfînta sclipire, care mai-nainte pentru mine şi-a schimbat locul» (v. 1-6). În mitologia antică, Faeton s-a dus agitat și curios s-o întrebe pe mama sa dacă era sau nu cu adevărat fiul lui Apolo. La fel de curios a devenit și Dante să-și afle soarta viitoare, din gura strămoșului Cacciaguida, care venise în Paradis să stea de vorbă cu el. “Faeton, auzind de la Epafos (amicul lui și fiul lui Jupiter) că el nu era fiul lui Apolo, zeul soarelui, a vrut să afle de la mama sa Climene adevărul. Atunci Apolo, pentru a-l potoli, i-a dat voie să conducă de-a lungul unei zile carul soarelui, iar asta a provocat apoi moartea lui Faeton (cf. Infern XVII, 106-108; Ovidiu, Metamorfoze I, 747 sqq.). La fel și Dante așteaptă cu neliniște să afle explicația celor auzite împotriva sa de la Farinata (Infern X, 79-81), Brunetto Latini (Infern XV, 61-72), Vanni Fucci (Infern XXIV, 140-151), Oderisi da Gubbio (Purgatoriu XI, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_2

«La care doamna mea ‘Azvîrle flacăra dorinţei’, mi-a spus, ‘să iasă bine modelată din pecetea interioară» (v. 7-9). Beatrice l-a îndemnat să dea glas curiozității sale intense. “Dorința fierbinte țîșnește din inimă prin cuvinte, ca o flacără care se proiectează afară din cuptor. Puternica metaforă ne spune deja cît de mult apasă această ultimă întrebare sufletul lui Dante, cu o forță care nu mai poate fi reținută” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVII_3

«nu pentru a ne spori nouă cunoaşterea prin vorbele tale, ci să te deprinzi a-ţi zice setea, ca omul să-ţi toarne’» (v. 10-12). Dante trebuie să-și formuleze cu voce tare curiozitățile nu pentru a le aduce la cunoștința duhurilor fericite, ci pentru a se obișnui el însuși cu exprimarea limpede a gîndurilor sale. “Beatrice îl îndeamnă pe poet să vorbească limpede și fără teamă; ca orice duh fericit, știe dinainte ce anume va spune Dante: din cuvintele lui duhurile nu vor avea un plus de cunoaștere. Dar e bine pentru Dante să vorbească, să nu-și uite condiția de om destinat să trăiască printre ceilalți oameni. Solicitarea Beatricei este un avertisment implicit pentru ceea ce se va spune mai tîrziu: el va pleca în exil și trebuie de aceea să învețe să-și exprime dorințele, fiindcă oamenii nu vor putea să i le ghicească” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina

Nobleţe florentină (9)

Pd_XVI_25

«Odinioară erau Gualterotti şi Importuni; şi încă ar fi Borgo mai liniştit, dacă de noii vecini s-ar lipsi. Casa-n care s-a născut jalea voastră, pentru dreapta indignare ce v-a răpus şi-a pus capăt traiului vostru vesel» (v. 133-138). Încă de-atunci existau unele familii înfloritoare. Iar un cartier florentin ar fi acum mai paşnic, dacă nu s-ar fi stabilit acolo neamul Buondelmonti, proaspăt îmbogăţit. “La Borgo Santi Apostoli, alături de Gualterotti şi Importuni, s-a stabilit de asemeni familia Buondelmonti, venită din Oltrarno, şi a declanşat discordiile civile (versurile 136-147)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_26

«era onorată, ea şi consoartele ei: vai, Buondelmonte, ce rău ai fugit de nuntă, la sfatul altuia! Mulţi ar fi veseli, care sînt trişti, dacă Domnul te-ar fi lăsat în Ema, de prima dată cînd în cetate ai venit» (v. 139-144). Un neam respectat (Buondelmonti) a decăzut şi a pierit, după ce-a declanşat încleştarea civilă în Florenţa, prin logodna anulată şi promisiunea încălcată de unul dintre vlăstarele sale. Mai bine ar fi pierit acela, înecat în rîul Ema, înainte de-a pune piciorul în cetate! “Buondelmonte dei Buondelmonti, logodnicul unei fetişcane din familia Amidei, şi-a încălcat jurămîntul, lăsîndu-se convins de Gualdrada Donati (la sfatul altuia) să se însoare cu una dintre fiicele sale. Acest fapt a provocat indignarea familiei Amidei, care a vrut să răzbune jignirea omorîndu-l pe Buondelmonte. Istoricii florentini (Villani, Cronica V, 38; Compagni, Cronica I, 2), care amintesc tragicul episod petrecut în 1215, pun pe seama acestei discordii împărţirea Florenţei în guelfi (partidul familiei Buondelmonti) şi ghibelini (partidul familiei Amidei). Ema este un rîu din Val di Greve, ce trebuia traversat cînd se venea de la Montebuono, castelul strămoşesc al familiei Buondelmonti, la Florenţa. Familia se mutase în oraş încă din 1135, dar probabil unii dintre membrii săi rămăseseră la ţară, locuind la Florenţa doar într-o etapă ulterioară. Buti povesteşte că, atunci cînd Buondelmonte a trecut pe-acolo prima dată, era cît pe ce să se înece în Ema” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_27

«Dar e scris ca pietrei ciobite, ce străjuieşte podul, Florenţa să-i aducă jertfă, la sfîrşitul vieţii-n pace» (v. 145-147). Destinul Florenţei era să-i ofere o victimă statuii lui Marte, dispusă pe Ponte Vecchio. “Despre această piatră ciobită, în care cei vechi au crezut că văd o statuie a lui Marte, protectorul cetăţii de pe vremea cînd era păgînă, Dante vorbise în Infern XIII, 146. Spiritul războinic, după cum arăta această tristă prezenţă, apăsa asupra cetăţii ca o forţă misterioasă, ce pretindea mereu victime pentru a se potoli” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_28

«Cu aceste neamuri şi cu altele ca ele, am văzut eu Florenţa în asemenea tihnă că n-avea motive să se plîngă: cu aceste neamuri i-am văzut eu poporul drept şi glorios, încît crinul în băţ n-a fost în veci răsturnat, nici de la discordii nu s-a înroşit’» (v. 148-154). Cu asemenea locuitori virtuoşi, Florenţa a trăit fericită şi neînvinsă de duşmanii din afară sau dinăuntru. “Cetatea florentină, între toate cele din Toscana, a fost pe vremea lui Cacciaguida cea mai glorioasă (drapelul ei n-a fost tîrît niciodată cu capul în jos, din batjocură, de duşmanul învingător, potrivit obiceiului vremii) şi cea mai dreaptă (nici un cetăţean n-a trebuit, pentru a-şi distinge partidul de acela al adversarului, să schimbe în roşu crinul alb al Florenţei, cum s-a întîmplat în 1251, după războiul împotriva Pistoiei). Atunci, după alungarea ghibelinilor, «poporul şi guelfii care au rămas la conducerea Florenţei… unde odinioară se purtau cîmpul roşu şi crinul alb, şi-au făcut din contră cîmpul alb şi crinul roşu» (Villani, Cronica IV, 43), pe cînd ghibelinii şi-au păstrat vechiul drapel” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina4

Nobleţe florentină (8)

Pd_XVI_22

«Mişelul pîlc ce turbat goneşte pe cine fuge, dar la cine-i arată colţii ori punga se gudură ca mielul, deja îşi făcea drum, dar era de lume măruntă; încît nu i-a plăcut lui Ubertin Donato cu cine apoi socrul l-a încuscrit» (v. 115-120). Neamul Adimari, care era fioros cu cei învinşi, dar linguşitor cu cei puternici, era pe cale de afirmare, în ciuda originii sale modeste. Înrudirea cu familia aceea nu era încă motiv de mîndrie. “Pentru a înţelege pe deplin violenţa indignării care se abate asupra familiei Adimari (cf. şi Infern VIII, 31-63), trebuie să amintim că un membru al acestei familii, Boccaccino dei Cavicciuli Adimari, a cerut şi a obţinut din partea comunei florentine ca bunurile lui Dante, deja condamnat la exil, să fie toate confiscate. Dante consideră familia Adimari de origini modeste, însă de fapt era din cele mai vechi şi nobile neamuri florentine, încît poetul crede că a fost o ruşine pentru Ubertino Donati, însurat cu fiica lui Bellincione Berti, că s-a înrudit prin căsătoria unei surori a soţiei, cu mişelul pîlc” (E.A. Panaitescu). “Aici cronica familiilor florentine coboară pînă la a reţine micile resentimente şi bîrfe lansate pe la colţuri, despre nemulţumirile lui Donati. Fără îndoială mai incisivă este reprezentarea celor din familia Adimari, în caracteristica lor psihologică şi socială: feroci ca zmeii şi blînzi ca mieii, după împrejurări” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_23

«Deja coborîse Caponsacco în tîrg din Fiesole şi deja erau cetăţeni de vază Giuda şi Infangato. Voi spune lucru incredibil şi adevărat: în cercul mic se intra pe poarta care se numea după cei din della Pera» (v. 121-126). Unii se stabiliseră de-acum la Florenţa, pe vremea lui Cacciaguida, iar alţii se afirmaseră deja acolo. Primul cerc de ziduri avea chiar o poartă, numită după neamul care locuia în zonă. “Villani (Cronica IV, 11 şi 13) aminteşte că toate aceste trei familii ţineau de partidul ghibelin. (…) În trecut puterea şi faima familiei, deja dispărute pe vremea lui Dante, erau atît de mari încît poarta din zidurile vechi, în apropierea căreia îşi avea casa, se numea poarta Peruzza” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_24

«Toţi ce poartă frumosul însemn al marelui baron, cu nume şi vrednicie amintite în hramul Tomii, de la el au primit rang şi privilegii; cu toate că lîngă popor se ţine azi cel ce-l înfăşoară cu podoaba» (v. 127-132). Cei care au fost înnobilaţi pe-atunci de marchizul Ugo de Toscana şi-au inclus pe stemă însemnele sale. Iar acesta, întemeietor al nobilimii florentine, a murit în ziua Sfîntului Toma şi a fost mereu evocat de locuitorii cetăţii la data respectivă. Iar unul dintre ei (Giano della Bella), îşi mai expune stema, cu toate că a fraternizat cu poporul împotriva nobililor. “Multe familii florentine (Giandonati, Pulci, Nerli, della Bella, Gargalandi, Ciuffagni, Alepri) au pe stema lor şapte dungi roşii pe cîmp alb, care împodobeau steagul lui Ugo cel Mare de Brandenburg, marchiz de Toscana, căpitanul împăratului Otto al III-lea. Stabilit în Toscana, Ugo a întemeiat aici, prin jurămînt, şapte mănăstiri, printre care cea de la Florenţa, unde a fost îngropat la moartea lui (1001) şi unde în fiecare an, la comemorarea dispariţiei sale, 21 decembrie, de sărbătoarea Sfîntului Apostol Toma, se organizau sărbători solemne. Urmaşul uneia din aceste familii, a cărei nobleţe datează de pe vremea lui Ugo cel Mare, este Giano della Bella, care cu faimoasele sale «Ordonanţe de justiţie» (1293) a apărat poporul de abuzurile săvîrşite de nobili şi bogaţi” (E.A. Panaitescu).

Ignoto_sienese

Nobleţe florentină (6)

Pd_XVI_16

«Nu trebuie să pară lucru de mirare ce voi spune despre marii florentini, a căror faimă în timp e ascunsă. I-am văzut pe Ughi, i-am văzut pe Catellini, Filippi, Greci, Ormanni şi Alberichi, acum la apus, iluştri cetăţeni» (v. 85-90). Ţinînd seama de decăderea generală a vechilor glorii, nu trebuie să ne mire destrămarea unor familii florentine celebre, al căror nume este acum învelit în uitare. “Cacciaguida enumeră familiile care, după o perioadă de mare înflorire, intraseră deja în fază decadentă pe vremea lui şi dispăruseră complet pe vremea lui Dante (cf. şi Villani, Cronica IV, 11-13)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_17

«şi-am văzut pe cît de mari, pe-atît de vechi, cu della Sannella, dell’Arca şi Soldanieri şi Ardinghi şi Bostichi» (v. 91-93). “Toate sînt familii de importanţă locală, semne lăsate de vreme în memoria urmaşilor, însă doar a celor interesaţi şi emoţional legaţi de trecutul propriului oraş. (…) Ele sînt valoroase nu ca atare, ci pentru semnificaţia cu care sînt învestite” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_18

«Mai sus de poarta ce-n prezent e apăsată de noi ticăloşii aşa de grele că îndată se va scufunda barca, erau Ravignani, din care a coborît contele Guido şi toţi cei care apoi şi-au luat numele de la măreţul Bellincione» (v. 94-99). Dincolo de Porta San Pietro – unde pe vremea lui Dante stăteau membrii familiei Cerchi, ce-au înteţit luptele civile din Florenţa – odinioară locuia mîndra familie Ravignani, cu celebrii săi descendenţi. “Ticăloşiile ce vor duce la prăbuşirea Florenţei sînt cele ale familiei Cerchi (lume nouă, fiindcă a venit nu demult în zona aceea), care în 1280 a cumpărat de la conţii Guidi cartierul situat lîngă poarta San Pietro. Totuşi nu e limpede pentru toată lumea sensul care trebuie atribuit pentru ticăloşii: Torraca propune «răutăţi», Del Lungo, cu referire la comportamentul ambiguu al familiei Cerchi, în clipa intrării în Florenţa a lui Charles de Valois, pe cel de «trădare a partidului şi a cetăţii». Termenul s-ar putea referi şi la conflictele interne provocate de familia Cerchi, conducătoarea facţiunii albilor din Florenţa” (E.A. Panaitescu). “Şeful familiei Ravignani a fost Bellincione Berti, a cărui fiică, vrednica Gualdrada (Infern XVI, 37), s-a măritat cu Guido Guerra, strămoşul conţilor Guidi. O altă fiică s-a măritat cu Ubertino Donati, iar descendenţii lor au fost numiţi Bellincioni; apoi acest nume faimos a fost de mai multe ori reluat în familia Adimari, derivată dintr-o altă fiică a lui Bellincione” (E.A. Panaitescu).

Domenico_Lenzi2