Blestemele zgîrceniei (6)

«Pentru ca să pară mai mic răul viitor şi cel trecut, văd intrînd crinul în Anagni şi prin vicarul său pe Cristos robit. Îl văd încă o dată batjocorit; îl văd iar primind oţet şi fiere şi între tîlharii vii ucis» (v. 85-90). O altă aventură dezonorantă a dinastiei Capeţienilor se referă la atacarea, arestarea şi umilirea lui Bonifaciu al VIII-lea, în castelul său. “Poetul face trimitere aici la tristul episod faimos, care a fost punctul culminant al luptei dintre Filip cel Frumos şi Bonifaciu al VIII-lea, intrat în istorie cu numele de «palma de la Anagni»: după ce papa l-a excomunicat pe rege (13 aprilie 1303), iar acesta a proclamat demiterea pontifului, printr-un conciliu de episcopi (10 iunie 1303), Wilhelm de Nogaret, ministrul regelui, şi Sciarra Colonna, la 7 septembrie 1303, împreună cu opt sute de soldaţi înarmaţi s-au năpustit în reşedinţa pontificală de la Anagni pentru a-l aresta pe Bonifaciu al VIII-lea, cu intenţia de a-l duce în Franţa. Se spune, dar n-a fost dovedit, că Sciarra Colonna a îndrăznit chiar să-i dea o palmă papei. Poporul s-a răsculat şi după trei zile a reuşit să-l elibereze pe papă, care s-a întors la Roma, unde a murit de sînge rău la 12 octombrie 1303. Dante îl numeşte pe Filip cel Frumos noul Pilat, atît fiindcă l-a lăsat pe papă în mîinile celor din familia Colonna, duşmanii săi, aşa cum Pilat l-a predat pe Isus către iudei, cît şi pentru că a vrut să respingă ipocrit orice răspundere personală pentru acest episod” (E.A. Panaitescu). “În terţină se contopesc, după tehnica profetic-apocaliptică, folosită şi în cadrul predicilor, elemente şi date oferite de realitate, istoric atestate, şi elemente magic-religioase; faptul real, obiectiv, ajunge să fie transfigurat pentru a dobîndi dimensiuni ce merg dincolo de vremuri, îl plasează într-o ramă de sacralitate şi eternitate; în acel papă insultat se repetă şi se reînnoieşte marea insultă suferită de Cristos” (T. Di Salvo). “Cristos a fost pus pe cruce între doi tîlhari, care au murit împreună cu el. «Tîlharii» între care s-a pomenit Bonifaciu, Nogaret şi Colonna, erau însă vii” (Chiavacci Leonardi). “Villani scrie în Cronica sa că papa şi-a aşteptat duşmanii cu maximă demnitate: aşezat pe tronul pontifical, îmbrăcat cu hlamida papală, încoronat, ţinînd în mîini crucea şi cheile, a rezistat neclintit la jigniri, la insulte, la batjocură: se pare că la un moment dat Sciarra Colonna a început să-l pălmuiască. Iar în clipa aceea papa nu mai era pontiful politicianist, care se amesteca în afacerile interne ale Florenţei, creator, prin alianţele sale, de dezordine şi violenţă, ci urmaşul şi continuatorul lui Cristos: cele ce se făceau împotriva lui se comiteau împotriva lui Isus, întemeietorul şi garantul instituţiei pămînteşti a Bisericii. Polemica putea să lovească persoana papei, dar nu instituţia ce rămînea deasupra părţilor în conflict şi era mereu considerată de toate părţile demnă de respect, veneraţie, supunere, ce i se datorează lui Cristos însuşi care, din punct de vedere istoric, se implică în lumea oamenilor şi o determină prin intermediul pontifilor” (T. Di Salvo).

«Îl văd pe noul Pilat aşa barbar că, nesătul de-atît, fără decret îşi duce-n Templu vele hrăpăreţe. Vai, Doamne, cînd mă voi bucura văzînd răzbunarea care, ascunsă, îţi îndulceşte mînia în taină?» (v. 91-96). Regele francez a trecut la persecutarea şi uciderea Templierilor, folosind pretexte mincinoase, cu scopul de-a le jefui bogăţiile imense. Atîta lipsă de scrupule politice provoacă indignarea lui Hugo Capet şi invocarea dreptăţii divine, care n-ar mai trebui să întîrzie pedepsirea nemernicilor. “Filip cel Frumos, împins de nesătula sa poftă de putere, a dezlănţuit împotriva influentului ordin cavaleresc al Templierilor (întemeiat în 1119 la Ierusalim) o campanie de calomnii, încheiată în 1307 prin confiscarea uriaşelor bogăţii ale ordinului, prin arestarea şi condamnarea la moarte a numeroşilor săi membri, acuzaţi de erezie. Evocarea episodului de la Anagni, pe de o parte, încununează viziunea profetică a nelegiuirilor comise, dar reprezintă şi momentul celui mai intens dramatism pe plan expresiv” (E.A. Panaitescu). “O întrebare se pune în context: cum de, în această ocazie, Dante a luat apărarea Templierilor, care prin activităţile lor militare şi comerciale se prezentau ca o puternică organizaţie negustorească şi financiară, hotărîtă să-şi apere puterea prin intermediul armelor? Nu avem o explicaţie mulţumitoare: poate că polemica aşa de pătimaşă, aşa lipsită de distincţii, l-a condus pe poet să treacă sub tăcere aspectele inconvenabile din activitatea Templierilor; aceştia erau pentru el doar martorii lăcomiei lui Filip; nu urmărea să-i apere sau să-i propună ca exemplu; voia să-l lovească pe domnitorul capeţian şi îşi lua argumentele din toate domeniile” (T. Di Salvo). “Chiar dacă Dumnezeu nu le dezvăluie oamenilor dinainte modul său de acţiune, pe care ei nu-l vor cunoaşte decît atunci cînd se vor desprinde de realităţi, rămîne fermă convingerea în puterea de echilibrare a divinităţii. Plasate în orizontul mare al istoriei orientate de şi spre Dumnezeu, întîmplările de pe pămînt corespund mereu unui proiect măreţ: din această convingere provine speranţa creştinului într-o prezenţă, chiar şi secretă, care pe toate le organizează şi le îndreaptă spre un scop pozitiv. Şi toate acestea rămîn adevărate, chiar dacă adesea creştinul îndurerat poate avea momente de nerăbdare şi suferinţă şi ar vrea ca lucrurile să se remedieze imediat. Dar măsurile vremii nu sînt identice în rîndul oamenilor: cu atît mai puţin în raporturile dintre Dumnezeu şi oameni. Aici se încheie partea politico-religioasă a cîntului, în care poetul, prin vocea lui Hugo Capet, foarte potrivit din punct de vedere social, îşi exprimă în tonuri cînd amare, cînd dureroase, condamnarea politicii naţionaliste, care tinde să se opună autorităţilor legitime (Papalitatea şi Imperiul), provocînd daune ireparabile, suferinţe, violenţe” (T. Di Salvo).

«Cele ce ziceam de unica mireasă a Spiritului Sfînt şi care te-au făcut să vii spre mine pentru lămuriri sînt răspunsul la toate rugăciunile noastre, cît ţine ziua; dar îndată ce se înnoptează, le schimbăm cu alte sunete» (v. 97-102). Cuvintele rostite de spiritul penitent în legătură cu Sfînta Fecioară reflectă rugăciunile osîndiţilor din timpul zilei. Dar în timpul nopţii exemplele pozitive, de sărăcie pioasă, sînt înlocuite cu exemplele negative, de zgîrcenie pedepsită. “Prima parte a discursului lui Hugo Capet, trecerea în revistă a stirpei capeţiene, răspunde la prima întrebare a lui Dante (cine ai fost); acum Hugo răspunde la a doua întrebare, explicînd ce fel de exemple sînt recitate de sufletele zgîrcite şi de ce i s-a părut lui Dante că el era singurul care vorbeşte (v. 35-36)” (Chiavacci Leonardi). “În privinţa ordinii de recitare a exemplelor, este limpede referinţa alegorică; luminii diurne i se potrivesc pildele pozitive; celelalte, care sînt consecinţa sau expresia întunericului conştiinţelor, sînt plasate în întunericul nopţii” (T. Di Salvo).

Blestemele zgîrceniei (5)

«Văd un timp nu prea îndepărtat, ce scoate alt Carol din Franţa pentru a se da în vileag mai bine pe el şi pe ai săi. Fără arme iese şi doar cu lancea cu care s-a întrecut Iuda, o va ţinti astfel că Florenţei îi va sparge burta» (v. 70-75). Alt principe francez, Charles de Valois, se va implica în politica italiană. Lipsit de putere militară, el va folosi arma trădării pentru a stîrni luptele intestine din Florenţa. “Tonul profetic şi apocaliptic, chiar dacă e profeţia unor evenimente deja petrecute, le conferă cuvintelor o solemnitate grandioasă – de parcă acele cuvinte şi lucrurile îngrozitoare la care se referă ar fi un semn al intervenţiei divine împotriva forţelor diabolice dezlănţuite, ce însoţesc şi ajută faptele şi activităţile acestor teribili Capeţieni şi Angioini, urmaşii şi continuatorii lor pe pămîntul aflat în afara stăpînirii franceze” (T. Di Salvo). “Charles de Valois, fratele lui Filip cel Frumos, a venit în Italia la chemarea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a recuceri Sicilia de la Angioini; dar, în loc să se ocupe de Sicilia, a fost trimis de pontif ca pacificator la Florenţa, unde a înăsprit luptele dintre facţiuni şi i-a avantajat pe Negri, care i-au învins şi i-au exilat pe Albi (1301-1302), printre care şi pe Dante” (E.A. Panaitescu).

«Apoi nu pămînt, ci păcat şi ruşine va obţine, pentru el cu-atît mai grele, cu cît mai uşor priveşte la pagubele făcute» (v. 76-78). Principele francez nu se va îmbogăţi de pe urma faptelor sale nelegiuite ci, dimpotrivă, se va umple de o dezonoare pe care, fiind şi iresponsabil, o va ignora. “Enumerarea păcatelor ce vor însoţi amintirea acestui francez netrebnic, cauza atîtor nenorociri căzute asupra Florenţei şi a lui Dante, se face pe un ton batjocoritor, pe măsura unuia care a pretins a fi mai mult decît era, care a meritat ridicolul şi sarcasmul, care s-a dovedit în toate faptele lui un fanfaron, mai curînd decît un delincvent adevărat şi puternic, un cinic superficial, mai curînd decît un om capabil să influenţeze profund realitatea” (T. Di Salvo). “S-a spus ca vorbă: Messer Carlo a venit în Toscana ca pacificator şi a lăsat ţara în război; şi s-a dus în Sicilia pentru a face război şi le-a dus o pace ruşinoasă” (Villani).

«Pe celălalt, ce-a ieşit prins de pe navă, îl văd vînzîndu-şi fata şi neguţînd-o, cum fac corsarii cu sclavele. Vai, zgîrcenie, ce alte blestemăţii mai poţi face, după ce mi-ai acaparat neamul, care nici de propria sa carne nu se sinchiseşte?» (v. 79-84). Alt descendent al familiei regale, Carol al II-lea de Anjou, va fi înfrînt şi capturat ruşinos, în urma unei bătălii navale. Acelaşi militar nepriceput îşi va dovedi apoi cinismul, negociind cu îndîrjire zestrea propriei sale fiice, pe care de fapt a vîndut-o ca un corsar fără scrupule. “Din aventurile negative care l-au stigmatizat pe Carol al II-lea, rege de Napoli, sînt aici amintite două: prima se referă la bătălia navală purtată în golful Napoli, în 1284, între flota angioină şi cea siciliană şi aragoneză, comandată de Roger de Lauria: în bătălia încheiată cu înfrîngerea Angioinilor, Carol al II-lea, pe atunci prinţ moştenitor, a fost capturat; cealaltă întîmplare dezonorantă şi reprezentativă pentru sufletul cinic şi nelegiuit al Angioinilor a fost măritişul fiicei Beatrice, încă fetişcană, cu Azzo al VIII-lea d’Este: acesta pentru a o obţine i-a plătit socrului o sumă importantă de bani; măritişul a fost o adevărată acţiune de vînzare-cumpărare. Aceşti Angioini, cum îi prezintă Dante, sînt violenţi, mincinoşi, hrăpăreţi: pentru bani şi putere sînt capabili de acţiuni cinice şi activităţi negustoreşti: chiar şi fiicele lor devin obiect de negustorie. Nici mai mult, nici mai puţin decît felul cum procedează corsarii cu femeile capturate. Cu o singură deosebire: corsarii nu devin regi. Devin regi Capeţienii şi Angioinii: însă pe tron şi-au adus semnele naturii lor de delincvenţi şi corsari, mereu pregătiţi de trădări şi negustorii” (T. Di Salvo).

Blestemele zgîrceniei (4)

«m-am pomenit în mîini cu frîiele regatului şi-atîta putere am căpătat prin noua cucerire şi-aşa plin de prieteni am fost, că la coroana părăsită a fost ridicat copilul meu, din care au început oasele celorlalţi să fie consacrate» (v. 55-60). Hugo Capet s-a înconjurat de prieteni şi multă putere pentru a-şi impune la tron propriul fiu, din care s-a născut apoi şirul de urmaşi regali. “Din punct de vedere istoric, îndată după alegerea sa ca rege al Franţei, în 987, Hugo Capet pentru a asigura succesiunea şi l-a asociat la tron pe fiul Robert şi l-a înscăunat la Reims. După ce s-a declarat fără perifraze (…) rădăcina buruienii ce tot pămîntul creştin îl adumbreşte, Hugo Capet îşi trasează în cîteva rînduri propria biografie. Acolo include tema – cu atîta frecvenţă reluată de Poet în Comedie – privind opoziţia dintre vechile virtuţi şi decăderea generală a contemporanilor. Apusului melancolic, umil al dinastiei carolingiene (cînd s-au isprăvit toţi regii vechi) (…) i se suprapune violent – dar în mod deliberat ambiguu – ascensiunea, pe firmamentul Franţei, a unui nou astru, avid şi rapace: fiul unui măcelar, destinat să dea naştere seriei funeste a diverşilor Filipi şi Ludovici (un evident dispreţ, aici încă reţinut, însufleţeşte aceste specificări punctuale, în comparaţie cu aura de sacră indeterminare ce cuprinde generaţiile stinse de regi vechi). Observă Grana: «Confesiunea lui Hugo are mai întîi tonuri ambigue, care se reflectă mai ales asupra verbelor: regii vechi s-au isprăvit, unul acoperit cu straie sure… ‘S-au isprăvit’, ‘acoperit’ nu definesc, ci dau frîu liber imaginaţiei bănuitoare a cititorului, dau de înţeles fapte de-o violenţă mai întunecată şi dubioasă decît exprimă cuvintele»” (E.A. Panaitescu). “Cu oasele consacrate se face aluzie la consacrarea regilor Franţei în catedrala din Reims, în momentul încoronării. (…) Întregul pasaj este o aspră condamnare a tuturor Capeţienilor care, încă de la origini, au fost însoţiţi de o siglă negativă, ce i-a marcat şi i-a destinat înşelătoriei, furtişagului, abuzurilor. Printre rînduri se ghiceşte, prin contrast, nostalgia după societatea apusă, a regilor vechi. Dar în afară de această notă ascunsă, pasajul e lipsit de tonuri dramatice, de intervenţii personale, subiective” (T. Di Salvo).

«Pînă ce marea zestre provensală n-a stins în neamul meu ruşinea, el puţin conta, dar nici rele nu făcea. De-atunci şi-a început prin forţă şi minciună jafurile; şi-apoi, ca revanşă, Ponthieu şi Normandia a luat şi Gasconia» (v. 61-66). Dinastia lui Capet n-a excelat în valoare sau ticăloşie, pînă la cuprinderea Provenţei, prin căsătorie, în teritoriul francez. Ulterior ea a uitat de ruşine şi a trecut la anexarea altor ţinuturi şi domenii, prin fraudă. “Din toată istoria Capeţienilor, Dante vorbeşte doar despre cea recentă, care se desfăşura împreună cu el şi care făcea din el o victimă a intervenţiei franceze în politica florentină. În judecata negativă, pe care o exprimă asupra prezentului, ajunge să implice tot trecutul, din care aminteşte fapte răzleţe, în mare măsură legendare, care se potriveau mai bine în tabloul negativ despre Capeţienii vremurilor sale. Este o procedură prea puţin respectuoasă cu istoria: dar se supune judecăţii despre istorie a conştiinţei sale de om şi poet” (T. Di Salvo). “Beatrice Berlinguer a adus ca dotă în 1245 comitatul Provenţa, măritîndu-se cu Carol I de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea cel Sfînt. După alţii, marea zestre ar fi comitatul Toulouse, alipit la coroana Franţei în 1229” (E.A. Panaitescu). “Filip cel Frumos a recucerit în 1294 comitatul Ponthieu şi Gasconia de la englezi, care la începutul secolului al XIII-lea au fost obligaţi să cedeze ducatul Normandia” (E.A. Panaitescu). “Expresia ca revanşă este de un mare sarcasm: Capeţienii, aproape ca o compensaţie şi o reparare a răului comis, a jafului executat, au făcut nu fapte virtuoase, ci alte furtişaguri, au comis alte acţiuni nelegiuite, întemeiate pe înşelătorie şi violenţă. Din numeroasele regiuni franceze care erau feude ale regilor Angliei, Normandia a fost ocupată de francezi în primii ani ai secolului al XIII-lea; Ponthieu şi Gasconia, Filip cel Frumos în loc să le păstreze şase luni, conform înţelegerilor, le-a ocupat definitiv. După cum se vede, pe Dante îl interesează mai mult raporturile dintre oameni, dintre regi, privind respectarea sau nerespectarea cuvîntului dat, decît linia de formare a statelor moderne naţionale. Aceste mari fapte recente i-au scăpat, ori le-a interpretat în lumina canoanelor cu totul medievale” (T. Di Salvo).

«Carol a venit în Italia şi, ca revanşă, l-a jertfit pe Conradin; şi-apoi l-a retrimis în cer pe Toma, ca revanşă» (v. 67-69). Dinastia franceză a provocat alte nenorociri prin implicarea militar-politică pe teritoriul italian, unde a determinat moartea unui rege şi a unui mare sfînt filosof. “Carol I de Anjou, după ce l-a înfrînt pe Manfred la Benevento în 1266, l-a învins pe tînărul Conradin de Suabia, condamnîndu-l apoi la moarte în 1268. Sfîntul Toma de Aquino a murit în abaţia Fossanova, pe cînd se îndrepta spre Conciliul de la Lyon în 1274. Se zvonea că a fost otrăvit la porunca lui Carol I de Anjou, pentru a fi împiedicat să vorbească la conciliu împotriva lui (cfr. Villani, Cronica IX, 218). Curba ascendentă a lanţului de delicte, ce marchează afirmarea casei regale a Franţei, creşterea buruienii destinate să acopere lumina soarelui (…) revin în refrenul insistent, la sfîrşitul versurilor 65, 67 69, a precizării batjocoritoare ca revanşă, menită să sublinieze reluarea fatală a unei vocaţii pentru blestemăţie, în generaţiile succesive ale acestei dinastii. Tot astfel, în profeţia care, începînd din v. 70, va dezvălui viitorul implacabil pe care un asemenea trecut va trebui să-l producă, repetiţia obsesivă a formulei vegg’io va accentua creşterea monstruoasă, alături de puterea dobîndită de ei pe pămînt, a umbrei pe care noii regi ai Franţei o vor proiecta asupra caracterului ecumenic al creştinismului” (E.A. Panaitescu). “Continuă adnotaţia sarcastică, aleasă pentru a indica metodele nelegiuite şi ipocrite ale Capeţienilor: pe dinafară devotaţi şi grăbiţi să repare paguba făcută, dar în fapte implacabili şi atît de avizi încît nici crima nu-i opreşte. Pe ei îi interesează să dea crimei un aspect de obligaţie, aproape ca o acţiune de reparaţie impusă de divinitate şi de justiţie. Fireşte că judecata politică a lui Dante ascultă de criterii etico-pătimaşe şi adesea nu coincide cu evaluarea noastră asupra evenimentelor şi asupra puterilor care le-au provocat şi cu noul cadru istoric pe care l-au generat. De pildă Carol de Anjou care, venit în Italia, îl învinge pe Manfred şi devine domnitorul Italiei de Sud este pentru Dante un uzurpator; şi este de asemeni un asasin, cînd în 1268 porunceşte să fie decapitat tînărul de şaisprezece ani Conradin de Suabia, venit în Italia nu pentru a distribui binecuvîntări, ci pentru a-i lua regatul lui Carol; şi acelaşi Carol este un asasin pentru Dante, cînd porunceşte să fie otrăvit în 1274 Sfîntul Toma de Aquino; iar poetul nu se preocupă să verifice această informaţie, care de fapt era fără temei, dar a fost răspîndită de sursele antiangioine pentru că, s-a spus, sfîntul se deplasa la Lyon cu intenţia de-a denunţa politica Angioinilor. Legenda, bîrfa şoptită etc. erau pentru Dante momente de adevăr, dacă toate acestea se puteau folosi într-un tablou tendenţios, dar susţinut de solide principii morale ce trebuiau apărate” (T. Di Salvo).

Blestemele zgîrceniei (3)

«Nu-ţi va fi vorba fără răsplată, de mă-ntorc spre a duce la capăt scurta călătorie a vieţii ce zboară iute’. Şi el: ‘Îţi voi spune, nu pentru alinarea ce-o aştept de dincolo, ci fiindcă atîta har luceşte în tine înainte de moarte» (v. 37-42). În schimbul răspunsurilor cerute, poetul îi promite să-l pomenească pe duhul penitent, la revenirea sa din expediţie. Celălalt se înduplecă nu de dragul vreunui avantaj, ci fiind impresionat de privilegiul de care se bucură Dante, ce călătoreşte viu prin lumea celor morţi. “Sapegno explică: «îţi voi răspunde nu de dragul recompensei pe care mi-ai promis-o, ci doar ca omagiu pentru lumina harului divin, care în tine se dezvăluie în mod aşa ieşit din comun». Duhul nu acceptă melancolia din cuvintele cu care Dante i s-a adresat: el face legătura cu polemica împotriva decăderii provocate de zgîrcenie şi o aprofundează prin exemplul familiei sale, una dintre cele mai importante din Europa şi, prin aceasta, semnificativă în mod exemplar. Această polemică, şi nu elegia despre cît e de scurtă viaţa şi cum orizontul deja se închide, i se impune atenţiei poetului şi pe această temă se concentrează toată forţa de protest a cîntului” (T. Di Salvo).

«Fost-am rădăcina buruienii ce tot pămîntul creştin îl adumbreşte, încît fructul cel bun abia se mai găseşte. Dar Douais, Lille, Gand şi Bruges de-ar putea, repede-ar veni răzbunarea; şi eu i-o cer aceluia ce toate le judecă» (v. 43-48). Interlocutorul poetului este Hugo Capet, strămoşul dinastiei regale franceze. El este indignat de deriva morală în care i s-au înfundat urmaşii. Ar vrea ca ei să fie pedepsiţi mai grabnic de duşmanii lor din Flandra, pe care i-au înşelat cu promisiuni mincinoase. “Metafora dominantă este aceea a plantei: de aici rădăcina, de aici umbra care acoperă celelalte plante şi le şubrezeşte sau le distruge, de aici fructul cel bun care nu mai există. (…) O plantă, aşadar, a Capeţienilor, care, încă de la apariţie, se precizează a fi malefică, distrugătoare prin umbra ei, neproductivă sau făcînd doar fructe perverse, de regi şi principi creatori de dezordine şi ticăloşie. Tonul pesimist care îl însoţeşte pe Dante, cînd vine vorba despre societatea contemporană lui, aici devine aspru şi lipsit de nuanţe: poetul se află în faţa unuia din cele mai perverse cuiburi de nemernicie” (T. Di Salvo). “Dante se referă la războiul dintre Filip cel Frumos şi Flandra (1297-1299), indicată cu numele principalelor sale oraşe (Douais, Lille, Gand şi Bruges), şi la trădarea lui Filip în 1299 împotriva contelui de Flandra care, predîndu-se cu condiţia de-a fi lăsat liber, a fost de fapt azvîrlit în temniţă împreună cu copiii săi şi dus la Paris. Flamanzii s-au răzbunat, mai întîi prin revolta feroce de la Bruges şi apoi învingîndu-i pe francezi la Courtrai în martie 1302” (E.A. Panaitescu). “Asprimea stă nu doar în lucrurile exprimate şi în ton, dar şi în stil şi metrică: se începe cu fraze solemne, cu emfaticul fost-am şi se continuă cu o amplă metaforă, în care planta devine o forţă monstruoasă, ce-şi proiectează puterea malefică asupra creştinismului. (…) Să notăm rimele dificile: aduggia… giuggia (aici franţuzismul este în perfectă concordanţă cu vorbitorul care e francez)” (T. Di Salvo).

«M-am numit dincolo Hugo Capet; din mine s-au născut Filipii şi Ludovicii prin care Franţa e din nou condusă. Am fost fiu de măcelar la Paris: cînd s-au isprăvit toţi regii vechi, afară de unul acoperit cu straie sure» (v. 49-54). Şeful dinastiei franceze se proclamă de origini modeste şi îşi descrie ascensiunea la tron, după stingerea precedentei familii regale, prin deces ori călugărire. “Hugo Capet (Huegues Chapet sau Capet, de la capa pe care o îmbrăca în calitate de abate laic) a fost regele Franţei între 987 şi 996 şi era fiul lui Hugo I cel Mare, duce de Franţa şi conte de Paris, mort în 956. Hugo I cel Mare trebuie considerat ca adevăratul şef al dinastiei Capeţienilor, chiar dacă el, deşi avînd efectiv puterea sub ultimii domni carolingieni (regii vechi), n-a primit niciodată formal titlul regal, care a trecut la Hugo al II-lea Capet, încoronat ca rege al Franţei în 987, la moartea ultimului domnitor din dinastia carolingiană, Ludovic al V-lea. Dante, de fapt, l-a confundat pe fiu cu tatăl, o neatenţie deja existentă în tradiţie. Perspectiva cronologică pe care Dante ne-o oferă despre originile dinastiei capeţiene este aproximativă. În plus Poetul, din patimă polemică şi împins de mînia antifranceză, acceptă aici legenda, rămasă în tradiţie, despre originile modeste ale lui Hugo Capet (fiu de măcelar) şi ale întregii dinastii capeţiene, pentru a sublinia că familia regală franceză era lipsită de un titlu valabil de nobleţe, de exclusivă competenţă şi atribuire imperială. Numele de Filip şi Ludovic prevalează în seria Capeţienilor pînă la Dante, de la Filip I (mort în 1108) la Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), de la Ludovic al VI-lea (mort în 1137) la Ludovic al IX-lea cel Sfînt (mort în 1270)” (E.A. Panaitescu).