Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: glorie

Acvila dreptății (3)

Miniatura_francese4

Pd_XVIII_7

«Am văzut prin cruce o lumină sărind la numirea lui Iosua, cum a făcut el; dar n-am priceput mai iute vorba ca fapta. Şi la numele înaltului Macabeu am văzut pe altul mişcîndu-se rotit, iar bucuria lui era ca biciul răsucit» (v. 37-42). În același timp cu rostirea numelui său, un duh a alunecat de-a lungul crucii. Un altul, numit după primul, s-a învîrtit prin aer de bucurie. “Iosua a condus poporul lui Israel pe Pămîntul făgăduinței, după moartea lui Moise, care l-a ales urmașul său. Iuda Macabeu a organizat, cu cei patru frați ai lui, revolta poporului evreu împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifan, care a interzis celebrarea sabatului, a circumciziei, a abstinențelor legale. Lupta, care s-a întins între 166 și 160 î.Cr., s-a încheiat cu victoria lui Israel” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_8

«La fel, cu Carol cel Mare şi Roland, pe doi i-a urmărit privirea mea atentă, cum ochiul urmează şoimul în zbor. Apoi Wilhelm şi Renoardo şi ducele Gottifredi mi-au atras privirea în acea cruce, şi Roberto Guiscardo» (v. 43-48). Privirea lui Dante însoțește, cu atenția vînătorului după zborul șoimului, deplasarea altor duhuri fericite. “După personajele biblice, Dante plasează eroii din epopeea medievală, alegînd două personalități din ciclul carolingian, sărbătorite ca eroi ai luptei creștinilor împotriva sarazinilor. Carol cel Mare (742-814), întemeietorul Sfîntului Imperiu Roman, nu doar a apărat Europa creștină de atacurile sarazine, dar s-a implicat în apărarea Bisericii amenințate de longobarzi (cf. Paradis VI, 94-96). Roland a fost paladinul cel mai faimos al lui Carol cel Mare și a pierit la Roncevaux, luptînd împotriva lui Agramante, regele maurilor. Wilhelm de Orange, fiul legendar al lui Amerigo di Narbona, a murit călugărit în anul 812, la Gellone. Este unul dintre cei mai mari eroi din bătăliile carolingiene, protagonistul numeroaselor cîntări epice, alături de Renoardo, un sarazin pe care l-a convertit la credința creștină și care, înzestrat cu o forță extraordinară și înarmat cu un ciomag greu, îl însoțea în expedițiile împotriva necredincioșilor. Dante l-a considerat personaj istoric și pe acesta din urmă, probabil fiindcă pe marginile portalului central al domului din Verona apare, alături de statuia lui Wilhelm, și cea a lui Renoardo. Goffredo di Buglione/Godefroy de Bouillon (1058-1100), duce de Lorena, a fost conducătorul primei cruciade, care a dus la eliberarea Ierusalimului în 1099. Figura lui Goffredo a trecut apoi în centrul tuturor compozițiilor epice în limba d’oil legate de prima cruciadă. Robert Guiscard (1015-1085) a fost fiul lui Tancredi d’Altavilla/Tancred de Hauteville și comandantul normanzilor în Italia. A eliberat Italia meridională și Sicilia de sub sarazini și a stabilit alianța regatului normand cu Biserica” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_9

«Pe urmă, printre alte lumini mișcat şi amestecat, mi-a arătat duhul care mi-a vorbit ce mare artist era printre cîntăreţii din cer. Eu m-am întors în dreapta ca să-mi văd la Beatrice datoria, fie din vorbe, fie din semne» (v. 49-54). Duhul strămoșului se întoarce printre celelalte suflete fericite din Paradis și își reia, cu mare măiestrie, cîntecele de slavă. Dante se uită la Beatrice, pentru a afla din explicațiile sau privirile ei ce are de făcut mai departe. “Cacciaguida intonase un cîntec, atunci cînd s-a prezentat în fața strănepotului (Paradis XIV, 125), acum se desparte de el tot cîntînd” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo

Advertisements

Profeția exilului (8)

Pd_XVII_22

«Şi-a adăugat: ‘Fiule, astea-s lămuririle pentru ce ţi s-a spus; iată uneltirile, care după cîteva ocoluri ţi-s ascunse. Însă nu vreau să le porţi pică semenilor, fiindcă ţi se lungeşte viaţa-n viitor, mult dincolo de pedeapsa perfidiilor lor’» (v. 94-99). În ciuda soartei vitrege care i se pregătește, Dante nu va trebui să-și urască adversarii: persecuțiile lor nedrepte vor fi sămînța gloriei sale viitoare. “În esență discursul lui Cacciaguida confirmă, cu referințe precise, că poetul va fi condamnat la exil: este întîi de toate o confirmare dureroasă, dar și o celebrare a privilegiului că, drept consecință a suferinței, nepotului i se va permite să devină purtătorul unui mesaj de salvare pentru omenire. Dante va fi exilat, va cunoaște căile durerii și ale sărăciei, dar exilul lui va coincide cu o radicală desprindere de o lume, cu care orice discurs despre valorile creștine este imposibil: adevăratul exilat nu este poetul, ci societatea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spre care trebuie să fie reîndrumată. Aceasta este misiunea apostolică, încredințată din înălțimea cerurilor lui Dante, ca restaurator al legii evanghelice. Suferința devine așadar condiția esențială pentru ca poetul să fie demn de misiunea apostolică și să cîștige capacitatea de-a se întîlni cu divinitatea, de a-i asculta vocea și de a le-o transmite oamenilor vii” (T. Di Salvo). “Însă nu vreau: cu alte cuvinte: vei cunoaște amărăciunea exilului, iar pentru asta răspunderea le va reveni concetățenilor tăi, dar la urmă tu vei fi învingătorul, fiindcă vei cunoaște calea mîntuirii și a fericirii. Iar adversarii tăi vor rămîne cu bucuria meschină a victoriei invalidată pe plan moral și cu certitudinea că vor fi pedepsiți în eternitate. În cuvîntul infuturarsi (inventat de Dante), ţi se lungeşte viaţa-n viitor, să nu vedem o aluzie la faima de care va beneficia poetul prin intermediul operei sale: ci la certitudinea că, pe calea pe care a pornit, va ajunge la acea fericire ce va dura în eternitate: adică va fi primit în Paradis” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_23

«După ce, tăcînd, a arătat că-i gata duhul pios din ţesut pînza pe care i-am întins-o pe urzeală, am început, ca omul ce rîvneşte, şovăind, un sfat de la persoana ce vede şi vrea drept şi iubeşte» (v. 100-105). Cacciaguida a tăcut, terminîndu-și răspunsul. Dante s-a pregătit, ezitînd, să-l întrebe altceva. “Pentru a înțelege trimiterea la pînză și la urzeală, să ne amintim că la războaiele de țesut cu mîna, acum aproape complet dispărute, urzeala era ansamblul firelor dispuse și întinse pe ramă: cînd se începea munca, firele erau țesute și aduse la rezultatul dorit. Aici îndoielile poetului sînt urzeala, iar țesătura este răspunsul lui Cacciaguida. Raportul dintre Cacciaguida, care lămurește și rezolvă îndoielile și nesiguranțele, respectiv Dante, care întreabă, nu este doar acela dintre școlar și omul matur, înzestrat cu înțelepciune și virtute. E sentimentul acela mult mai intens și liniștitor al omului care întreabă și știe că cel ce-i va răspunde simte pentru el afecțiune și de aceea răspunsul va fi lipsit de rezerve mentale, sincer și corect în toate detaliile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_24

«‘Văd bine, părintele meu, cum năvăleşte vremea către mine spre a izbi mai rău cînd nu te-aștepți; încît cu prudenţă e bine să mă înarmez ca, de mi-e smuls locul cel mai drag, să nu le pierd celelalte prin stihurile mele» (v. 106-111). Poetul a devenit conștient că va urma pentru el o etapă dificilă, care îl va obliga să acționeze și să vorbească foarte prudent. “Problema este cea a intelectualului izgonit: alungat de oamenii la putere, constrîns să ceară găzduire, în imposibilitatea de a-și exercita activitatea obișnuită, totuși doritor să își urmeze conștiința, care-i impune să spună adevărul cu orice preț, intelectualul dacă nu vrea să se trădeze pe sine însuși trebuie să înfrunte riscul de-a fi exclus, persecutat, poate chiar ucis. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să aleagă între compromis și idealuri, între obligația de a nu vorbi și a nu lovi și nevoia de a obține mijloacele de subzistență, între libertate și aservire. Problema lui Dante este cea a intelectualilor care în toate timpurile s-au pomenit acționînd în societăți violente, exclusiviste, incapabile să le dea spațiu de manifestare oamenilor cu păreri diferite” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Profeția exilului (1)

Miniatura_francese

Al cincilea cer, al lui Marte. Frămîntarea lui Dante în legătură cu viitorul care-l așteaptă. Cacciaguida îi prevestește, cu vorbe limpezi, exilul sărăcăcios și umilitor. Avertismente în legătură cu ostilitatea periculoasă a tovarășilor exilați. Elogierea lui Cangrande della Scala. Poezia, ca răscumpărare a suferințelor, dacă este onestă și curajoasă, asigură gloria lui Dante în fața posterității.

Pd_XVII_1

«Cum a venit la Climene, pentru a se convinge de ce-a auzit împotriva sa, cel ce încă mînie taţi pe fiii lor; aşa eram eu şi aşa mă simţeau Beatrice şi sfînta sclipire, care mai-nainte pentru mine şi-a schimbat locul» (v. 1-6). În mitologia antică, Faeton s-a dus agitat și curios s-o întrebe pe mama sa dacă era sau nu cu adevărat fiul lui Apolo. La fel de curios a devenit și Dante să-și afle soarta viitoare, din gura strămoșului Cacciaguida, care venise în Paradis să stea de vorbă cu el. “Faeton, auzind de la Epafos (amicul lui și fiul lui Jupiter) că el nu era fiul lui Apolo, zeul soarelui, a vrut să afle de la mama sa Climene adevărul. Atunci Apolo, pentru a-l potoli, i-a dat voie să conducă de-a lungul unei zile carul soarelui, iar asta a provocat apoi moartea lui Faeton (cf. Infern XVII, 106-108; Ovidiu, Metamorfoze I, 747 sqq.). La fel și Dante așteaptă cu neliniște să afle explicația celor auzite împotriva sa de la Farinata (Infern X, 79-81), Brunetto Latini (Infern XV, 61-72), Vanni Fucci (Infern XXIV, 140-151), Oderisi da Gubbio (Purgatoriu XI, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVII_2

«La care doamna mea ‘Azvîrle flacăra dorinţei’, mi-a spus, ‘să iasă bine modelată din pecetea interioară» (v. 7-9). Beatrice l-a îndemnat să dea glas curiozității sale intense. “Dorința fierbinte țîșnește din inimă prin cuvinte, ca o flacără care se proiectează afară din cuptor. Puternica metaforă ne spune deja cît de mult apasă această ultimă întrebare sufletul lui Dante, cu o forță care nu mai poate fi reținută” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVII_3

«nu pentru a ne spori nouă cunoaşterea prin vorbele tale, ci să te deprinzi a-ţi zice setea, ca omul să-ţi toarne’» (v. 10-12). Dante trebuie să-și formuleze cu voce tare curiozitățile nu pentru a le aduce la cunoștința duhurilor fericite, ci pentru a se obișnui el însuși cu exprimarea limpede a gîndurilor sale. “Beatrice îl îndeamnă pe poet să vorbească limpede și fără teamă; ca orice duh fericit, știe dinainte ce anume va spune Dante: din cuvintele lui duhurile nu vor avea un plus de cunoaștere. Dar e bine pentru Dante să vorbească, să nu-și uite condiția de om destinat să trăiască printre ceilalți oameni. Solicitarea Beatricei este un avertisment implicit pentru ceea ce se va spune mai tîrziu: el va pleca în exil și trebuie de aceea să învețe să-și exprime dorințele, fiindcă oamenii nu vor putea să i le ghicească” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina

Nobleţe florentină (6)

Pd_XVI_16

«Nu trebuie să pară lucru de mirare ce voi spune despre marii florentini, a căror faimă în timp e ascunsă. I-am văzut pe Ughi, i-am văzut pe Catellini, Filippi, Greci, Ormanni şi Alberichi, acum la apus, iluştri cetăţeni» (v. 85-90). Ţinînd seama de decăderea generală a vechilor glorii, nu trebuie să ne mire destrămarea unor familii florentine celebre, al căror nume este acum învelit în uitare. “Cacciaguida enumeră familiile care, după o perioadă de mare înflorire, intraseră deja în fază decadentă pe vremea lui şi dispăruseră complet pe vremea lui Dante (cf. şi Villani, Cronica IV, 11-13)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_17

«şi-am văzut pe cît de mari, pe-atît de vechi, cu della Sannella, dell’Arca şi Soldanieri şi Ardinghi şi Bostichi» (v. 91-93). “Toate sînt familii de importanţă locală, semne lăsate de vreme în memoria urmaşilor, însă doar a celor interesaţi şi emoţional legaţi de trecutul propriului oraş. (…) Ele sînt valoroase nu ca atare, ci pentru semnificaţia cu care sînt învestite” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_18

«Mai sus de poarta ce-n prezent e apăsată de noi ticăloşii aşa de grele că îndată se va scufunda barca, erau Ravignani, din care a coborît contele Guido şi toţi cei care apoi şi-au luat numele de la măreţul Bellincione» (v. 94-99). Dincolo de Porta San Pietro – unde pe vremea lui Dante stăteau membrii familiei Cerchi, ce-au înteţit luptele civile din Florenţa – odinioară locuia mîndra familie Ravignani, cu celebrii săi descendenţi. “Ticăloşiile ce vor duce la prăbuşirea Florenţei sînt cele ale familiei Cerchi (lume nouă, fiindcă a venit nu demult în zona aceea), care în 1280 a cumpărat de la conţii Guidi cartierul situat lîngă poarta San Pietro. Totuşi nu e limpede pentru toată lumea sensul care trebuie atribuit pentru ticăloşii: Torraca propune «răutăţi», Del Lungo, cu referire la comportamentul ambiguu al familiei Cerchi, în clipa intrării în Florenţa a lui Charles de Valois, pe cel de «trădare a partidului şi a cetăţii». Termenul s-ar putea referi şi la conflictele interne provocate de familia Cerchi, conducătoarea facţiunii albilor din Florenţa” (E.A. Panaitescu). “Şeful familiei Ravignani a fost Bellincione Berti, a cărui fiică, vrednica Gualdrada (Infern XVI, 37), s-a măritat cu Guido Guerra, strămoşul conţilor Guidi. O altă fiică s-a măritat cu Ubertino Donati, iar descendenţii lor au fost numiţi Bellincioni; apoi acest nume faimos a fost de mai multe ori reluat în familia Adimari, derivată dintr-o altă fiică a lui Bellincione” (E.A. Panaitescu).

Domenico_Lenzi2

Apare Beatrice (2)

miniatura_fiorentina1

pg_xxx_4

«Toţi spuneau: ‘Benedictus qui venis!’, şi flori azvîrlind deasupra şi-mprejur, ‘Manibus, oh, date lilia plenis!’» (v. 19-21). Participanţii la procesiune salutau noua apariţie cu o formulă biblică faimoasă. Aruncau flori spre carul triumfal şi adăugau o formulă de slavă, adaptată din poezia lui Virgiliu. “«Benedictus qui venit in nomine Domini» («Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului» sînt cuvintele de salut adresate de mulţime lui Isus, cînd intra în Ierusalim: Matei 21, 9; Luca 19, 38; Marcu 11, 9). Unii interpreţi consideră că ele îi sînt adresate lui Dante, alţii grifonului, iar alţii, cu mai multă îndreptăţire, lui Beatrice. Versul 21 repetă, doar cu adăugarea lui oh, expresia pe care Virgiliu (Eneida VI, 883) îl pune pe Anchise, tatăl lui Enea, s-o pronunţe în Hades, pentru a-l sărbători pe Marcellus, nepotul lui Augustus mort prematur. În terţina 19 recursul la limba latină are rostul de a face maiestuoase figurile îngerilor, precum şi cîntecul lor, interpretat în limba solemnă a Romei şi a Bisericii, cele două mari realităţi pe care aici Dante vrea să le pună alături – printr-un citat din Evanghelie şi unul din Eneida – în clipa cînd este invocată apariţia Beatricei” (E.A. Panaitescu). Dante “a vrut să instituie un raport de analogie între intrarea lui Isus în Ierusalim şi apariţia Beatricei, şi cum intrarea lui Isus în Ierusalim a reprezentat, aşa zicînd, proclamarea oficială şi, totodată, glorificarea misiunii sale şi a noii credinţe pe care o predicase, la fel venirea Beatricei pe carul Bisericii va reprezenta, probabil, consacrarea şi glorificarea oficială a Teologiei, adică a ştiinţei asupra lucrurilor divine, încredinţate învăţăturii Bisericii” (Chimenz).

pg_xxx_5

«Eu am văzut ades în zori de zi trandafiriu tot răsăritul, şi restul cerului cu frumosul senin împodobit; iar faţa soarelui născîndu-se umbrită încît, prin potolirea aburilor, ochiul o răbda lungă vreme» (v. 22-27). De multe ori dimineaţa cerul devine trandafiriu spre răsărit, iar în celelalte părţi e senin. Discul solar, la apariţie, este uşor umbrit de ceaţă, încît poate fi admirat pe îndelete. “Această pictură a cerului de dimineaţă creează un fundal naturalist pentru imaginile cu care e descrisă apariţia Beatricei într-o aureolă de mîini îngereşti ce răspîndesc flori; imaginile, în care învie accentul de rafinată fantasmagorie a unor pagini din Vita Nova, se luminează tocmai prin acea referire la un peisaj real, cu o nouă savoare de prospeţime şi adevăr; ca la anumite figuri ale Sfintei Fecioare, pe pînzele contemporanilor lui Dante, unde intensitatea invenţiei mistice iese în evidenţă şi devine naturală prin vioiciunea imediată a detaliilor descriptive” (N. Sapegno).

pg_xxx_6

«aşa într-un nour de flori ce din mîini de îngeri urca şi cobora, înăuntru şi-n afară, pe vălul alb încinsă cu frunze de măslin mi-a apărut o doamnă, sub mantia verde îmbrăcată-n culori de flacără vie» (v. 28-33). Tot astfel, înfăşurată în florile ce se înălţau şi coborau în carul triumfal şi împrejurul lui, aruncate de îngerii care o slăveau, s-a ivit o femeie. Ea purta o cunună din frunze de măslin, care-i susţinea voalul alb, ce învăluia mantaua verde, sub care i se zăreau straiele roşii. “Beatrice, simbolul teologiei, apare îmbrăcată în trei culori reprezentînd credinţa, speranţa şi iubirea, adică virtuţile teologale, pe cînd frunza de măslin simbolizează pacea, proprie sufletului ce trăieşte în credinţă şi, întrucît măslinul este sfînt pentru zeiţa înţelepciunii, Minerva, această coroană indică de asemeni înţelepciunea, proprie doctrinei teologice. În culoarea straielor trebuie să subliniem o trimitere limpede la Vita Nova: acolo Beatrice îi apărea lui Dante prima dată îmbrăcată în roşu, a doua oară îmbrăcată în alb, înfăşurată apoi într-o mantie însîngerată, în viziunea pe care Poetul o are după a doua întîlnire şi cu părul acoperit de un văl alb, în visul unde Dante îşi închipuie că o vede deja moartă” (E.A. Panaitescu).

pietro_cavallini1

Muşcătura şarpelui (3)

Inf_XXIV_7

«Dar fiindcă Malebolge spre deschizătura puţului e toată înclinată, poziţia fiecărei văi face că o coastă urcă şi cealaltă coboară: am ajuns în sfîrşit la vîrful de unde ultima piatră se desprinde» (v. 37-42). Datorită înclinaţiei generale a pîlniei infernale, un perete de bolgie este mai înalt, iar celălalt este mai scund. “Întrucît Malebolge se înclină către puţul central, marginea internă dintre a şasea şi a şaptea bolgie este mai scurtă decît cea dintre a cincea şi a şasea” (T. Di Salvo). “Dante nu se mulţumeşte să ne ofere o descriere a felului în care i-a apărut lui peisajul infernal de-a lungul călătoriei, ci vrea să ne precizeze toate amănuntele despre cum este efectiv constituit: o structură geometrică în care se reflectă voinţa ordonatoare a lui Dumnezeu. De aici permanenta sa grijă de-a determina, printr-o terminologie tehnic precisă, forme, raporturi spaţiale şi măsuri ale lumii de dincolo. Acest realism, cu caracter mai ales ştiinţific, întrucît se naşte din grija pentru exactitate, diferă de cel prin care sînt surprinse intuitiv şi cu extraordinară putere de sinteză trăsăturile fundamentale ale unei situaţii sau ale unui personaj, dar este important pentru a umple de concreteţe şi seriozitate lumea închipuită de Poet. În pasajele din Comedie în care, ca aici, îşi propune să ne lămurească forma topografică a regiunilor pe care le-a vizitat, precizia grafică prevalează asupra reliefului plastic sau muzical al limbajului” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_8

«Suflarea mi-era din plămîni aşa de mulsă, cînd am fost sus, că nu puteam merge-nainte, ba chiar m-am aşezat pe loc. ‘Acum trebuie de lene să te lepezi’, a spus maestrul; ‘fiindcă şezînd în puf ori sub cuvertură, n-ajungi la faimă» (v. 43-48). Dante e istovit de efortul de-a ieşi din bolgie şi se aşează. Virgiliu îl admonestează. “Îndemnul lui Virgiliu către Dante, care deschide aici un fel de paranteză în povestire, are un ton solemn şi o desfăşurare de imagini care depăşesc bineînţeles contextul narativ al oboselii provocate de căţărare. Acea urcare devine alegoria înseşi vieţii lui Dante, iar osteneala este semnul durerilor şi al suferinţelor pe care a fost obligat să le îndure în exil, pentru a rămîne credincios misiunii sale şi a-şi duce la bun sfîrşit opera” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIV_9

«Fără de care viaţa cine şi-o consumă, aşa urme lasă după sine pe pămînt, ca fumul prin aer şi spuma prin apă. Ridică-te aşadar: învinge osteneala, cu sufletul ce cîştigă orice bătălie, dacă alături de trupul greu nu se ghemuieşte» (v. 49-54). Omul care îşi duce existenţa fără a căuta faima se iroseşte ca fumul în văzduh, ori ca spuma în apă. Dar toate oboselile trebuie depăşite cu sprijinul sufletului, care învinge încleştările, cînd nu se lasă copleşit de greutatea trupului. “Descrierea minuţioasă a căţărării celor doi poeţi are aici, cum notează Mattalia, ‘o evidentă valoare morală’. În dojana lui Virgiliu se afirmă cu vigoare idealul etic dantesc, prin care viaţa, un dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, trebuie să devină o datorie, o misiune. Dante nu este un spirit contemplativ; pentru el, dacă la temelia mîntuirii individului de condiţia sa imperfectă trebuie să stea intervenţia directă a lui Dumnezeu (a Graţiei), omul poate şi chiar trebuie să tindă spre bine, cu propriile sale puteri. În aceste versuri, îndemnul poetului latin se împodobeşte ‘cu o nuanţă «umanistă», prin prezenţa aluziei la «glorie»’ (Maier). Această trimitere caracterizează lumea culturală, care în poem îl are în Virgiliu pe purtătorul său de cuvînt (în tradiţia clasică, spre deosebire de cea creştină, orientată spre interioritatea conştiinţei, gloria fusese considerată printre scopurile cele mai măreţe pe care omul le poate atinge) şi funcţia sa alegorică (gloria se poate obţine doar prin intermediul raţiunii). (…) Dialogurile dintre maestru şi discipol au o valoare simbolică, de care nu trebuie să ne îndepărtăm: acolo se configurează lupta pe care sufletul, sub coordonarea raţiunii, o poartă pentru a învinge răul dinăuntru şi pentru a se face demn de Graţie. Din acest punct de vedere, chiar şi cel mai mărunt detaliu, pe itinerariul străbătut de cei doi poeţi, se poate dovedi fatal: o clipă de lene, un moment de odihnă a vigilenţei pot aduce sămînţa pierzaniei” (E.A. Panaitescu). Este memorabilă versiunea poetică oferită de Eta Boeriu acestei terţine: “Sus, deci, şi-nfrînge greul nevăzut, / cu suflet dîrz ce pururi biruieşte, / de nu se lasă covîrşit de lut”.

fatica