Mînia Sfîntului Petru (5)

«Așa cum cu aburi înghețați fulguiește-n jos prin văzduhul nostru, cînd cornul caprei de pe cer cu soarele se-atinge, în sus am văzut eu astfel eterul împodobit și fulguind cu aburi triumfători, ce se opriseră cu noi aici» (v. 67-72). Luminile duhurilor se înalță plutind spre Empireu, la fel cum fulgii plutesc spre pămînt, atunci cînd constelația Capricornului intră în conjuncție cu soarele (între 21 decembrie și 21 ianuarie). “Duhurile fericite, după ce și-au îndeplinit misiunea, urcă împreună cu Sfîntul Petru în Empireu; cerul este punctat, pe măsura ascensiunii, de luminile lor; poetului spectacolul i se pare asemănător ninsorii. Între cele două fenomene Dante instituie, mai mult decît o comparație, un raport de afinitate. El «se uită nu la direcția, ci la calitatea mișcării, lente și solemne» (D’Ancona)” (T. Di Salvo).

«Văzul meu le urmărea înfățișarea și-a urmărit pînă ce distanța mare l-a oprit de-a trece mai departe. La care doamna, ce m-a văzut liber de grija de-a privi în sus, mi-a zis: ‘Coboară-ți privirea și te uită cum te-ai întors’» (v. 73-78). Peregrinul a însoțit din ochi luminile ce se înălțau la Empireu, pînă la limita vederii sale. Însă Beatrice l-a îndemnat să privească pămîntul rămas jos, în depărtare. “Această invitație rostită de Beatrice, ca Dante să-și întoarcă ochii pentru a revedea drumul străbătut, nu are rolul de a sublinia distanța față de lucrurile pămîntești, ci e pregătirea finală pentru întîlnirea cu Dumnezeu: aproape o potențare a capacităților morale și religioase, care derivă din conștiința că, după toate cîte s-au realizat, se poate face pasul suprem” (T. Di Salvo).

«Din ceasul cînd am privit întîi, m-am văzut mișcîndu-mă prin tot arcul ce merge de la jumătate la capătul primei clime» (v. 79-81). Față de precedenta examinare a Pămîntului (cf. Par. XXII, 127-154), Dante a străbătut o mare porțiune de drum. “Cosmografia din Evul Mediu, urmînd teoria lui Alfraganus, împărțea emisfera nordică, pornind de la Ecuator, în șapte zone sau fîșii paralele, în funcție de perioada diferită în care fiecare rămînea expusă la soare. Prima zonă, care își avea centrul la Ierusalim, se întindea pe 180 de grade, de la Gange la Cadix. Atunci cînd Dante, intrat în constelația Gemenilor, privise prima dată, din înălțimea cerului, Pămîntul (cf. cîntul XXII, versurile 133-153), se afla deasupra meridianului de la Ierusalim. Întrucît în versurile 80-81 afirmă că a ajuns din centru (Ierusalim) la capătul primei zone (Cadix), el a străbătut așadar un arc de 90 de grade într-un interval de șase ore” (E.A. Panaitescu).

Leneşii zac în aşteptare (6)

«Însă de ţi-ar plăcea, bucuros aş afla cît mai avem de mers; căci muntele urcă mai mult decît ochii mei pot urca’. Şi el mie: ‘Aşa e muntele ăsta, că mereu la începutul său e pieptiş; dar cu cît merge omul mai sus, tot mai uşor se face» (v. 85-90). Apoi Dante s-a interesat de înălţimea Purgatoriului, care nu se vedea cu ochiul liber. Virgiliu l-a consolat că, pe acel munte, începutul urcuşului era foarte dificil, dar pe măsură ce se înainta, ascensiunea devenea tot mai uşoară. “Tema acum nu mai este poziţia soarelui, ci aceea, dominantă, a călătoriei, a distanţei care-i desparte de punctul final şi de timpul care le este necesar; din ştiinţific, subiectul devine moral” (T. Di Salvo).

«De aceea, cînd ţi se va părea aşa blînd, încît suişul va fi lesne ca plutirea-n jos pe o navă, atunci vei fi la capătul drumului: pînă acolo aşteaptă să-ţi odihneşti chinul. Alta nu-ţi răspund, dar ştiu că ăsta-i adevărul’» (v. 91-96). Dante va şti că se află spre finalul ascensiunii purificatoare, atunci cînd va înainta cu multă plăcere, fără dificultăţi. Virgiliu a refuzat să-i dea alte explicaţii, dar era sigur că astfel stau lucrurile. “Imaginea muntelui virtuţii se întîlneşte frecvent în scripturi şi liturghie şi este întotdeauna legată de conceptul de ascensiune, cucerire progresivă a Graţiei, prin eliberarea de păcat, întrucît trecerea de la osteneala exerciţiului ascetic la fericirea contemplării reprezintă itinerariul obişnuit al misticii creştine” (E.A. Panaitescu). “Sfîrşitul replicii lui Virgiliu are ceva brusc, pare aproape nepoliticos; dar nu se adresează cuiva din afara sa: mai curînd pricepem resentimentul celui care îşi dă seama că este lipsit de un bine, sau de o putere de cunoaştere. Prin urmare ştie că vorbele lui au o dimensiune limitată, cînd se referă la subiecte de credinţă, lui cu totul inaccesibile. Poate cunoaşte şi ştie anumite lucruri, le afirmă ca sigure, dar ignoră sursa adevărului şi a certitudinii: ştiinţa lui naturală nu poate depăşi anumite limite, inaccesibile, care îl condiţionează şi îl fac să sufere” (T. Di Salvo).

«Îndată ce şi-a terminat vorba, o voce de-aproape a răsunat: ‘Poate mai întîi vei avea poftă să te-aşezi!’. La sunetul ei fiecare dintre noi s-a întors şi-am văzut pe stînga un pietroi, pe care nici eu, nici el mai-nainte nu l-am remarcat» (v. 97-102). Pe neaşteptate s-a auzit, din spatele unui bolovan, îndemnul cuiva să mai stea puţin la odihnă, înainte de continuarea ascensiunii. “Este vocea lui Belacqua care, potrivit lui Anonimo Fiorentino, «a fost un cetăţean din Florenţa, meşteşugar, confecţiona lăute şi chitare, şi era cel mai leneş om de pe faţa pămîntului. Şi spune-se despre el că venea dimineţile în atelier şi se punea în şezut şi nu se mai ridica decît spre a merge la mîncare şi la somn. Autorul i-a fost foarte apropiat: mult îl mai certa pentru asemenea delăsare. La care într-o zi, replicîndu-i, Belacqua i-a spus vorbele lui Aristotel: Sedendo et quiescendo anima efficientur sapiens. Dar Autorul i-a răspuns: Cu siguranţă, dacă şezînd ne facem mai înţelepţi, nimeni pe lume n-a fost mai înţelept ca tine». Această voce intervine dînd impresia că duce mai departe discursul lui Virgiliu, dar de fapt, după acuta analiză a lui Sapegno, proiectează un sentiment contrastant al lui Dante faţă de cuvintele nobile ale lui Virgiliu, pentru «a exprima exigenţele şi nevoile realiste ale trupului său fragil», obiectivînd conflictul care se desfăşoară în sinea sa, întrucît «elanul spiritului trebuie să se măsoare, în fiecare moment, cu fragilitatea trupului», şi trebuie să-şi modereze cutezanţa, în faţa dificultăţilor ce trebuie depăşite, lăsîndu-se mai răbdător şi docil pe seama voinţei divine. Tocmai în acest aparent contrast, între osteneala şi asceza subliniată de spiritul Poetului, respectiv abandonul şi pasivitatea lui Belacqua (exprimate prin statismul trupului), stă caracterul poetic autentic al cîntului: care se bazează pe echilibrul şi unitatea dintre slăbiciunea omului şi forţa Harului; echilibru care susţine umanismul creştin al lui Dante şi al întregii Comedii. Iată de ce episodul acesta nu trebuie citit, cum adeseori a făcut critica, în cheie comică, ci, ţinînd totuşi seama de nuanţa sa glumeaţă, înlesnită şi de originea autobiografică, amintind de un context florentin viu şi adevărat, trebuie văzut ca un îndemn serios la un mai mare efort de purificare” (E.A. Panaitescu). “Dificultatea interpretării univoce a cuvintelor noului apărut stă toată în acel poate iniţial: unii critici l-au înţeles ca indicator al atitudinii incredule şi zeflemitoare, alţii i-au subliniat fondul subtil, alţii au insistat pe tonalitatea domoală, de seriozitate morală, întrucît spiritul vrea să atragă atenţia poetului să ţină seama de greutatea urcuşului. În acest caz duhul ar vrea să spună: poate că şi tu, ca mine, vei avea chef, copleşit de osteneală, să te opreşti. Dificultatea de fond rămîne însă, aşa cum se întîmplă adesea cu orice text poetic, care e prin natura sa mereu ambiguu, polivalent şi, ca atare, susceptibil de diverse înţelesuri” (T. Di Salvo).