Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: invatatura

“Divina Comedie” ca sinteză (4)

Prin complexitatea ei, Divina Comedie este o operă unică în istoria culturii şi, în consecință, ea trebuie savurată altfel decît oricare alta. În subiectul abordat și intențiile autorului, recunoaștem o lucrare cu înalte mize spirituale. Pentru a pricepe gîndirea lui Dante, cititorul ar trebui să fie înzestrat cu lecturi și cunoștințe din cele mai diverse domenii ale cunoașterii, dar el este de asemeni obligat să se înarmeze cu ambiție și tenacitate. Pregătirea filologică, informațiile de istorie medievală, cunoașterea politicii italiene din Trecento, buna stăpînire a datelor esențiale din biografia dantescă îi vor fi indispensabile. “Obscuritatea lui Dante este mai curînd o dificultate ce provine din caracterul foarte bogat al limbii pe care el a folosit-o, pe alocuri învechită, și din referințele istorice multiple și nu evidente, din terminologia filosofică aparținînd unei culturi depășite și familiare doar specialiștilor; de aceea respectiva obscuritate se limpezește cu un pic de informare corectă, fără să mai spunem că ține, de obicei, de unele pasaje specifice și secundare”[33].

Dante-Luca_Signorelli

Prezentînd o expediție de autocunoaștere și purificare spirituală, lectura poemului a fost gîndită, după toate evidențele, nu ca o agreabilă și dezabuzată petrecere a timpului liber. Cititorul este solicitat și, în repetate rînduri, încurajat să se mobilizeze într-un efort intelectual susținut. “Commedia este recomandată expres de către poet lecturii și studiului. Trebuie studiată ca o lezione (Inf. 20, 20), ca un text de învățătură, de către cititorul stînd «în banca sa» (Par. 10, 22), să-i ofere acestuia «fructe spirituale» (Inf. 20, 19) și «hrană spirituală» (Par. 10, 25)”[34]. Demersul studios al cititorului trebuie să meargă în paralel cu efortul de înălțare sufletească, pe care protagonistul poemului îl depune, sub privirile noastre. “«Eroul» din Divina Commedia este un învățăcel. Dascălii săi sînt Virgiliu și Beatrice: rațiunea și harul, știința și dragostea, Roma imperială și Roma creștină. Cele mai înalte funcții și experiențe ale spiritului sînt legate, pentru Dante, de învățătură, de lectură, de asimilarea livrescă a unui adevăr preexistent. Din această cauză, scrisul și cartea pot deveni la el agenții expresivi ai celor mai înalte momente poetice și umane”[35].

Strădania noastră de cunoaștere trebuie să pornească de la lucrurile cele mai banale, de la însuși felul cum citim Divina Comedie. Ne-am obișnuit să parcurgem o carte de la stînga la dreapta, un rînd după altul; cînd terminăm, întoarcem pagina; cînd terminăm paginile, am încheiat volumul. Ei bine, cu cartea lui Dante nu aşa trebuie să procedăm. Toată încrengătura de semnificații istorice, politice, teologice sau morale este greu de sesizat pe cont propriu, în singurătatea omului ce se scufundă între paginile cărţii. Să nu uităm că poemul e structurat pe terţine (grupuri de trei versuri). După ce citim o terţină, cînd trecem la a doua, ne cuprind ameţelile, din cauza limbajului încifrat, metaforic, a aluziilor cultural-istorice, a strategiilor poetice. La a treia terțină ne-am rătăcit. De la a patra ne chinuim degeaba, fiindcă nu mai înţelegem nimic. Dacă încercăm să citim Divina Comedie în mod tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte banală, nu avem nici o şansă. Ne descurajăm repede, ne pierdem răbdarea și renunţăm. Dar atunci cum trebuie să procedăm? Parcurgem primele trei versuri. Ne desprindem ochii de pe ele și mergem la subsolul ediţiei, pentru a vedea explicaţiile. Apoi ne întoarcem şi reluăm, prin prisma lămuririlor primite, terţina abia parcursă. La această a doua lectură, începem să pricepem liniile generale de semnificație.

Pentru detaliile suplimentare, reorganizăm topica din interiorul pasajului citit. O trăsătură a Divinei Comedii este că autorul se delectează cu un “joc” intelectual răspîndit pe vremea sa. Şi anume în lirica medievală se întîlnește structura de tip puzzle. Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica “firească”. Atît în limba română cît şi în italiană, construcţia sintactică este, de obicei, de tipul: Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De exemplu: “Copilul vine la şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă împreună cu fratele său”. Şi atunci am înţeles despre ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El ar zice: “Cu fratele fericit autobuzul copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare”. De ce? Pentru că una din mizele poeziei sale este nu să exprime realitatea ca atare, în mod tranzitiv, ci să se joace cu materia primă, cuvintele. Artistul trebuie să împace tensiunea dintre conţinutul pe care îl are de redat şi forma estetică a edificiului.

Iată de exemplu a doua terţină a Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul principal) e aşa de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte spaima în amintire. Cum se exprimă poetul?

4. Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Adică, respectînd topica de puzzle a originalului: “Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd reînnoieşte teama!”. O impresionantă exclamaţie de groază e descompusă într-o sintaxă întortocheată. Dacă urmărim toate meandrele frazei, fără să ridicăm privirea, fără să mergem cu mintea la nucleul sensului, riscăm să pierdem esenţialul. Prin urmare, dacă luăm terţina, o citim de la stînga la dreapta şi încercăm să ne descurcăm singuri, ne va fi aproape imposibil. Vom zice: nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o pricepem mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai încurcată. De la a treia ne apucă disperarea. De la a patra ne pierdem speranţele şi renunţăm la lectură. Ce avem așadar de făcut? Citim mai întîi, în ordinea sintactică propusă de Dante, mergem la subsolul ediției, acolo găsim decriptarea și explicația semnificațiilor, apoi revenim şi ne bucurăm privirea cu jocul de puzzle edificat de autor, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină.

Datorită specificului construcţiei sale sintactice, Divina Comedie nu permite o lectură lineară, ca în toate celelalte cărţi cu care ne-am obişnuit. Ea impune o lectură circulară: parcurgem terţina, ne oprim, coborîm cu privirea la explicaţii, recompunem sensurile principale, revenim asupra versurilor, regăsim ipoteza noastră în cuvintele poetului, îi admirăm piruetele stilistice.

Pentru a face asta, trebuie să luptăm cu un obicei deprins în zeci de ani. Cititorul e grăbit. El fotografiază pagina de-a curmezişul, răsfoieşte febril. Alte şi alte cărţi, reviste, site-uri, bloguri şi mesaje îi captivează atenţia. Trăieşte sub presiunea vitezei şi a acumulării cantitative. Însă lectura Divinei Comedii ne obligă la răbdarea oenologului şi la tenacitatea de-a degusta literatura cu încetinitorul.

Din acest motiv toate ediţiile rezonabile ale poemului sînt însoţite de explicaţii la subsolul paginii. Nimeni nu poate cuprinde cu mintea mesajul versurilor – nu în întregimea lor, dar nici măcar pe linia lor principală. A-l citi pe Dante este un exerciţiu de superbă umilinţă. Trebuie să ne recunoaştem la tot pasul ignoranţa, şovăirea, tatonările. Să ne ştim bucura de o nouă descoperire intelectuală. Însă, pentru a ajunge acolo, trebuie să ne modificăm o gamă largă de deprinderi: să ne ucidem graba de-a avansa în pagină, să cucerim răbdarea de-a reveni circular asupra aceloraşi terţine, după ce le-am priceput la nivel literal, pentru a le admira şi în aspectul lor estetic.

Iată o altă trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum obişnuit îl parcurgem o singură dată. Aflăm diverse lucruri, care ne plac sau nu. Îl terminăm. Poate îl mai recitim peste cinci ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că faptele ne sînt deja cunoscute. Peste şapte ani, cînd îl citim a treia oară, plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în descreştere, de obicei, în privinţa unei opere literare. În privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură nu ne place, e groaznic de greu, avem nevoie de-un specialist care să ne ajute, trebuie să ne oprim la fiecare terţină, să coborîm la subsol, să ne-ntoarcem, să reluăm aceeaşi terţină, să trecem la următoarea, apoi să revenim la primele două: tot timpul se produce această mişcare circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează linear. Şi nu putem avansa mai mult de cîteva pagini, datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară accesul nostru e ceva mai uşor. A treia oară nu mai trebuie să coborîm la subsol, multe sensuri ne sînt deja cunoscute. A patra şi a cincea oară depăşim problema sensurilor şi începem să gustăm latura lirică, frumuseţea efectivă de la suprafaţă. Fiindcă nu putem aprecia ceva în necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să înţelegem pentru ca, abia după aceea, să savurăm.

Dante-Verona

Din cauza numeroaselor dificultăți, inerente poemului, precum și datorită specificului cultural din perioada elaborării sale, a apărut un alt fenomen caracteristic: Divina Comedie trebuie citită, întîi de toate, în public. Spre deosebire de celelalte volume scrise în civilizaţia omenească, parcurse în intimitatea propriului intelect, care vine în contact cu gîndirea celui ce-a aşternut cuvintele pe hîrtie, Divina Comedie trebuie gustată în public, propusă de un cititor avizat, care le deschide ochii şi mintea celor care îl ascultă. Acest fenomen cultural a primit numele de Lectura Dantis. Se practică începînd cu Boccaccio, din Trecento, pînă în zilele noastre, peste tot unde sînt catedre de limba-literatura italiană, unde sînt oameni doritori să priceapă mai bine învățăturile acestei capodopere universale. Printr-o tradiţie deja consolidată, de-a lungul săptămînii, ziua de vineri e de obicei dedicată acestei lecturi cu voce tare, în faţa unui public oarecum avizat, care doreşte să cunoască în detaliu, să se bucure de textul literar. În ultima jumătate de veac s-au ilustrat nume de răsunet în acest domeniu, prin recitările sobre, elevate, propuse de actorul Vittorio Gassman, prin spectacolele comentate cu acribie filologică, timp de cîteva decenii, de Vittorio Sermonti, prin întrunirile pedagogic-moralizatoare coordonate de Franco Nembrini, prin recitările de pe străzi și din piețe, puse în scenă de regizorul Franco Palmieri și culminînd cu celebrele spectacole de satiră și bufonadă, propuse pe scene improvizate, în școli, săli sportive, închisori sau stadioane, de celebrul Roberto Benigni[36].

Prin acest ceremonial de răspîndire a textului literar în comunitatea vie, a spectatorilor implicați, Divina Comedie se transformă într-o replică a Bibliei. Tot aşa cum Evanghelia este citită cu voce tare, de preot, în biserică, iar apoi este însoţită de predica sa explicativă, poemul lui Dante e astăzi un fel de Biblie laică. Este acea scriere care, la şcoală, la Universitate, în baruri și biblioteci, în locuri neconvenționale, este citită, recitată, explicată, în faţa publicului, căruia i se deschid ochii asupra sensurilor ascunse, în funcţie de competenţele persoanei care conduce acest curs, această sărbătoare culturală.

*

Pentru a veni în întîmpinarea cititorului român și a-i pune la dispoziție, într-o formulă înlesnită, înțelegerea Divinei Comedii, propun aici o nouă abordare. Știu că filtrul explicațiilor științifice, contextuale, este absolut obligatoriu pentru priceperea poemului și înaintarea în lectură. Dar am decis să “rup” fluența versurilor originale, prin traducerea lor fidelă, în proză, și includerea unor grupaje cu rezumate și explicații (ale mele și ale altor cunoscători, reluate prin intermediul citatului). Lectorul nu va fi lăsat să bîjbîie de unul singur, pe potecile încurcate ale terținelor tenebroase; el va fi ajutat să încrucișeze cărarea poeziei cu luminișul explicațiilor critice, să împletească traseul artistic și cel pedagogic-explicativ. Mesajul literar se savurează în paralel cu descifrarea și înțelegerea lui.

Un asemenea demers nu urmărește furnizarea vreunei traduceri artistice, perfecte, ci încearcă readucerea cititorului spre poemul original. Reconstruirea contextelor slujește la înțelegerea semnificațiilor și perceperea mizelor estetice. Versurile medievale, transpuse într-o limbă română fluentă, dublate de perifraze lămuritoare și de explicațiile specializate, care au fost deja formulate de-a lungul secolelor, vor putea reconstrui – după toate probabilitățile – dialogul dintre Evul Mediu, aflat în căutarea mîntuirii, și Postmodernitatea computerizată, rătăcită adesea pe urmele falșilor idoli.

Note:

[33] Benedetto Croce, op. cit., p. 24-25, trad. rom. a citatului: L.A.
[34] E.R. Curtius, op. cit., p. 374.
[35] E.R. Curtius, ibid.
[36] Vezi Laszlo Alexandru, Roberto Benigni și trubadurii de azi ai lui Dante, în publicaţia electronică Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, nr. 12/decembrie 2013.

Dante-Domenico_di_Michelino

Advertisements

Examenul de credință (4)

Pd_XXIV_10

«‘Harul ce-mi îngăduie să mă spovedesc’, am început eu, ‘în fața înaltului stegar să-mi facă limpezi gîndurile expuse’. Și-am urmat: ‘Cum a scris-o pana adevărată, părinte, a scumpului tău frate, ce-a pus cu tine alături Roma pe calea cea dreaptă» (v. 58-63). După ce invocă sprijinul harului divin, care l-a ajutat să urce pînă la primul stegar al credinței, călătorul își începe răspunsul. Credința a fost deja definită în scrierile Sfîntului Pavel, care a contribuit alături de Sfîntul Petru la evanghelizarea Romei. “Primopilo (primipilus în latină) era, în armata romană, centurionul din prima linie a soldaților din trupele de rezervă. Însă Dante, probabil, se gîndește la explicația oferită de Isidor din Sevilia, în ale sale Ethymologiae, unde primipilus este purtătorul de drapel care lansează primul asalt în bătălie” (E.A. Panaitescu). “Sfîntul Petru este un războinic, la fel ca Sfîntul Benedict, ca Sfîntul Dominic, care se năpustește furios împotriva buruienilor eretice, sau ca Sfîntul Francisc, care pornește război împotriva tatălui său și-l înfruntă pe sultanul Egiptului. Și acesta este un semn nu atît sau doar al unui temperament, ci și al conștiinței din care se naște poemul, că societatea dantescă trăiește în cadrul războiului și doar printr-o altă formă de război se poate restaura ordinea. Tonul cel mai înalt și continuu al poemului este cel epic, al pasului ferm și al sufletului puternic, cu care omul se aruncă într-o luptă crîncenă împotriva forțelor ostile, răspîndite peste tot și mereu pregătite să se răscoale și să dărîme zidurile de apărare” (T. Di Salvo).

Pd_XXIV_11

«credința e temelia lucrurilor sperate și dovada celor nevăzute; și asta-mi pare esența ei’. Atunci am auzit: ‘Adevărat simți, dacă pricepi de ce-a plasat-o ca temelie și-apoi ca dovadă’» (v. 64-69). Sfîntul Pavel a considerat credința ca temelie a speranței și ca dovadă a transcendentului. Elevul este îndemnat să explice îndreptățirea folosirii acestor concepte. “Dante traduce fidel definiția Sfîntului Pavel din Epistola către Evrei (11, 1): «Est autem fides sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium» («Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile cari nu se văd»). Afirmația Sfîntului Pavel a fost apoi amplu dezvoltată de Sfîntul Toma (Summa Theologica II, II, IV, 1)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIV_12

«Și eu apoi: ‘Lucrurile adînci, ce-mi lărgesc aici a lor înfățișare, acolo jos le sînt ochilor așa de-ascunse că ființa lor stă numai în credință, pe care se înalță marea speranță; și de-aceea capătă ea numele de temelie» (v. 70-75). Tainele revelate călătorului Dante în ceruri le sînt cu totul inaccesibile oamenilor pe pămînt. Ei le pot intui, cu ajutorul credinței, care deschide calea speranței. “Omul doar prin credință poate afla principalele adevăruri ale creștinismului, iar aceste adevăruri îi vor deschide apoi accesul spre viața eternă, unde cunoașterea tainelor îi va fi, în limitele permise de Dumnezeu, revelată” (E.A. Panaitescu). “Așadar numai credința, nu rațiunea, ne poate revela lucrurile adînci, pe care mintea omenească le întrezărește și după a căror cunoaștere suspină, neavînd însă puterile necesare” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_lombarda

Taina predestinării (9)

Giovanni_di_Paolo

Pd_XX_25

«Iar voi, muritorilor, țineți-vă strînsă judecata; că noi, ce-l vedem pe Dumnezeu, nu-i cunoaștem încă pe toți cei aleși; și ni-i tare dulce știința retezată, căci binele nostru-n acest bine sporește, iar ce vrea Domnul, și noi vrem’» (v. 133-138). Oamenii muritori să nu-și permită judecăți despre mîntuirea cuiva. Aceasta este o taină pe care doar Dumnezeu o cunoaște, nici măcar duhurile fericite, cu toate că ele văd reflectată justiția divină. Însă necunoașterea tainei predestinării este o fericire pentru duhurile din Paradis, care își frîng și își contopesc voința proprie, în oceanul universal al voinței lui Dumnezeu. “Acvila, după ce-a prezentat principalele duhuri ale celor drepți, își închide ciclul reprezentării diversificate, rapide și totuși unitare, revenind la taina justiției divine, de unde pornise discursul său. Simbol al justiției pămîntești și al celei divine, «ea include sărbătorirea justiției omenești în contemplarea mistică a justiției divine, care își are rădăcinile în abisul de nedeslușit al înțelepciunii infinite» (V. Rossi), în timp ce Dante, după analiza scolastică din versurile precedente, regăsește o climă de adevărată poezie. Tema teologică se rezolvă într-o temă poetică, din nou mulțumită credinței, entuziasmului pentru adevărul dobîndit, efuziunii de bucurie ce derivă din ambele. Dar cea care alimentează acest entuziasm este mai cu seamă siguranța cîștigată că perfecțiunea justiției divine e totodată perfecțiune de milostivenie și iubire” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_26

«Astfel din acea icoană divină, spre a-mi limpezi vederea scurtă, mi-a fost dată suavă medicină. Și cum pe bunul cîntăreț, bunul chitarist îl însoțește cu sunetul corzii, încît mai multă plăcere cîntul dăruiește» (v. 139-144). Cu aceste explicații acvila i-a potolit călătorului marea curiozitate. “Astfel, din simbolul justiției divine, pentru a-mi fi lămurit modul limitat al vederii mele intelectuale, mi s-a oferit un dulce remediu, întrucît mi s-au demonstrat două lucruri, că predestinarea este de necercetat și că este nevoie să avem încredere în acțiunile justiției divine” (T. Di Salvo). “Și cum pe bunul cîntăreț: așa cum vocea unui bun cîntăreț bunul chitarist o însoțește cu vibrarea corzilor instrumentului său, iar prin acel acompaniament tot cîntecul devine mai plăcut… Revine la final motivul instrumentului muzical, care la început a slujit de comparație pentru vorbirea acvilei (v. 22-24). Muzica pare să acompanieze aceste două cînturi, ca un semn al tainicei armonii ce guvernează soarta oamenilor, în judecata divină de necercetat” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_27

«astfel, pe cînd a vorbit, îmi amintesc că am văzut cele două lumini sfinte, precum clipeala din cei doi ochi se potrivește, cu vorbele clătinîndu-și lucirile» (v. 145-148). Așa cum cîntatul din voce este acompaniat de interpretarea la chitară, pentru a se obține o muzică armonioasă, la fel cele două duhuri fericite despre care era vorba, al lui Traian și al lui Rifeu, acompaniau prin sclipirea lor conținutul cuvintelor spuse de acvilă. Iar pîlpîirea lor era simultană, ca a celor doi ochi cînd clipesc. “Pe cînd a vorbit: mișcarea, adică oscilația luminilor, ține aici locul acompaniamentului muzical, prin aceeași trecere de la văz la auz, care marchează și deschiderea cîntului (v. 1-12)” (Chiavacci Leonardi). “Precum clipeala: ultima imagine, o comparație în cadrul unei comparații, vrea să însemne, pe lîngă acordul dintre mișcarea luminilor și cuvintele acvilei, chiar acordul dintre cele două lumini, în perfectă sintonie între ele, așa cum ne este dat să vedem pe pămînt mișcarea sincronizată. Armonie în armonie, pe care Dante o surprinde în macrocosm și în microcosm, după cum îi este obiceiul” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese4

Continuă explicaţiile Sfîntului Toma (9)

Giovanni_di_Paolo

Pd_XIII_25

«Aşa făcut-au Sabellio şi Arrio şi-acei neghiobi ce-au fost ca spada la Scripturi, redînd strîmbe chipurile drepte. Să nu fie oamenii prea siguri a judeca, apoi, ca acela ce cîntăreşte holda-n cîmp înainte de-a se coace» (v. 127-132). Au existat unii eretici care, interpretînd greşit sensul Scripturilor, au produs aceleaşi efecte ca spada concavă, ce reflectă deformat imaginea oglindită în ea. Fiinţele umane să nu se lanseze în judecăţi privind mîntuirea sau damnarea semenilor, ca omul care îşi calculează cîştigul de la seceriş, înainte de creşterea holdelor. “Sabellio, un eretic african din sec. al III-lea, a negat dogma Treimii. Arrio, care a trăit la Alexandria în sec. al IV-lea, a respins divinitatea lui Cristos şi a întemeiat o sectă eretică, denumită după el arianism” (E.A. Panaitescu). “Nu întîmplător Sfîntul Toma – cel care vorbeşte aici – îi pune alături pe Sabellio şi pe Arrio, ca autorii a două greşeli opuse, în ce priveşte Sfînta Treime: primul susţinînd unitatea persoanelor şi a esenţei, celălalt trinitatea persoanei şi a substanţelor (S.T. I, q. 31, a. 2)” (Chiavacci Leonardi). “Să nu fie oamenii…: îndemnul la prudenţa de judecată îşi schimbă aici brusc direcţia: de la gîndirea filosofică (despre ceea ce este adevărat sau fals), se trece la cea etică, despre comportamentul oamenilor (şi destinul lor etern, de mîntuire sau damnare). Noua temă, introdusă fără o aparentă justificare, îl frămîntă de fapt pe Dante nu mai puţin decît prima şi aduce cu sine inclusiv o schimbare de stil, care devine popular şi plin de imagini, adresîndu-se de-acum nu filosofilor, ci oamenilor, adică tuturor” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_26

«căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă» (v. 133-138). Floarea poate creşte, neaşteptat, pe arbustul spinos. Nava, zveltă pe apa mării, se poate scufunda la intrarea în port. “Nu sînt imagini rare, ci sînt dinadins răspîndite, întemeiate pe bunul simţ al observaţiei de toate zilele, atunci cînd sîntem invitaţi la prudenţă. Şi întrucît este vorba de avertismente ce coincid cu simţul comun, şi exemplele ce dovedesc adevărul trebuie să fie comune, luate din experienţă şi înfipte în memorie ca puncte ferme de adevăr. De aici recursul la imagini cîmpeneşti, locuri preferate ale înţelepciunii ţărăneşti. Totul e prezentat ca un lucru evident şi indiscutabil: nu ca un lucru care se întîmplă în momentul vorbirii. De aici absenţa de dramatism în descrierea naufragiului: nu nava şi naufragiaţii îl interesează pe poet, ci îndemnul la învăţătura de minte, pe care oamenii pot s-o desprindă de-acolo” (T. Di Salvo). “Căci am văzut…: pentru a demonstra că lucrurile pămînteşti se pot schimba cu trecerea timpului, iar judecăţile grăbite pot fi adesea greşite, se oferă acum două exemple luate din experienţa comună (floarea, nava): cîte unul pe fiecare terţină, exprimate cu o mare evidenţă, ele îi conferă discursului, în această ultimă parte, o neaşteptată vioiciune, o «priză directă» asupra cititorului comun, care este efectul dorit de autor pentru intenţia etică dominantă în această parte a textului” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_27

«Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină: căci primul se poate ridica, iar ultimul se poate prăbuşi’» (v. 139-142). Hoţul se poate mîntui, prin căinţă. Filantropul se poate damna, prin nelegiuire. Omul de rînd, apreciind după aparenţe, nu trebuie să-şi închipuie că va descifra taina judecăţii lui Dumnezeu. “Donna Berta şi ser Martino erau nume cu care la Florenţa se indicau personajele generice şi fără importanţă, un bărbat şi o femeie oarecare, tîrgoveţi nepricepuţi, care uneori lansau păreri şi deveneau încrezuţi. Lucrurile, vrea să spună Dante, sînt uneori dificil de priceput în dimensiunile şi amănuntele lor: şi de aceea cel care nu e suficient de bine pregătit, să se abţină de la emiterea de judecăţi: să le lase pe seama divinităţii, care umblă pe căi necunoscute nouă” (T. Di Salvo). “Pornind de la greşeala celor care îl credeau pe Solomon damnat din cauza păcatelor sale (cf. X, v. 110-111), la sfîrşitul cîntului se înalţă, pătimaş şi concis, îndemnul adresat oamenilor: nimeni să nu pretindă că judecă în legătură cu mîntuirea şi damnarea altora, fiindcă soarta eternă a fiecăruia se hotărăşte doar de către judecata divină. Tonul părţii finale a lecţiei este şi el practic: îndemn la virtutea discreţiei, care se traduce în plan teoretic prin capacitatea de distingere, iar în plan activ prin prudenţă (ca să umbli ca omul ostenit). Şi întrucît e necesară şi o mică destindere, iar maestrul priceput ştie să ne facă să zîmbim, discursul primeşte tonuri mai vesele, cu imaginea scării care măsoară gradele de neghiobie şi cea a omului care după adevăr, fără priceperi, pescuieşte. Cu rol de consolare, discipolul meditează la atîţia iluştri reprezentanţi ai istoriei filosofiei, care totuşi au greşit, şi la atîţia eretici din istoria Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Să se remarce, în această ultimă parte, amestecul lingvistic dantesc, uneori plin de sevă populară, cu termeni luaţi din limba vorbită, alteori bogat în adnotări literare şi nobile (furare… offerere… surgere): unul dintre numeroasele semne de varietate şi bogăţie a registrelor şi a nivelurilor lingvistice ale poemului” (T. Di Salvo). “Se recunosc, în fundalul textului, cele două celebre pasaje evanghelice, cu «tîlharul bun» salvat pe cruce (Luca 23, 39-43) şi cu vameşul şi fariseul în templu, al doilea condamnat şi primul mîntuit, în pofida judecăţii oamenilor (Luca 18, 9-14). Atenţia îndreptată spre conştiinţa adîncă, singura care contează în faţa lui Dumnezeu, şi lipsa de valoare a gestului exterior, sînt o constantă în toate poveştile omeneşti pe care poemul lui Dante le prezintă” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Continuă explicaţiile Sfîntului Toma (8)

Pd_XIII_22

«Cu diferenţa asta ia-mi cuvintele; şi aşa pot sta lîngă cele ce crezi de primul tată şi de Îndrăgitul nostru. Şi asta să-ţi fie ca plumbu-n picioare, ca să umbli ca omul ostenit la ‘da’ şi ‘nu’, cînd nu le vezi» (v. 109-114). Dacă afirmaţiile lui sînt corect înţelese, se constată că nu există vreo contradicţie: Solomon a fost cel mai înţelept rege, Adam şi Isus au fost cei mai înţelepţi oameni. Situaţia aceasta trebuie să-l îndemne pe Dante la prudenţa de judecată şi evitarea oricărei pripeli. “Sfîntul Toma trece aici de la raţionamentul teoretic la instruirea practică. Este a treia parte a discursului său, care se leagă anevoios de celelalte, cum se întîmplă cu toate aluziile din acest text, adînc scolastice” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_23

«că e printre neghiobi mai jos acela ce fără diferenţe afirmă ori neagă, şi într-un caz, şi-n altul; fiindcă se-ntîmplă de multe ori ca părerea lumii să încline în partea falsă, şi-apoi slăbiciunea înlănţuie gîndirea» (v. 115-120). Cei mai mari proşti sînt oamenii care afirmă sau contestă ceva, fără să facă distincţiile necesare. Adeseori lumea îşi face o părere fără să analizeze cu atenţie situaţia, iar apoi nu vrea să renunţe la aceasta, fiindcă s-a legat afectiv de ea. “După ce s-a format opinia falsă, slăbiciunea, adică legarea afectuoasă de propria părere, ţine prizonieră gîndirea, împiedicînd-o să-şi exercite liber propria acţiune. Terţina desemnează cu acuitate o tipică situaţie psihologică, cea a dependenţei gîndirii de sentiment, a înlănţuirii afectuoase de propriile judecăţi anterioare (cele care, pe bună dreptate, se cheamă «prejudecăţi»)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_24

«Mai rău ca degeaba de la ţărm porneşte, căci nu se-ntoarce cum era, cine după adevăr, fără priceperi, pescuieşte. Şi pentru asta pe lume-s dovezi clare Parmenide, Melisso şi Brisso şi mulţi care umblau şi nu ştiau încotro» (v. 121-126). Cel ce caută adevărul, fără a avea o metodă corectă de gîndire, greşeşte mai mult decît omul ce porneşte într-o călătorie inutilă: la întoarcere va fi încărcat şi de erori, nu doar de propriile neghiobii. Au existat unii gînditori greci, ilustrativi pentru această situaţie: au activat intelectual fără a avea o metodă valabilă. “Dovezi clare: exemple clare. În legătură cu acest risc, de-a cădea în greşeală dacă nu avem necesarele capacităţi de discernămînt, Sfîntul Toma dă acum exemple de nume faimoase, din două categorii; filosofii păgîni şi teologii creştini, adică reprezentanţii celor două ştiinţe, umană şi divină. Primii au greşit în folosirea raţiunii naturale, ceilalţi în interpretarea Scripturii, primii căzînd în lipsă de logică, ceilalţi în erezie. Măsura adevărului e pentru Dante, în primul caz, Aristotel, în al doilea, doctrina Bisericii” (Chiavacci Leonardi). “Parmenide şi Melisso au fost doi filosofi greci din sec. al V-lea î.Cr., care au ţinut de şcoala eleată şi au fost acuzaţi de Aristotel, în prima carte din Metafizica, de faptul că le lipseau metodele de cercetare (cf. şi Monarchia III, IV, 4, unde Dante reia această judecată severă). Tot grec a fost şi Brisso care, la fel ca maestrul său Euclid, a studiat mai cu seamă problemele de geometrie” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Elogierea Sfîntului Dominic (8)

Pd_XII_22

«Familia sa, ce drept pe urmele lui şi-a pus picioarele, e aşa de răsucită că cel din faţă după cel din urmă calcă» (v. 115-117). Ordinul franciscan, care odinioară l-a urmat cu fidelitate, acum a pornit încolonat în direcţia opusă: îşi pune piciorul acolo unde Francisc a pus călcîiul. “De aici porneşte condamnarea severă a franciscanilor, din partea franciscanului Bonaventura, şi e o condamnare care loveşte toate devierile ordinului, ce-şi au originea în două centre ce răspîndesc eroarea. Dacă şi această parte este simetrică faţă de cîntul precedent, unde Sfîntul Toma îşi înălţa biciul împotriva dominicanilor, trebuie să adăugăm că tonul celei de-a doua invective, inclusiv fiindcă ea este mai circumstanţiată, e puternic şi vibrant” (T. Di Salvo). “Expresia cel din faţă după cel din urmă calcă nu este uşor de soluţionat, chiar dacă are o semnificaţie limpede: merge în direcţia opusă, se dă în spate. Interpretarea cea mai bună este a lui M. Barbi: «în loc să-şi împingă piciorul din spate în direcţia celui din faţă, cum face omul care merge pe drumul său, ei îşi împing piciorul din faţă spre cel din spate, adică se deplasează în marşarier»” (T. Di Salvo).

Pd_XII_23

«Şi îndată se va vedea la recoltă proasta cultivare, cînd neghina se va plînge că din hambar e azvîrlită. Nu-i vorbă, cine ar căuta foaie cu foaie în cartea noastră, încă ar găsi pagina unde ar citi: “Eu sînt cum se cuvine”» (v. 118-123). Sămînţa gîndirii proaste se va recunoaşte după rezultatele nefaste. Curînd franciscanii excesivi vor fi excomunicaţi. Ce-i drept, unii călugări au rămas încă fideli faţă de doctrina adevărată. “Barbi explică astfel terţina 118: «călugării care, printr-un exces sau altul, s-au îndepărtat de voinţa Sfîntului Francisc îşi vor deplînge greşeala, atunci cînd se vor vedea excluşi pentru totdeauna din împărăţia cerurilor». Dante s-a slujit astfel de pilda neghinei (Matei 13, 24-30) pentru a pune sub acuzare conflictele care sfîşie ordinul franciscan” (E.A. Panaitescu).

Pd_XII_24

«dar nu va fi din Casale şi nici din Acquasparta, de unde vin unii spre scriptură că unul o întinde, altul o strîmtează. Eu sînt viaţa lui Bonaventura din Bagnoregio, care pentru slujbele înalte mereu am amînat grijile lumeşti» (v. 124-129). Greşesc ambele facţiuni ale franciscanilor aflaţi în conflict: Ubertino da Casale, prin extinderea disproporţionată a exigenţei spirituale, Matteo d’Acquasparta, prin ştirbirea acesteia. Duhul fericit care i-a prezentat lui Dante criticile la adresa franciscanilor este al Sfîntului Bonaventura. “Ubertino da Casale (1259-1338), profesor de teologie la universitatea din Paris, a fost şeful spiritualilor, dar după condamnarea de către Ioan al XXII-lea a intrat în ordinul benedictin. Matteo d’Acquasparta a fost timp de douăzeci şi cinci de ani ministrul general al ordinului franciscan. Devenit cardinal în 1288, a susţinut politica teocratică a lui Bonifaciu al VIII-lea, care în 1300 şi 1301 l-a trimis la Florenţa ca sol de pace între Albi şi Negri. Sfîntul Bonaventura, al cărui discipol a fost, îi reproşează că a permis nerespectarea normelor mai rigide din regula franciscană” (E.A. Panaitescu). “Aici devine clară polemica dantescă: ea îi condamnă în egală măsură pe adepţii lui Ubertino da Casale, pe spirituali, care se distingeau prin interpretarea rigoristă a regulii şi mai ales voiau sărăcia absolută, dar nu numai în interiorul ordinului, precum şi pe adepţii lui Matteo d’Acquasparta, care era în fruntea conventualilor, militanţii pentru o atenuare a regulii, ce trebuia interpretată cu o anumită îngăduinţă. În urma confruntării, ultimii i-au învins pe cei dintîi. Dar Dante adoptă, între cele două curente, o poziţie intermediară şi le condamnă pe ambele. Chiar dacă, în anumite aspecte, simpatia lui se îndrepta către spirituali, n-a fost de acord cu cei ce aveau atitudini revoluţionare, de ruptură totală. După el, din interior şi prin intervenţia călăuzitoare a Bisericii trebuiau rezolvate toate conflictele” (T. Di Salvo).

Miniatura_bolognese3

Elogierea Sfîntului Dominic (6)

Pd_XII_16

«Oh, tatăl lui cu-adevărat Felice! şi mama lui cu-adevărat Giovanna, de-i tîlcuit aşa cum se zice! Nu cu strădanie lumească, pentru care azi se spetesc Ostiense şi Taddeo, ci de drag de mană adevărată» (v. 79-84). Un asemenea copil şi-a făcut tatăl fericit şi mama binecuvîntată. A devenit repede celebru nu prin învăţături de drept canonic sau de medicină, ci prin iubirea pentru adevărata înţelepciune. “După etimologia ebraică, preluată de lexicografia medievală, numele Giovanna înseamnă «harul lui Dumnezeu», «preferată de harul lui Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Evul Mediu a găsit cu plăcere corespondenţe între nume şi persoanele care le purtau şi a făcut din asta o teorie, a interpretării numelor, care trebuiau cercetate în sensul lor originar, inclusiv cu ajutorul ştiinţei etimologice, care însă era folosită într-un mod neştiinţific, în funcţie de afinitatea sunetelor. Un text, faimos pe atunci şi din care s-au documentat cercetătorii din Duecento şi Trecento (inclusiv Petrarca) a fost Derivazioni de Uguccione da Pisa, mort în 1210. Dante a cunoscut acel text şi l-a citat în Convivio (…). De fapt şi pe această cale, în afară de cea a interpretării astrologice, Evul Mediu încerca să derive toate întîmplările naturale şi umane, în aspectele mai relevante, dar şi în cele mai modeste, cum erau numele persoanelor, din teza centrală că toate provin de la Dumnezeu şi toate se întorc la Dumnezeu. Este fericit (Felice) aşadar tatăl lui Dominic fiindcă a dat viaţă unui asemenea fiu şi Giovanna e cu adevărat mama sa. Iar Giovanna, cum spune obişnuitul text al lui Teodoric, la care Dante s-a gîndit în acest episod, în ebraică însemna «harul lui Dumnezeu»” (T. Di Salvo). “Se spetesc Ostiense…: Enrico di Susa, episcop şi cardinal de Ostia, mort în 1271, a fost un celebru cercetător al dreptului canonic (a scris o Summa foarte răspîndită), care a predat la universităţile din Bologna şi Paris. Taddeo: după unii e Taddeo d’Alderotto, celebru medic florentin, autorul multor scrieri de medicină, după alţii e Taddeo Pepoli, poet şi jurisconsult bolognez, contemporan cu Dante” (E.A. Panaitescu).

 Pd_XII_17

«în scurtă vreme s-a făcut mare învăţat; încît s-a pus să cutreiere via ce iute se uscă, dacă vierul e nevolnic» (v. 85-87). Sfîntul s-a implicat grabnic în restabilirea ordinii pe teritoriul credinţei, care fusese neglijată. “În scurtă vreme… mare învăţat: timpul e scurt, cunoaşterea dobîndită e mare. Cele două adjective exprimă zelul fierbinte şi înaltele capacităţi ale lui Dominic” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XII_18

«Şi la tronul ce odinioară a fost mai darnic cu sărmanii drepţi, nu prin el, ci prin cel ce-acolo şade greşeşte, nu să împartă doi sau trei din şase, nu venitul din prima parohie, nu decimas, quae sunt pauperum Dei a vrut, ci împotriva lumii rătăcite a cerut voie să lupte, pentru sămînţa din care te înfăşoară acum douăzeci şi patru de plante» (v. 88-96). Dominic a mers la sediul papal, care odinioară fusese generos cu lumea nevoiaşă, dar care nu mai era astfel, nu din vina instituţiei înseşi, ci a pontifului delăsător. Viitorul sfînt a cerut acolo nu aprobarea de-a le distribui săracilor obişnuita cotă de o jumătate sau o treime din sumele destinate actelor de binefacere. A pretins nu beneficiile obţinute din prima parohie rămasă vacantă. A solicitat nu zeciuiala care li se cuvine celor sărmani. Ci a cerut permisiunea de-a lupta împotriva ereticilor, pentru consolidarea adevăratei credinţe, din care au răsărit cei douăzeci şi patru de fericiţi, care acum îl înconjoară pe Dante. “Mergînd la Roma în 1205, Dominic a obţinut de la Papa Inocenţiu al III-lea permisiunea de-a începe să predice împotriva ereticilor albigensi din Provenţa. În 1215 i-a cerut aprobarea pentru ordinul său călugăresc, însă i-a fost dată numai de Honoriu al III-lea în 1216” (E.A. Panaitescu).

Firenze

Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (7)

Stefano_di_Giovanni

Pd_XI_19

«Gîndeşte-te deja cum i-a fost demnul coleg să ţină barca lui Petru pe marea largă drept la ţintă; şi acesta a fost patriarhul nostru; aşa că pe-acela ce-i urmează porunca îl poţi cunoaşte că adună marfă bună» (v. 118-123). Pe măsura exemplului oferit de Francisc s-a dovedit a fi şi Dominic, întemeietorul ordinului de care ţine Sfîntul Toma. Aşadar cine îi aplică învăţăturile îşi va obţine mîntuirea. “La fel ca Sfîntul Francisc, prin măreţia operei de a-l reda pe Cristos oamenilor a fost Sfîntul Dominic, iar cel care-l urmează pe unul dintre ei doi se îndreaptă cu siguranţă spre mîntuire. Dar pasajul este în strînsă legătură cu ceea ce va urma îndată, marchează trecerea spre polemica la adresa dominicanilor decăzuţi, care constituie tema versurilor ulterioare. Nu putea, din motive de discreţie, să polemizeze un dominican cu franciscanii: dar ceea ce spune Sfîntul Toma acum despre confraţii săi corespunde cu ceea ce, în cîntul următor, despre franciscanii corupţi, va spune franciscanul Bonaventura” (T. Di Salvo).

Pd_XI_20

«Dar turma lui de nouă hrană s-a făcut nesăţioasă, încît nu poate să nu se răspîndească pe diferite păşuni» (v. 124-126). Însă ordinul dominican a devenit în scurtă vreme atras de bunurile materiale. “Condamnarea dominicanilor se precizează în expresia nouă hrană şi în diferite păşuni, unde trebuie să vedem o referinţă precisă la activităţile lumeşti, cărora li s-au dedicat călugării, sub obişnuitul pretext al consolidării ordinului. În acest aspect, călugării au acţionat greşit, la fel ca societatea civilă, şi au alimentat, în sporirea puterii economice, dezordinea şi dezechilibrele” (T. Di Salvo).

Pd_XI_21

«şi pe cît oiţele i se depărtează hoinare de el, pe atît se-ntorc la staul sărace-n lapte. Mai sînt şi cîteva ce se tem de rău şi se strîng lîngă păstor; dar sînt aşa puţine că nu trebuie mult postav la rasă» (v. 127-132). Cu cît se îndepărtează majoritatea dominicanilor de la preceptele sfîntului fondator, cu atît devine ordinul monastic mai sterp. Există încă vreo cîţiva care le-au rămas fideli vechilor virtuţi, dar sînt uşor de numărat. “Sînt sărace-n lapte fiindcă mănîncă o hrană care nu le îndestulează” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XI_22

«Acum dacă vorbele mele nu-s întunecate şi dacă urechea ţi-a fost atentă, dacă ceea ce s-a spus îţi readuci în minte, în parte îţi va fi voia potolită, căci vei vedea unde se rupe planta şi vei vedea ce-nseamnă îndreptarea mea: ‘ne-ngrăşăm de nu ne rătăcim’» (v. 133-139). Dacă Dante a ascultat cu atenţie vorbele Sfîntului Toma şi şi-a amintit replicile lui precedente, devine clar sensul mesajului său. Se pricepe atunci motivul decăderii dominicanilor şi avertismentul lansat de interlocutor. “Acum devine limpede îndoiala lui Dante: propoziţia limitativă «de nu ne rătăcim» a fost cea care i-a provocat uimirea, perplexitatea. Trebuie să înţeleg oare din vorbele tale, parcă spune poetul, că toată corupţia provocată de dorinţa de înavuţire a cuprins şi ordinele monastice, cum sînt cel dominican şi cel franciscan? Aşadar nu e adevărat că în sînul acestor ordine sufletul nostru se îmbogăţeşte moral? Sfîntul Toma îi răspunde confirmînd valabilitatea bănuielilor poetului: între sfinţii întemeietori şi ordinele lor s-a deschis o prăpastie, în care se prăbuşesc călugării. De aici nevoia unei rapide şi energice conştientizări, pentru ca ordinele monahale să revină la exemplul sfinţilor fondatori şi să-i alunge pe călugării corupţi, politicianişti, finanţişti” (T. Di Salvo).

Discepoli_Giotto3

Blestemele zgîrceniei (7)

Pg_XX_19

«Noi repetăm atunci de Pigmalion care, trădător şi hoţ şi paricid, şi-a făcut poftele de aur avide; şi mizeria zgîrcitului Midas, venită din cererea sa lacomă, de care se va rîde mereu» (v. 103-108). Noaptea spiritele penitente evocă exemple de zgîrcenie pedepsită: despre Pigmalion, despre Midas. “Din Eneida (I, 340-551) Dante afla că Pigmalion, regele Tirului, fratele Didonei, orbit de lăcomie, şi-a ucis cumnatul Sicheu şi şi-a obligat sora să emigreze” (T. Di Salvo). “Midas, miticul rege din Frigia, a primit de la Bachus, oaspetele său, puterea de-a preschimba în aur tot ce atingea, însă ar fi murit de foame dacă n-ar fi obţinut anularea privilegiului acordat (cf. Ovidiu, Metamorfoze XI, 102-145)” (E.A. Panaitescu). “Lacomul sau zgîrcitul este nu doar un păcătos întunecat, biciuit şi torturat pe ascuns, dar şi purtător involuntar de ridicol şi neghiobie” (T. Di Salvo).

Pg_XX_20

Pg_XX_21

«De smintitul Acan oricare-şi aminteşte apoi, cum a furat prada, încît mînia lui Iosua încă mai pare aici să-l muşte. Apoi o acuzăm cu soţul ei pe Safira; lăudăm copitele primite de Eliodor; şi de infamie tot muntele-l acoperă pe Polinestor, ce l-a ucis pe Polidor: la sfîrşit strigăm: ‘Crassus, spune-ne tu, care ştii: ce gust are aurul?’» (v. 109-117). Alte exemple de zgîrcenie pedepsită, care sînt evocate ca învăţătură de minte de către duhurile penitente: Acan, Safira şi Anania, Eliodor din Biblie, Polinestor din literatura veche, Crassus din istoria romană. “Acan a fost lapidat împreună cu familia sa pentru că, la cucerirea Ierihonului, încălcînd poruncile lui Iosua, şi-a luat diverse obiecte ale duşmanilor (cf. Iosua 6, 18-19; 7, 20-26)” (E.A. Panaitescu). “Safira şi soţul ei, Anania, primind în administrare cîteva bunuri ale comunităţii apostolice, şi-au reţinut o parte din banii obţinuţi din vînzarea unei moşii; după descoperirea înşelătoriei, s-au prăbuşit la pămînt, fulgeraţi de reproşul pe care li l-a făcut Sfîntul Petru (cf. Faptele Apostolilor 5, 1-10)” (E.A. Panaitescu). “Eliodor, trimis de Seleuc, regele Siriei, să jefuiască templul de la Ierusalim, a fost oprit pentru că, îndată ce-a pus piciorul în locul sfînt, «a apărut… un cal pe care stătea un călăreţ înfricoşător şi îmbrăcat în straie bogate», care l-a izbit cu copitele din faţă pe Eliodor (2 Macabei 3, 7-25)” (E.A. Panaitescu). “Polinestor, rege al Traciei şi ginere al lui Priam, l-a ucis prin trădare pe tînărul cumnat Polidor, care i-a fost încredinţat de socri, pentru a pune mîna pe averea lui; răzbunarea a fost dusă la capăt de Hecuba care, aflînd fapta, i-a scos ochii şi l-a omorît (cf. Virgiliu, Eneida III, 19-68; Ovidiu, Metamorfoze XIII, 429-575). Triumvirul Marcus Licinius Crassus (114-53 î.C.), celebru pentru bogăţiile şi lăcomia sa, a murit în Asia Minor, în timpul unei expediţii împotriva parţilor; se spune că Orodes, regele parţilor, după ce i-a primit căpăţîna, a poruncit să i se toarne aur topit în gură spunînd: «Ai fost însetat de aur: bea aşadar!» (cf. Cicero, De officiis I, 30; II, 18-57)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XX_22

«Cînd unul le spune tare, cînd altul în şoaptă, după cum ne îndeamnă zelul să umblăm, cînd cu pas mare, cînd mai mic; de aceea în binele pronunţat peste zi nu eram eu singur adineaori; dar pe lîngă mine nu-şi ridicau şi alţii vocea’» (v. 118-123). După intensitatea remuşcărilor care îi torturează, duhurile pronunţă exemplele de îndreptare uneori cu voce tare, alteori cu voce joasă; ei umblă pe cornişă cînd mai repede, cînd mai lent. Hugo Capet nu era singurul penitent, cînd a fost auzit de Dante, însă ceilalţi vorbeau mai încet. “Unul le spune tare: unul dintre noi cu voce puternică, iar altul cu voce joasă, după intensitatea sentimentului care ne împinge să vorbim mai tare sau mai încet. (…) Pentru a proclama exemplele de virtute care se pronunţă aici pe timpul zilei, adineaori nu eram eu singur, cum ai crezut (v. 35), dar în clipa aceea aici împrejur nimeni nu-şi înălţa vocea atît de mult încît să fie auzit” (Chiavacci Leonardi).

Beato_Angelico2

Iubirea şi liberul arbitru (1)

Biblioteca_Reale_Belgio2

A patra cornișă: leneşii. Învăţături despre iubire. Luna la miezul nopţii. Leneşii vin în goană. Două pilde de rîvnă. Abatele de la San Zeno. Două pilde de lene. Dante adoarme.

Pg_XVIII_1

«Şi-a pus capăt explicaţiei marele învăţat şi atent îmi privea chipul dacă păream mulţumit; iar eu, care ardeam de-o nouă sete, dinafară tăceam şi dinăuntru ziceam: ‘Poate prea multe întrebări ce-i pun îl apasă’» (v. 1-6). Virgiliu şi-a încheiat explicaţiile despre împărţirea penitenţilor din Purgatoriu în funcţie de raportarea lor la problema iubirii. Apoi l-a privit cu atenţie pe Dante, care nu îndrăznea să-i spună că o nouă curiozitate l-a cuprins. “Se impune imediat, în debutul cîntului, în al cărui fundal liric se va mărturisi că doctrina iubirii este o cucerire dobîndită cu osteneală de către Poet, prin mobilizarea tuturor energiilor sufleteşti, un bogat raport sentimental între maestru şi discipol, între grija prevenitoare a unuia, care pretinde propriilor capacităţi tot efortul posibil pentru a comunica adevărul stăpînit, şi neliniştea interioară a celuilalt, care-şi găseşte în sufletul înnoit de penitenţă o tot mai mare presiune de a cunoaşte, de fiecare dată slujindu-se de explicaţiile primite pentru a le depăşi într-o ulterioară solicitare, pînă cînd Virgiliu va lăsa mulţumirea finală pe seama ştiinţei exprimate de Beatrice. «Această idilă intelectuală şi didactică» (Tarozzi) are un foarte fin profil exterior, construit cu o subtilă adjectivare (marele învăţat… părinte adevărat… dulce părinte scump), însă marcat mai ales de semnificativul schimb de priviri, în care parcă se reflectă preocuparea reciprocă (atent îmi privea chipul dacă păream mulţumit) şi din trăsătura vie a unor imagini care exprimă limpede situaţia psihologică a lui Dante în acest moment şi din care izbucneşte o poezie de frămîntată intimitate, care evoluează de la sentimente la inteligenţă. Dorinţa de cunoaştere a devenit astfel o sete ce «arde» sufletul, în căutarea izvorului profund al înţelepciunii, chiar dacă în confruntarea cu măreţia acestei căutări sufletul aproape că se retrage, ezitînd să se «deschidă», depăşindu-şi în al doilea moment teama în faţa luminii care sporeşte. Este anticipat astfel procedeul pictural, care în partea centrală a cîntului va umple de substanţă digresiunea filosofico-morală” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVIII_2

«Dar acel părinte adevărat, ce-a înţeles voinţa timidă care nu se deschidea vorbind, să vorbesc m-a încurajat. La care eu: ‘Maestre, vederea mea sporeşte astfel sub lumina ta, încît pricep limpede cîte gîndirea ta le poartă şi le descrie» (v. 7-12). Virgiliu a intuit din înfăţişarea lui Dante că îl frămînta o altă nedumerire şi l-a îndemnat să vorbească. Învăţăcelul a început mărturisind că raţiunea luminoasă a îndrumătorului său i-a deschis noi orizonturi. “Maestrul şi discipolul au învăţat să se cunoască reciproc: afecţiunea care îi leagă le înlesneşte raporturile; şi dacă discipolul poate să se închidă în tăcere, din timiditate şi bună creştere, maestrul cu privirea lui scrutătoare pătrunde în adîncurile sale, îl eliberează de teamă, îi spulberă îndoielile şi restabileşte raportul pe planul sincerităţii şi al limpezimii. Scena are savoarea unui dialog care se desfăşoară într-o sală de clasă; dar atmosfera nu este cea academică, ce separă şi pune distanţe, ci aceea a unei legături stabilite de mult timp şi în care coexistă ştiinţa şi afecţiunea, voinţa de cunoaştere, respectul şi stima, care apoi îi învăluie pe ambii interlocutori şi-i îndeamnă să-şi adîncească prietenia” (T. Di Salvo).

Pg_XVIII_3

«Deci te rog, dulce părinte scump, să-mi explici iubirea, care-i temelie în orice faptă bună şi opusul său’. ‘Ridică’, a zis, ‘spre mine luminile ascuţite ale minţii şi ţi se va face cunoscută greşeala orbilor ce călăuzesc» (v. 13-18). Dante l-a rugat să-i clarifice esenţa iubirii, situată la baza gesturilor bune şi rele ale oamenilor. Călăuza îl îndeamnă să-l asculte cu atenţie, pentru a pricepe eroarea multor maeştri falşi, care vorbesc fără a cunoaşte adevărul. “Virgiliu (XVII, 104-105) lămurise că toate activităţile, bune sau rele, provin din iubire, dar nu lămurise natura iubirii: de aici întrebarea lui Dante despre iubire, nu doar ca principiu de viaţă al individului, ci şi ca forţă de coeziune a întregului univers” (T. Di Salvo). “Dante abordează o temă pe care filosofia vremii o analizase riguros în originile, dezvoltarea şi consecinţele sale, iubirea constituind baza oricărei activităţi a omului, în raporturile cu sine însuşi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu, iar poezia, de la cea provensală pînă la Dolce Stil Novo, îşi găsise unul din motivele fundamentale în studierea psihologiei iubirii, chiar dacă aceasta nu mai era generic înţeleasă, ca pentru Dante în acest moment, ci era îndreptată specific spre figura femeii (a cărei idealizare în Stil Novo dădea trecerea spre un sentiment mai spiritual, al cărui ultim ţel era Dumnezeu)” (E.A. Panaitescu). “Aceşti filosofi şi teologi care amestecă două fapte nefaste, orbirea intelectuală şi aroganţa morală, sînt cei care susţin că orice iubire, ca atare, este mereu bună: dacă principiul e bun, trebuie să fie bune şi determinările sale (iubirile individuale). Consecinţele pe planul existenţei cotidiene puteau fi foarte grave: în spatele principiului îşi găsea o justificare ideală orice mîrşăvie. De aici tonul lui Dante, care li se adresa unor interlocutori precişi, celor ce se revendicau de la tradiţia poeziei provensale şi, cum îi spunea Francesca lui Dante (Infern V, 101-104), considerau permisă, ba chiar legitimă, orice abandonare în braţele iubirii” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese2