Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: istorie

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (6)

Pd_XXII_16

«Carnea muritorilor e așa de moale că jos nu ține bunul început, de cînd se naște stejarul și pînă se face ghinda. Petru a pornit fără aur și-argint, și eu cu rugi și post, și Francisc cu umilință schitul» (v. 85-90). Firea omenească nu izbutește, în viața pămîntească, să ducă la sfîrșit o faptă bună, nici măcar cît plantele ce răsar, cresc și dau roade. În pofida faptului că marii sfinți ai Bisericii (Petru, Benedict, Francisc) au dus o viață pioasă și strîmtorată. “Durează puțin chiar și cele mai bune instituții religioase, și asta pentru un defect intrinsec din natura oamenilor. Astfel se atenuează invectiva inițială: oamenii nu sînt cu totul răspunzători pentru voința păcătoasă. Multe greșeli, multe cedări trebuie puse pe seama voinței omenești, ca atare prea slabă, supusă ispitelor carnale” (T. Di Salvo). “Trei exemple, în trei versuri enunțate și subliniate pentru a prezenta caracteristicile evanghelice ale Bisericii: Sfîntul Petru a întemeiat-o fără nevoia de bunuri pămîntești (Faptele Apostolilor 3, 6; cf. Infern XIX, 94-95; Paradis XXI, 127-129), iar Sfîntul Benedict și Sfîntul Francisc au predicat doar stăpînirea bunurilor spirituale. Cele trei mari figuri «se desprind net, în detalii sintetice: Petru… și eu… și Francisc; iar între a pornit și schitul, cu o pauză de construcție, se închide întregul tablou» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_17

«Și de privești începutul lor, apoi te uiți unde-au ajuns, vei vedea din alb cum s-au pătat. Cu adevărat Iordanul mai iute a fost întors din drum și marea despicată, cînd a vrut Domnul, minuni văzute decît aici scăparea’» (v. 91-96). La începuturile sale, fiecare din instituțiile întemeiate de cei trei sfinți a fost pozitivă. Cu trecerea vremii, însă, ele au decăzut și s-au pervertit. Dumnezeu a știut face miracole și mai mari, întorcînd din drum apele Iordanului și despicînd Marea Roșie – este de așteptat că va inversa, în cazul de față, mersul negativ al lucrurilor. “În timpul fugii evreilor din Egipt spre Palestina, Marea Roșie s-a deschis pentru a permite trecerea lui Moise și a poporului său (Exodul 14, 21-29), iar Iordanul și-a retras apele din fața lui Iosua și a oamenilor săi (Iosua 3, 14-17). Terțina dantescă, în caracterul lapidar al frazei, este imprimată de același stil rapid al psalmului biblic (114, 3: «Marea a văzut lucrul acesta și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi») din care se inspiră. Tommaseo a estimat construcția terținei la fel de neclară ca speranța lui Dante într-o viitoare intervenție divină. De fapt este o construcție caracteristică pentru stilul profetic (Iordanul… marea despicată… minuni văzute), care e viguros accentuată prin folosirea de termeni rari, ca latinismul retrorso, pe care Dante nu ezită să-l transfere ca atare, din textul biblic în poezia sa, în forma concisă, concentrată în jurul cuvîntului mai semnificativ – minuni – ce mărturisește prezența miracolului, nu avem aici «obscuritate și răsucire, ci stilul dantesc încărcat și rapid, animat de sensul puterii divine» (Malagoli)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_18

«Așa mi-a zis și-apoi s-a întors la grupul său, iar grupul s-a strîns; apoi, ca vîrtejul, în sus s-a răsucit. Doamna dulce în urma lor m-a împins c-un singur semn pe scara aceea, puterea ei astfel mi-a învins firea» (v. 97-102). Sfîntul Benedict a revenit printre celelalte duhuri fericite, care s-au învelit într-un vîrtej de lumină și au urcat spre Empireu. Beatrice l-a îndemnat pe Dante să-i urmeze. “Imaginea finală a duhurilor fericite care împreună, aproape împinse de o forță invizibilă, se rotesc ca un vîrtej și se mișcă pe linia orizontului spre un punct foarte îndepărtat – mai curînd o masă luminoasă care se înalță, decît suflete distincte și putînd fi recunoscute – completează discursul sfîntului, devine o confirmare voioasă și triumfală a ultimului său act de credință, în intervenția eliberatoare a Harului, și se configurează ca exemplu concret și exaltant al fericirii, care li se dăruiește celor ce-l urmează pe Cristos și acelora care au crezut în el pe pămînt, precum și acelora care mai apoi vor crede în el” (T. Di Salvo).

Lorenzo_Monaco1

Advertisements

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (3)

Jacopo_Casentino1

Pd_XXII_7

«Acel munte pe a cărui coastă e Cassino a fost odinioară umblat pe creste de lume-nșelată și rău îndrumată; și eu sînt cel ce-am dus întîia oară sus acolo numele celui care pe pămînt a adus adevărul ce-atîta ne înalță» (v. 37-42). Sfîntul Benedict a răspîndit cuvîntul Domnului pe coasta de munte, unde a întemeiat mănăstirea de la Montecassino, în locul unui templu păgîn. “Tîrgul Cassino stă pe coasta muntelui Cairo, iar pe vîrful său se afla un venerat templu al lui Apolo, care a fost dărîmat la porunca Sfîntului Benedict (mai există și azi ruine grandioase ale acropolei antice), pentru a se construi, în locul său, o capelă dedicată Sfîntului Ioan Botezătorul” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_8

«și atîta har a luminat peste mine, încît am smuls satele din jur din cultul netrebnic ce lumea a sedus-o. Toate aceste alte flăcări au fost oameni contemplativi, încinși de căldura ce face să răsară florile și fructele sfinte» (v. 43-48). Benedict este înconjurat în Paradis de alte duhuri venerate ale creștinilor contemplativi. “Creștinismul de la origini, dar încă mai insistent cel medieval, și-a pus problema opoziției lumii antice față de credința lui Cristos, care mai întîi a fost doar credința unei minorități limitate din Palestina. Nu a oferit un răspuns istoric, ci doar ideologic și a susținut că în spatele situației s-a aflat acțiunea perfidă, subtilă, ascunsă a diavolului, care a prezentat răul ca bine (de aici înșelăciunea) și exercitase asupra conștiințelor slăbite de păcatul originar o constantă activitate de seducție, căreia nu i s-au putut sustrage populațiile precreștine” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_9

«Aici e Macarie, aici e Romuald, aici sînt frații mei ce-n afara schitului n-au pus piciorul și și-au întărit sufletul’» (v. 49-51). Sînt prezenți o seamă de călugări, care și-au trăit viața mănăstirească în pioșenie. “Nu știm dacă Dante se referă la Macarie de Alexandria, discipolul Sfîntului Anton și fondatorul ordinelor monastice orientale, mort în 404, sau la Macarie Egipteanul, mort în 391, după ce a dus o viață de pustnic în deșertul libian. Întrucît ei au fost adesea confundați, Porena conchide că probabil și Dante i-a confundat. Este sigur, în orice caz, că Poetul a vrut să plaseze, alături de figurile monastice occidentale, un strălucit reprezentant al monahismului oriental. Romuald s-a născut la Ravenna, din familia nobilă degli Onesti, prin anul 952 și a murit în 1027. După ce a intrat în ordinul benedictin și a constatat corupția de acolo, a devenit partizanul acerb al reformei monastice, creînd, pe trunchiul vechi, constituit de Sfîntul Benedict, ordinul pustnic al camaldolezilor, numit astfel după mănăstirea de la Camaldoli, cea mai cunoscută dintre cele întemeiate de Sfîntul Romuald” (E.A. Panaitescu).

Sano_di_Piero1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (2)

Sano_di_Piero2

Pd_XXII_4

«Dar de-acum întoarce-te spre altele; că multe duhuri ilustre vei vedea, dacă așa cum zic privirea ți-o îndrepți’. Cum ei i-a plăcut, ochii i-am întors și-am văzut o sută de sfere mărunte ce laolaltă se-nfrumusețau cu razele-ntre ele schimbate» (v. 19-24). Beatrice îl invită să-și întoarcă privirile de la ea, spre alte personaje celebre. Dante a văzut nenumărate mici sfere sclipitoare, care își trimiteau luminile de la una la alta. “Sperule: diminutiv de la spere, are totodată valoare diminutivă și afectivă, cum a fost deja cu rubinetto (XIX, 4), fiammelle (XXI, 136) etc.” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_5

«Stăteam ca acela care-n sine sugrumă vîrful dorinței și nu-ndrăznește să-ntrebe, fiindcă se teme că-i prea mult; dar cea mai mare și mai lucitoare dintre nestemate a ieșit în față spre a-mi domoli dorul» (v. 25-30). Călătorul nu avea curajul de-a întreba nimic, însă duhul cel mai sclipitor s-a apropiat pentru a-i oferi lămuririle așteptate. “Nu e prima dată cînd Dante descrie o asemenea stare sufletească, în care se întîlnesc, fără a se potoli, dorința de-a ști și discreția, uimirea și ezitarea. Implicit, este un indiciu revelator al anumitor moduri de comportament, care s-au răspîndit în civilizația medievală și deveniseră deja o normă. Dar aici să observăm felul cum, pe plan retoric, reprezentarea se realizează prin jocul subtil de verbe, cu totala absență de adjective și cu prezența doar a cîtorva substantive: pentru a indica, tocmai prin hegemonia verbelor, caracterul esențial al procedurii dantești, în care mișcările psihologice sînt determinate prin fapte, acțiuni, gesturi concrete” (T. Di Salvo). “Al doilea duh din cerul lui Saturn este al Sfîntului Benedict. Născut la Norcia (Umbria), în 480, și-a început studiile la Roma, dar la paisprezece ani s-a retras ca pustnic, mai întîi la Enfide (azi Affile), apoi într-o peșteră lîngă Subiaco. Faima sfințeniei sale s-a răspîndit foarte repede, iar călugării de la mănăstirea apropiată de la Vicovaro l-au vrut în anul 510 ca abate. Totuși, din cauza disciplinei severe pe care le-a impus-o, confrații au încercat mai apoi să-l otrăvească. Revenit la viața de pustnic, a adunat în scurtă vreme un mare număr de învățăcei, pentru care a construit la Subiaco douăsprezece mănăstiri. În Campania, la Montecassino, după ce-a distrus un templu dedicat lui Apolo, care era la fața locului, și după ce-a convertit populația păgînă, a întemeiat în 528 celebra mănăstire. Aici a murit în 543. Redactată la Montecassino, Regula lui trasează viața monahală între rugăciune și muncă (ora et labora), înălțînd studiul și munca la demnitatea rugăciunii, astfel încît, tocmai în perioada invaziilor barbare, călugării benedictini au desfășurat un foarte important rol în plan cultural (păstrînd și copiind codexuri, au salvat mare parte din patrimoniul antic) și în plan economic (lucrînd pămîntul și secînd zone mlăștinoase, au protejat agricultura)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_6

«Apoi dinăuntrul ei am auzit: ‘De-ai vedea ca mine mila ce-ntre noi arde, ți-ai rosti deja gîndurile. Dar pentru ca tu, zăbovind, să nu-ți amîni ținta, îți voi da răspuns doar la gîndul de care atîta te ferești» (v. 31-36). Sfîntul Benedict îl asigură că spiritul de milostivenie, care stimulează duhurile mîntuite, înclină mereu să-i vină în ajutor călătorului. “În fața discreției pelerinului, sfîntul răspunde pe un ton prevenitor și plin de bunăvoință: Dante nu trebuie să simtă nici o dificultate de a se exprima, să-și aducă aminte că se află în fața unor duhuri mînate de spiritul de caritate și el se realizează doar făcîndu-i binele celui care li se adresează. Răspunsul este delicat și plin de politețe, ca între oameni educați și care respectă regulile de comportament stabilite de o societate, condusă aici de milostivenie, în alte părți (la curțile nobiliare) de amabilitate. Paradisul dantesc, inclusiv prin aceste mici detalii, se confirmă ca o curte ideală, care preia multe din trăsăturile curților nobiliare pămîntești” (T. Di Salvo).

Spinello_Aretino5

Despre justiția divină (9)

Miniatura_napoletana

Pd_XIX_25

«și pentru a da de-nțeles ce om de nimic e, scriptura lui va fi cu litere scurtate, care vor nota multe-n loc puțin. Și le vor apărea tuturor nemerniciile făcute de unchi și frate, ce neam așa de-ales și două coroane au pîngărit» (v. 133-138). Pagina despre meschinăriile lui Frederic al II-lea de Aragon va fi scrisă, la sfîrșitul vremurilor, cu litere mărunte. Toată lumea va afla despre infamiile comise de unchiul și fratele acestuia, alte două capete regale nedemne. “Scriptura lui: mențiunea scrisă a fărădelegilor sale se va face cu litere mai mici, care vor putea să consemneze astfel multe fapte în spațiu restrîns. La fel ca pentru Șchiop, cu literele sale I și M, aici se inventează o imagine deosebită, legată de scrierea cărții, pentru a caracteriza ticăloșia personajului” (Chiavacci Leonardi). “Josnice sînt acțiunile unchiului lui Frederic, Iacob, rege peste Maiorca, și a fratelui său, Iacob al II-lea, rege al Siciliei și al Aragonului (cf. Purgatoriu VII, 119-120)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_26

«Și cel din Portugalia și din Norvegia se vor cunoaște acolo, și cel din Rascia, ce s-a uitat strîmb la bănetul din Veneția. Vai, fericită Ungarie, de nu se mai lasă schingiuită! și fericită Navara, de s-ar înarma cu muntele ce-o înfășoară!» (v. 139-144). Se vor regăsi în cartea justiției, la sfîrșitul lumii, regele portughez și cel norvegian, pe cînd cel sîrb va regreta falsificarea banilor. Ungaria va trebui să nu se mai lase prost guvernată, iar Navara să fie mai bine protejată de lanțul Pirineilor. “Despre Dionisiu Agricola, regele Portugaliei (1276-1325) și despre Haakon al VII-lea, regele Norvegiei (1299-1319), Dante probabil că avea informații vagi. Cel din Rascia: Ștefan Urosiu al II-lea (1276-1321), rege în Rascia, regiune care cuprindea Croația și o parte din Serbia și Dalmația. În groși, moneda oficială a regatului său, a reprodus și a falsificat concentrația ducatului, argintul venețian” (E.A. Panaitescu). “Vai, fericită Ungarie: În 1301, la moartea lui Andrei al III-lea, ultimul rege al său, Ungaria îi revenea de drept lui Carol Robert de Anjou, fiul lui Carlo Martello, principele generos întîlnit de Dante în cerul lui Venus (cf. VIII), care a obținut-o doar în 1308, după grele confruntări. Exclamația, care se închipuie pronunțată în 1300, pare să se refere la aceste lupte pentru succesiune, cu dorința să învingă moștenitorul legitim, pe care Dante îl privea cu evidentă simpatie” (Chiavacci Leonardi). “Fericită Navara, dacă ar reuși să se apere cu lanțul Pirineilor, ce-o înconjoară la nord, despărțind-o de Franța! Micul regat al Navarei a fost guvernat cu înțelepciune de Jeanne, din conții de Champagne, fiica lui Henric, amintit în Purg. VII, 104-111, și soția lui Filip cel Frumos, din 1274 pînă în 1304; a fost urmată de fiul ei, Ludovic, care la moartea tatălui său (1314) a unificat cele două coroane, de Franța și de Navara” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIX_27

«Și să creadă fiecare că, în arvună, Nicosia și Famagosta de bestia lor se plîng și urlă, care nu-i mai prejos de alții’» (v. 145-148). Deja abuzurile francezilor sînt suportate, ca un fel de avertisment, de două importante orașe din Cipru. “În curînd Ungaria și Navara vor suferi, sub stăpînirea franceză, abuzurile pe care deja sînt obligate să le suporte Nicosia și Famagosta, cele două orașe mai importante de pe insula Cipru, sub guvernarea lui Henric al II-lea de Lusignan (1285-1324), prinț cu origini franțuzești. Chiar dacă cercetarea istorică ar putea contesta valabilitatea unor afirmații ale Poetului, despre conducătorii creștini netrebnici ai Europei, tabloul dantesc, «în virtutea sintezei, atinge esența problemei politice și punctul programatic al unei viziuni asupra istoriei» (Fallani). Imperiul vacant (astfel era el pentru Dante, din 1250, anul morții lui Frederic al II-lea) și politica Bisericii, doritoare să-și afirme autoritatea inclusiv în plan temporal, au provocat anarhia în toată Europa, înlesnind dezvoltarea Comunelor, în dauna feudalității, lupta dintre o cetate și alta, dintre un popor și altul și poftele expansioniste ale casei regale a Franței. Astfel își încheie Mattalia observațiile precise în legătură cu acest cînt: «Inscripția formată de duhuri, să ne amintim (cf. Paradis XVIII, 91-93), era destinată conducătorilor de popoare, protagoniștilor și înalților responsabili cu justiția pe pămînt. Icoană universală, legătură simbolică a diadei Dumnezeu-Imperiu, superioară conștiință etică și speculativă, acvila reprezintă problema justiției, în instanța sa cea mai înaltă și mai amplă, jurisdicția sa extinzîndu-se asupra întregii omeniri: și tocmai de aceea este cea mai înaltă curte de justiție, unde pot fi chemați la redde rationem principii contemporani, inclusiv împărații»” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiamminga2

Despre justiția divină (8)

Pd_XIX_22

«Acolo se va vedea, printre isprăvile lui Albert, cea care-n curînd va pune pana în mișcare, prin care regatul Pragăi fi-va pustiit. Acolo se va vedea durerea iscată pe Sena, bătînd monedă calpă, de cel ce va pieri din lovitură de șoric» (v. 115-120). În cartea justiției divine va fi consemnată devastarea Boemiei și a Pragăi, de către armata lui Albert de Habsburg. Va fi de asemeni înregistrată falsificarea monedei proprii, în dauna supușilor, înfăptuită de regele Filip cel Frumos din Franța. “Începe aici invectiva împotriva principilor și regilor din Europa, cu toții implicați prin blestemățiile lor într-o severă condamnare, aproape convocați de acvilă la o judecată, care o precedă pe cea universală, din ultima zi. Să observăm că primele trei terține încep cu un L (), următoarele trei cu un V (Vedrassi), iar ultimele trei cu un E. Puse împreună formează un acrostih: LVE, care se citește LUE, sifilis, boală, pentru a-i desemna pe regi și principi, autenticii distrugători ai lumii civile și exemple supreme de nedreptate” (T. Di Salvo). “Împăratul Albert de Habsburg (cf. Purgatoriu VI, 97 sqq.) a invadat și a devastat regatul Boemiei, cucerindu-i capitala, Praga, în 1304 și luînd-o de la Venceslas al IV-lea, cumnatul său. Regele Franței, Filip cel Frumos, pentru a-și susține cheltuielile de război împotriva Flandrei, a poruncit să se imprime o nouă monedă, pentru care a menținut valoarea nominală a celei precedente, însă diminuîndu-i concentrația de aur (cf. Villani, Cronica VIII, 58). Regele, pe care Dante nu-l scutește de acuzațiile cele mai infamante în Comedie (cf. Purgatoriu XX, 91-93; XXXII, 152-160; XXXIII, 45), a murit în 1314 într-un accident de vînătoare, tîrît după o cădere groaznică de pe calul său, care fusese atacat de un mistreț” (E.A. Panaitescu). “Cotenna este pielea mistrețului, care aici se folosește pentru întregul mistreț” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIX_23

«Acolo se va vedea trufia ce-nsetează pînă-i smintește pe scoțian și englez, de nu pot sta între hotarele lor. Se vor vedea desfrîul și moleșeala celui din Spania și din Boemia, ce-n veci n-au știut vitejia și n-au vrut-o» (v. 121-126). În cartea Judecății de Apoi se va scrie despre dorința de putere, care i-a împins la război pe regii din Scoția și Anglia. Vor fi consemnate dezmățul de la curtea Spaniei și necinstea dominantă de la curtea Boemiei. “Poetul face aluzie, în această terțină, la luptele din lăcomie de putere dintre Eduard al II-lea, regele Angliei, și Robert Bruce, regele Scoției. Cel din Spania este Ferdinand al IV-lea, regele Castiliei (1295-1312), iar cel din Boemia este Venceslas al IV-lea, regele Boemiei (1270-1305)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_24

«Se va vedea la Șchiopul din Ierusalim însemnată cu I virtutea, iar contrariul va fi-nsemnat cu un M. Se vor vedea zgîrcenia și lașitatea celui ce păzește insula de foc, unde și-a sfîrșit Anchise vîrsta înaintată» (v. 127-132). În cartea justiției divine se va nota că domnia lui Carol al II-lea de Anjou, poreclit Șchiopul, a cunoscut puține fapte demne și multe nemernicii. Vor fi consemnate acolo păcatele lui Frederic al II-lea de Aragon, rege peste Sicilia, unde a pierit de bătrînețe tatăl lui Enea. “Zgîrcenia: mai întîi trufia, apoi desfrîul, acum zgîrcenia: cele mai grave păcate se perindă aici, ca infamii ale regilor creștini. Observați cum viciul e denunțat mereu în deschiderea versului, înainte de numele regelui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi). “În cartea justiției divine, Carol al II-lea de Anjou, rege la Napoli (cf. Purgatoriu XX, 79-81), care a primit titlul de rege al Ierusalimului, își va vedea propriile fapte bune indicate cu I, adică «unu», iar pe cele netrebnice cu M, adică «o mie». «Cele două litere sînt prima și ultima din cuvîntul Ierusalem, care mai mult ca sigur i-a sugerat lui Dante ciudata invenție, cu raportul numeric dintre meritele și păcatele Șchiopului, în disprețul acelui zadarnic titlu regal» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu). “Cel ce păzește insula de foc, Sicilia, unde a murit Anchise, tatăl lui Enea (Virgiliu, Eneida III, 707 sqq.), este Frederic al II-lea de Aragon (1272-1337), pe care Dante l-a amintit deja în Purgatoriu (cîntul VII, versul 119)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiamminga

Acvila dreptății (3)

Miniatura_francese4

Pd_XVIII_7

«Am văzut prin cruce o lumină sărind la numirea lui Iosua, cum a făcut el; dar n-am priceput mai iute vorba ca fapta. Şi la numele înaltului Macabeu am văzut pe altul mişcîndu-se rotit, iar bucuria lui era ca biciul răsucit» (v. 37-42). În același timp cu rostirea numelui său, un duh a alunecat de-a lungul crucii. Un altul, numit după primul, s-a învîrtit prin aer de bucurie. “Iosua a condus poporul lui Israel pe Pămîntul făgăduinței, după moartea lui Moise, care l-a ales urmașul său. Iuda Macabeu a organizat, cu cei patru frați ai lui, revolta poporului evreu împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifan, care a interzis celebrarea sabatului, a circumciziei, a abstinențelor legale. Lupta, care s-a întins între 166 și 160 î.Cr., s-a încheiat cu victoria lui Israel” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_8

«La fel, cu Carol cel Mare şi Roland, pe doi i-a urmărit privirea mea atentă, cum ochiul urmează şoimul în zbor. Apoi Wilhelm şi Renoardo şi ducele Gottifredi mi-au atras privirea în acea cruce, şi Roberto Guiscardo» (v. 43-48). Privirea lui Dante însoțește, cu atenția vînătorului după zborul șoimului, deplasarea altor duhuri fericite. “După personajele biblice, Dante plasează eroii din epopeea medievală, alegînd două personalități din ciclul carolingian, sărbătorite ca eroi ai luptei creștinilor împotriva sarazinilor. Carol cel Mare (742-814), întemeietorul Sfîntului Imperiu Roman, nu doar a apărat Europa creștină de atacurile sarazine, dar s-a implicat în apărarea Bisericii amenințate de longobarzi (cf. Paradis VI, 94-96). Roland a fost paladinul cel mai faimos al lui Carol cel Mare și a pierit la Roncevaux, luptînd împotriva lui Agramante, regele maurilor. Wilhelm de Orange, fiul legendar al lui Amerigo di Narbona, a murit călugărit în anul 812, la Gellone. Este unul dintre cei mai mari eroi din bătăliile carolingiene, protagonistul numeroaselor cîntări epice, alături de Renoardo, un sarazin pe care l-a convertit la credința creștină și care, înzestrat cu o forță extraordinară și înarmat cu un ciomag greu, îl însoțea în expedițiile împotriva necredincioșilor. Dante l-a considerat personaj istoric și pe acesta din urmă, probabil fiindcă pe marginile portalului central al domului din Verona apare, alături de statuia lui Wilhelm, și cea a lui Renoardo. Goffredo di Buglione/Godefroy de Bouillon (1058-1100), duce de Lorena, a fost conducătorul primei cruciade, care a dus la eliberarea Ierusalimului în 1099. Figura lui Goffredo a trecut apoi în centrul tuturor compozițiilor epice în limba d’oil legate de prima cruciadă. Robert Guiscard (1015-1085) a fost fiul lui Tancredi d’Altavilla/Tancred de Hauteville și comandantul normanzilor în Italia. A eliberat Italia meridională și Sicilia de sub sarazini și a stabilit alianța regatului normand cu Biserica” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_9

«Pe urmă, printre alte lumini mișcat şi amestecat, mi-a arătat duhul care mi-a vorbit ce mare artist era printre cîntăreţii din cer. Eu m-am întors în dreapta ca să-mi văd la Beatrice datoria, fie din vorbe, fie din semne» (v. 49-54). Duhul strămoșului se întoarce printre celelalte suflete fericite din Paradis și își reia, cu mare măiestrie, cîntecele de slavă. Dante se uită la Beatrice, pentru a afla din explicațiile sau privirile ei ce are de făcut mai departe. “Cacciaguida intonase un cîntec, atunci cînd s-a prezentat în fața strănepotului (Paradis XIV, 125), acum se desparte de el tot cîntînd” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo

Acvila dreptății (2)

Miniatura_parigina2

Pd_XVIII_4

«Copleșindu-mă cu lumina unui zîmbet, ea mi-a spus: ‘Întoarce-te şi-ascultă; căci nu doar în ochii mei e Paradisul’. Cum se vede aici uneori iubirea în priviri, cînd e aşa de mare că tot sufletul e cuprins de ea» (v. 19-24). Călăuza îl îndeamnă pe călător să-și întoarcă din nou privile asupra duhurilor fericite, care sînt la fel de importante în configurația Paradisului. “În timp ce Montanari surprinde în aceste dialoguri «o interioritate de zîmbete și expresii ce spun mai multe decît vorbele», Sapegno, prelungind observațiile vechilor comentatori, insistă pe interpretarea alegorică a cuvintelor Beatricei: «nu doar în contemplarea teologică se află fericirea, ci și în examinarea exemplelor oferite de eroii Credinței». Versul 21, în esențialitatea expresiei exemplare, este dintre cele care pe bună dreptate atrag atenția la valoarea fiecărui cuvînt al Poetului” (E.A. Panaitescu). “O motivație de economie narativă, cu distribuirea proporțională a părților și evitîndu-se dezechilibre și privilegii se leagă aici de o motivație teologică: doar Dumnezeu poate absorbi pe deplin atenția duhului fericit, fiindcă doar el este absolutul. Și cum deasupra Beatricei se plasează Dumnezeu, ultim termen de fericire, la fel alături de ea se plasează celelalte duhuri, pe care pelerinul poate și trebuie să le vadă și să le cunoască” (T. Di Salvo).

Pd_XVIII_5

«aşa-n sclipirea sfintei fulgerări spre care m-am întors am cunoscut dorinţa de a-mi mai vorbi puţin. A început: ‘Pe această a cincea treaptă a copacului ce trăieşte din vîrful său şi fructe dă mereu şi-n veci nu-şi pierde frunza» (v. 25-30). În viața pămîntească, uneori, iubirea intensă, care copleșește sufletul, poate fi citită din priviri. La fel a înțeles Dante, din lumina sporită a lui Cacciaguida, că acesta dorește să-i mai vorbească. Duhul îi prezintă alte spirite glorioase, dispuse în al cincilea cer, pe copacul paradisiac, etern viu, care își primește seva de la vîrful său. “Copacul lui Dante este imaginea genială care, ieșită din fantezia Poetului, simbolizează grandios în sine întregul Paradis. Și «e copacul care se bucură etern de bucuria roadelor, fără a cunoaște vreodată melancolia iernii. Ciclul pămîntesc, care după bucuria roadelor face să urmeze tristețea căderii frunzelor, este învins pentru totdeauna» (Montanari). Acest copac, ale cărui ramuri indică diversele trepte de fericire, totuși este diferit de un copac pămîntesc, fiindcă își primește seva vitală din vîrf și nu de la rădăcini, produce mereu noi roade și nu este supus schimbării anotimpurilor și îmbătrînirii: de Dumnezeu depinde fericirea eternă a duhurilor, al căror număr sporește, dar nu poate să se diminueze” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_6

«sînt duhuri fericite care, jos, înainte de-a veni la cer, au fost renumite, încît orice muză de ele ar fi îmbogățită. Dar priveşte braţele crucii: cel pe care-l voi numi va ţîşni ca-n nori focul iute’» (v. 31-36). Duhurile care urmează a fi prezentate au fost, toate, celebre înainte de moarte. Îndată ce vor fi numite, ele se vor desprinde iute de pe brațele crucii. “Copacul-paradis (sinteza multor copaci din care e făcut Paradisul Pămîntesc, Edenul biblic) și copacul-cruce sînt imagini dragi pentru mentalitatea mistică. Aici ramurile în care se extinde copacul, pe de-o parte, reprezintă numeroasele forme pozitive, cărora le dă viață inspirația creștină, pe de altă parte, sînt confirmarea concepției ierarhice: ramurile sînt mai mult sau mai puțin apropiate de vîrful de unde își dobîndesc puterea, la fel ca demnitarii de la o curte, paladinii din jurul lui Carol cel Mare. Un rol asemănător îl îndeplinește, în iconografia medievală, motivul Scării. S-a observat că echivalentul biblic al copacului se află în Ezechiel 47, 12: «Frunza lor nu se va veșteji, și roadele lor nu se vor sfîrși»” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Profeția exilului (8)

Pd_XVII_22

«Şi-a adăugat: ‘Fiule, astea-s lămuririle pentru ce ţi s-a spus; iată uneltirile, care după cîteva ocoluri ţi-s ascunse. Însă nu vreau să le porţi pică semenilor, fiindcă ţi se lungeşte viaţa-n viitor, mult dincolo de pedeapsa perfidiilor lor’» (v. 94-99). În ciuda soartei vitrege care i se pregătește, Dante nu va trebui să-și urască adversarii: persecuțiile lor nedrepte vor fi sămînța gloriei sale viitoare. “În esență discursul lui Cacciaguida confirmă, cu referințe precise, că poetul va fi condamnat la exil: este întîi de toate o confirmare dureroasă, dar și o celebrare a privilegiului că, drept consecință a suferinței, nepotului i se va permite să devină purtătorul unui mesaj de salvare pentru omenire. Dante va fi exilat, va cunoaște căile durerii și ale sărăciei, dar exilul lui va coincide cu o radicală desprindere de o lume, cu care orice discurs despre valorile creștine este imposibil: adevăratul exilat nu este poetul, ci societatea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spre care trebuie să fie reîndrumată. Aceasta este misiunea apostolică, încredințată din înălțimea cerurilor lui Dante, ca restaurator al legii evanghelice. Suferința devine așadar condiția esențială pentru ca poetul să fie demn de misiunea apostolică și să cîștige capacitatea de-a se întîlni cu divinitatea, de a-i asculta vocea și de a le-o transmite oamenilor vii” (T. Di Salvo). “Însă nu vreau: cu alte cuvinte: vei cunoaște amărăciunea exilului, iar pentru asta răspunderea le va reveni concetățenilor tăi, dar la urmă tu vei fi învingătorul, fiindcă vei cunoaște calea mîntuirii și a fericirii. Iar adversarii tăi vor rămîne cu bucuria meschină a victoriei invalidată pe plan moral și cu certitudinea că vor fi pedepsiți în eternitate. În cuvîntul infuturarsi (inventat de Dante), ţi se lungeşte viaţa-n viitor, să nu vedem o aluzie la faima de care va beneficia poetul prin intermediul operei sale: ci la certitudinea că, pe calea pe care a pornit, va ajunge la acea fericire ce va dura în eternitate: adică va fi primit în Paradis” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_23

«După ce, tăcînd, a arătat că-i gata duhul pios din ţesut pînza pe care i-am întins-o pe urzeală, am început, ca omul ce rîvneşte, şovăind, un sfat de la persoana ce vede şi vrea drept şi iubeşte» (v. 100-105). Cacciaguida a tăcut, terminîndu-și răspunsul. Dante s-a pregătit, ezitînd, să-l întrebe altceva. “Pentru a înțelege trimiterea la pînză și la urzeală, să ne amintim că la războaiele de țesut cu mîna, acum aproape complet dispărute, urzeala era ansamblul firelor dispuse și întinse pe ramă: cînd se începea munca, firele erau țesute și aduse la rezultatul dorit. Aici îndoielile poetului sînt urzeala, iar țesătura este răspunsul lui Cacciaguida. Raportul dintre Cacciaguida, care lămurește și rezolvă îndoielile și nesiguranțele, respectiv Dante, care întreabă, nu este doar acela dintre școlar și omul matur, înzestrat cu înțelepciune și virtute. E sentimentul acela mult mai intens și liniștitor al omului care întreabă și știe că cel ce-i va răspunde simte pentru el afecțiune și de aceea răspunsul va fi lipsit de rezerve mentale, sincer și corect în toate detaliile sale” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_24

«‘Văd bine, părintele meu, cum năvăleşte vremea către mine spre a izbi mai rău cînd nu te-aștepți; încît cu prudenţă e bine să mă înarmez ca, de mi-e smuls locul cel mai drag, să nu le pierd celelalte prin stihurile mele» (v. 106-111). Poetul a devenit conștient că va urma pentru el o etapă dificilă, care îl va obliga să acționeze și să vorbească foarte prudent. “Problema este cea a intelectualului izgonit: alungat de oamenii la putere, constrîns să ceară găzduire, în imposibilitatea de a-și exercita activitatea obișnuită, totuși doritor să își urmeze conștiința, care-i impune să spună adevărul cu orice preț, intelectualul dacă nu vrea să se trădeze pe sine însuși trebuie să înfrunte riscul de-a fi exclus, persecutat, poate chiar ucis. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să aleagă între compromis și idealuri, între obligația de a nu vorbi și a nu lovi și nevoia de a obține mijloacele de subzistență, între libertate și aservire. Problema lui Dante este cea a intelectualilor care în toate timpurile s-au pomenit acționînd în societăți violente, exclusiviste, incapabile să le dea spațiu de manifestare oamenilor cu păreri diferite” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Nobleţe florentină (9)

Pd_XVI_25

«Odinioară erau Gualterotti şi Importuni; şi încă ar fi Borgo mai liniştit, dacă de noii vecini s-ar lipsi. Casa-n care s-a născut jalea voastră, pentru dreapta indignare ce v-a răpus şi-a pus capăt traiului vostru vesel» (v. 133-138). Încă de-atunci existau unele familii înfloritoare. Iar un cartier florentin ar fi acum mai paşnic, dacă nu s-ar fi stabilit acolo neamul Buondelmonti, proaspăt îmbogăţit. “La Borgo Santi Apostoli, alături de Gualterotti şi Importuni, s-a stabilit de asemeni familia Buondelmonti, venită din Oltrarno, şi a declanşat discordiile civile (versurile 136-147)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_26

«era onorată, ea şi consoartele ei: vai, Buondelmonte, ce rău ai fugit de nuntă, la sfatul altuia! Mulţi ar fi veseli, care sînt trişti, dacă Domnul te-ar fi lăsat în Ema, de prima dată cînd în cetate ai venit» (v. 139-144). Un neam respectat (Buondelmonti) a decăzut şi a pierit, după ce-a declanşat încleştarea civilă în Florenţa, prin logodna anulată şi promisiunea încălcată de unul dintre vlăstarele sale. Mai bine ar fi pierit acela, înecat în rîul Ema, înainte de-a pune piciorul în cetate! “Buondelmonte dei Buondelmonti, logodnicul unei fetişcane din familia Amidei, şi-a încălcat jurămîntul, lăsîndu-se convins de Gualdrada Donati (la sfatul altuia) să se însoare cu una dintre fiicele sale. Acest fapt a provocat indignarea familiei Amidei, care a vrut să răzbune jignirea omorîndu-l pe Buondelmonte. Istoricii florentini (Villani, Cronica V, 38; Compagni, Cronica I, 2), care amintesc tragicul episod petrecut în 1215, pun pe seama acestei discordii împărţirea Florenţei în guelfi (partidul familiei Buondelmonti) şi ghibelini (partidul familiei Amidei). Ema este un rîu din Val di Greve, ce trebuia traversat cînd se venea de la Montebuono, castelul strămoşesc al familiei Buondelmonti, la Florenţa. Familia se mutase în oraş încă din 1135, dar probabil unii dintre membrii săi rămăseseră la ţară, locuind la Florenţa doar într-o etapă ulterioară. Buti povesteşte că, atunci cînd Buondelmonte a trecut pe-acolo prima dată, era cît pe ce să se înece în Ema” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_27

«Dar e scris ca pietrei ciobite, ce străjuieşte podul, Florenţa să-i aducă jertfă, la sfîrşitul vieţii-n pace» (v. 145-147). Destinul Florenţei era să-i ofere o victimă statuii lui Marte, dispusă pe Ponte Vecchio. “Despre această piatră ciobită, în care cei vechi au crezut că văd o statuie a lui Marte, protectorul cetăţii de pe vremea cînd era păgînă, Dante vorbise în Infern XIII, 146. Spiritul războinic, după cum arăta această tristă prezenţă, apăsa asupra cetăţii ca o forţă misterioasă, ce pretindea mereu victime pentru a se potoli” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_28

«Cu aceste neamuri şi cu altele ca ele, am văzut eu Florenţa în asemenea tihnă că n-avea motive să se plîngă: cu aceste neamuri i-am văzut eu poporul drept şi glorios, încît crinul în băţ n-a fost în veci răsturnat, nici de la discordii nu s-a înroşit’» (v. 148-154). Cu asemenea locuitori virtuoşi, Florenţa a trăit fericită şi neînvinsă de duşmanii din afară sau dinăuntru. “Cetatea florentină, între toate cele din Toscana, a fost pe vremea lui Cacciaguida cea mai glorioasă (drapelul ei n-a fost tîrît niciodată cu capul în jos, din batjocură, de duşmanul învingător, potrivit obiceiului vremii) şi cea mai dreaptă (nici un cetăţean n-a trebuit, pentru a-şi distinge partidul de acela al adversarului, să schimbe în roşu crinul alb al Florenţei, cum s-a întîmplat în 1251, după războiul împotriva Pistoiei). Atunci, după alungarea ghibelinilor, «poporul şi guelfii care au rămas la conducerea Florenţei… unde odinioară se purtau cîmpul roşu şi crinul alb, şi-au făcut din contră cîmpul alb şi crinul roşu» (Villani, Cronica IV, 43), pe cînd ghibelinii şi-au păstrat vechiul drapel” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina4

Nobleţe florentină (8)

Pd_XVI_22

«Mişelul pîlc ce turbat goneşte pe cine fuge, dar la cine-i arată colţii ori punga se gudură ca mielul, deja îşi făcea drum, dar era de lume măruntă; încît nu i-a plăcut lui Ubertin Donato cu cine apoi socrul l-a încuscrit» (v. 115-120). Neamul Adimari, care era fioros cu cei învinşi, dar linguşitor cu cei puternici, era pe cale de afirmare, în ciuda originii sale modeste. Înrudirea cu familia aceea nu era încă motiv de mîndrie. “Pentru a înţelege pe deplin violenţa indignării care se abate asupra familiei Adimari (cf. şi Infern VIII, 31-63), trebuie să amintim că un membru al acestei familii, Boccaccino dei Cavicciuli Adimari, a cerut şi a obţinut din partea comunei florentine ca bunurile lui Dante, deja condamnat la exil, să fie toate confiscate. Dante consideră familia Adimari de origini modeste, însă de fapt era din cele mai vechi şi nobile neamuri florentine, încît poetul crede că a fost o ruşine pentru Ubertino Donati, însurat cu fiica lui Bellincione Berti, că s-a înrudit prin căsătoria unei surori a soţiei, cu mişelul pîlc” (E.A. Panaitescu). “Aici cronica familiilor florentine coboară pînă la a reţine micile resentimente şi bîrfe lansate pe la colţuri, despre nemulţumirile lui Donati. Fără îndoială mai incisivă este reprezentarea celor din familia Adimari, în caracteristica lor psihologică şi socială: feroci ca zmeii şi blînzi ca mieii, după împrejurări” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_23

«Deja coborîse Caponsacco în tîrg din Fiesole şi deja erau cetăţeni de vază Giuda şi Infangato. Voi spune lucru incredibil şi adevărat: în cercul mic se intra pe poarta care se numea după cei din della Pera» (v. 121-126). Unii se stabiliseră de-acum la Florenţa, pe vremea lui Cacciaguida, iar alţii se afirmaseră deja acolo. Primul cerc de ziduri avea chiar o poartă, numită după neamul care locuia în zonă. “Villani (Cronica IV, 11 şi 13) aminteşte că toate aceste trei familii ţineau de partidul ghibelin. (…) În trecut puterea şi faima familiei, deja dispărute pe vremea lui Dante, erau atît de mari încît poarta din zidurile vechi, în apropierea căreia îşi avea casa, se numea poarta Peruzza” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_24

«Toţi ce poartă frumosul însemn al marelui baron, cu nume şi vrednicie amintite în hramul Tomii, de la el au primit rang şi privilegii; cu toate că lîngă popor se ţine azi cel ce-l înfăşoară cu podoaba» (v. 127-132). Cei care au fost înnobilaţi pe-atunci de marchizul Ugo de Toscana şi-au inclus pe stemă însemnele sale. Iar acesta, întemeietor al nobilimii florentine, a murit în ziua Sfîntului Toma şi a fost mereu evocat de locuitorii cetăţii la data respectivă. Iar unul dintre ei (Giano della Bella), îşi mai expune stema, cu toate că a fraternizat cu poporul împotriva nobililor. “Multe familii florentine (Giandonati, Pulci, Nerli, della Bella, Gargalandi, Ciuffagni, Alepri) au pe stema lor şapte dungi roşii pe cîmp alb, care împodobeau steagul lui Ugo cel Mare de Brandenburg, marchiz de Toscana, căpitanul împăratului Otto al III-lea. Stabilit în Toscana, Ugo a întemeiat aici, prin jurămînt, şapte mănăstiri, printre care cea de la Florenţa, unde a fost îngropat la moartea lui (1001) şi unde în fiecare an, la comemorarea dispariţiei sale, 21 decembrie, de sărbătoarea Sfîntului Apostol Toma, se organizau sărbători solemne. Urmaşul uneia din aceste familii, a cărei nobleţe datează de pe vremea lui Ugo cel Mare, este Giano della Bella, care cu faimoasele sale «Ordonanţe de justiţie» (1293) a apărat poporul de abuzurile săvîrşite de nobili şi bogaţi” (E.A. Panaitescu).

Ignoto_sienese