Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Tag: iubire

Iubirea mișcă soarele și stelele (8)

Pd_XXXIII_22

«Oh, lumină eternă, ce singură în tine ești, singură te-nțelegi și de tine înțeleasă și-nțelegîndu-te, iubești și zîmbești!» (v. 124-126). Lumina divină stă singură în sine însăși, doar ea se înțelege pe sine și astfel pricepîndu-se deplin, se bucură și iubește. “Dumnezeu – lumina (Epistola Ioan 1, 5 și 7) ce poartă în sine rațiunea sa de-a fi – se cunoaște pe deplin doar prin sine însuși (Convivio II, V, 11). Această lumină se «înțelege» pe sine, întrucît e Tată, este de sine «înțeleasă», întrucît e Fiu, «iubește» și «zîmbește», întrucît e Duh Sfînt (cf. Matei 11, 27; Ioan 10, 15). Paradisul, care s-a deschis cu subiectul ordinii universale, impuse de Dumnezeu lucrurilor, se închide cu viziunea Sfintei Treimi, în care ordinea este așa desăvîrșită, încît cele trei persoane sînt o singură substanță, neînchisă în staticitatea ei, străbătută în substanța sa de circulația infinită a vieții” (E.A. Panaitescu). “O exclamație este urmată de alta, în excepționalul țesut stilistic din punctul culminant al cîntului. În această admirabilă terțină, Dante încearcă să exprime, pe o cale exclamativă, acel puțin pe care l-a surprins din esența Sfintei Treimi. Cele trei cercuri erau o singură figură, al cărei înțeles intelectual ni-l spune acum, ce anume poate pricepe mintea omenească din acea taină. Și nici o definiție teologică nu poate avea atîta farmec și intensitate ca aceasta, care totuși nu e, în nici un punct al său, mai puțin precisă decît acelea. Ritmul circular, care adună într-o unitate cele trei versuri prin repetițiile verbale (singură singură; te-nțelegi înțeleasă înțelegîndu-te) și se închide cu cele două verbe (iubești zîmbești), este el însuși o figură a acelei eterne, triple și unice realități create de iubire” (Chiavacci Leonardi).

Nardo_Orcagna

Pd_XXXIII_23

«Acea rotire, ce părea concepută în tine ca lumina reflectată, de ochii mei cîtva-mprejur privită, înăuntrul ei, cu însăși culoarea sa, mi s-a părut pictată cu efigia noastră; așa că vederea mea în ea era toată adîncită» (v. 127-132). Cercul din mijloc, al Fiului, ce părea să se reflecte din primul, al Tatălui, a fost privit cu atenție de călător. În interiorul său, părea zugrăvită o înfățișare omenească. Ochii poetului s-au scufundat în acele trăsături. “În al doilea cerc apare, în privirea lui Dante, taina întrupării, prin care Cuvîntul, fără a-și pierde nimic din calitatea sa divină (cu însăși culoarea sa), a dobîndit natură omenească (pictată cu efigia noastră). Cu cît viziunea dobîndește aici un caracter mai simbolic, cu atît aspectul inevitabil material din aceste imagini este complet absorbit de muzica poeziei, este materializat în atmosfera inexprimabilă, pe care partea precedentă a cîntului a știut s-o determine” (E.A. Panaitescu). “Taina în fața căreia se află acum Dante și pe care încearcă să și-o explice este cea a întrupării, a dublei naturi a lui Cristos, umană și divină: cum coexistă ele?” (T. Di Salvo). “În partea internă, la percepția căreia ochiul poetului ajunge succesiv, printr-o potențare treptată, cercul, simbolul divinității, prezintă și imaginea, înfățișarea omenească. Iar prin această coexistență, în cadrul cercului, se manifesta o asemenea taină, încît Dante, în încercarea de-a o pricepe, a părut să se blocheze, concentrîndu-se pe deplin și exclusiv asupra ei, cu obișnuita voință agresivă de-a pune stăpînire pe o realitate necunoscută și de-a o cunoaște în toate aspectele ei. Avem o coexistență a celor două exigențe medievale: de scufundare mistică în abisul viziunii și de cunoaștere, de raționalizare a oricărei informații oferite atenției” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_24

«Cum geometrul se adîncește să măsoare cercul și nu găsește, meditînd, principiul de care are trebuință, astfel eram eu la acea nouă viziune: voiam să văd cum s-a unit imaginea cu cercul și cum loc își găsește; dar n-aveam eu aripi pentru asta: ci mintea mi-a fost străpunsă de-un fulger, în care voia i s-a făcut» (v. 133-141). Așa cum geometrul nu găsește cvadratura cercului, la fel nu reușea călătorul să priceapă noua revelație. El voia să înțeleagă felul în care coexistă chipul omenesc și cercul sfînt, adică dubla natură, umană și divină, a lui Cristos. Dar poetului îi lipsea puterea de gîndire pentru a pricepe una ca asta. Însă mintea i-a fost străfulgerată de o revelație mistică, prin intermediul căreia și-a împlinit voința de cunoaștere. “Dante face aluzie, prin această comparație, la problema insolubilă a cvadraturii cercului, adică la problema raportului exact dintre măsura diametrului și cea a circumferinței. Incapabil de-a pricepe cu mintea sa taina întrupării (cea mai înaltă taină, alături de cea a Sfintei Treimi), mintea omenească este luminată direct de Dumnezeu, care transmite și intuiția unirii celor două naturi ale lui Cristos” (E.A. Panaitescu). “Disproporția dintre infinitul divin și finitul uman rămîne confirmată, chiar dacă vorbele se opresc mai mult decît pe obiectul viziunii, pe resimțirea dramaticei tensiuni a poetului, implicat în reprezentarea momentelor de subtilă psihologie: o tentativă însoțită de căutarea cuvintelor extrem de sintetice și puternic expresive pentru o situație unitară, sintetică (s’interna, conflati, nodo, s’indova etc.). Însă agățarea, fixarea completă, cu propriile puteri intelectuale și de voință – în încercarea de a-și însuși, prin cunoaștere, dificila și misterioasa realitate care-l atrage, îl fascinează, dar pare să fugă de posibilitățile raționale ale omului – dau tonul acestei ultime părți a cîntului, care se concentrează pe tema viziunii divinității, unică și trinitară. Și dacă apoi va spune că mintea i-a fost străpunsă de-un fulger, de o lumină ca o străfulgerare mistică și l-a condus pe poet la viziunea absolutului, dacă așadar momentul concluziv este cel al viziunii mistice, în realitate situația poetică bazată pe tensiune și concentrare, în vederea cunoașterii, insistă pe întîlnirea cu Dumnezeu, ca rezultat al efortului personal de a ajunge la viziune cu propriile aripi, limitate, desigur, dar nu umile și neputincioase și privite cu dispreț, ca nerelevante și ridicole: așa ar fi făcut un adevărat mistic, dar nu și Dante, care rămîne poetul viziunii intelectuale, în locul celei care, încheindu-se în caracterul inefabil al misticilor, n-ar trebui să producă, la o adică, nici o poezie, tocmai din cauza declaratei incapacități a cuvîntului, mereu finit, de-a exprima infinitul” (T. Di Salvo).

Pd_XXXIII_25

«Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele» (v. 142-145). Imaginația lui Dante – care făcea legătura dintre ochi și gîndire – și-a atins limitele și și-a pierdut puterile. Dar Dumnezeu, care este iubire, deja îi rotea dorința de a-L vedea și voința de a-L iubi, în ritmul cu care învîrte pe boltă soarele și stelele. “Orice punct al unei roți este mișcat în mod egal, astfel încît să se rotească într-o mișcare uniformă, în jurul axei invariabile (…). Comparația, în simplitatea ei, este dintre cele mai profunde pe care le-a găsit vreodată Poetul; și este, în mod miraculos, destinată să exprime acordul perfect dintre dorință și voință, dintre inimă și rațiune” (G. Antonelli). “Odată cu fantezia care, fiind o virtute «organică» (Convivio III, IV, 9), nu poate urma gîndirea în intuirea transcendentului, dispare și orice posibilitate de reprezentare poetică, în clipa cînd Dante își atinge ultimul țel al călătoriei, țelul pentru care a fost omul creat: fericirea eternă. În acest moment, Dumnezeu călăuzește inteligența (disio: neliniștea cunoașterii) și iubirea creaturii, imprimîndu-i mișcarea uniformă a unei roți, care se învîrte în jurul axei sale: «inteligența creată și voința liberă, care este centrul personalității, nu sînt anihilate, ci dimpotrivă, sînt sublimate într-un act perpetuu… de viziune și iubire» (Nardi), printr-o «mișcare circulară și uniformă, care exprimă împăcarea deplină a voinței omenești cu voința divină»” (E.A. Panaitescu).

[Explicit tertia pars Comedie Dantis Alagherii
in qua tractatum est de Paradiso
]

 

stelle

Advertisements

Iubirea mișcă soarele și stelele (3)

Pd_XXXIII_7

«Să-nvingă paza ta pornirile omenești: vezi Beatrice și cîți fericiți cu rugile mele îți întind mîinile lipite!’» (v. 37-39). Sfînta Fecioară este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți și Beatrice o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. “Harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului” (Chimenz). “Empireul, care fusese zărit, în timpul rugăminții preocupate, adresate Sfintei Fecioare, într-o imagine abia sugerată (versul 9), acum reapare într-o zugrăvire precisă, pe care un nume (și este, încă o dată, numele Beatricei) și un gest tăcut și unanim sînt suficiente pentru a ne-o fixa în priviri. În acest tablou atît de simplu și puternic (o «scenă de frescă a lui Giotto», ca să folosim expresia lui Croce), afecțiunea, inclusă și stăpînită în cadrul rugăciunii, se poate manifesta în deplinătatea ardorii ei. În acest moment «tăcerea este mai elocventă decît cîntarea; iar imensele cercuri de mîini, întinse și înălțate în rugăciune, readuc încă o dată în pagină, cu două versuri foarte simple, subliniate pe amplul fundal muzical al rugăciunii, întinderea acelei păci eterne» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_8

«Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite; apoi spre eterna lumină s-au îndreptat, în care să nu credem că e mînat ochiul vreunei creaturi așa de limpede. Și eu, care mă apropiam de sfîrșitul tuturor dorințelor, cum se cuvenea, flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi» (v. 40-48). Privirea Mariei s-a oprit asupra fericiților aflați în rugăciune, dîndu-le de înțeles că dorința le-a fost primită. Apoi ochii ei s-au înălțat spre Dumnezeu. Dante, care simțea că se apropie împlinirea aspirației sale supreme, și-a intensificat la culme dorința de întîlnire cu Atotputernicul. “Orice reprezentare, orice denumire, chiar cea mai înaltă și sfîntă, nu sînt potrivite pentru Sfînta Fecioară, căreia Poetul îi amintește doar privirea, ochii de Dumnezeu iubiți și venerați, care dezvăluie taina ei mai bine decît orice cuvînt de slavă, orice reprezentare poetică de pînă acum. Nici o vorbă, nici un zîmbet, nici un semn de aprobare: «doar o privire supraomenească, prin care se împlinește dorința lui Dante. Dumnezeu a rămas și va rămîne ascuns… de-a lungul întregului cînt: nici nu avea Poetul nostru posibilitatea de-a reprezenta consimțămîntul divin printr-o imagine, dar acel consimțămînt l-a exprimat indirect prin această privire, care ne dă impresia că ne aflăm în fața tainei divinității» (Fubini). Nimic nu se poate potrivi cu «maiestatea elocventă a acelor ochi îndepărtați și milostivi… Beatrice, de pe jilțul ei prea înalt, zîmbește – și n-ar putea să nu zîmbească – la apelul credincios al lui Dante: este ultimul răspuns venit de la femeia iubită către bărbatul iubit. Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul» (Chimenz) și a readuce privirile peregrinului și ale tuturor duhurilor fericite spre lumina lui Dumnezeu, strălucind în nemișcarea sa eternă, în adîncimea sa inaccesibilă” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXXIII_9

«Bernard îmi făcea semn și zîmbea să privesc în sus; dar eu eram deja singur așa cum el voia; căci vederea mea, făcută curată, mai mult și mai mult intra în raza de înaltă lumină, care în sine e adevărată» (v. 49-54). Sfîntul Bernard l-a îndemnat zîmbind pe Dante să-l privească pe Dumnezeu. Dar călătorul deja era pregătit pentru ultima ascensiune, a privirilor. Vederea lui purificată avansa tot mai adînc în raza divină, ce conține în ea adevărul universal. “De-acum în jurul lui Dante nu mai există decît liniște și singurătate: nu doar toate amintirile de pe pămînt și din lumea de apoi străbătută, ci chiar vîrtejurile luminoase acolo prezente, însăși Beatrice, călăuza dragă și scumpă, însuși Sfîntul Bernard, susținătorul, și Maria, intermediara către har, totul a dispărut din mintea lui și totul a dispărut în jurul său: se termină zborurile de îngeri și cîntecele armonioase din Paradis: o tăcere infinită și nemișcată. În acea tăcere și în acea singurătate, Dante se pregătește de efortul suprem: un om în fața Divinității” (Chimenz). “Sfîntul Bernard, în clipa cînd zîmbește, se desprinde. Semnul pe care-l face este echivalent cu despărțirea. Pe plan teologic, întîlnirea cu divinitatea, suprema convorbire a sufletului cu Dumnezeu, rezolvă raportul asupra căruia s-a oprit îndelung meditația medievalilor, într-un dialog cu doi interlocutori: nu sînt excluse călăuzele (și prin urmare magisteriul Bisericii), dar ele devin instrumente limitate de acțiune. Credința, la urma urmelor, ca întîlnire cu divinitatea, este o activitate dialogică, implică în totală solitudine sufletul, în clipa cînd este plasat în fața țelului suprem. Orice alt actor devine neesențial și este dat la o parte” (T. Di Salvo).

Agnolo_Gaddi1

Rugăciunea către Beatrice (5)

Pd_XXXI_13

«De cerul care mai sus tună, nu-i vreun ochi muritor așa departe, fie și într-a mării mai adîncă genune, cît era acolo de Beatrice văzul meu; dar nu-mi păsa, căci efigia ei nu cobora la mine prin aer întretăiată» (v. 73-78). Distanța enormă care a apărut deodată între Dante și Beatrice nu-l împiedica totuși pe acesta s-o vadă limpede. “Este imensă distanța care desparte adîncul mării de regiunea tunetelor și i-ar fi imposibil ochiului omenesc să acopere acea distanță. Nu la fel se întîmplă în Paradis; jilțul pe care stă Beatrice este foarte departe de Dante, dar acesta își vede doamna cu absolută limpezime, fiindcă în Paradis totul este imaterial și nu există elemente ca apa sau aerul, care împiedică vederea” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_14

«‘Oh, doamnă, în care speranța mea veghează și care ai îndurat pentru salvarea mea să-ți lași prin Infern urmele trecerii, în toate lucrurile cîte am văzut, prin a ta putere și bunătate, recunosc harul și virtutea» (v. 79-84). Călătorul își îndreaptă rugăciunea spre Beatrice, doamna care îi întărește nădejdea. Ea a coborît după el în Infern pentru a-i veni în ajutor și cu sprijinul ei a dobîndit el forța morală de-a cunoaște realitățile din lumea de apoi. “Acesta este unul dintre momentele cele mai înalte ale călătoriei și în asta constă revelația semnificației sale creștine: o călătorie de la păcat la virtute, din robie în libertate, de la finit la infinit, de la lucrurile trecătoare la eternitate, de la Florența, adică de la societatea agresivă și opacă, la cetatea cerească, pașnică și luminoasă. Prin medierea iubitoare oferită de Beatrice, Dante a obținut intervenția eliberatoare a divinității, harul, puterea morală și religioasă care l-au pus în situația de-a trece teafăr prin Infern și de-a urca pînă la punctul final al călătoriei, ce în curînd se va încheia prin viziunea divinității, care este harul inițial, ce a permis, a urmărit și a ajutat expediția” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_15

«Tu, din rob, m-ai scos la libertate pe toate acele căi, prin toate acele moduri care-ți stăteau în puteri. Mila ta în mine păstreaz-o, încît sufletul meu, pe care l-ai înzdrăvenit, așa cum ție îți place, de trup să se desfacă’» (v. 85-90). Beatrice l-a scos pe Dante din robia păcatului la libertatea virtuții, recurgînd la toate puterile ei. Pelerinul îi imploră ajutorul pentru a-și păstra sufletul la fel de neprihănit, ca acum, și în clipa morții. “Poetul este acum liber și teafăr: dar trebuie să revină pe pămînt și ar putea să cadă înapoi în robia păcatului, să reintre în stăpînirea vechilor dușmănii, să fie legat de puterile corupătoare, de furia războiului. Împotriva pericolului unei noi prăbușiri, singura apărare este Beatrice: l-a călăuzit în tinerețe, l-a salvat în pădure, tot ea trebuie să-l protejeze, garantîndu-i prezența activă a acelor bunuri religioase pe care l-a ajutat să le cucerească în timpul călătoriei. Este soluția proprie creștinismului medieval: doar harul divin, obținut cu ajutorul rugăciunii, îl poate mîntui pe om din fața violenței istoriei” (T. Di Salvo). “Beatrice dispare din ochii lui Dante în mod neașteptat, așa cum dispăruse odinioară, în vîrful Purgatoriului, în Paradisul Pămîntesc, Virgiliu. Totuși, pe cînd dispariția poetului latin a fost precedată de emoționate cuvinte de despărțire și urmată de o dureroasă rătăcire a lui Dante, aici Poetul, în speranța unei apropiate întîlniri cu Dumnezeu, își ridică îndată ochii spre înălțimi (versul 70), iar mulțumirea adresată Beatricei dobîndește trăsăturile unui imn, în care forța emoțională este sprijinită abil și condusă cu mare măiestrie de construcție. Imnul se deschide pe o notă de umanism trepidant (Oh, doamnă, în care speranța mea veghează), unde amintirea greșelilor trecute se adaugă la conștiința fragilității omenești. Dar intervenția supranaturală, a cărei purtătoare fusese femeia, risipește orice primejdie, în timp ce Dante, cu un accent hotărît, declară că tot harul și toată virtutea experienței sale religioase prezente depind numai de puterea și bunătatea Beatricei. Prin meritul ei, el a fost scos din robie la libertate (pe toate acele căi, prin toate acele moduri: agitația și oboseala le trăiește Beatrice, nu Poetul pe care ea îl «tîrăște» după sine, cu puterea iubirii sale). După ce-a obținut mîntuirea, iată concluzia solemnă și triumfală a imnului (mila ta în mine păstreaz-o), unde experiența religioasă, care este printre cele mai complexe și se propune ca «exemplară» pentru toți oamenii, este rezumată în expresii concise și elocvente, ce mențin totuși vie nota afectuoasă: «expresia insistă pe tue (versul 81), tuo, tua (versul 83), Tu (versul 85), tua (versul 88), a te (versul 90) și însăși puritatea sufletească din clipa morții, ce-l va conduce din nou la Beatrice, se traduce într-o expresie afectuoasă: așa cum ție îți place» (Grabher). Deschisă printr-o amplă perspectivă spațială (versurile 73-78), rugăciunea se încheie cu o altă imagine în spațiu (și ea, așa departe), însă Beatrice, foarte îndepărtată cum este în imensitatea rozei, «îi zîmbește lui Dante cu un surîs foarte dulce și foarte viu, perfect individualizat prin distanța imensă: acest surîs… este cea mai înaltă și totodată cea mai umană glorificare, pe care Dante a închipuit-o în onoarea Beatricei» (Montanari). Prin gestul de rămas-bun, Poetul și-a îndeplinit acum promisiunea de-a spune despre Beatrice «ceea ce niciodată n-a fost spus despre nici una» (Vita Nova XLII, 3): iubirea pentru Beatrice este retrăită și contemplată, pe fundalul sărbătoresc al vieții eterne și al virtuții canonizatoare” (E.A. Panaitescu).

Maestro_Cappella_Rinuccini2

Rugăciunea către Beatrice (3)

Pd_XXXI_7

«eu, care la cele divine de la cele umane, la etern din timp venisem și din Florența la popor drept și sfînt, de cîtă uimire trebuia să fiu umplut! Sigur că între ea și bucurie mă delectam să n-aud și să stau mut» (v. 37-42). Cu atît mai mare era stupefacția lui Dante, care venise din josnicia cetății natale la splendoarea Paradisului. Călătorul se bucura să nu audă și să nu vorbească, împărțit între uimire și fericire. “Iată comparația a maiore: dacă se uimeau barbarii, comparînd măreața Roma cu pustietățile lor, cît de uluit trebuia să fiu eu, un om mărunt, ajuns nu dintr-un loc în altul pe pămînt, ci de la omenesc la divin, din timp în eternitate, așadar de la o dimensiune finită la una infinită” (Chiavacci Leonardi). “În fața armoniei fericite din Paradis, a acelor «priviri» și a acelor «iubiri» întoarse spre Dumnezeu (versurile 25-27), gîndul Poetului revine, aproape cu violență, spre pămînt, spre luptele sale inutile și, în invocarea Sfintei Treimi, toată suferința lui se cuprinde în acest ultim vers (te uită jos aici la zbuciumul nostru), atît de omenesc, atît de direct (după aluzia teologică la lumina întreită într-o unică stea) și legat de expresiile populare de rugăciune. În contrastul dintre strălucirea luminii întreite și lumea pămîntească, întunecată și furtunoasă, se nasc alte trei antiteze (divine-umane, etern-din timp, Florența-popor drept și sfînt), iar Poetul, după ce a examinat marile realități ale lui Dumnezeu și ale lumii, ale eternității și ale timpului, se întoarce, din înălțimea Empireului, la acel loc – Florența – care este originea dureroasă a întregii sale gîndiri și a întregii sale frămîntări politice, a tuturor luptelor și a celor mai urîte experiențe ale sale. Dar tocmai faptul că Florența este comparată cu acele mari realități, pe de o parte demonstrează, încă o dată, iubirea Poetului pentru cetatea sa, iar pe de altă parte mărturisește că indignarea și amărăciunea personală ale exilatului s-au transformat în seninătatea și înțelegerea pentru slăbiciunea omenească a celui care privește de sus” (E.A. Panaitescu). “Sigur că: refuza adică orice element de neatenție, pentru a-și concentra sufletul asupra viziunii duhurilor fericite. Ținea de experiența mistică această tendință de-a face din om o creatură care doar vede și renunță la orice alt simț, pentru a se scufunda pe deplin în Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XXXI_8

«Și ca pelerinul ce se desfată-n templul juruinței sale privind și speră deja să spună cum e, prin lumina vie plimbîndu-mă îmi purtam ochii pe trepte, cînd sus, cînd jos, cînd roată» (v. 43-48). Credinciosul ajuns în pelerinaj, după multe pericole și sacrificii, la sanctuarul rîvnit, îl privește cu atenție pentru a-l putea descrie celor rămași acasă. La fel își plimba ochii și Dante prin Paradis. “Temeinic și-n sărbătoare… la un semn: astfel a definit Dante Paradisul în terțina 25, rezumînd în forța expresivă a primului vers al terținei toată fervoarea vieții fericite din alba roză. Acum privirea se concentrează în lumina vie a rozei pe chipurile duhurilor fericite, cu «imagini sublimate de conversații curtenitoare: vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie… și gesturi pline de cuviință» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Plimbîndu-mă: firește, nu în sensul fizic, al omului care își poartă pașii roată pe teritoriul rozei, ci în acela mai frumos și convingător al trecerii privirii de-a lungul cercurilor rozei populate de duhuri fericite, de parcă ar vrea să pună stăpînire pe ansamblu și din toate să scoată motive de fericire și uimire” (T. Di Salvo). “Sînt indicate cele trei mișcări ale privirii: în sus, în jos (în linie dreaptă) și în sens circular, pentru a îmbrățișa toată roza” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXXI_9

«Vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie, aprinse-n lumina altuia și cu zîmbetul lor, și gesturi pline de cuviință. Forma generală a Paradisului deja toată privirea mea a îmbrățișat-o, în nici o parte încă fixată» (v. 49-54). Toate sufletele mîntuite din Paradis se remarcă prin evlavie, seninătate și cuviință. “Trebuie subliniată atitudinea duhurilor fericite, care se oferă vederii pelerinului, de prima dată cînd acesta apare în Empireu. Sînt suflete pe al căror chip se citește o condiție de împăcare și iubire, de dragoste, care se oferă și se extinde și încearcă să-i primească în cercul său pe toți ceilalți: dar mențiunea cea mai importantă este următoarea, despre felul lor de comportament, care le face, prin înalta lor demnitate, prin decorul măreț de care sînt înconjurate, foarte asemănătoare cu spiritele mărețe din Limb, cu marile spirite răsfirate prin cele trei ținuturi și în care Dante regăsește imaginea omului nobil, senin, echilibrat, modest în gesturi, sobru în cuvinte: de fapt este spiritualizat omul civilizației curtenești-cavalerești” (T. Di Salvo). “La chipurile decorate de iubire și lumină se adaugă gesturi decorate cu demnitate și amabilitate. Aceste gesturi sînt abia pomenite, nedescrise, lăsate pe seama imaginației, încît să nu materializeze ansamblul de trupuri glorioase, totuși declarîndu-se că ele se mișcă la fel ca acelea pămîntești și nu stau țepene și neclintite ca niște picturi” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Cetatea rozei eterne (4)

Pd_XXX_10

«‘Mereu iubirea ce potolește-acest cer primește la sine cu asemenea salut, spre a potrivi la flacăra sa candela’» (v. 52-54). Sclipirea orbitoare este semnul prin care Empireul salută venirea la el a unui duh din lumea pămîntească. “Cu imaginea repetată și preluată din viața cotidiană (candela era un obiect esențial în orice casă), sufletul este comparat cu o lumînare, iar flacăra pe care o aprinde este harul divin, care dăruindu-se îi oferă celui mîntuit, care pătrunde în Empireu, posibilitatea de a-l vedea pe Dumnezeu și de a se bucura de el” (T. Di Salvo).

Pd_XXX_11

«N-au intrat mai grabnic în mine aceste scurte vorbe că am priceput cum urc deasupra virtuții mele; și cu o nouă vedere m-am aprins astfel, că nu există lumină așa tare ca ochii mei să n-o fi îndurat» (v. 55-60). Înainte de-a pricepe deplin explicațiile Beatricei, Dante a simțit că i-au sporit puterile omenești; ochii lui s-au deprins cu capacitatea de-a vedea noi realități. “Totul este evident, sensibil, fantastic, dens și fluid, totul se traduce într-o reprezentație emoționantă și în mișcare… și totul împreună exprimă o condiție de extaz spiritual și de cunoaștere poetică, din care nu se pierde acordul cu etimologia spirituală a fiecărui detaliu și cu temelia sa istorică, de anterioare experiențe poetice și mistice” (Binni). “Tot acest pasaj (v. 34-60) de la intrarea în Empireu este călăuzit de tema luminii, care îi străbate țesătura verbală (pură lumină, v. 39; lumină a minții, v. 40; fulger brusc, v. 46; lumină vie, v. 49; scînteierea, v. 51; flacăra, v. 54; lumină așa tare, v. 59). Este o invazie de lumină, dar de o calitate mereu precisă și determinată, care vine astfel să-i configureze cititorului, și lui Dante însuși, această lume supraomenească, a cărei exprimare este oarecum încercată prin intermediul cuvintelor omenești” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_12

«Și-am văzut lumină în formă de rîu auriu de fulgerare, între două țărmuri pictate-n minunată primăvară. Din aste valuri ieșeau flăcări vii și de fiecare parte se lăsau pe flori, ca rubinul pe care aurul îl cuprinde» (v. 61-66). În fața ochilor i-a apărut un rîu de lumină curgătoare, cu țărmuri pline de flori și verdeață. Flăcările țîșneau din rîu și se așezau pe plante, sub forma unor giuvaeruri de aur ce poartă rubine. “Și-am văzut lumină: începe aici viziunea propriu-zisă, singura viziune adevărată, căreia toate celelalte îi sînt subordonate, care e pregătită încă de la începutul poemului și poate chiar mai dinainte (cf. Vita Nova XLI și XLII). Pînă acum s-a precizat calitatea instrumentului care privește (nouă vedere). Acum este înfruntat obiectul vederii. Iar verbul am văzut e primul cuvînt, un cuvînt fundamental, pe care totul se sprijină și care va reveni ca protagonist, în toată urmarea cîntului. Viziunea ce apare aici este ca un văl, o figură a celei reale, cum va spune Dante imediat. Nu-l vedem încă pe Dumnezeu și pe sfinți, ci un rîu de lumină, de fapt o lumină sub formă de rîu (lumina este adevăratul obiect al văzului), între două țărmuri zugrăvite cu flori. Frumusețea acestor versuri i-a fermecat mereu pe cititorii din toate secolele, chiar și pe cei mai reticenți. (…) Poate că nu există alt text poetic pe lume, în afară de acesta, al lui Dante, unde văzul omenesc și văzul divin se întrepătrund cu atîta naturalețe” (Chiavacci Leonardi). “Se completează, în liniile ei esențiale, prima impresie vizuală și psihologică a Empireului, Paradisul propriu-zis, care în neputința simțurilor peregrinului se prezintă ca un rîu luminos, colorat pe țărmuri cu un fel de pajiște primăvăratică. Aici totul e strălucitor și totul se concentrează pe culoarea roșietică (roșul este simbolul iubirii, virtute centrală a conștiinței creștine), care pătrunde în auriul de fulgerare și se limpezește mai mult în flăcări vii, ca niște rubine montate în coliere de aur. Și, alături de culoare, de faptul vizual, se plasează simțul mirosului, care este ca al omului îmbătat de aroma florilor. E importantă această beție mistică, datorată mirosurilor intense și exaltante: în general, beția mistică este vizuală. Oricum, pe cele două simțuri, al văzului și al mirosului, se joacă întreaga reprezentație, ce unește gustul descrierii și tensiunea precisă, încît totul se sintetizează în acel am văzut de la început, care pe de o parte ne sugerează viziunea, pe de altă parte bucuria descoperirii, de parcă un văl orbitor s-ar fi sfîșiat” (T. Di Salvo). “Fulvido: culoare aurie, roșie-aurie; din lat. fulvidus (derivat din fulvus)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bizantina2

Cetatea rozei eterne (1)

Scuola_bizantina

Empireul. Ascensiunea în rîul de lumină aurie. Sorbirea din undele apei vrăjite. Imaginea rozei eterne. Jilțul lui Henric al VII-lea.

 Pd_XXX_1

«Poate la șase mii de mile distanță arde ora a șasea, și această lume își apleacă umbra aproape orizontal, cînd miezul cerului, pentru noi adînc, începe să fie astfel, că unele stele își pierd imaginea în văgăuna asta» (v. 1-6). În timp ce pe pămînt este amiază, în lumea cealaltă se luminează de ziuă, iar stelele încep să pălească. “Cele nouă cercuri luminoase de coruri îngerești dispar din ochii lui Dante, stingîndu-se și îndepărtîndu-se încet, ca stelele la ivirea zorilor. Aceasta este semnificația doctei și complicatei perifraze astronomice, care ocupă primele nouă versuri ale cîntului. Prima terțină oferă o indicație spațială și temporală totodată: atunci cînd, la venirea dimineții, stelele încep să pălească, noi ne găsim cam la șase mii de mile distanță de punctul în care soarele este la amiază (ora a șasea: după obiceiul canonic, cele douăsprezece ore ale zilei se împărțeau în patru părți, de cîte trei ore fiecare: terza, sesta, nona, vespero). Întrucît astronomul arab Alfraganus, ale cărui teorii erau adeseori acceptate de Dante, a stabilit lungimea circumferinței pămîntești la 20.400 mile (cf. și Convivio III, V, 11; IV, VIII, 7), măsura de șase mii de mile echivalează cam cu un sfert din ea (sau un cadran), iar fiecare cadran, față de mersul soarelui, corespunde cu șase ore. (…) Miezul cerului, pentru noi adînc: de mai multe ori Dante s-a slujit de expresia miezul cerului pentru a indica spațiul care se află între ochi și obiectul pe care acesta îl privește (Purgatoriu I, 15; XXIX, 45; Paradis XXVII, 74). Printr-o precizare ulterioară, Dante arată că se referă la tot spațiul ceresc, pînă la cerul mai adînc (adică mai departe de cel aflat pe Pămînt), cel al stelelor fixe” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXX_2

«și cum înaintează strălucita slugă a soarelui, așa cerul își închide stea după stea pînă la cea mai frumoasă. Nu altfel triumful care dansează-n veci în jurul punctului ce m-a învins, părînd cuprins de cele ce le cuprinde» (v. 7-12). Așa cum stelele se sting, pe măsură ce dimineața devine mai luminoasă, la fel încep să pălească în ochii lui Dante imaginile îngerilor dansînd roată în jurul cercului luminos care l-a fascinat pe călător. “Strălucita slugă a soarelui: cei mai mulți înțeleg aici aurora. Totuși în altă parte Dante numește slujnice ale zilei orele (Purg. XII, 81; XXII, 118) și niciodată aurora, cum observă Mattalia. Strălucita indică probabil prima oră, cea care se ridică odată cu soarele, iar această expresie vagă parcă răspîndește lumina pe tot cerul” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXX_3

«încet încet în vederea mea s-a stins; la care să mă-ntorc cu ochii spre Beatrice lipsa vederii și iubirea m-au silit. Dacă tot ce pînă aici despre ea se spune s-ar cuprinde într-o laudă, ar fi puțin la ce-i acum» (v. 13-18). În absența imaginii îngerilor, pelerinul și-a întors ochii spre călăuza sa. Toate elogiile aduse pînă acum Beatricei ar fi insuficiente pentru ceea ce a văzut Dante. “Lipsa vederii: aceste două cuvinte, extraordinare pentru Dante, au o deosebită importanță. Dispariția tuturor lucrurilor vizibile este motivul central, de la începutul cîntului: aici este lăsată în urmă lumea perceptibilă prin simțuri, pentru a se intra în cealaltă, de substanță pur spirituală (lumină a minții, v. 40), unde va fi o nouă vedere (v. 58), supranaturală. Această desprindere, această despărțire este adevărata semnificație a marii comparații inițiale, ce pare să golească treptat, în fața privirii, tot orizontul” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_inglese

Despre natura îngerilor (7)

Pd_XXIX_19

«Din asta se-ngrașă porcul Sfîntului Anton și mulți alții care-s încă mai mari porci, plătind cu bani fără valoare. Dar fiindcă ne-am depărtat destul, întoarce-ți de-acum ochii la calea cea dreaptă, încît drumul cu timpul să-l scurtăm» (v. 124-129). Unii călugări și diverși escroci ai cuvîntului își măresc averile pămîntești, prin intermediul demagogiei. După această invectivă, Beatrice își întoarce privirile asupra situației în care cei doi se află, spre finalul drumului și al timpului de care dispun. “Sfîntul Anton (pustnicul egiptean mort în 356), care în Evul Mediu era de obicei reprezentat cu un porc la picioare, pentru a-l simboliza pe diavolul ispititor pe care el l-a înfrînt, a fost apoi considerat protectorul animalelor. Călugării antonieni aveau obiceiul de-a crește porci, care erau venerați ca sfinți de către popor (umblau pe străzile orașelor și intrau chiar prin case) și erau hrăniți cu daruri primite de la credincioși. (…) Limbajul, în terțina 124, se prăbușește în zona plebee și grotescă, iar versurile respiră un aer de păcat, care-l readuce pe cititor la paginile intense de batjocură și depravare din Infern. Beatrice este aici, ca atîtea personaje din Comedie, un purtător de cuvînt fidel al lui Dante, al spiritului mînios și polemic al Poetului, dar n-a greșit Tommaseo cînd a scris că «trimiterea la porci nu este un lucru demn de Beatrice și de Paradis»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIX_20

«Această natură astfel tot sporește-n număr, că n-a fost în veci o vorbă sau minte muritoare s-o urmărească» (v. 130-132). Mintea omenească nu este în măsură să priceapă numărul mare de îngeri din Paradis. “Adică omul nu doar că nu izbutește să exprime în cuvinte, dar nici măcar să gîndească un asemenea număr. Problema pe care o înfruntă acum Beatrice, legată de îngeri, se năștea din contradicția dintre cele afirmate de mai multe ori în Biblie, despre numărul lor uriaș, și opinia lui Aristotel, care considera că este egal cu al cerurilor, iar fiecăruia dintre ei îi era încredințată o inteligență mișcătoare. Dante se oprise deja la asta în Convivio (II, IV-V), demonstrînd mai întîi pe calea rațiunii, și apoi afirmînd prin autoritatea Scripturii, cantitatea «aproape nemăsurabilă» a creaturilor îngerești. Aici, în Paradis, este oferită opinia deja consolidată în doctrina creștină, de la Dionisie Pseudo-Areopagitul la Sfîntul Toma (cfr. XXVIII, 93)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_21

«și dacă te uiți la ce se arată prin Daniel, vei vedea că-n miile lui numărul precis se ascunde. Prima lumină, ce toată o-nconjoară, în atîtea feluri în ea se strînge, cîte-s splendorile cu care se unește» (v. 133-138). Mulțimea de îngeri i s-a revelat deja lui Daniel, în Biblie. Lumina lui Dumnezeu cuprinde mulțimile de îngeri și se răsfrînge diferit asupra fiecăruia în parte. “Profetul Daniel, într-un pasaj din cartea sa (7, 10) scrie: «Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui»” (E.A. Panaitescu). “Acest număr așadar nu este nedeterminat, adică infinit, ci precis, dar de neconceput pentru mintea omenească. (Ar fi de fapt absurd ca numărul îngerilor să fie infinit, întrucît toată creația este prin definiție finită)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIX_22

«La care, cum actul de concepere e urmat de iubire, gingășia iubirii divers în ea-i fierbinte ori potolită. Vezi acum mărimea și lărgimea valorii eterne, de vreme ce-a făcut atîtea oglinzi, în care se răsfrînge, ea una rămînînd în sine ca-nainte’» (v. 139-145). După conceperea creaturilor, gradul lor de iubire este diferit la adresa creatorului lor. Tot astfel posibilitatea vederii lui Dumnezeu este condiționată de gradul de iubire la adresa lui. Creatorul unic își continuă viața prin creaturile sale, ce devin independente, îl iubesc mai mult sau mai puțin, iar el se reflectă asupra lor mai mult sau mai puțin, în funcție de sentimentele acestora. “Ajungem de fapt la punctul esențial: așadar (la care), dacă lumina e primită (ea se strînge), adică e concepută de mintea îngerilor într-un mod diferit pentru fiecare dintre ei, fiindcă (după cum s-a zis la XXVIII, 109-111) după actul ce vede urmează cel ce iubește, al doilea în strînsă proporție cu primul, ei vor resimți în mod diferit și gingășia iubirii, fierbinte sau călduță, în funcție de aptitudinea sau dispoziția lor de a primi lumina divină. Acele nenumărate creaturi inteligente și în măsură să iubească, pe care iubirea eternă le-a proiectat în afara ei, pentru ca propria sa ființă să-și dobîndească o viață autonomă prin ele, cum s-a spus la începutul cîntului (v. 13-18), iată că la sfîrșit apar în multipla și diversa lor activitate de iubire, plină de infinită gingășie” (Chiavacci Leonardi). “După îndepărtarea (așa o definește chiar Poetul în terțina 127) de falșii predicatori ai adevărurilor creștine, vocea Beatricei redobîndește, în ultima parte a cîntului, limpezimea accentelor și puritatea emoțiilor din prima parte a sa. După contemplarea unui univers infinit, în multiplicitatea sa, gîndirea se liniștește în apelul la unitatea divină. O adiere de infinit agită versurile 130-145 și toate sînt o singură «briză de lumină și iubire» (Getto), iar «într-o undă de infinit se dilată închiderea cîntului»” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_tedesca

Despre natura îngerilor (1)

Miniatura_fiorentina

Al nouălea cer, sau Primul Mobil. Explicații de angelologie. Crearea îngerilor. Răzvrătirea unor îngeri. Despre calitățile îngerilor. Spre deosebire de ei, lumea pămîntească s-a îndepărtat de la adevărul divin. Numărul îngerilor.

Pd_XXIX_1

«Cînd ambii copii ai Latonei, acoperiți de Cumpănă și Berbec, se înfășoară-n zona orizontului, cît durează că zenitul îi cumpănește, pînă ce unul și altul, schimbînd emisfera, din cingătoare se liberează, atît, cu chipul pictat în zîmbet, a tăcut Beatrice, privind țintă la punctul ce m-a copleșit» (v. 1-9). Intervine o clipă de tăcere, între explicațiile precedente și cele următoare oferite de Beatrice – nu mai lungă decît momentul de cumpănă în care se află Soarele și Luna pe cer. “Soarele și Luna sînt reprezentați, în mitologia clasică, de Apolo și Diana, copiii Latonei (Purgatoriu XX, 130-132; Paradis X, 67). În echinoxul de primăvară, Soarele, în zodia Berbecului, și Luna, în zodia Balanței, ating linia orizontului în două puncte ale cerului, diametral opuse și echidistante ale zenitului. Perioada care trece între acest moment și următorul, cînd Soarele trece în emisfera australă, iar Luna în cea boreală (schimbînd emisfera) e foarte scurtă” (E.A. Panaitescu). “După ce a vorbit despre ordinea ierarhiilor de îngeri, Beatrice se pregătește acum să vorbească despre originea lor: între cele două momente se întinde o foarte scurtă pauză de tăcere. Acest fapt, în viziunea lui Dante, avînd în vedere importanța pe care i-o atribuie femeii, dobîndește o dimensiune profundă, ce dă imaginea comparației astronomice. Cosmică e mișcarea Soarelui și a Lunii, cosmică e și tăcerea Beatricei. Care, oricum, a fost foarte scurtă, aproape scăpînd de sub o măsurătoare realistă. Comparația are, pe plan artistic, rolul de a sluji ca un prag între situația cu care se închide cîntul precedent și cel care se deschide cu un nou subiect: are de fapt o valoare muzicală și poetică” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_2

«Apoi a început: ‘Eu spun, fără să-ntreb, ce vrei să auzi, căci am văzut-o acolo unde se-adună orice loc și orice timp. Nu spre a-și dobîndi un bine, ce nu-i cu putință, ci pentru ca splendoarea sa să poată zice, sclipind, “Exist”» (v. 10-15). Călăuza răspunde la curiozitatea neformulată în cuvinte de călător: Dumnezeu a creat lumea și ființele nu pentru a-și mări perfecțiunea, un lucru imposibil, ci pentru ca toate creaturile desprinse din el să se poată bucura, strălucind, de existență. “Beatrice, răspunzînd la întrebarea neexprimată de Dante (cînd, unde, cum i-a creat Dumnezeu pe îngeri: cf. versurile 46-48), ne introduce imediat în taina creației, evocînd momentul, dincolo de timp și spațiu, al primei generări a lucrurilor. Dumnezeu, Binele absolut și infinit, a creat nu din necesitate, ci printr-un act gratuit de iubire. El a vrut ca strălucirea sa – iradierea vieții sale intime – să aibă o consistență proprie, desfășurîndu-se în «alte» ființe, distincte de El, înzestrate cu proprietăți și funcții specifice, conștiente de existența lor. Aceste noi consistențe, înflorite din iubirea sa, trăiesc la rîndul lor doar întrucît iubesc (noi iubiri). Doctrina expusă de Beatrice ține de cel mai riguros tomism (cf. Summa Theologica I, L, 1; Contra Gentiles II, 46; De potentia III, 17, ad 4)” (E.A. Panaitescu). “Întrebarea lui Dante este precizată doar în versurile 46-48, cînd Beatrice, în concluzie, spune: acum știi unde și cînd și cum au fost creați acești îngeri. Însă Dante n-a exprimat verbal întrebarea; printr-un proces deja cunoscut, Beatrice răspunde la ceea ce a intuit și a văzut în sentimentele lui Dante. Îndreptîndu-se spre demonstrarea creației, Beatrice simte nevoia să insiste pe două concepte fundamentale, care erau prezente în toată filosofia și teologia medievală: 1. actul de creație răspunde unui proces interior de bucurie, care se determină printr-un proces de făurire sau de emanare, printr-un modul de lumină, care se extinde și se dilată și cuprinde în sine noi obiecte, cărora le dă viață cu puterea sa; 2. Dumnezeu creează nu pentru a se mări pe el însuși, puterea sa și raza stăpînirii sale: gratuit, spontan, împins de vitalitatea sa, de spiritul său de iubire și generozitate, Dumnezeu creează «și la producerea de noi creaturi nimic altceva nu-l împinge pe Dumnezeu, decît bunătatea sa, pe care el vrea s-o comunice oricărui lucru, printr-un proces de asimilare cu sine însuși a oricărei creaturi ale sale» (Sf. Toma, Contra gentiles II, 46)” (T. Di Salvo).

Pd_XXIX_3

«în veșnicia sa, fără de timp, în afara înțelegerii, după placul său, s-a deschis în noi iubiri eterna iubire. Nici înainte n-a zăcut toropit; căci nici devreme, nici tîrziu n-a plutit cuvîntul Domnului peste aceste ape. Forma și materia, lipite și curate, au ieșit la existență fără greșeală, ca trei săgeți din arcul cu trei coarde» (v. 16-24). Geneza lumii nu poate fi legată de un moment precis și este imposibil rațional să ne închipuim ce anume a făcut Dumnezeu înainte de aceasta. Îngerii și materia au apărut simultan, în urma acțiunii Domnului trinitar. “Creația s-a petrecut în afara timpului, în eternitatea unde nu există mai întîi și mai apoi: timpul este ritmul vieții ființelor și așadar nu există fără ele (cf. Convivio IV, II, 6). Cuvîntul Domnului peste aceste ape: versul este traducerea unei expresii din Geneză (1, 2) și, făcînd aluzie la apele create de Dumnezeu și situate «deasupra cerurilor», Dante le identifică prin a noua sferă, Primul Mobil, cerul plin de apă, a cărui materie incoruptibilă e transparentă ca apa. Nardi, care a propus această explicație, citează și sursele doctrinei dantești: Sfîntul Albert cel Mare și Sfîntul Toma” (E.A. Panaitescu). “Dumnezeu a adus pe lume prima dată, simultan și prin același act de creație, forma pură (îngerii, inteligențe pure, lipsite de materie), materia pură (materia primă și încă amestecată a elementelor) și compoziția de materie și formă (cerurile). Dacă duhurile înzestrate cu inteligență și voință și, singure printre toate, în stare de a spune «Exist» (adică să aibă conștiința și certitudinea existenței lor), au fost – cum observă Nardi – «scopul principal al creației (versurile 13-18), Dumnezeu s-a gîndit să le asigure încăperea unde să-și desfășoare activitatea și să-și exercite stăpînirea: această încăpere este lumea sensibilă. Astfel încît lumea inteligibilă și lumea sensibilă sînt două realități strîns legate între ele, cum s-a văzut deja în cîntul precedent, unde se vorbea tocmai despre corespondența dintre corurile îngerești și virtuțile cercurilor pămîntești»” (E.A. Panaitescu). “Arcul cu trei coarde: «este foarte potrivită această comparație… arcul reprezintă Divinitatea; cele trei coarde, cele trei persoane» (Buti). Cele trei săgeți care pleacă împreună și își produc efectele concomitent fac aluzie la contemporaneitatea și simultaneitatea acțiunii Dumnezeului unic și trinitar. Că existau asemenea arcuri este confirmat de Lana: «se fac arcuri care au trei coarde și ele slobod laolaltă trei săgeți»” (T. Di Salvo).

Basilica_San_Marco

Mînia Sfîntului Petru (6)

Giovanni_di_Paolo1

Pd_XXVII_16

«încît vedeam dincolo de Gade trecerea nebună a lui Ulise, și dincoace țărmul pe care Europa s-a făcut dulce povară. Și mai mult mi s-ar fi descoperit locul acestei brazde; dar soarele înainta pe sub picioarele mele, cu mai bine de-un semn» (v. 82-87). La un capăt al orizontului, Dante vedea Cadix; la celălalt capăt, zărea Fenicia. Ar fi văzut chiar o fîșie mai mare de pămînt, dacă soarele de sub picioarele lui n-ar fi fost intersectat de constelația Taurului. “Se deschide, sub ochii Poetului, viziunea întregului pămînt locuit de oameni; ochii săi pot înainta spre apus, dincolo de Cadix, adică dincolo de strîmtoarea Gibraltar, peste Oceanul care a văzut zborul nebun al lui Ulise (Infern XXVI, 106 sqq.) și, la răsărit, pînă în Fenicia, de unde Jupiter, sub înfățișarea unui taur, a răpit-o pe Europa, fiica regelui Agenor, ducînd-o pe continentul opus, care și-a luat numele de la ea (Ovidiu, Metamorfoze II, 832-875)” (E.A. Panaitescu). “Poetul vede oamenii și pămîntul foarte departe și lucrurile la distanță, dar nu după sensul modern de infinit sau de mers infinit al timpului și al istoriei, ci dintr-o perspectivă precisă, care este cea creștină: o distanță enormă, dar măsurabilă și care se transformă într-o măsură și un angajament moral, nu într-o rătăcire cosmică; o distanță observată în scopul purificării și al mîntuirii, nu ca o prăpastie a osîndirii, o măsură – pe cît e în stare mintea omenească – a lui Dumnezeu, nu o pierdere a lui” (M. Sansone). “Terțina solemnă, cu o mișcare ritmică amplă și sugestivă, amintește nu întîmplător – nu pentru o «doctă trimitere geografică», după cum notează Quaglio – cele două mari mituri (unul clasic, altul creat de însuși Dante și astfel egalîndu-l pe acela): primul amintește trufia gîndirii omenești (trecerea nebună este zborul nebun din Inf. XXVI, 125); al doilea, poftele trupești. Adică cele mai grave două ispite, ce par să închidă pămîntul ca într-un clește” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXVII_17

«Mintea mea îndrăgostită, ce rîvnea la doamna mea mereu, de-a reveni cu ochii la dînsa mai mult ca niciodată ardea: și dacă natura sau arta au dat momeli de prins ochii, de cucerit mintea, în carne omenească sau pictură» (v. 88-93). După privirea spre pămînt, ochii lui Dante tînjesc s-o revadă pe Beatrice. Toate frumusețile din natură sau din artă, care ne cuceresc mințile, prin intermediul ochilor, sînt neglijabile, față de fericirea produsă în sufletul său de vederea chipului ei surîzător. “Între constelația Gemenilor, în care se află Dante, și constelația Berbecului, care este în conjuncție cu soarele, se interpune Taurul, prin urmare cele două constelații precedente sînt despărțite de peste 30 de grade (fiecare constelație zodiacală se întinde pe 30 de grade). Din cauza poziției soarelui, care precedă constelația Gemenilor cu peste 30 de grade în apus, întunericul se răspîndește deja în răsăritul îndepărtat, așadar Dante poate zări doar o parte din brazda pămîntului” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVII_18

«toate adunate ar părea nimic, față de plăcerea divină ce m-a străfulgerat, cînd m-am răsucit spre chipul ei zîmbitor. Și virtutea pe care privirea mi-a dăruit-o, din frumosul cuib al Ledei m-a smuls și-n năvalnicul cer m-a împins» (v. 94-99). Forța privirii pline de virtute a Beatricei îl smulge pe Dante din al optulea cer și-l îndreaptă spre înălțimi. “Poetul urcă în al nouălea cer, Primul Mobil, părăsind constelația Gemenilor, Castor și Polux, care, conform mitologiei clasice, s-au născut din oul Ledei fecundat de Jupiter, care se transformase în lebădă (Ovidiu, Heroides XVII, 55 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Mișcarea ascensională este cea obișnuită: din ochii doamnei, Dante își extrage o nouă forță religioasă, care se traduce în capacitatea de-a se apropia de divinitate: de aici zborul spre următorul cerc” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Examenul de iubire creștină (5)

Pd_XXVI_13

«și cel trezit nu suferă ce vede, așa neștiută e deșteptarea bruscă, pînă ce cugetul nu-l ajută; așa din ochii mei orice necurăție a gonit-o Beatrice cu raza din ai săi, ce sclipeau și de la o mie de mile» (v. 73-78). Omul care se trezește pe neașteptate, sub sclipirea unei lumini orbitoare, nu vede nimic la început, pînă cînd nu-i vine rațiunea în ajutor. Tot astfel Beatrice a alungat toate umbrele din ochii șovăielnici ai lui Dante, cu strălucirea ei care se vedea din depărtare. “Descrierea procesului vederii este preluată din Convivio (II, IX, 4-5; III, IX, 7-9). Cugetul (stimativa) este capacitatea internă, cu ajutorul căreia omul cunoaște ceea ce îi poate fi util sau dăunător” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXVI_14

«încît mai bine ca-nainte am văzut apoi; și ca năuc am întrebat de-a patra lumină ce-am văzut-o cu noi. Și doamna mea: ‘În sînul acelor raze își adoră creatorul duhul prim, pe care prima virtute l-a creat vreodată’» (v. 79-84). După ce și-a recăpătat văzul, călătorul observă încă o lumină alături de cei trei apostoli care l-au examinat. Călăuza îl lămurește că acolo se află duhul primului om creat de Dumnezeu și care își contemplă cu toată iubirea creatorul. “Adam, protagonistul celei de-a doua părți a cîntului, simbolizează lumea Vechiului Testament, confruntată cu cea din Noul Testament, reprezentată de Petru, Iacob, Ioan, pentru «a exprima unitatea creștină în istoria omenirii» (Del Lungo)” (E.A. Panaitescu). “Critica dantescă a dezbătut îndelung motivele prezenței lui Adam în acest cer, alături de cei trei înalți întemeietori ai bisericii creștine. Dar toți patru sînt deschizători de drumuri: Adam, al unității omenirii, apostolii, ai unității creștine, care i-a dăruit omenirii o singură credință și un singur și clar destin religios” (T. Di Salvo).

Pd_XXVI_15

«Ca frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță, am făcut eu, în timp ce ea vorbea, uimind, și m-a refăcut sigur dorința să-i vorbesc, de care ardeam» (v. 85-90). Înclinîndu-se respectuos în fața strămoșului Adam, Dante se înalță apoi, purtat de dorința de a-i vorbi. “Imaginea copacului își îndeplinește, cu mare evidență, funcția de ilustrare a atitudinii lui Dante. Dar ea își păstrează și o valoare autonomă și se încarcă de propria frumusețe constructivă a lumii cerești, a sugestiei peisagistice și simbolice a Paradisului. Acea frunză, împinsă de o forță irezistibilă spre înălțime, înzestrată cu o spontană tensiune sublimantă, este o realitate a naturii, care dobîndește o semnificație supranaturală” (G. Getto).

Lorenzo_Monaco2